Cartea nunții de George Călinescu

Prin apariţia primului său roman, Cartea nunţii, în 1933, George Călinescu a anulat ideea
lansată de Titu Maiorescu (1886) că un critic literar este incapabil să scrie proză de ficţiune, domeniu
pe care el l-a abordat, aşa cum mărturiseşte, din cel puţin două motive: „pe de o parte de a mă recrea,
pe de alta de a face un exerciţiu minor în vederea unei plănuite opere epice”.
Se poate afirma că romanul Cartea nunţii are caracter autobiografic, întâlnirea tânărului doctor în
litere, Jim, cu domnişoara Vera se aseamănă cu ceea ce relata soţia scriitorului, doamna Alice Vera
Călinescu, despre prima sa întâlnire cu viitorul soţ: „Desigur că profesorul din faţa mea nu se gândise
- atunci când, văzându-mă cu un număr al revistei «Bilete de papagal», m-a întrebat dacă citesc mult
- că voi răspunde, gâtuită de emoţie, ca la şcoală, afirmativ, şi nici că mă voi ridica în picioare şi voi
începe să recit Scrisoarea III, când a vrut să afle dacă ştiu ceva versuri” (interviu acordat revistei
„România literară”, 1975).
Criticul literar Dumitru Micu apreciază că în această proză de ficţiune, Călinescu „se
autoportretizează şi zugrăveşte ambianţa familială dintr-un mediu mic-burghez analog celui în care el
însuşi îşi trăise adolescenţa”.

Titlul
Titlul, Cartea nunţii, defineşte latura lirică a romanului, care are ca temă centrală eternul sentiment
de iubire ce se manifestă reciproc între tânărul proaspăt doctor în litere, Jim Marinescu şi absolventa
de liceu Vera Policrat şi care se împlineşte prin căsătorie. În fond, primul roman călinescian
reiterează eterna poveste de dragoste dintre doi tineri, care poate simboliza, prin opoziţie cu eşecul
erotic al mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare în evoluţia societăţii. De altfel,
Nicolae Manolescu socoteşte că această creaţie este un roman „al educaţiei sentimentale”.

Tema
Tema romanului ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a cuplului Jim Marinescu şi Vera
Policrat, apoi o radiografie a şcolii româneşti în perioada interbelică, în care accentul cade pe relaţia
profesor-elev. Nu în ultimul rând, cartea reliefează, prin contrast, societatea modernă, în plin proces
de civilizare care învinge definitiv colecţia de babe decrepite (ramolite) şi fete bătrâne sterile din
„casa cu molii”, care reprezintă familia ciudată, tributară unor dogme nefericite.

Romanul Cartea nunţii are o insuficientă substanţă epică, fiind structurat pe trei planuri care
se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte „poemul iubirii” şi căsătoria lui Jim cu
Vera, al doilea plan conturează imaginea şcolii româneşti, relaţia profesor-elev în perioada
interbelică şi, în sfârşit, aceeaşi epocă istorică este ilustrată din punct de vedere al înnoirilor,
civilizaţiei şi progresului în plan social, economic, tehnologic etc.
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite aprecieri
asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, „într-o unitate
canonică”. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de
unde reiese şi trăsătura de roman obiectiv. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea
evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, deschis, acela al caselor,
străzilor, locurilor concrete din Bucureşti şi unul imaginar, închis, prin care se conturează trăirile
interioare şi gândurile personajelor.
Structura, compoziţia şi construcţia subiectului
Romanul începe prin relatarea detaliată a stărilor provocate personajului principal, Jim, de
disconfortul călătoriei cu trenul: tehnica detaliului înregistrează aspectul canapelelor, mirosul încins
şi atmosfera sufocantă din compartiment, această descriere constituind şi incipitul romanului.

Subiectul este structurat în 20 de capitole, fiecare purtând un titlu sugestiv pentru conţinutul
acestuia, de la O sărutare în tren, ca simbol esenţial al sentimentului de iubire şi terminând
cu Facerea lumii, sugerând perpetuarea speciei umane, prin „facerea” altei lumi, înnoitoare şi
moderne care să se înalţe pe ruinele celei vetuste (perimate, învechite).
O sărutare în tren deschide romanul Cartea nunţii pentru a face cunoştinţă cu personajele
principale. Tânărul Jim Marinescu se întoarce cu trenul de la Paris, unde susţinuse doctoratul în
litere. În acelaşi tren, călătorea, tot spre Bucureşti, Vera Policrat, care avea „aerul unei adolescente,
crudă încă, elevă de şcoală poate, deghizată în «domnişoar㻄. Cititorul face cunoştinţă cu tânăra
prin ochii lui Jim, întocmai cum, în celălalt roman, „Enigma Otiliei”, Felix este cel care introduce în
scenă personajele. Jim este, în această ipostază, personaj-martor. El se simte atras de tânăra care nu
era totuşi un copil, ci, apreciază el, era „o adevărată domnişoară de vreo optsprezece ani”. O ajută să
deschidă geamul compartimentului, iar atingerea uşoară a degetelor subţiri ale fetei îi provoacă
tânărului „o uşoară febră tactilă”.
Gândurile tânărului zboară spre „casa cu molii” din Bucureşti, se vede aievea „înconjurat de
şapte feţe scrutătoare de bătrâne, examinat din cap până în picioare, lătrat pe deosebite glasuri, tras de
haine pentru demonstraţii-estetice”. Se anticipează (prolepsă), astfel, cealaltă „lume”, gloata de
bătrâne celibatare, mătuşile ramolite şi învechite în concepţii, din care cauză va exista mereu acest
„conflict acut între generaţii”.

