Referat: ”Mihail Glinka: marele geniu al muzicologiei moderne”

Realizat de: Hadîrca Cristian

Mihail Glinka (1804-1857) a fost compozitorul genial ce a contribuit la dezvoltarea și

prosperarea muzicii moderne, din acest aspect a fost denumit părintele muzicii ruse moderne, este
recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative. Dacă e să răsfoim filele cărții sale biografice
depistăm că s-a născut la 1 iunie 1804, în satul Novospasskoye din gubernia Smolensk, în Imperiul
Rus. A provenit dintr-o familie nobilă și a fost inițiat în muzică de la o vârstă fragedă, având acces la
lecții de pian și canto. Glinka se bucură în copilărie de o instrucţie muzicală, învăţând de mic pianul
şi vioara. Un rol important asupra formaţiei sale l-a avut mica orchestră populară de la moşia
unchiului său. Aceşti muzicanţi l-au familiarizat cu intonaţiile muzicii populare şi cu posibilităţile
expresive ale instrumentelor populare. La 14 ani este dat la Pensionul fiilor de nobili de pe lângă
“Institutul Pedagogic” din Petersburg, unde îi cunoaşte pe decembristul Küchelbecker, un înflăcărat
militant împotriva influenţelor străine din viaţa literară, şi pe marele Puşkin, care îi va influenţa mult
opera. Ia lecţii de pian cu John Field, creatorul nocturnei, şi cu Charles Meyer. După absolvirea
şcolii, intră ca funcţionar la “Ministerul Comunicaţiilor”, dar nu-şi întrerupe preocupările muzicale.
 Când sufletul și inima dansează în ritm muzical nimeni și nimic în lume nu poate demola
scările spre succes, acest lucru, îl observăm și la marele compozitor M. Glinka. Prin urmare pentru
a-și dezvolta abilitățile muzicale, el a plecat într-o călătorie de studii în Europa, unde a trăit în Italia,
Germania și Franța. Această perioadă de formare a fost crucială pentru dezvoltarea sa artistică,
modelându-i responsabilitatea față de artă și dedicația față de muzică. În timpul șederii sale în Italia,
a fost profund influențat de opera italiană și de tradițiile muzicale europene. Cu toate acestea, a fost
la întoarcerea în Rusia că a găsit inspirație în folclorul rus și în istoria țării sale, începând să
compună muzică care reflecta identitatea națională a Rusiei. Glinka credea că muzica secolului al
XIX-lea trebuia să fie una cu caracter predominant național, și a fost adeptul operei cu influențe
folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale
populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus, de asemenea textul
fiind utilizat în limba rusă. Cu toate că cultura muzicală rusă era în întregime tributară muzicii
apusene, şi în Rusia s-au făcut timide încercări de abordare a tematicii legate de viaţa poporului,
adoptându-se formule ruse în creaţia muzicală. Dacă în ţările apusene, şi chiar în Polonia şi Ungaria,
exista o apropiere între muzica cultă şi cea populară, în Rusia era o discrepanţă între cele două arte.
Trebuia creat un limbaj cult cu o morfologie diferită, cu o metrică nouă şi o armonie modală,
organic izvorâte din melosul popular. Nu trebuia să se înnoiască limbajul şi formele existente, aşa ca
în alte ţări, ci trebuia făurit un nou limbaj, noi forme şi un nou stil. Predecesorii lui Glinka fac
începutul, iar el pune bazele şcolii naţionale ruse.

Ziua de 9 decembrie 1836, data premierei operei sale” Ivan Susanin”, pe scena Operei Imperiale,
este ziua de naştere a operei naţionale ruse. I-a schimbat titlul în ”Viaţă pentru ţar” pentru a capta
bunăvoinţa ţarului şi a cercurilor curţii. Succesul acestei opere patriotice, cu un conţinut eroic şi o
muzică naţională izvorâtă din seva populară, n-a putut înăbuşi meschinele critici ale nobililor, care
nu erau dispuşi să asiste la scene din viaţa poporului. Aristocraţii ruşi i-au etichetat muzica drept
“muzică bună pentru vizitii”.Una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Glinka este opera sa în
limba rusă, "Viața pentru Țar ", bazată pe un poem al lui Aleksandr Pușkin. Această operă a fost o
încercare de a aduce elemente specifice rusești în muzica sa și de a dezvolta o tradiție distinctă în
compoziție. Alte lucrări notabile includ "Jota Aragoneză" și "Marfa's Aria" din opera "Uneltele de
la Paris".

