Cartea nunții

de G. Călinescu

George Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca prozator,

poet, critic şi istoric literar. Istoria literaturii române de la origini până în prezent(1941) este o
lucrarea monumentală, unică nu numai pentru opera sa, ci pentru întreaga literatură română, o
creaţie „de geniu, care nu apare decât o dată pe secol şi poate că o singură dată într-o cultură”.
(Alexandru Piru)
Prin apariţia primului său roman, Cartea nunţii, în 1933, George Călinescu a anulat ideea lansată
de Titu Maiorescu (1886) că un critic literar este incapabil să scrie proză de ficţiune, domeniu pe
care el l-a abordat, aşa cum mărturiseşte, din cel puţin două motive: „pe de o parte de a mă recrea,
pe de alta de a face un exerciţiu minor în vederea unei plănuite opere epice”.
Se poate afirma că romanul Cartea nunţii are caracter autobiografic, întâlnirea tânărului doctor în
litere, Jim, cu domnişoara Vera se aseamănă cu ceea ce relata soţia scriitorului, doamna Alice
Vera Călinescu, despre prima sa întâlnire cu viitorul soţ: „Desigur că profesorul din faţa mea nu
se gândise - atunci când, văzându-mă cu un număr al revistei «Bilete de papagal», m-a întrebat
dacă citesc mult - că voi răspunde, gâtuită de emoţie, ca la şcoală, afirmativ, şi nici că mă voi
ridica în picioare şi voi începe să recit Scrisoarea III, când a vrut să afle dacă ştiu ceva versuri”
(interviu acordat revistei „România literară”, 1975).
Criticul literar Dumitru Micu apreciază că în această proză de ficţiune, Călinescu „se
autoportretizează şi zugrăveşte ambianţa familială dintr-un mediu mic-burghez analog celui în
care el însuşi îşi trăise adolescenţa”.

Titlul
Titlul, Cartea nunţii, defineşte latura lirică a romanului, care are ca temă centrală eternul
sentiment de iubire ce se manifestă reciproc între tânărul proaspăt doctor în litere, Jim Marinescu
şi absolventa de liceu Vera Policrat şi care se împlineşte prin căsătorie. În fond, primul roman
călinescian reiterează eterna poveste de dragoste dintre doi tineri, care poate simboliza, prin
opoziţie cu eşecul erotic al mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare în evoluţia
societăţii. De altfel, Nicolae Manolescu socoteşte că această creaţie este un roman „al educaţiei
sentimentale”.
Tema
Tema romanului ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a cuplului Jim Marinescu şi Vera
Policrat, apoi o radiografie a şcolii româneşti în perioada interbelică, în care accentul cade pe
relaţia profesor-elev. Nu în ultimul rând, cartea reliefează, prin contrast, societatea modernă, în
plin proces de civilizare care învinge definitiv colecţia de babe decrepite (ramolite) şi fete bătrâne
sterile din „casa cu molii”, care reprezintă familia ciudată, tributară unor dogme nefericite.

Romanul Cartea nunţii are o insuficientă substanţă epică, fiind structurat pe trei planuri care se
întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte „poemul iubirii” şi căsătoria lui Jim cu
Vera, al doilea plan conturează imaginea şcolii româneşti, relaţia profesor-elev în perioada
interbelică şi, în sfârşit, aceeaşi epocă istorică este ilustrată din punct de vedere al înnoirilor,
civilizaţiei şi progresului în plan social, economic, tehnologic etc.
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite aprecieri
asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, „într-o unitate
canonică”. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului,
de unde reiese şi trăsătura de roman obiectiv. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe
relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, deschis,
acela al caselor, străzilor, locurilor concrete din Bucureşti şi unul imaginar, închis, prin care se
conturează trăirile interioare şi gândurile personajelor.

1
Structura, compoziţia şi construcţia subiectului

Romanul începe prin relatarea detaliată a stărilor provocate personajului principal, Jim, de
disconfortul călătoriei cu trenul: tehnica detaliului înregistrează aspectul canapelelor, mirosul
încins şi atmosfera sufocantă din compartiment, această descriere constituind şi incipitul
romanului.

Subiectul este structurat în 20 de capitole, fiecare purtând un titlu sugestiv pentru conţinutul
acestuia, de la O sărutare în tren, ca simbol esenţial al sentimentului de iubire şi terminând
cu Facerea lumii, sugerând perpetuarea speciei umane, prin „facerea” altei lumi, înnoitoare şi
moderne care să se înalţe pe ruinele celei vetuste (perimate, învechite).

O sărutare în tren deschide romanul Cartea nunţii pentru a face cunoştinţă cu personajele