Fata îl privea zâmbind şi Jim, fără să ştie de ce, simte cum „inima lui pocnea cu putere în
piept, conştientă de un gând vinovat”. Atunci când trenul ajunge într-un tunel, domnişoara vrea să
închidă geamul şi cere, din priviri, ajutorul său. Profitând de acest prilej şi de întuneric, Jim o trage la
pieptul său şi, deşi fata se împotriveşte, el reuşeşte să-i sărute „un colţ al gurii” şi această atingere „i
se păru de o voluptate indicibilă (imposibil de exprimat)”. Fata îi alunecă însă dintre braţe şi iese pe
coridor, apoi „pieri de pe culoar” nu se ştie unde, pentru că trenul opreşte în Gara de Nord, iar Jim ia
o trăsură până acasă.

Casa cu molii este titlul celui de al doilea capitol şi numele locuinţei în care trăia
dintotdeauna familia tânărului Ion Marinescu, zis şi Jim, pe care-l întâmpină la poartă bătrâna
servitoare, „baba Chiva”. Este un nou prilej pentru narator, care, prin intermediul lui Jim, descrie în
detaliu, casa „preistorică” din strada Udricani, cu giurgiuvelele scorojite şi arse de vreme, această
secvenţă constituind totodată o pauză descriptivă. Înăuntru, se simte „un aer stătut”, „o duhoare
închisă”, mobila veche are lemnul uscat şi crăpat, iar tapiţeria roasă: în şifonier, hainele emanau „un
iz de postav mucegăit”, intrate demult în putrefacţie, din care un roi de molii „mari, cenuşii, zburară
deodată”.
În acest capitol şi în următorul, Zece la masă, este prezentată familia, alcătuită din şapte
femei şi doi bărbaţi. Mama lui Jim, căreia toţi îi spuneau tanti Magdalina, ar fi vrut ca fiul ei să fie
mai comunicativ, să meargă împreună la plimbare, dar el era ursuz şi distant, pentru că „sentimentul
filial se sfărâmase”, precum şi dintr-un complet „dezacord intelectual”.
Dintre toate mătuşile, tanti Ghenca („cea mai înaltă [...], îmbrăcată cu îngrijire), tanti Fira
(„ştirbă şi bonomă”), tanti Mali, („o bătrână de vreo 70 de ani, uscată şi dreaptă”), tanti Agepsina
(„econoama şi chelăreasa casei”), tanti Caterina („încruntată şi autoritară”), Lisandrina, (cea mai
tânără dintre bătrâne,” n-avea încă patruzeci de ani şi era nemăritată [...], faţa prea fragedă şi roşie îi
era de stareţă tânără”), numai Caterinei i se spunea „madam Popescu”, pentru că „era măritată şi
singura cu bărbatul în viaţă”.

Ceilalţi doi membri ai familiei erau bărbaţi: Silivestru, frate cu „bătrânele”, „om ca de vreo
50 de ani [...], bărbat înalt şi viguros, purta părul tuns mărunt ca o perie şi o barbă pătrată” şi dom’
Popescu, singura rudă prin alianţă, soţul Caterinei. În casă mai locuia, pe lângă baba Chiva, care-i
servea de 30 de ani, bătrâna Iaca, „uitată de Dumnezeu” pe pământ şi Jim le suspectează că nu-i dau
să mănânce, deşi fiica acesteia, tanti Mali, ea însăşi în vârstă de 70 de ani, respinge acuzaţia.

Următorul capitol, Lola, Dora şi Medy, aduce în centrul subiectului cealaltă lume a epocii,
tineretul, reprezentat de câteva personaje aşezate de narator la polul opus faţă de bătrâne. Jim are un
„«Peugeot» prăfuit”, care, deşi era „o hodogitură lovită şi zgâriată, cumpărată pe nimic şi în rate de la
un prieten”, merge bine şi cu benzină puţină. Bucureştiul, după trei ani de absenţă din ţară, i se pare
modernizat, cu clădiri înalte şi elegante, având un aer de „mare metropolă”. Stabilind telefonic o
întâlnire cu vechile prietene, Jim se înfiinţează la ora patru acasă la Lola, unde veniseră Dora şi
Medy, toate fetele fiind „studente la Litere”.
Limbajul tinerilor este modern, jovial şi aluziv, iar relaţia dintre ei se caracterizează prin
sinceritate, prietenie şi simpatie reciprocă. De pildă, Jim îi reproşează lui Medy pieptănătura „de
domniţă tânără zugrăvită în biserici”, într-un stil juvenil: „Până când ai de gând să pastişezi (a imita
în mod servil) pe mama lui Ştefan cel Mare?”. Deşi le cunoştea încă din vremea când el era student şi
ele eleve de liceu, deşi avusese faţă de ele o atitudine frăţească, simţea acum fiorii atracţiei „cu
intenţie erotică” şi nu este capabil să-şi dea seama pe care dintre ele o plăcea mai mult: „Simţea
nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească şi s-o ţină închisă în casa lui, în
stăpânirea lui”.
Dilema tânărului se manifestă între Lola şi Dora, întrucât Medy era mai puţin îndrăzneaţă, mai
retrasă. Jim încearcă să afle de la fiecare în parte dacă este îndrăgostită, sperând ca ele să declare că
numai pe el l-ar putea iubi. Fetele ocolesc cu dibăcie un răspuns clar, Lola îi zâmbeşte enigmatic, iar
Dora îl sărută prieteneşte pe obraz, ceea ce îl face pe tânărul doctor în litere să spere: „Mă iubesc
cumva fetele astea şi nu mi-am dat seama până acum? [...] Şi dacă e aşa, cine dintre ele, Dora sau
Lola? Dar eu pe cine aş putea iubi? Pe Lola sau pe Dora?”.