Din anul 1840 datează muzica sa de scenă la Prinţul Holski de Kukolnik. După doi ani se reprezintă
cea de a doua sa operă, Ruslan şi Ludmila, operă basm pe un libret inspirat după Puşkin. Deşi s-a
bucurat de mare succes, ţarul a părăsit loja înaintea terminării spectacolului, iar nobilimea a
considerat audierea lucrării o pedeapsă. Dezamăgit de atitudinea cercurilor conducătoare, care nu i-
au recunoscut talentul, Glinka a întreprins o lungă călătorie în străinătate. La Paris, în 1844,
fragmente din lucrările sale dramatice au produs un entuziasm deosebit. Liszt a realizat parafraze pe
teme din operele sale, iar Berlioz i-a dirijat fragmente din opere. În Spania, după un contact direct cu
bogata muzică populară spaniolă, Glinka scrie Jota aragoneză şi O noapte la Madrid. La Berlin l-a
revăzut pe Dehn, care a fost încântat de creaţia sa. La Varşovia compune Kamarinskaia, o fantezie
simfonică pe motive populare ruse, considerată prima lucrare simfonică naţională rusă. Glinka a fost
nu doar un inovator al muzicii ruse, ci și un pionier al romantismului în compoziția rusă. Deschizând
calea pentru alți compozitori, cum ar fi Ceaikovski și Rahmaninov, el a contribuit la stabilirea unui
stil muzical distinctiv rusesc. Moștenirea sa este adesea recunoscută în cadrul școlii naționaliste
rusești de compoziție. Pentru istoria muzicii ruse, creaţia sa este importantă, căci el iniţiază procesul
de formare a şcolii naţionale prin asimilarea cântecului ţărănesc şi a vechii muzici bisericeşti. A
cunoscut foarte bine polifonia renascentistă, patosul tragic gluckist, stilul clasic mozartian, dar şi
lirismul chopinian şi cel furtunos al lui Berlioz. A studiat muzica bisericească rusă, dar şi creaţia lui
O. Lasso şi Palestrina. Deşi preia diferite modalităţi de exprimare, el nu este un epigon sau un servil
imitator al influenţelor străine, căci grefează toate înrâuririle pe muzica populară. A găsit pentru
cântecul popular ţesături armonico-polifonice corespunzătoare, conştient fiind că limbajul muzical
apusean era străin de cântecul rus, pe care-l considera “un copil al nordului, cu multe legături cu
cântecul oriental”. Şi pentru muzica bizantină a găsit armonizări modale potrivite.

Trăind în epoca romantismului, Glinka vădeşte în creaţia sa trăsături ale acestui important curent
artistic, care va domina cultura muzicală europeană în secolul al XIX-lea. Predilecţia pentru
coloritul naţional din paginile descriptive, denotă adeziunea sa la romantismul vremii. Deşi curentul
romantic a contribuit la dezvăluirea fanteziei sale creatoare, el îmbină principiile artei romantice cu
cele clasice.

Mihail Ivanovici în munca sa vocală rămâne textier, având în vedere principalul lucru - exprimarea
emoțiilor, sentimentelor, stărilor de spirit. De aici - dominația melodiei(numai în romanțele târzii
apar trăsături de recitare, de exemplu, în singurul ciclu vocal de 16 romane „Adio Petersburg” la
stația lui N. Kukolnik, 1840). Principalul lucru pentru el este starea de spirit generală (de regulă, se
bazează pe genurile tradiționale - elegie, cântec rusesc, baladă, romantism, genuri de dans etc.)
Mihail Glinka a fost perceput în societatea rusă ca un pionier și un erou național al muzicii. În
timpul vieții sale, Glinka a devenit un personaj respectat și apreciat, fiind recunoscut pentru
contribuțiile sale semnificative la dezvoltarea muzicii rusești. Iată câteva aspecte ale modului în care
era văzut în societate:

 ”Pionier al Muzicii Ruse Moderne”: Glinka era perceput ca un pionier care a deschis calea

pentru o școală naționalistă rusă în compoziție. În efortul său de a îmbina elementele de folclor
rusesc cu influențele muzicale occidentale, el a creat un stil distinctiv care a influențat în mod
semnificativ evoluția muzicii rusești.