principale. Tânărul Jim Marinescu se întoarce cu trenul de la Paris, unde susţinuse doctoratul în
litere. În acelaşi tren, călătorea, tot spre Bucureşti, Vera Policrat, care avea „aerul unei
adolescente, crudă încă, elevă de şcoală poate, deghizată în «domnişoar㻄. Cititorul face
cunoştinţă cu tânăra prin ochii lui Jim, întocmai cum, în celălalt roman, „Enigma Otiliei”, Felix
este cel care introduce în scenă personajele. Jim este, în această ipostază, personaj-martor. El se
simte atras de tânăra care nu era totuşi un copil, ci, apreciază el, era „o adevărată domnişoară de
vreo optsprezece ani”. O ajută să deschidă geamul compartimentului, iar atingerea uşoară a
degetelor subţiri ale fetei îi provoacă tânărului „o uşoară febră tactilă”.
Gândurile tânărului zboară spre „casa cu molii” din Bucureşti, se vede aievea „înconjurat de şapte
feţe scrutătoare de bătrâne, examinat din cap până în picioare, lătrat pe deosebite glasuri, tras de
haine pentru demonstraţii-estetice”. Se anticipează (prolepsă), astfel, cealaltă „lume”, gloata de
bătrâne celibatare, mătuşile ramolite şi învechite în concepţii, din care cauză va exista mereu acest
„conflict acut între generaţii”. Fata îl privea zâmbind şi Jim, fără să ştie de ce, simte cum „inima
lui pocnea cu putere în piept, conştientă de un gând vinovat”. Atunci când trenul ajunge într-un
tunel, domnişoara vrea să închidă geamul şi cere, din priviri, ajutorul său. Profitând de acest prilej
şi de întuneric, Jim o trage la pieptul său şi, deşi fata se împotriveşte, el reuşeşte să-i sărute „un
colţ al gurii” şi această atingere „i se păru de o voluptate indicibilă (imposibil de exprimat)”. Fata
îi alunecă însă dintre braţe şi iese pe coridor, apoi „pieri de pe culoar” nu se ştie unde, pentru că
trenul opreşte în Gara de Nord, iar Jim ia o trăsură până acasă.

Casa cu molii este titlul celui de al doilea capitol şi numele locuinţei în care trăia dintotdeauna
familia tânărului Ion Marinescu, zis şi Jim, pe care-l întâmpină la poartă bătrâna servitoare, „baba
Chiva”. Este un nou prilej pentru narator, care, prin intermediul lui Jim, descrie în detaliu, casa
„preistorică” din strada Udricani, cu giurgiuvelele scorojite şi arse de vreme, această secvenţă
constituind totodată o pauză descriptivă. Înăuntru, se simte „un aer stătut”, „o duhoare închisă”,
mobila veche are lemnul uscat şi crăpat, iar tapiţeria roasă: în şifonier, hainele emanau „un iz de
postav mucegăit”, intrate demult în putrefacţie, din care un roi de molii „mari, cenuşii, zburară
deodată”. În acest capitol şi în următorul, Zece la masă, este prezentată familia, alcătuită din şapte
femei şi doi bărbaţi. Mama lui Jim, căreia toţi îi spuneau tanti Magdalina, ar fi vrut ca fiul ei să fie
mai comunicativ, să meargă împreună la plimbare, dar el era ursuz şi distant, pentru că
„sentimentul filial se sfărâmase”, precum şi dintr-un complet „dezacord intelectual”. Dintre toate
mătuşile, tanti Ghenca („cea mai înaltă [...], îmbrăcată cu îngrijire), tanti Fira („ştirbă şi
bonomă”), tanti Mali, („o bătrână de vreo 70 de ani, uscată şi dreaptă”), tanti Agepsina
(„econoama şi chelăreasa casei”), tanti Caterina („încruntată şi autoritară”), Lisandrina, (cea mai
tânără dintre bătrâne,”n-avea încă patruzeci de ani şi era nemăritată [...], faţa prea fragedă şi roşie
îi era de stareţă tânără”), numai Caterinei i se spunea „madam Popescu”, pentru că „era măritată şi
singura cu bărbatul în viaţă”. Ceilalţi doi membri ai familiei erau bărbaţi: Silivestru, frate cu
„bătrânele”, „om ca de vreo 50 de ani [...], bărbat înalt şi viguros, purta părul tuns mărunt ca o
perie şi o barbă pătrată” şi dom’ Popescu, singura rudă prin alianţă, soţul Caterinei. În casă mai

2
locuia, pe lângă baba Chiva, care-i servea de 30 de ani, bătrâna Iaca, „uitată de Dumnezeu” pe
pământ şi Jim le suspectează că nu-i dau să mănânce, deşi fiica acesteia, tanti Mali, ea însăşi în
vârstă de 70 de ani, respinge acuzaţia.

Următorul capitol, Lola, Dora şi Medy, aduce în centrul subiectului cealaltă lume a epocii,
tineretul, reprezentat de câteva personaje aşezate de narator la polul opus faţă de bătrâne. Jim are
un „«Peugeot» prăfuit”, care, deşi era „o hodogitură lovită şi zgâriată, cumpărată pe nimic şi în
rate de la un prieten”, merge bine şi cu benzină puţină. Bucureştiul, după trei ani de absenţă din
ţară, i se pare modernizat, cu clădiri înalte şi elegante, având un aer de „mare metropolă”.
Stabilind telefonic o întâlnire cu vechile prietene, Jim se înfiinţează la ora patru acasă la Lola,
unde veniseră Dora şi Medy, toate fetele fiind „studente la Litere”.
Limbajul tinerilor este modern, jovial şi aluziv, iar relaţia dintre ei se caracterizează prin
sinceritate, prietenie şi simpatie reciprocă. De pildă, Jim îi reproşează lui Medy pieptănătura „de
domniţă tânără zugrăvită în biserici”, într-un stil juvenil: „Până când ai de gând să pastişezi (a
imita în mod servil) pe mama lui Ştefan cel Mare?”. Deşi le cunoştea încă din vremea când el era
student şi ele eleve de liceu, deşi avusese faţă de ele o atitudine frăţească, simţea acum fiorii
atracţiei „cu intenţie erotică” şi nu este capabil să-şi dea seama pe care dintre ele o plăcea mai
mult: „Simţea nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească şi s-o ţină închisă în
casa lui, în stăpânirea lui”.
Dilema tânărului se manifestă între Lola şi Dora, întrucât Medy era mai puţin îndrăzneaţă, mai
retrasă. Jim încearcă să afle de la fiecare în parte dacă este îndrăgostită, sperând ca ele să declare
că numai pe el l-ar putea iubi. Fetele ocolesc cu dibăcie un răspuns clar, Lola îi zâmbeşte
enigmatic, iar Dora îl sărută prieteneşte pe obraz, ceea ce îl face pe tânărul doctor în litere să
spere: „Mă iubesc cumva fetele astea şi nu mi-am dat seama până acum? [...] Şi dacă e aşa, cine
dintre ele, Dora sau Lola? Dar eu pe cine aş putea iubi? Pe Lola sau pe Dora?”.