Capitolul „Oracolul” lui Bobby ilustrează cel de al doilea plan al acţiunii, care prezintă, relaţia
profesor-elev, comportamentul liceenilor, atitudinea cadrelor didactice, precum şi câteva aspecte
specifice procesului de învăţământ din şcoala românească, în perioada interbelică. Bobby Policrat,
elev în clasa a VII-a B, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, chiulise trei ore de la şcoală, pe care le petrecuse
în piscina de la „Lido”. Cu părul încă ud, el se grăbeşte spre şcoală ca să răsfoiască „puţin cartea de
istorie”, profesorul Silivestru Capitanovici, care era şi autorul manualului, le anunţase extemporal.
Pentru Bobby, istoria începea cu el însuşi, oricine era născut înainte de anul naşterii sale
(1914) şi orice eveniment istoric nu aveau nicio relevanţă în mintea lui: „Confunda războiul de la 77
cu campania din Bulgaria şi credea în doi Mihai, Mihai Bravul şi Mihai Viteazul. Era convins că
Grigore Alexandrescu a scris «Înşir-te mărgărite» şi că Eminescu a murit de curând”. Dezinteresul
pentru şcoală şi, implicit pentru istoria românilor îl făcuse imun la orice fel de jenă sau ruşine când
încurca evenimentele sau personalităţile istorice şi răspundea impertinent: „Aiurea!” sau „Zexe!”. Ca
şi tinerii din zilele noastre, Bobby era un pasionat al sporturilor, ştia toate echipele, toate meciurile,
toţi campionii şi amănunte ale vieţii lor, citea cu asiduitate „Gazeta sporturilor” şi „Vremea-sport”.

Înainte de a intra în liceu, el îşi prinde matricola şi înlocuieşte pălăria cu şapca de uniformă.
Amfiteatrul este plin de zgomot, băieţii „erau risipiţi care-ncotro”: unul stă lungit pe bănci, doi
boxează aproape de catedra căreia naratorul îi spune „tejghea”, alţii îi imită pe diferiţi profesori,
numai unul singur, „tuns mărunt, în uniformă completă, citeşte şopocăind Ia istorie” şi acesta era
poreclit Tocilescu. Când Bobby află că fusese strigat la lecţia de chimie de către profesorul
Constantinescu, răspunde ostentativ indiferent: „Aiurea!”, „Zexe!”. Se duce în spatele amfiteatrului,
se lungeşte pe bancă şi încearcă să înveţe la istorie, dar nu poate reţine numele sau evenimentele din
lecţie.

În clasă intră profesorul de muzică, poreclit „Ostrogotu”, care se enervează îngrozitor pentru
că nu i-a găsit pe elevi aşezaţi în bănci şi-i jigneşte strigând: „Nemernicilor, ticăloşilor [...]
derbedeilor, haimanalelor!”. Liniştindu-se brusc, scoate la lecţie mai mulţi elevi, cu bucurie
anticipativă, fiind convins că niciunul nu ştia nimic. Atitudinea indolentă, dispreţuitoare
(„Paraschivescu deschise cu dezgust cartea şi începu să cânte nesigur şi fals, bătând măsura cu
scandaloasă lipsă de sincronitate”) ori insolentă a elevilor („Nu pot, domnule profesor, să cânt, sunt
răguşit”) stârneşte isteria dascălului, care dă fiecăruia dintre cei zece elevi „nota unu la partea
aplicată”, jignindu-i necontenit şi ameninţându-i: „- Taci, dom’! Nemernicilor, ticăloşilor,
obraznicilor! Am să vă dau în conferinţă!”.

După ce-i trimite la loc pe cei zece elevi, Ostrogotu cheamă la lecţie alţi patru băieţi, printre care şi
pe Bobby, care adormise pe ultima bancă, cu manualul de istorie în mână. Profesorul, „diabolic”, se
îndreaptă mergând în vârful picioarelor şi se bucură în avans de prinderea elevului: „Ochii mici, gura,
bărbia, chelia, totul îi râdea de bucurie”. Trezit brusc, Bobby o zbugheşte pe una dintre uşile laterale
cu Ostrogotu pe urmele sale. În clasă se stârneşte un vacarm de nedescris, „urlete, chiote grozave,
miorlăituri, cucuriguri şi salturi atletice peste bănci”, iar Bobby, intrând pe altă uşă, se înfăţişează
clasei cu gulerul hainei ridicat, cu „fălcile legate cu batista şi obrajii umflaţi într-un chip nenatural”.

Ostrogotu îl acuză pe Bobby că făcuse „prea mult clapa-clapa” şi atunci, „toată clasa făcu din fălci
clapa-clapa”, după care profesorul împunse cu degetul obrazul elevului şi din gura acestuia „ţâşni
afară un cocoloş de hârtie”. Ostrogotu pune mâna pe bagheta cu care dirija şi vrea să-i dea în cap lui
Bobby, dar acesta o ia la goană pe una dintre uşile amfiteatrului, urmărit îndeaproape de profesor,
apoi aleargă prin clasă şi din nou ies pe uşa dinspre coridor: „în timpul acestei urmăriri senzaţionale,
clasa striga «cucurigu», «miorlau», «clapa-clapa» şi unul se ridică chiar în mâini cu picioarele în
sus”.

Când, în sfârşit, elevul este prins, acesta mai clămpăneşte o dată atât de autentic, încât întreaga clasă
a fost un clămpănit, unii lovind în pupitre cu creioanele, fapt ce îl isterizează pe Ostrogotu, care „se
făcu vânăt” şi-l dă afară pe elevul obraznic, îmbrâncindu-l pe scări. Calmându-se brusc, profesorul
renunţă să-i mai asculte pe cei scoşi la „tejghea” şi intonează, împreună cu clasa, cântecul „Bubuie
tunul”. În pauză, Tocilescu îl avertizează pe Bobby că Ostrogotu o să i-o „coacă”, dar acesta
răspunde aparent nepăsător: „Aiurea!”, „Zexe!”

La următoarea oră, intră în clasă, imediat ce s-a sunat, profesorul de istorie, Silivestru Capitanovici,
„ursuzul frate al mătuşilor din casa cu molii”, care, mai încruntat ca oricând, anunţă extemporalul.
Naratorul îi face un portret detaliat prin descrierea îmbrăcămintei: „Redingota neagră de dinainte de
război luase străluciri şi îndoituri geometrice [...] şi pe acest fond funebru, de un realism halucinant,
barba sa pătrată şi faţa dură şi sidefată ca o lumânare mare de nuntă ieşeau în relief cu atât mai
pătrunzătoare cu cat erau mai patinate”. Atitudinea lugubră a profesorului îi provoacă lui Bobby o
imagine terifiantă, îi pare că nu mai lipseau decât „un postav negru brodat peste catedră şi patru
sfeşnice mari cu lumânări aprinse în jurul lui Silivestru”. Subiectul extemporalului, „Petru şi Asan” îi
este complet străin lui Bobby şi încearcă să copieze din lucrarea lui Tocilescu, dar acesta nu-l lasă.

