FLOARE-ALBASTRĂ

SINTEZA
Petru David
 INTRODUCERE

• Integrat în familia spirituală a marilor clasici, Mihai Eminescu este ,, expresia integrală a
sufletului românesc’’.
• Autodefinindu-se ca poet romantic, Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic
european.
• Poemul ,, Floare-albastră’’, scris în 1872 și publicat în 1873 în revista ,, Convorbiri literare’’,
reunește coordonatele definitorii ale scrisului lui Eminescu, sub auspiciile căruia se va plasa
întreaga literatură a secolului al XX-lea după cum intuia Titu Maiorescu.
 CURENT LITERAR
• Romantismul este un curent literar inițiat după
Revoluția Franceză din anul 1789 în marile culturi
occidentale ale Europei. Este o paradigmă
culturală, curent literar artistic manifestat plenar în
secolul al XIX-lea , romantismul promovează
libertatea de inspirație și de expresie prin
valorificarea fanteziei creatoare.
• Istoria, natura și iubirea reprezintă teme preferate
de romantici având configurația unor universuri
compensatorii.
 GENEZA
• Floare-albastră este o poezie
publicată la 1 septembrie 1873 în
revista Convorbiri literare,
constituind, după cum spunea
Vladimir Streinu „primul mare
semn al operei viitoare”.
• Îşi are punctul de plecare în
mitul romantic al aspiraţiei către
un ideal prin iubirea pură,
desăvârşită.
 TEMA
• Configurându-se aparent ca o idilă sau ca o eglogă poezia ,, Floare-albastră’’ este
de fapt o meditație romantică ce prelucrează teoria Schopenhauriană a geniului.
Astfel , chiar de la nivelul macrotextului, tema poeziei pare a fi erosul de la
nivel microtextual, condiția umană în general și condiția geniului în special.
Poezia Floare albastră este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un
cadru feeric şi este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe.
Viziunea romantică este dată de tema şi motivele literare, simbolul central al
poeziei referindu-se la mitul fericirii prin iubire şi aspirația spre ideal. La
romantici, tema iubirii apare în corelație cu natura, întrucât natura vibrează la
stările sufletești ale eului liric
• Motiv: luna, trestia, cerul, „foi de mure”, codrul, satul, „câmpiile Asire”,
întunecata mare
 TITLUL
• Titlul „Floare - albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de
iubire pură, fiind un motiv de circulație europeană. Este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând
efemeritatea, delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic, dar și aspirația.
• Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic care apare și în alte literaturi.
• La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, dar și nostalgia nesfârșitului sau femeia ideală.
• În creația eminesciană, „albastrul” este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea”
simbolizează viața, efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

• Titlul ,,Floare-albastră’’ e un simbol ce încifrează mitul zburătorului.

• La nivel stilistic sintagma ,,Floare-albastră’’ este o metaforă – sinteză ce dezvoltă multiple conotații
 STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

• Poemul este structurat în jurul unor opoziții, iar compoziția este efectuată prin
asocierea a două planuri ale cunoașterii: planul abstract al cunoașterii infinite și
planul terestru al cunoașterii concrete.
• Acestor două planuri le sunt atribuite două laturi umane, feminin și
masculin, respectiv omul de geniu – ființa obișnuită, comună.
• Simetria secvențelor poetice are la bază monologul liric al fetei
și meditația bărbatului asupra ipostazei iubirii paradisiatice.
• Cele două planuri alternează, conturând 4 secvenţe lirice:
• - primele trei strofe aparţin vocii lirice feminine care reproşează
bărbatului retragerea într-un univers apolinic (al cunoaşterii, rece, izolat),
incompatibil iubirii.
• - strofa aIV-a introduce vocea masculină meditativă care va reevala
afirmaţiile de odinioară ale fetei.
• - strofele 5 – 13 reiau vocea lirică feminină care cheamă la iubire,
conturând totdată, sub forma feerică a reverie (în imaginaţie), spaţiul şi povestea
întâlnirii.
• - ultimele două strofe recupereză vocea eului liric masculin care
reflectează trist la inutilitatea încercării de a atinge absolutul prin iubire.
 LIMBAJUL
• Artist al cuvântului și al imaginii Mihai Eminescu exploatează
genial toate nivelurile de expresivitate ale textului poetic.
• La nivel morfologic se remarcă prezența grupurilor nominale care
contribuie la realizarea descrierii : ,, ceruri nalte’’ , ,, întunecata
mare’’, ,,câmpiile asire’’ , ,, piramidele-nvechite’’. Care susțin
pasajele descriptive conturând o veritabilă cosmogonie.
• Un efect deosebit creează jocul subtil al modurilor și timpurilor
verbale menite să delimiteze planurile temporale.
• La nivel lexical se observă valorificarea câmpului semantic al
cosmosului și al naturii prin lexeme precum : ,,stele , nori , ceruri ,
lună’’ , natură : ,,pădure , trestie , balta , prăpastia’’.
• O rezonanță deosebită dobândesc termenii din registrul arhaic și
popular care susțin atmosfera bucolică a poemului : ,, voi căta’’, ,,
voi cerca’’ , ,,încalte’’ , ,, să se prăvale’’.
• La nivel stilistic impresionează diversitatea figurilor de stil ( tropi )
care creează asocieri insolite de genul : ,, râuri în soare’’ , ,, ochi de
pădure’’ , ,,bolți de Frunze’’.
 ELEMENTE DE PROZODIE

• Muzicalitatea poeziei, dată de măsură, ritm trohaic şi rimă îmbrățișată: 1-4, 2-3, este în acord cu
ideile exprimate, ceea ce se numește „armonie imitativă”. Deschiderea vocalelor („mi-i, cu-a”),
formele concentrate ale verbelor, predominanța consoanei „m” (care conferă un ton elegiac
ultimei părți din poezie) realizează simetria dintre formă şi conținut.
 • Vladimir Streinu afirmă despre „Floare- albastră” că: „În lumea lui Eminescu, Apollo nu
spânzură ca în mitologia greacă pe Marsyas ; zeul e ispitit de frumuseţea omului-muritor,
cu care doreşte să-şi îndoiască natura nemuritoare. Se vor despărţi în cele din urmă,
fiindcă îi desparte legea, dar nu fără a păstra fiecare în felul lui amintirea seducătoarei
experienţe. Încât mai semnificativă decât disocierea finală este încercarea zeului de a se
umaniza prin iubire şi a omului de a se zeifica prin aspiraţia la etern. La Eminescu poezia
vieţii dă preţ poeziei morţii, şi în această perspectivă, opera i se alcătuieşte diferit.”
• În termenii psihocritici lui Charles Mauron ,, Floare-Albastră’’ constituie metafora
obsedantă a textului eminescian care anticipează vizionarismul poetic și imaginile
CONCLUZIE cosmogonice din poemele de mai târziu deschizând literatura română spre modernitate.
• Creația lui Mihai Eminescu evidențiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie,
drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul
intelectual, temă puternic influențată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferențele
dintre condiția omului obișnuit și cea a omului de geniu fac imposibilă existența unei
legături de iubire.
• De fapt din urieșeasca gândire eminesciană se va alimenta întreaga literatură a secolului
al XX-lea căci, ,,poetul nepereche’’ înscrie literatura română în universalitate.