Capitolul „Oracolul” lui Bobby ilustrează cel de al doilea plan al acţiunii, care prezintă, relaţia
profesor-elev, comportamentul liceenilor, atitudinea cadrelor didactice, precum şi câteva aspecte
specifice procesului de învăţământ din şcoala românească, în perioada interbelică. Bobby Policrat,
elev în clasa a VII-a B, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, chiulise trei ore de la şcoală, pe care le
petrecuse în piscina de la „Lido”. Cu părul încă ud, el se grăbeşte spre şcoală ca să răsfoiască
„puţin cartea de istorie”, profesorul Silivestru Capitanovici, care era şi autorul manualului, le
anunţase extemporal.
Pentru Bobby, istoria începea cu el însuşi, oricine era născut înainte de anul naşterii sale (1914) şi
orice eveniment istoric nu aveau nicio relevanţă în mintea lui: „Confunda războiul de la 77 cu
campania din Bulgaria şi credea în doi Mihai, Mihai Bravul şi Mihai Viteazul. Era convins că
Grigore Alexandrescu a scris «Înşir-te mărgărite» şi că Eminescu a murit de curând”. Dezinteresul
pentru şcoală şi, implicit pentru istoria românilor îl făcuse imun la orice fel de jenă sau ruşine
când încurca evenimentele sau personalităţile istorice şi răspundea impertinent: „Aiurea!” sau
„Zexe!”. Ca şi tinerii din zilele noastre, Bobby era un pasionat al sporturilor, ştia toate echipele,
toate meciurile, toţi campionii şi amănunte ale vieţii lor, citea cu asiduitate „Gazeta sporturilor” şi
„Vremea-sport”. Înainte de a intra în liceu, el îşi prinde matricola şi înlocuieşte pălăria cu şapca de
uniformă. Amfiteatrul este plin de zgomot, băieţii „erau risipiţi care-ncotro”: unul stă lungit pe
bănci, doi boxează aproape de catedra căreia naratorul îi spune „tejghea”, alţii îi imită pe diferiţi
profesori, numai unul singur, „tuns mărunt, în uniformă completă, citeşte şopocăind Ia istorie” şi
acesta era poreclit Tocilescu. Când Bobby află că fusese strigat la lecţia de chimie de către
profesorul Constantinescu, răspunde ostentativ indiferent: „Aiurea!”, „Zexe!”. Se duce în spatele
amfiteatrului, se lungeşte pe bancă şi încearcă să înveţe la istorie, dar nu poate reţine numele sau
evenimentele din lecţie. În clasă intră profesorul de muzică, poreclit „Ostrogotu”, care se
enervează îngrozitor pentru că nu i-a găsit pe elevi aşezaţi în bănci şi-i jigneşte strigând:
„Nemernicilor, ticăloşilor [...] derbedeilor, haimanalelor!”. Liniştindu-se brusc, scoate la lecţie
mai mulţi elevi, cu bucurie anticipativă, fiind convins că niciunul nu ştia nimic. Atitudinea