Supraveghind şcolarii, Silivestru rememorează propria devenire, prin flash-back. Fusese elev la liceul
„Sf. Sava”, urmase apoi istoria la Universitate, stătea în aceeaşi casă, cu aceleaşi mobile, împreună
cu surorile, „domnişoare tinere, sugrumate de corsaje prea strâmte”, care îl sufocau încă de pe atunci
cu sfaturi cicălitoare. Când se îndrăgostise prima oară, ele nu fuseseră de acord cu „ofticoasa”, el se
lăsase influenţat de ele şi rupsese relaţia. Ura pe care o simte împotriva sorţii este alimentată mai ales
de teama că va muri „virgin”, deşi sufletul îi era viguros.

Deodată, îl zăreşte pe Bobby copiind din carte, îl strigă şi manualul cade cu zgomot pe duşumea.
Căutând în bancă, profesorul găseşte un caiet cartonat, din care zboară pe podea „un vraf de
fotografii de actriţe de cinematograf. Face „o cruce roşie pe foaia lui Bobby”, ia caietul şi se întoarce
la catedră fără să spună o vorbă. Curios să ştie ce-i preocupă pe aceşti tineri de 16-18 ani, Silivestru
începe să citească „Oracolul” unei fete, caietul găsit asupra lui Bobby. Spre surprinderea sa,
Silivestru simte o admiraţie ciudată pentru această „haimana simpatică”. La încercarea băiatului de a
recupera „Oracolul”, profesorul îi spune că posesoarea poate să-l ridice oricând de la el”.

În capitolele următoare, se diversifică întâmplările, se încurcă şi se rezolvă situaţii, atât în zona lirică
a iubirii, cât şi în plan social. Lui Bobby Policrat îi vine geniala idee să o trimită pe sora sa, Vera, la
profesorul Silivestru ca să recupereze „Oracolul” şi, totodată, să încerce o rezolvare a fraudei comise
de fratele ei, copiatul, aducând drept scuză faptul că-i murise o rudă apropiată şi fusese deprimat.
Pentru asta, „Bobby era hotărât să treacă în rândul morţilor pe oricine din familie”, ba chiar să poarte
„o bandă de crep negru pe mânecă”.

În acest timp, profesorul Silivestru Capitanovici, singur în propria odaie, se gândeşte că n-ar fi vrut
să moară cu sentimentul de a nu fi fost om, de a nu fi putut să-şi întemeieze o familie a sa, „în locul
celei abuzive şi tiranice a surorilor”. El cunoştea de câţiva ani o profesoară de geografie, care avea 42
de ani, „era timidă şi refractară modernismului”, îl respecta şi-i aprecia cu evlavie manualele.
Silivestru se decide, brusc, să-i trimită o scrisoare, în care face aluzii extrem de subtile la o eventuală
căsătorie, precizând că este „în afară de grijuri, după ani de chibzuinţă, în ce priveşte partea
materială”.

În celălalt plan, Jim este din ce în ce mai preocupat de alegerea uneia dintre cele două domnişoare,
Dora sau Lola? Gândindu-se că aceasta din urmă, deşi este foarte frumoasă, este şi „prea rece şi
hieratică”, se hotărăşte să-i trimită un bilet Dorei, prin care îi cere o întrevedere. Jim îşi verifica
maşina în mijlocul curţii şi rămâne uimit când o vede pe „fata din tren” intrând pe poartă şi întrebând
de „domnul profesor Capitanovici”.

Jim o conduce pe fată la unchiul său, care-i înapoiază „oracolul”, considerând că „haimanaua” de
Policrat s-a născut „sub o stea favorabilă”, deoarece are o soră atât de „duioasă”, care mai este şi
prietena „unui nepot a! profesorului”. Jim o conduce acasă cu maşina şi fixează o întâlnire cu ea
pentru după-amiază, ca să se plimbe împreună la Şosea. Fata i se pare mai frumoasă decât în tren, de
aceea sufletul său este mai tulburat ca oricând de „discordii, şi termenii problemei sporiseră cu unul:
Dora, Lola sau Vera.... Lola, Vera sau Dora”.
 Prima lor întâlnire începe cu o discuţie despre literatură, tânărul doctor în litere dorind să ştie
ce poet român este preferatul ei. Vera se emoţionează puternic şi răspunde „ca la examen”:
„Eminescu, Vlahuţă... (îşi închipuia desigur că ar fi fost ruşine să afirme că nu-i plac clasicii din
manualul de şcoală)”. Pe Jim îl interesează însă dacă îi place Arghezi, iar Vera, cu o mină vinovată,
recunoaşte că admiră poezia acestuia, dar la şcoală „ne pedepsea când auzea că citim pe Arghezi”
(poet interbelic, Arghezi se afla în plină perioadă de creaţie, iar tematica şi limbajul inedite, au stârnit
multe controverse în epocă). Unii critici consideră că această secvenţă are valenţe biografice, întrucât
doamna Alice Vera Călinescu a povestit într-un interviu prima întâlnire cu scriitorul, foarte
asemănătoare cu cea din roman.
La invitaţia lui Medy, prietenii fac o excursie la Constanţa, se plimbă cu şalupa, înoată,
bucurându-se de valurile sărate ale mării. Dora îi destăinuie lui Jim, în mare secret, că este
îndrăgostită şi logodită deja cu un tânăr care se afla la studii în străinătate, iar când va termina
facultatea se vor căsători. Întors la Bucureşti, Jim este foarte tulburat de faptul că Dora era
îndrăgostită de altcineva şi nu de el, deşi „la drept vorbind, nici n-o iubesc”.