 ”Sursă de Inspirare pentru Alți Compozitori”: Moștenirea lui Glinka a servit drept sursă de

inspirație pentru alți compozitori ruși care au continuat să dezvolte tradițiile muzicale rusești. El a
influențat generații ulterioare, contribuind la formarea unei identități muzicale rusești distincte.

 ”Ambasador Cultural”: Prin călătoriile sale în străinătate și contactul cu diferite stiluri

muzicale europene, Glinka a fost privit și ca un ambasador cultural al Rusiei. Experiențele sale în
Italia, Germania și Franța au jucat un rol crucial în dezvoltarea viziunii sale artistice și în aducerea
unor elemente diverse în muzica rusă.

Dacă e să ne raportăm la operele sale și stilul său unic atunci menționăm faptul că p entru realizarea
expresiei muzicale, Glinka foloseşte factura curentă a romanţei sentimentale (Nu mă ispiti) sau
îmbină elementele cântecului popular ţărănesc cu romanţa citadină. Alteori abordează monologul
dramatic (Sărmanul cântăreţ), împrumută factura barcarolei (Noapte veneţiană), marşul (Cântec de
adio), polca (Adela) sau chiar balada (Inspecţia de noapte). Ciclul de romanţe Despărţire de
Petersburg, scris într-o epocă de mari frământări sufleteşti, trădează un profund dramatism. Dintre
poeţii ruşi, pe a căror texte a scris lucrări vocale, i-a preferat pe Puşkin şi Jukovski, iar dintre cei
străini Glinka a ales pe Goethe, a cărui Margareta la torcătoare a constituit una din cele mai
realizate piese. El a reuşit să traducă cu mijloace simple, dar grăitoare, imaginile pline de
semnificaţii ale poeţilor ruşi într-un limbaj specific.

În concluzie putem spune că rămâne un important compozitor naţional, întrucât îmbină tehnica
muzicală europeană cu cântecul popular, căruia îi găseşte ţesături armonico-polifonice adecvate.
Atât predilecţia pentru coloritul naţional, cât şi pentru descripţia peisagistă denotă influenţa muzicii
romantice din timpul său. În funcţie de cerinţele dramaturgiei muzicale, el abordează variate tipuri
de expresie, dominând cantabilitatea de tip popular rus şi o variată paletă timbrală. Indiferent de
genul abordat – dramatic, simfonic, cameral – limbajul său muzical prezintă o expresie laconică cu
ponderate mijloace de exprimare, ceea ce-i conferă o notă de clasicitate.

În 1856, Mihail Ivanovici Glinka a plecat la Berlin. Acolo s-a apucat de studiul vechilor melodii
bisericești rusești, de lucrările vechilor maeștri, de lucrările corale ale italianului Palestrina, Johann
Sebastian Bach. Glinka a fost primul dintre compozitorii seculari care a compus și aranjat melodii
bisericești în stil rusesc. O boală neașteptată a întrerupt aceste studii. Mihail Ivanovici Glinka a
murit la 16 februarie 1857 la Berlin și a fost înmormântat în cimitirul luteran. În luna mai a aceluiași
an, la insistențele surorii mai mici a lui M.I. Glinka, Lyudmila Ivanovna Shestakova, cenușa
compozitorului a fost transportată la Sankt Petersburg și reîngropată la cimitirul Tikhvin.

Pe mormânt a fost ridicat un monument, creat de arhitectul A. M. Gornostaev. În prezent, lespedea

din mormântul lui Glinka din Berlin a fost pierdută. Pe locul mormântului, în 1947, Biroul
Comandantului Militar al sectorului sovietic din Berlin a ridicat un monument compozitorului.

Acest compozitor ne învață să ne apreciem singuri talentul și să nu ne lăsăm manipulați de societate,

fiindcă el a avut multe criticii de-a lungul vieții sale și totuși a răzbătut prin greutăți pentru a ajunge
spre stele. Înțelegerea vieții și operei lui Mihail Glinka poate oferi lecții valoroase compozitorilor
contemporani și aspiranților la creație muzicală.

Bibliografie:

https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-7-romantismul-muzical/mihail-
ivanovici-glinka/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Glinka

https://auschool.ru/ro/work/mihail-glinka-gody-zhizni-m-glinka-kratkaya-biografiya-kompozitora/