3
indolentă, dispreţuitoare („Paraschivescu deschise cu dezgust cartea şi începu să cânte nesigur şi
fals, bătând măsura cu scandaloasă lipsă de sincronitate”) ori insolentă a elevilor („Nu pot,
domnule profesor, să cânt, sunt răguşit”) stârneşte isteria dascălului, care dă fiecăruia dintre cei
zece elevi „nota unu la partea aplicată”, jignindu-i necontenit şi ameninţându-i: „- Taci, dom’!
Nemernicilor, ticăloşilor, obraznicilor! Am să vă dau în conferinţă!”. După ce-i trimite la loc pe
cei zece elevi, Ostrogotu cheamă la lecţie alţi patru băieţi, printre care şi pe Bobby, care adormise
pe ultima bancă, cu manualul de istorie în mână. Profesorul, „diabolic”, se îndreaptă mergând în
vârful picioarelor şi se bucură în avans de prinderea elevului: „Ochii mici, gura, bărbia, chelia,
totul îi râdea de bucurie”. Trezit brusc, Bobby o zbugheşte pe una dintre uşile laterale cu
Ostrogotu pe urmele sale. În clasă se stârneşte un vacarm de nedescris, „urlete, chiote grozave,
miorlăituri, cucuriguri şi salturi atletice peste bănci”, iar Bobby, intrând pe altă uşă, se înfăţişează
clasei cu gulerul hainei ridicat, cu „fălcile legate cu batista şi obrajii umflaţi într-un chip
nenatural”. Ostrogotu îl acuză pe Bobby că făcuse „prea mult clapa-clapa” şi atunci, „toată clasa
făcu din fălci clapa-clapa”, după care profesorul împunse cu degetul obrazul elevului şi din gura
acestuia „ţâşni afară un cocoloş de hârtie”. Ostrogotu pune mâna pe bagheta cu care dirija şi vrea
să-i dea în cap lui Bobby, dar acesta o ia la goană pe una dintre uşile amfiteatrului, urmărit
îndeaproape de profesor, apoi aleargă prin clasă şi din nou ies pe uşa dinspre coridor: „în timpul
acestei urmăriri senzaţionale, clasa striga «cucurigu», «miorlau», «clapa-clapa» şi unul se ridică
chiar în mâini cu picioarele în sus”. Când, în sfârşit, elevul este prins, acesta mai clămpăneşte o
dată atât de autentic, încât întreaga clasă a fost un clămpănit, unii lovind în pupitre cu creioanele,
fapt ce îl isterizează pe Ostrogotu, care „se făcu vânăt” şi-l dă afară pe elevul obraznic,
îmbrâncindu-l pe scări. Calmându-se brusc, profesorul renunţă să-i mai asculte pe cei scoşi la
„tejghea” şi intonează, împreună cu clasa, cântecul „Bubuie tunul”. În pauză, Tocilescu îl
avertizează pe Bobby că Ostrogotu o să i-o „coacă”, dar acesta răspunde aparent nepăsător:
„Aiurea!”, „Zexe!” La următoarea oră, intră în clasă, imediat ce s-a sunat, profesorul de istorie,
Silivestru Capitanovici, „ursuzul frate al mătuşilor din casa cu molii”, care, mai încruntat ca
oricând, anunţă extemporalul. Naratorul îi face un portret detaliat prin descrierea îmbrăcămintei:
„Redingota neagră de dinainte de război luase străluciri şi îndoituri geometrice [...] şi pe acest
fond funebru, de un realism halucinant, barba sa pătrată şi faţa dură şi sidefată ca o lumânare mare
de nuntă ieşeau în relief cu atât mai pătrunzătoare cu cat erau mai patinate”. Atitudinea lugubră a
profesorului îi provoacă lui Bobby o imagine terifiantă, îi pare că nu mai lipseau decât „un postav
negru brodat peste catedră şi patru sfeşnice mari cu lumânări aprinse în jurul lui Silivestru”.
Subiectul extemporalului, „Petru şi Asan” îi este complet străin lui Bobby şi încearcă să copieze
din lucrarea lui Tocilescu, dar acesta nu-l lasă. Supraveghind şcolarii, Silivestru rememorează
propria devenire, prin flash-back. Fusese elev la liceul „Sf. Sava”, urmase apoi istoria la
Universitate, stătea în aceeaşi casă, cu aceleaşi mobile, împreună cu surorile, „domnişoare tinere,
sugrumate de corsaje prea strâmte”, care îl sufocau încă de pe atunci cu sfaturi cicălitoare. Când
se îndrăgostise prima oară, ele nu fuseseră de acord cu „ofticoasa”, el se lăsase influenţat de ele şi
rupsese relaţia. Ura pe care o simte împotriva sorţii este alimentată mai ales de teama că va muri
„virgin”, deşi sufletul îi era viguros. Deodată, îl zăreşte pe Bobby copiind din carte, îl strigă şi
manualul cade cu zgomot pe duşumea. Căutând în bancă, profesorul găseşte un caiet cartonat, din
care zboară pe podea „un vraf de fotografii de actriţe de cinematograf. Face „o cruce roşie pe
foaia lui Bobby”, ia caietul şi se întoarce la catedră fără să spună o vorbă. Curios să ştie ce-i
preocupă pe aceşti tineri de 16-18 ani, Silivestru începe să citească „Oracolul” unei fete, caietul
găsit asupra lui Bobby. Spre surprinderea sa, Silivestru simte o admiraţie ciudată pentru această
„haimana simpatică”. La încercarea băiatului de a recupera „Oracolul”, profesorul îi spune că
posesoarea poate să-l ridice oricând de la el”.

În capitolele următoare, se diversifică întâmplările, se încurcă şi se rezolvă situaţii, atât în zona

lirică a iubirii, cât şi în plan social. Lui Bobby Policrat îi vine geniala idee să o trimită pe sora sa,
Vera, la profesorul Silivestru ca să recupereze „Oracolul” şi, totodată, să încerce o rezolvare a
fraudei comise de fratele ei, copiatul, aducând drept scuză faptul că-i murise o rudă apropiată şi