La Lola nu îndrăznea să se ducă fără să aibă un motiv anume, iar pe Vera, cu care avea întâlnire la
Şosea, dacă nu ploua, o socotea „o prietenă mică”, faţă de care simţea „o simpatie indiscutabilă şi
obligatorie”. Puternic jignit în amorul propriu, începe să colinde toată casa, prilej pentru narator de a
descrie camerele celor şapte femei, utilizând tehnica detaliului: în iatacul „tantei Ghenca era o
ordine de muzeu”, la tanti Agepsina „încăperea era mai vastă şi mai austeră”, iar odaia profesorului
Silivestru era „plină cu cărţi”.

Întâmplător, Jim zăreşte pe biroul singuraticului unchi o poezie de dragoste sub forma unei scrisori şi
se simte jenat de năuceala acestuia, care bâjbâie dezorientat printre cărţi şi nu reuşeşte să vadă
volumul pe care i-l ceruse tânărul. Jim surprinde, apoi, o convorbire şoptită între tanti Lisandrina şi
un bărbat, care avea loc la fereastră. Contrariat, tânărul se gândeşte că în această casă situaţia este
mult mai dramatică decât pare. În timp ce femeile jucau „loto”, Agepsina le anunţă ca pe un
eveniment senzaţional: „Fetelor, nu ştiţi una: a murit Iaca!”. Jim, puternic impresionat, o priveşte pe
Iaca, o mumie în vârstă de un secol” şi „moartă încet de treizeci de ani”.

În familia Policrat, toţi sunt îngrijoraţi că de câtva timp Vera se schimbase foarte mult, slăbise, avea
o mină vinovată, era distrată şi mereu cu gândurile în altă parte, de aceea întrebarea lor era: „Ce are
Vera noastră?”. Sentimentul de vinovăţie, cauzat de stările interioare şi senzaţiile necunoscute până
atunci, „fioruri şi voluptăţi neînţelese”, îi provoacă atitudini contradictorii: fie o toropeală
semiinconştientă, fie o dorinţă nestăpânită pentru plimbări nesfârşite.

Simte că desele ei întâlniri cu Jim trebuie să aibă o finalitate şi aşteaptă cu nelinişte să se întâmple un
eveniment. Deşi Jim îi fixează întâlniri la Şosea Verei, este din ce în ce mai hotărât s-o cucerească pe
„hieratica” (atitudine inflexibilă, ţeapănă) Lola. Pentru tânărul universitar, toamna este anotimpul
bucuriei şi al relaxării, întrucât reîncepea activitatea teatrului, „dancing-ui şi cinematograful”. Se
duce în fiecare după-amiază la Lola, care se străduia să epateze şi să fie „fatală”, îşi schimba zilnic
rochiile şi coafura.

Jim îi face declaraţii măgulitoare, cu un ton uşor glumeţ, strecurând aluzii la curtezanii Lolei, faţă de
care ea exprima un „dezgust total”, amândoi luându-l în râs pe Sonetu, poreclit astfel pentru că-i scria
poezii de dragoste. Luându-şi inima-n dinţi, Jim îi declară emoţionat că o iubeşte, dar Lola nu-l
crede, consideră că este „prea ironic... prea intelectual” ca să poată fi îndrăgostit, acuzându-l că o
plăcea pe Dora. Tânărul insistă, încercând să o convingă de profunzimea iubirii, mărturisindu-i că s-a
înşelat atunci când a crezut că poate fi numai prietenul ei: „Te iubesc, fiindcă vreau să sfâşii chiar şi
pe inofensivul Sonetu”.

Un nevinovat joc de societate, pe care cei patru prieteni îl inventaseră, îl dezorientează din nou pe
Jim. Unul dintre ei, legat la ochi, trebuia să-l recunoască pe cel care executa un acord la pian. Acela
care ghicea avea dreptul să-l sărute pe cel descoperit. Dora îl ghiceşte pe Jim „şi-l sărută pe buze”,
ceea ce o deranjează vizibil pe Lola, care-i priveşte „cu un zâmbet ironic”. Când Jim, legat la ochi, o
recunoaşte în sunetul rece al clapei pe Lola, aceasta îl priveşte cu un uşor dispreţ, „întoarse capul şi
se feri într-un chip de-a dreptul jignitor”, ceea ce face ca tânărul să roşească puternic, salvându-şi
onoarea prin a săruta mâna fetei.

Vanitatea îl împiedică pe Jim să le mai caute pe fete, n-o mai vizitează pe Lola, ci se întâlneşte în
fiecare zi cu Vera, cu care mergea la cinema, la Şosea ori în Cişmigiu, fiind foarte încântat de
„docilitatea religioasă şi infantilă” a acesteia. După vreo zece zile, primeşte o scrisoare elegantă de la
Lola, prin care îi invită pe la ea „luni după amiază la orele 6,00”. Era o zi friguroasă de noiembrie,
începuse să ningă şi Vera îl aştepta la Şosea, la ora 6,00 seara, plimbându-se zgribulită pe sub teii
desfrunziţi.

Sigur de sentimentele şi loialitatea Verei, Jim nu rezistă tentaţiei de a răspunde invitaţiei, dorind să
vadă dacă Lola regretă gestul respingerii din ziua jocului şi, mai ales, cum va face asta. Fata îl
întâmpină cu jovialitate, dar surpriza pe care aceasta i-o pregătise lui Jim, îl buimăceşte definitiv. Ea
i-l prezintă pe domnul sublocotenent Popescu, pe care tânăra îl ascultă atentă, îl admiră, deşi nivelul
conversaţiei este superficial şi penibil, dansează cu el tango. Lola se arată mirată că este „indispus” şi
insistă să mai stea pe la ea, dar Jim, după două ore, se ridică hotărât şi pleacă repede. Cu nervii întinşi
la maxim, el se duce spre Şosea ca să se liniştească. Deşi este întuneric şi frig, Vera îl aşteaptă la
locul întâlnirii şi când îl vede „fata izbucni într-un plâns amar, de copil oropsit”.

