Particularitățile textului poetic „Floare albastră”, de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar și artistic, apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca o reacție
împotriva clasicismului și a excesului de raționament prezent în gândirea iluministă. Încercând să
evadeze din realitate și să se bucure de o lume idilică, fantastică, scriitorii romantici își iau
libertatea de creație și refuză să aplice orice norme și reguli impuse de clasicism. Deși inspirate
unele din altele, prin fiecare operă literară romantică autorul își afirmă individualitatea,
spontaneitatea și originalitatea. De exemplu, în lirica poetului german Novalis, floarea albastră
simboliza împlinirea iubirii într-o lume ideală care precede moartea. Deși Eminescu a preluat
motivul florii albastre, acesta a contribuit cu propria sa viziune, transformând floarea albastră din
împlinirea iubirii în gingășia infinită a iubitei, proiectată în eternitate. Mai mult, romanticii au
creat un cult al sentimentului, în mijlocul căruia iubirea era considerată trăirea supremă.
Asemănător, în lipsa iubitei, poetul afirmă că „Totuși...este trist în lume!”.
Temele abordate sunt iubirea și natura. Iubirea, reprezentând o cale de cunoaștere, este asociată
cu natura, aflată la rândul ei în consonanță cu sentimentele umane. Se observă astfel că, atunci
când eul liric trăiește sentimente candide și își imaginează o întâlnire cu iubita sa, chemarea ei
este înspre „codrul cu verdeață”, luminos, pur, răcoritor, dar când ea dispare, lumea devine tristă.
Mai mult decât atât, natura eminesciană are două coordonate: ipostaza terestră a unui peisaj
ocrotitor, mitic, unde sunt prezente elemente precum „codrul cu verdeață”, „balta cea senină”,
„trestia cea lină”și ipostaza cosmică, evidențiată prin elemente specifice: „(iar te-ai cufundat în)
stele”, „(în zadar râuri în) soare”, luna-n (noapte cea de vară)”, toate acestea idealizând iubirea în
cadrul rustic: „Apucând spre sat în vale”, „Și sosind l-al porții prag”.
În imaginea artistică formulată de iubită, aceasta descrie o întâlnire candidă, veselă, confortabilă,
chemându-l în „codrul cu verdeață”. Acolo imaginea auditivă a „izvoarelor ce plâng în vale”
conferă spațiului romantic viață, iar „stânca ce stă să se prăvale” amintește de instabilitatea
acestei idile, de cât de aproape este de a se sfărâma la apariția un singur gând fugitiv. În plus,
atmosfera este călduroasă când instanța feminină sugerează că se înroșește din cauza soarelui, că
își desface părul: „Şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul” și îi
sare eului liric în brațe, cei doi împărtășind un sărut. O poveste de iubire se scrie în câteva strofe,
imaginea cuplului înconjurat de natură conferind texului caracter de pastel. Drumul dinspre „sat
în vale” este asemenea trezirii dintr-un vis când, ajungând „l-al porții prag”, instanța feminină
„dispare” și îl lasă pe poet „ca un stâlp în lună”. Reveria luând sfârșit, poetului îi revin simțurile
și constată cu amăgire că fără ea „este trist în lume”.
Aflat în strânsă conexiune cu opera literară, titlul este constituit dintr-un motiv literar de
circulație universală. Precum am menționat anterior, motivul florii albastre este preluat de la
romanticul german Novalis, pentru care floarea albastră semnifică împlinirea iubirii într-o lume
ideală care precede moartea. La Eminescu, pe de altă parte, floarea și culoarea acesteia au fiecare
câte o semnificație aparte. Floarea reprezintă viața, gingășia, puritatea, asociate idealului feminin,
pe când epitetul cromatic „albastră” vine în completare, sugerând spațiul infinit, cerul, marea,
proiectând sentimentul în eternitate.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din paisprezece catrene și patru secvențe
lirice. Prima secvență reprezintă reproșul formulat de iubită, regăsindu-se în primele trei strofe.
Ideea poetică se axează pe lipsa de apreciere din partea eului liric față de instanța feminină,
exprimată prin rugămințile: „De nu m-ai uita încalte”, „Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”.
Cugetarea eului liric în urma monologului femeii apare în cea de-a doua secvență. El apreciază
sentimentele împărtășite de iubită: „Ah! ea spuse adevărul.”, sentimentul dominant fiind
confortul oferit de brațele protectoare ale persoanei dragi: „Dulce netezindu-mi părul”. Secvența
a treia conține chemarea la iubire inițiată de prezența feminină, explorând ideea visului de iubire
idilic, dorința ieșind la suprafață prin starea de reverie exprimată de modurile conjunctiv și
condițional-optativ: „să se prăvale”, „Mi-oi desface”, „Să-ți astup”, „Și mi-i spune”, S-ar fi ivit”.
Într-un sfârșit, trezindu-se la realitatea cruntă, eul liric trece firesc prin momentul meditației
finale, cuprins de amărăciune, lipsa persoanei iubite adâncindu-i melancolia: „Și te-ai dus dulce
minune”, odată cu ea risipindu-se și relația dintre cei doi: „Și-a murit iubirea noastră”.
Pe scurt, inspirându-se din literatura universală, Mihai Eminescu realizează numeroase
capodopere, printre care se regăsește și opera literară „Floare albastră”. Însușindu-și motivul
literar și transformându-l în conformitate cu propriile sale experiențe și sentimente, poetul descrie
visul idilic al întâlnirii cu iubita sa și realitate rece în care este nevoit să trăiască fără prezența ei
dulce prin figuri de stil și imagini artistice sugestive.

În clasa, de scris dupa particularitati:

Studiul critic „Eminescu și poeziile lui” de Titu Maiorescu
Textul a fost publicat în 1889 și este prima lucrare de exegeză (= analiză, interpretare) a operei
eminesciene, Maiorescu devenind primul eminescolog(=cercetător al operei eminesciene).
Studiul cuprinde două părți: prima parte se referă la viața poetului, iar a doua parte cuprinde o
analiză a operei acestuia.
În prima parte, Maiorescu fixează câteva date din biografia lui Eminescu și încearcă să dezlege
misterul bolii poetului. El nu admite ideea că boala lui Eminescu ar fi fost declanșată de sărăcie,
ci arată că a fost moștenită ereditar.
Maiorescu realizează un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiind trăsături ca inteligența,
memoria extraordinară, cultura, setea de cunoaștere și modestia.
În partea a doua, Maiorescu analizează câteva poezii eminesciene, comentându-le sub aspectul
limbajului și al conținutului de idei, afirmând că ceea ce îl individualizează pe Eminescu este
bogăția ideilor filozofice și frumusețea limbajului.
Criticul remarcă varietatea rimelor utilizate și arată că una dintre sursele muzicalității o constituie
utilizarea numelor proprii. De asemenea, Maiorescu laudă interesul lui Eminescu pentru folclor și
faptul că a valorificat multe cuvinte populare.
În finalul studiului, criticul afirmă că literatura română din secolul al XX-lea va începe sub
auspiciile geniului eminescian.