4
fusese deprimat. Pentru asta, „Bobby era hotărât să treacă în rândul morţilor pe oricine din
familie”, ba chiar să poarte „o bandă de crep negru pe mânecă”. În acest timp, profesorul
Silivestru Capitanovici, singur în propria odaie, se gândeşte că n-ar fi vrut să moară cu
sentimentul de a nu fi fost om, de a nu fi putut să-şi întemeieze o familie a sa, „în locul celei
abuzive şi tiranice a surorilor”. El cunoştea de câţiva ani o profesoară de geografie, care avea 42
de ani, „era timidă şi refractară modernismului”, îl respecta şi-i aprecia cu evlavie manualele.
Silivestru se decide, brusc, să-i trimită o scrisoare, în care face aluzii extrem de subtile la o
eventuală căsătorie, precizând că este „în afară de grijuri, după ani de chibzuinţă, în ce priveşte
partea materială”. În celălalt plan, Jim este din ce în ce mai preocupat de alegerea uneia dintre
cele două domnişoare, Dora sau Lola? Gândindu-se că aceasta din urmă, deşi este foarte
frumoasă, este şi „prea rece şi hieratică”, se hotărăşte să-i trimită un bilet Dorei, prin care îi cere o
întrevedere. Jim îşi verifica maşina în mijlocul curţii şi rămâne uimit când o vede pe „fata din
tren” intrând pe poartă şi întrebând de „domnul profesor Capitanovici”. Jim o conduce pe fată la
unchiul său, care-i înapoiază „oracolul”, considerând că „haimanaua” de Policrat s-a născut „sub o
stea favorabilă”, deoarece are o soră atât de „duioasă”, care mai este şi prietena „unui nepot a!
profesorului”. Jim o conduce acasă cu maşina şi fixează o întâlnire cu ea pentru după-amiază, ca
să se plimbe împreună la Şosea. Fata i se pare mai frumoasă decât în tren, de aceea sufletul său
este mai tulburat ca oricând de „discordii, şi termenii problemei sporiseră cu unul: Dora, Lola sau
Vera.... Lola, Vera sau Dora”. Prima lor întâlnire începe cu o discuţie despre literatură, tânărul
doctor în litere dorind să ştie ce poet român este preferatul ei. Vera se emoţionează puternic şi
răspunde „ca la examen”: „Eminescu, Vlahuţă... (îşi închipuia desigur că ar fi fost ruşine să afirme
că nu-i plac clasicii din manualul de şcoală)”. Pe Jim îl interesează însă dacă îi place Arghezi, iar
Vera, cu o mină vinovată, recunoaşte că admiră poezia acestuia, dar la şcoală „ne pedepsea când
auzea că citim pe Arghezi” (poet interbelic, Arghezi se afla în plină perioadă de creaţie, iar
tematica şi limbajul inedite, au stârnit multe controverse în epocă). Unii critici consideră că
această secvenţă are valenţe biografice, întrucât doamna Alice Vera Călinescu a povestit într-un
interviu prima întâlnire cu scriitorul, foarte asemănătoare cu cea din roman.

La invitaţia lui Medy, prietenii fac o excursie la Constanţa, se plimbă cu şalupa, înoată,
bucurându-se de valurile sărate ale mării. Dora îi destăinuie lui Jim, în mare secret, că este
îndrăgostită şi logodită deja cu un tânăr care se afla la studii în străinătate, iar când va termina
facultatea se vor căsători. Întors la Bucureşti, Jim este foarte tulburat de faptul că Dora era
îndrăgostită de altcineva şi nu de el, deşi „la drept vorbind, nici n-o iubesc”. La Lola nu îndrăznea
să se ducă fără să aibă un motiv anume, iar pe Vera, cu care avea întâlnire la Şosea, dacă nu ploua,
o socotea „o prietenă mică”, faţă de care simţea „o simpatie indiscutabilă şi obligatorie”. Puternic
jignit în amorul propriu, începe să colinde toată casa, prilej pentru narator de a descrie camerele
celor şapte femei, utilizând tehnica detaliului: în iatacul „tantei Ghenca era o ordine de muzeu”, la
tanti Agepsina „încăperea era mai vastă şi mai austeră”, iar odaia profesorului Silivestru era „plină
cu cărţi”.

Întâmplător, Jim zăreşte pe biroul singuraticului unchi o poezie de dragoste sub forma unei
scrisori şi se simte jenat de năuceala acestuia, care bâjbâie dezorientat printre cărţi şi nu reuşeşte
să vadă volumul pe care i-l ceruse tânărul. Jim surprinde, apoi, o convorbire şoptită între tanti
Lisandrina şi un bărbat, care avea loc la fereastră. Contrariat, tânărul se gândeşte că în această
casă situaţia este mult mai dramatică decât pare. În timp ce femeile jucau „loto”, Agepsina le
anunţă ca pe un eveniment senzaţional: „Fetelor, nu ştiţi una: a murit Iaca!”. Jim, puternic
impresionat, o priveşte pe Iaca, o mumie în vârstă de un secol” şi „moartă încet de treizeci de
ani”. În familia Policrat, toţi sunt îngrijoraţi că de câtva timp Vera se schimbase foarte mult,
slăbise, avea o mină vinovată, era distrată şi mereu cu gândurile în altă parte, de aceea întrebarea
lor era: „Ce are Vera noastră?”. Sentimentul de vinovăţie, cauzat de stările interioare şi senzaţiile
necunoscute până atunci, „fioruri şi voluptăţi neînţelese”, îi provoacă atitudini contradictorii: fie o
toropeală semiinconştientă, fie o dorinţă nestăpânită pentru plimbări nesfârşite. Simte că desele ei