Jim se simte foarte vinovat că uitase de Vera şi, puternic răscolit de emoţie, se surprinde cerând-o de
soţie. Fata este extrem de fericită, iar Jim decide să meargă, imediat, la ea acasă ca să-i ceară mâna şi
consimţământul familiei. Tânărul este politicos şi curtenitor cu doamna Policrat, care acceptă, cu
emoţie, ca Jim şi Vera să se căsătorească, numai că, mărturiseşte ea, se află într-o jenă financiară şi
nu-i poate ajuta din punct de vedere material. Jim este invitat să rămână la masă şi face cunoştinţă cu
sora mai mare a Verei, Camelia şi cu soţul acesteia, Emilian Protopopescu.

A doua zi, Jim intră în sufrageria „casei cu molii” pentru a anunţa logodna cu Vera, dar aici femeile
erau agitate şi gălăgioase, indignate de „tupeul” Lisandrinei de a primi „noaptea pe toţi neisprăviţii
de pe stradă” şi tânărul îşi dă seama că este vorba de discuţia purtată la fereastră, pe care o auzise şi
el. Izbucneşte cu forţă Silivestru, care le reproşează cu asprime surorilor că s-au aşezat „ca moliile pe
sufletul ei”, îndemnând-o pe Lisandrina să plece cu bărbatul respectiv „cu sau fără cununie”, numai
să iasă din „putreziciunea asta”. El ameninţă că va proceda la fel şi că se va însura cu o colegă
profesoară, ca să intre şi el „în rândul lumii”. Jim, punând „gaz peste foc”, le anunţă că se însoară.
Nimeni nu-l crede şi iau anunţul drept glumă proastă, dar tânărul le arată cele două inele,
inscripţionate cu data şi numele lor, „Ion şi Vera, 1 decembrie 1931”.

Tanti Magdalina, mama lui Jim, se jeluieşte indignată că nu a fost întrebată, dar Jim este sincer
surprins de această pretenţie, pentru că nimeni nu-l poate determina să facă sau nu ceva, ci singurul
care decide pentru sine este numai el. Tânărul consideră că este suficient faptul că şi-a informat
familia şi pleacă liniştit spre casa Verei, căreia îi pune inelul de logodnă pe deget. Tinerii îşi şoptesc
declaraţii de dragoste, îşi fac planuri de viitor, „răscolindu-şi toate colţurile sufletului [...] şi gustând
dinainte cu închipuirea bucuriile căsniciei”. La sugestia lui Bobby, merg toţi trei la Circ, unde urma
să aibă loc o mare gală de box, sport foarte îndrăgit de adolescentul care se simte cuprins de un
„extaz religios”. Spectacolul s-a terminat la ora două noaptea, ceea ce a încântat-o pe Vera, care
niciodată nu fusese pe stradă atât de târziu şi trăieşte momente incitante.

In ziua nunţii lui Jim cu Vera, locatarii din „casa cu molii” s-au trezit în zori, fiecare pregătind
darurile pentru acest eveniment, naratorul descriind, prin tehnica detaliului, pregătirea cadourilor,
care sunt tot felul de vechituri, unele mâncate de molii. Faptul că mătuşile nu ieşeau din casă decât
foarte rar, „toaleta de stradă” le-a ocupat toată ziua, naratorul descriind, prin tehnica detaliului,
veşmintele şi coafurile locatarilor din „casa cu molii”. Cu toţii pleacă la nuntă, aşezaţi într-un „pluton
ordonat”: în frunte se află domnul Popescu urmat de femei, alaiul fiind încheiat de Silivestru. Vila
din strada Polonă era luminată „a giorno”, cu uşile larg deschise, madam Policrat privind „prin
lorgnon” convoiul ciudat care intră „cu demnitate şi ostilitate” în casă.

Emoţionată şi intimidată de „atâtea femei bătrâne”, Vera sărută mâna fiecăreia, ceea ce-i aduce
simpatia lor spontană. Jim este însă furios, pentru că, după ce s-au aşezat pe scaunele înşirate pe
lângă pereţi, în mijloc urmând să se desfăşoare cununia religioasă, rudele sale, depun pe rând
„ofranda” pe masa Louis XV, astfel încât preţiosul obiect devenise o tarabă plină de vechituri. În
timp ce tanti Magdalina inspecta casa strâmbând din nas, Jim ia de pe masă cărticica dăruită de
Silivestru şi constată, stupefiat, că la fiecare pagină se afla câte o bancnotă de o mie de lei, iar
volumul avea 444 de pagini, primise, adică, o mică avere.

Cununia religioasă este descrisă cu amănunte de către narator, ilustrată cu pasaje din slujbă şi
sfaturile pe care preotul le dă mirilor, în calitate de naşi fiind cealaltă soră a Verei, pe nume Chichi,
împreună cu soţul ei, un ofiţer înalt, Zizi. În timp ce nuntaşii discutau în salon despre instituţia
căsătoriei, Jim hotărăşte să plece imediat cu Vera în luna de miere, la Braşov, fără să anunţe pe
nimeni. Tanti Lisandrina se scuză că o doare capul şi pleacă mai devreme, dar, în zori, când convoiul
se întoarse în Udricani, constată cu toţii, înmărmuriţi şi cutremuraţi totodată de faptul că Lisandrina
fugise de acasă, lăsând un bilet: „Rămâneţi cu bine surorilor, vreau să intru în rândul lumii”.

Capitolul Oglinda constelată este dedicat profesorului Silivestru Capitanovici care este din ce în ce

mai distrat, confuz şi deprimat. El evită să mai intre în contact cu lumea, îşi ia concediu şi trimite în
locul său un suplinitor, „spre bucuria sălbatică” a elevilor. „O silă grea de viaţă şi de sine” îl
copleşeşte pe Silivestru, stare cauzată de contradicţia dintre „instinctele lui virile” şi teama de
necunoscut, cum ar fi o eventuală căsătorie cu profesoara colegă.
Meditează asupra forţei cu care destinul decide în găsirea partenerului de cuplu şi împlinirea iubirii,
aşa cum soarta hotărâse ca Jim şi Vera să călătorească în acelaşi tren şi compartiment. Deşi „ascetic o
viaţă întreagă şi virgin”, Silivestru se simte, deodată, cuprins de „o furnicătură prelungă în şira
spinării”, fiori necunoscuţi până acum şi, fără să ştie bine în ce scop, pleacă grăbit în oraş.
Plimbându-se pe străzile pustii şi luminate ale bulevardului, o fată tânără îl face să se înfioare şi,
răspunzând invitaţiei, profesorul o urmează acasă la ea, într-o „odaie curată, prea parfumată [...] şi
multe fotografii pe pereţi” şi are o relaţie erotică penibilă şi confuză.

Silivestru se întoarce „din prima lui aventură erotică” deprimat şi dezamăgit de sine însuşi, dându-şi
seama că este „steril” şi că zadarnic mai încerca saşi ispitească soarta. Obsesia sterilităţii, din ce în ce
mai prezentă în conştiinţa sa, îl conduce spre un gând care nu-l preocupase niciodată cu adevărat:
moartea. O varietate de senzaţii stranii şi inedite îl copleşesc, de la neliniştea că, la cei cincizeci de
ani, avea să devină „nimic”, până la împăcarea cu ideea neantului, privit „ca un somn lung”,
incomensurabil. Ajunge la concluzia că „omul este obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui” şi
consideră că această sentinţă este foarte bine sintetizată de versul lui Alexandru Vlahuţă: „Nu de
moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.

La început privită filozofic, apoi din ce în ce mai obsesivă, ideea morţii devine atât de intensă, încât
gândul sinuciderii se instalează definitiv în conştiinţa lui Silivestru. Înţelege că existenţa sa în această
lume se încheiase şi, după ce scrie mai multe hârtii pe care le pune într-un plic adresat lui Jim, se
spânzură în odaia sa, legând cordonul halatului roşu de cârligul din tavan.

La priveghiul mortului, cele şase femei, aşezate în cerc pe scaune, gustă din plin „evenimentul” din
viaţa lor, povestesc tot felul de istorioare despre bărbaţi care au fost distruşi de femei, îşi amintesc
întâmplări din tinereţea lui Silivestru, vorbesc şi râd cu familiaritate. Când au venit cioclii să ridice
mortul, surorile „urlară toate ca nişte vite surprinse de flăcări în grajd”, realizând tragedia abia când
fratele lor părăsea pentru totdeauna casa.

Ultimul capitol al romanului, intitulat sugestiv Facerea lumii, ilustrează împlinirea erotică a cuplului
ca evoluţie socială, progres şi civilizaţie, care poate simboliza, prin opoziţie cu eşecul erotic al
mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare, „facerea” altei lumi. Cuplul Vera-Jim a
petrecut luna de miere la Braşov, tinerii se sărutau tot timpul şi stârneau simpatia tuturor: „Toată
lumea îi proteja şi-i urmărea cu zâmbetele”, tânăra soţie căpătând chiar sfaturi de la două noi
prietene, cu mai multă experienţă conjugală.
Reveniţi la Bucureşti, viaţa lor se schimbă total şi surprinzător. Silivestru le lăsase, lui Jim şi Verei,
prin testament toate casele din curte, punând şi clauza de a găzdui pe mătuşi într-unui dintre
apartamente. Rugămintea unchiului era ca Jim „să radă până la pământ” toate acele locuinţe şi să
„cureţe locul de molii”. Bătrânele au rupt orice legătură cu tinerii şi s-au mutat cu toate lăzile şi
lucrurile vechi „în casele din fund”. Jim şi Vera au făcut „inovaţii scandaloase”, reamenajând casele
în stil modern, cu ferestre late, cu terase şi piscină, ridicând, aşa cum îi rugase Silivestru, „case noi,
pentru oameni noi”.

Aflaţi „veşnic în lună de miere”, Jim şi Vera nu primesc musafiri, „se jucau de-a viaţa, oferindu-şi
unul altuia recepţii”, la care era admis numai Bobby. Într-o seară, când toţi trei tinerii conversau şi
ascultau muzică, Vera are o senzaţie de ameţeală şi greaţă. Speriat, Jim trimite după doctor şi
diagnosticul îi face pe toţi fericiţi: Vera va fi mamă.

Problematica romanului
Romanul Cartea nunţii, ca şi următorul (Enigma Otiliei), reuneşte trei teme interesante pentru
umanitate - iubirea, familia şi societatea - prezentate realist şi obiectiv, naratorul omniscient şi
omniprezent reuşind să transmită o radiografie realistă a mentalităţii şi structurii societăţii interbelice.
Tema iubirii
Romanul iubirii este reprezentat, în principal, de dragostea idilică, lirică dintre Jim şi Vera, care se
construieşte încet şi solid, un aport important având şi puternica personalitate a lui Jim, faptul că
independenţa sa l-a călăuzit în afara familiei care, altfel, i-ar fi anihilat voinţa, aşa cum se întâmplase
cu Silivestru. Dezorientat la început, Jim simte în profunzime fiorul erotic şi se căsătoreşte cu femeia
iubită, Vera, cu care formează un cuplu fericit, apt pentru procrearea unei mici fiinţe, „ce avea să
strige în curând tulburătoarele vorbe tată şi mamă”.
Jim cugetă la importanţa pe care o are „principiul universal al facerii”, fără de care s-ar „produce
moartea virtuală a generaţiilor”, ar pieri viaţa de pe Pământ şi s-ar instala definitiv „întunericul fără
margini şi fără sfârşit”. Iubirea implică, aşadar, în mod obligatoriu şi funcţia de nuntire, de „facerea
lumii”, asumându-şi misiunea de a face posibilă succesiunea continuă şi perpetuă a generaţiilor în
Univers. Dacă aventura pe care o avusese în tinereţe Silivestru şi-ar fi urmat cursul firesc, „ar fi avut
cu toată probabilitatea conturul idilei lui Jim cu Vera” (Marian Papahagi).