5
întâlniri cu Jim trebuie să aibă o finalitate şi aşteaptă cu nelinişte să se întâmple un eveniment.
Deşi Jim îi fixează întâlniri la Şosea Verei, este din ce în ce mai hotărât s-o cucerească pe
„hieratica” (atitudine inflexibilă, ţeapănă) Lola. Pentru tânărul universitar, toamna este anotimpul
bucuriei şi al relaxării, întrucât reîncepea activitatea teatrului, „dancing-ui şi cinematograful”. Se
duce în fiecare după-amiază la Lola, care se străduia să epateze şi să fie „fatală”, îşi schimba
zilnic rochiile şi coafura. Jim îi face declaraţii măgulitoare, cu un ton uşor glumeţ, strecurând
aluzii la curtezanii Lolei, faţă de care ea exprima un „dezgust total”, amândoi luându-l în râs pe
Sonetu, poreclit astfel pentru că-i scria poezii de dragoste. Luându-şi inima-n dinţi, Jim îi declară
emoţionat că o iubeşte, dar Lola nu-l crede, consideră că este „prea ironic... prea intelectual” ca să
poată fi îndrăgostit, acuzându-l că o plăcea pe Dora. Tânărul insistă, încercând să o convingă de
profunzimea iubirii, mărturisindu-i că s-a înşelat atunci când a crezut că poate fi numai prietenul
ei: „Te iubesc, fiindcă vreau să sfâşii chiar şi pe inofensivul Sonetu”. Un nevinovat joc de
societate, pe care cei patru prieteni îl inventaseră, îl dezorientează din nou pe Jim. Unul dintre ei,
legat la ochi, trebuia să-l recunoască pe cel care executa un acord la pian. Acela care ghicea avea
dreptul să-l sărute pe cel descoperit. Dora îl ghiceşte pe Jim „şi-l sărută pe buze”, ceea ce o
deranjează vizibil pe Lola, care-i priveşte „cu un zâmbet ironic”. Când Jim, legaf la ochi, o
recunoaşte în sunetul rece al clapei pe Lola, aceasta îl priveşte cu un uşor dispreţ, „întoarse capul
şi se feri într-un chip de-a dreptul jignitor”, ceea ce face ca tânărul să roşească puternic, salvându-
şi onoarea prin a săruta mâna fetei. Vanitatea îl împiedică pe Jim să le mai caute pe fete, n-o mai
vizitează pe Lola, ci se întâlneşte în fiecare zi cu Vera, cu care mergea la cinema, la Şosea ori în
Cişmigiu, fiind foarte încântat de „docilitatea religioasă şi infantilă” a acesteia. După vreo zece
zile, primeşte o scrisoare elegantă de la Lola, prin care îi invită pe la ea „luni după amiază la orele
6,00”. Era o zi friguroasă de noiembrie, începuse să ningă şi Vera îl aştepta la Şosea, la ora 6,00
seara, plimbându-se zgribulită pe sub teii desfrunziţi.

Sigur de sentimentele şi loialitatea Verei, Jim nu rezistă tentaţiei de a răspunde invitaţiei, dorind
să vadă dacă Lola regretă gestul respingerii din ziua jocului şi, mai ales, cum va face asta. Fata îl
întâmpină cu jovialitate, dar surpriza pe care aceasta i-o pregătise lui Jim, îl buimăceşte definitiv.
Ea i-l prezintă pe domnul sublocotenent Popescu, pe care tânăra îl ascultă atentă, îl admiră, deşi
nivelul conversaţiei este superficial şi penibil, dansează cu el tango. Lola se arată mirată că este
„indispus” şi insistă să mai stea pe la ea, dar Jim, după două ore, se ridică hotărât şi pleacă repede.
Cu nervii întinşi la maxim, el se duce spre Şosea ca să se liniştească. Deşi este întuneric şi frig,
Vera îl aşteaptă la locul întâlnirii şi când îl vede „fata izbucni într-un plâns amar, de copil
oropsit”. Jim se simte foarte vinovat că uitase de Vera şi, puternic răscolit de emoţie, se surprinde
cerând-o de soţie. Fata este extrem de fericită, iar Jim decide să meargă, imediat, la ea acasă ca să-
i ceară mâna şi consimţământul familiei. Tânărul este politicos şi curtenitor cu doamna Policrat,
care acceptă, cu emoţie, ca Jim şi Vera să se căsătorească, numai că, mărturiseşte ea, se află într-o
jenă financiară şi nu-i poate ajuta din punct de vedere material. Jim este invitat să rămână la masă
şi face cunoştinţă cu sora mai mare a Verei, Camelia şi cu soţul acesteia, Emilian Protopopescu. A
doua zi, Jim intră în sufrageria „casei cu molii” pentru a anunţa logodna cu Vera, dar aici femeile
erau agitate şi gălăgioase, indignate de „tupeul” Lisandrinei de a primi „noaptea pe toţi
neisprăviţii de pe stradă” şi tânărul îşi dă seama că este vorba de discuţia purtată la fereastră, pe
care o auzise şi el. Izbucneşte cu forţă Silivestru, care le reproşează cu asprime surorilor că s-au
aşezat „ca moliile pe sufletul ei”, îndemnând-o pe Lisandrina să plece cu bărbatul respectiv „cu
sau fără cununie”, numai să iasă din „putreziciunea asta”. El ameninţă că va proceda la fel şi că se
va însura cu o colegă profesoară, ca să intre şi el „în rândul lumii”. Jim, punând „gaz peste foc”, le
anunţă că se însoară. Nimeni nu-l crede şi iau anunţul drept glumă proastă, dar tânărul le arată
cele două inele, inscripţionate cu data şi numele lor, „Ion şi Vera, 1 decembrie 1931”. Tanti
Magdalina, mama lui Jim, se jeluieşte indignată că nu a fost întrebată, dar Jim este sincer surprins
de această pretenţie, pentru că nimeni nu-l poate determina să facă sau nu ceva, ci singurul care
decide pentru sine este numai el. Tânărul consideră că este suficient faptul că şi-a informat familia
şi pleacă liniştit spre casa Verei, căreia îi pune inelul de logodnă pe deget. Tinerii îşi şoptesc

6
declaraţii de dragoste, îşi fac planuri de viitor, „răscolindu-şi toate colţurile sufletului [...] şi
gustând dinainte cu închipuirea bucuriile căsniciei”. La sugestia lui Bobby, merg toţi trei la Circ,
unde urma să aibă loc o mare gală de box, sport foarte îndrăgit de adolescentul care se simte
cuprins de un „extaz religios”. Spectacolul s-a terminat la ora două noaptea, ceea ce a încântat-o
pe Vera, care niciodată nu fusese pe stradă atât de târziu şi trăieşte momente incitante. In ziua
nunţii lui Jim cu Vera, locatarii din „casa cu molii” s-au trezit în zori, fiecare pregătind darurile
pentru acest eveniment, naratorul descriind, prin tehnica detaliului, pregătirea cadourilor, care
sunt tot felul de vechituri, unele mâncate de molii. Faptul că mătuşile nu ieşeau din casă decât
foarte rar, „toaleta de stradă” le-a ocupat toată ziua, naratorul descriind, prin tehnica detaliului,
veşmintele şi coafurile locatarilor din „casa cu molii”. Cu toţii pleacă la nuntă, aşezaţi într-un
„pluton ordonat”: în frunte se află domnul Popescu urmat de femei, alaiul fiind încheiat de
Silivestru. Vila din strada Polonă era luminată „a giorno”, cu uşile larg deschise, madam Policrat
privind „prin lorgnon” convoiul ciudat care intră „cu demnitate şi ostilitate” în casă. Emoţionată şi
intimidată de „atâtea femei bătrâne”, Vera sărută mâna fiecăreia, ceea ce-i aduce simpatia lor
spontană. Jim este însă furios, pentru că, după ce s-au aşezat pe scaunele înşirate pe lângă pereţi,
în mijloc urmând să se desfăşoare cununia religioasă, rudele sale, depun pe rând „ofranda” pe
masa Louis XV, astfel încât preţiosul obiect devenise o tarabă plină de vechituri. În timp ce tanti
Magdalina inspecta casa strâmbând din nas, Jim ia de pe masă cărticica dăruită de Silivestru şi
constată, stupefiat, că la fiecare pagină se afla câte o bancnotă de o mie de lei, iar volumul avea
444 de pagini, primise, adică, o mică avere. Cununia religioasă este descrisă cu amănunte de către
narator, ilustrată cu pasaje din slujbă şi sfaturile pe care preotul le dă mirilor, în calitate de naşi
fiind cealaltă soră a Verei, pe nume Chichi, împreună cu soţul ei, un ofiţer înalt, Zizi. În timp ce
nuntaşii discutau în salon despre instituţia căsătoriei, Jim hotărăşte să plece imediat cu Vera în
luna de miere, la Braşov, fără să anunţe pe nimeni. Tanti Lisandrina se scuză că o doare capul şi
pleacă mai devreme, dar, în zori, când convoiul se întoarse în Udricani, constată cu toţii,
înmărmuriţi şi cutremuraţi totodată de faptul că Lisandrina fugise de acasă, lăsând un bilet:
„Rămâneţi cu bine surorilor, vreau să intru în rândul lumii”.

Capitolul Oglinda constelată este dedicat profesorului Silivestru Capitanovici care este din ce în

ce mai distrat, confuz şi deprimat. El evită să mai intre în contact cu lumea, îşi ia concediu şi
trimite în locul său un suplinitor, „spre bucuria sălbatică” a elevilor. „O silă grea de viaţă şi de
sine” îl copleşeşte pe Silivestru, stare cauzată de contradicţia dintre „instinctele lui virile” şi teama
de necunoscut, cum ar fi o eventuală căsătorie cu profesoara colegă.
Meditează asupra forţei cu care destinul decide în găsirea partenerului de cuplu şi împlinirea
iubirii, aşa cum soarta hotărâse ca Jim şi Vera să călătorească în acelaşi tren şi compartiment. Deşi
„ascetic o viaţă întreagă şi virgin”, Silivestru se simte, deodată, cuprins de „o furnicătură prelungă
în şira spinării”, fiori necunoscuţi până acum şi, fără să ştie bine în ce scop, pleacă grăbit în oraş.
Plimbându-se pe străzile pustii şi luminate ale bulevardului, o fată tânără îl face să se înfioare şi,
răspunzând invitaţiei, profesorul o urmează acasă la ea, într-o „odaie curată, prea parfumată [...] şi
multe fotografii pe pereţi” şi are o relaţie erotică penibilă şi confuză. Silivestru se întoarce „din
prima lui aventură erotică” deprimat şi dezamăgit de sine însuşi, dându-şi seama că este „steril” şi
că zadarnic mai încerca saşi ispitească soarta. Obsesia sterilităţii, din ce în ce mai prezentă în
conştiinţa sa, îl conduce spre un gând care nu-l preocupase niciodată cu adevărat: moartea. O
varietate de senzaţii stranii şi inedite îl copleşesc, de la neliniştea că, la cei cincizeci de ani, avea
să devină „nimic”, până la împăcarea cu ideea neantului, privit „ca un somn lung”,
incomensurabil. Ajunge la concluzia că „omul este obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui” şi
consideră că această sentinţă este foarte bine sintetizată de versul lui Alexandru Vlahuţă: „Nu de
moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”. La început privită filozofic, apoi din ce în ce mai
obsesivă, ideea morţii devine atât de intensă, încât gândul sinuciderii se instalează definitiv în
conştiinţa lui Silivestru. Înţelege că existenţa sa în această lume se încheiase şi, după ce scrie mai
multe hârtii pe care le pune într-un plic adresat lui Jim, se spânzură în odaia sa, legând cordonul
halatului roşu de cârligul din tavan. La priveghiul mortului, cele şase femei, aşezate în cerc pe