Tot în tema iubirii se înscriu logodna Dorei cu tânărul aflat la studii în străinătate şi atenţia deosebită
a Lolei pentru ofiţerul care-i făcea curte, dragostea ascunsă a Lisandrinei, care are curajul de a ieşi de
sub tutela surorilor din casa cu molii. Ca un continuator simbolic al lui Jim, adolescentul Bobby
simte primii fiori ai iubirii pentru o colegă de Ia alt liceu, „o tresărire necunoscută până atunci” şi
visează pentru prima oară să sărute o fată „ca la cinematograf.

Tema familiei
Compoziţional, Cartea nunţii este şi un roman de familie, realizat de George Călinescu în manieră
balzaciană, evidenţiind ideea că, dacă relaţiile între membrii familiei sunt nocive, atunci întreaga
societate, „lumea” se duce de râpă. Locatarii casei din str. Udricani formează o familie alcătuită din
cele şapte mătuşi ale lui Jim, un unchi - Magdalina, Ghenca, Fira, Lisandrina, Agepsina, Caterina,
Mali („fata Iachii şi mătuşa mătuşilor lui Jim”), Silivestru, precum şi „dom’ Popescu”, soţul
Caterinei. Relaţiile fireşti între membrii unei familii ar fi însemnat să fie încurajată personalitatea
fiecăruia, să fie sprijinită iniţiativa sau dorinţa fiecăruia, dar această „liotă de babe celibatare”, care
locuiesc în „casa cu molii” simbolizează „sterilitatea” şi degradarea morală a societăţii vetuste.
Cu siguranţă, Silivestru ar fi avut o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost „criticile şi răutăţile surorilor”
care-l tulburaseră şi-l împiedicaseră să se căsătorească atunci când se îndrăgostise prima oară, dar şi
acum, la maturitate, când voia să întemeieze o familie cu o colegă profesoară. El trăise atâta vreme
sub autoritatea nocivă a părinţilor şi surorilor sale, încât îi era teamă să se desprindă de teritoriul
natal: „Dacă toată familia l-ar fi aprobat şi susţinut şi l-ar fi chemat să-şi întemeieze căminul pe
acelaşi loc, ar fi avut curaj”, dar simţea în permanenţă „primejdia ostilităţii propriei familii”.

Definind ambianţa dăunătoare şi distrugătoare a casei cu molii, Dumitru Micu afirma: „Edificiul cu
pereţi igrasiosi în care ele vegetează, ca într-o tristă vizuină, ocroteşte un mod de existenţă propriu
unor rânduieli anacronice balcanice, un climat moral perpetuat din epoca matriarhatului. Prin
opoziţie, căsnicia celor doi tineri devine simbolul prefacerii înnoitoare, al instaurării lumii moderne
pe ruinele celei vechi, al triumfului civilizaţiei asupra naturii primare”. În familia Policrat, mama este
mai îngrijorată de pierderea pisicii decât de starea ciudată a Verei. Camelia, sora mai mare a Verei,
se poartă matern cu soţul ei, Emilian, relaţia lor fiind aceea dintre guvernantă şi „puiul” căruia-i
dădea să mănânce „cu linguriţa din pilaf, ca unui copil”.

Scene din viaţa de ieri şi de azi

Romanul Cartea nunţii ilustrează, prin contrast, obiceiuri, mentalităţi, scene din lumea învechită şi
sufocantă reprezentată de locatarii „casei cu molii” şi activităţile pline de energie şi vitalitate ale
tinerei generaţii, simbolizate, în principal, prin Jim şi celelalte personaje aflate la începutul vieţii.
„Casa cu molii” nu este o metaforă, ci defineşte cât se poate de realist atmosfera vetustă a locuinţei
încărcate de obiecte mucegăite, ciobite, ruginite, pline de molii, omizi şi gândaci, care degajă un
miros de rânced, de naftalină şi de colb. Când moştenesc casele de la Silivestru, Jim şi Vera „curăţă
locul de molii, ridicând deasupra case noi, pentru oameni noi”, cu ferestre mari şi mobilă modernă,
iar în curtea părăginită au sădit gazon englezesc şi au construit o piscină.
Limbajul artistic anticalofil
Limbajul artistic anticalofil se caracterizează, în principal, prin tehnica detaliului, utilizată atât în
descrierea caselor, a interioarelor, cât şi pentru marcarea trăsăturilor fizice, a îmbrăcămintei şi
coafurii personajelor, constituind adesea un procedeu artistic de caracterizare. De pildă, este descrisă
fiecare cameră locuită de femeile din „casa cu molii”, înfăţişarea fiecărui erou în parte, din îmbinarea
cărora reiese firea sau caracteristica dominantă a personajului respectiv.

Stilul colocvial defineşte limbajul artistic al romanului şi îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera
relaţiilor cotidiene dintre personajele romanului: „Taci, dom’, obraznicilor, nemernicilor! Citeşte,
dom’!”; „A văzut pe dracu’!”; „- Mă, Bobby, să ştii că ţi-o coace Ostrogotu!” etc. Lirismul romanului
este susţinut prin declaraţiile de dragoste şi prin descrierea stărilor emoţionale ale personajelor: „tu
trebuie să mă crezi pe mine... numai pe tine te iubesc!”; „Fie că strângerile furtive (furişe ) de mâini şi
sărutările chiar pe drum, în acel oraş îngăduitor de provincie, îi trăda ca îndrăgostiţi”; „în sala goală a
sufletului ei orice vibraţie se propaga în fidruri dureroase”.
În concluzie, romanul Cartea nunţii este mai mult un poem liric de iubire şi mai puţin un roman, este
mai mult o „monografie a familiei văzută ca instituţie” (S. Damian).
Finalul
Finalul romanului este, aşadar, unul fericit şi deschis, ultima frază fiind o declaraţie de dragoste plină
de patos a tinerei soţii: „-Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume!... Te iubesc fiindcă tu eşti tatăl
copilului nostru!”.