7
scaune, gustă din plin „evenimentul” din viaţa lor, povestesc tot felul de istorioare despre bărbaţi
care au fost distruşi de femei, îşi amintesc întâmplări din tinereţea lui Silivestru, vorbesc şi râd cu
familiaritate. Când au venit cioclii să ridice mortul, surorile „urlară toate ca nişte vite surprinse de
flăcări în grajd”, realizând tragedia abia când fratele lor părăsea pentru totdeauna casa.

Ultimul capitol al romanului, intitulat sugestiv Facerea lumii, ilustrează împlinirea erotică a

cuplului ca evoluţie socială, progres şi civilizaţie, care poate simboliza, prin opoziţie cu eşecul
erotic al mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare, „facerea” altei lumi. Cuplul
Vera-Jim a petrecut luna de miere la Braşov, tinerii se sărutau tot timpul şi stârneau simpatia
tuturor: „Toată lumea îi proteja şi-i urmărea cu zâmbetele”, tânăra soţie căpătând chiar sfaturi de
la două noi prietene, cu mai multă experienţă conjugală.
Reveniţi la Bucureşti, viaţa lor se schimbă total şi surprinzător. Silivestru le lăsase, lui Jim şi
Verei, prin testament toate casele din curte, punând şi clauza de a găzdui pe mătuşi într-unui
dintre apartamente. Rugămintea unchiului era ca Jim „să radă până la pământ” toate acele locuinţe
şi să „cureţe locul de molii”. Bătrânele au rupt orice legătură cu tinerii şi s-au mutat cu toate lăzile
şi lucrurile vechi „în casele din fund”. Jim şi Vera au făcut „inovaţii scandaloase”, reamenajând
casele în stil modern, cu ferestre late, cu terase şi piscină, ridicând, aşa cum îi rugase Silivestru,
„case noi, pentru oameni noi”. Aflaţi „veşnic în lună de miere”, Jim şi Vera nu primesc musafiri,
„se jucau de-a viaţa, oferindu-şi unul altuia recepţii”, la care era admis numai Bobby. Într-o seară,
când toţi trei tinerii conversau şi ascultau muzică, Vera are o senzaţie de ameţeală şi greaţă.
Speriat, Jim trimite după doctor şi diagnosticul îi face pe toţi fericiţi: Vera va fi mamă.

Problematica romanului
Romanul Cartea nunţii, ca şi următorul (Enigma Otiliei), reuneşte trei teme interesante pentru
umanitate - iubirea, familia şi societatea - prezentate realist şi obiectiv, naratorul omniscient şi
omniprezent reuşind să transmită o radiografie realistă a mentalităţii şi structurii societăţii
interbelice.
Tema iubirii
Romanul iubirii este reprezentat, în principal, de dragostea idilică, lirică dintre Jim şi Vera, care se
construieşte încet şi solid, un aport important având şi puternica personalitate a lui Jim, faptul că
independenţa sa l-a călăuzit în afara familiei care, altfel, i-ar fi anihilat voinţa, aşa cum se
întâmplase cu Silivestru. Dezorientat la început, Jim simte în profunzime fiorul erotic şi se
căsătoreşte cu femeia iubită, Vera, cu care formează un cuplu fericit, apt pentru procrearea unei
mici fiinţe, „ce avea să strige în curând tulburătoarele vorbe tată şi mamă”. Jim cugetă la
importanţa pe care o are „principiul universal al facerii”, fără de care s-ar „produce moartea
virtuală a generaţiilor”, ar pieri viaţa de pe Pământ şi s-ar instala definitiv „întunericul fără
margini şi fără sfârşit”. Iubirea implică, aşadar, în mod obligatoriu şi funcţia de nuntire, de
„facerea lumii”, asumându-şi misiunea de a face posibilă succesiunea continuă şi perpetuă a
generaţiilor în Univers. Dacă aventura pe care o avusese în tinereţe Silivestru şi-ar fi urmat cursul
firesc, „ar fi avut cu toată probabilitatea conturul idilei lui Jim cu Vera” (Marian Papahagi). Tot în
tema iubirii se înscriu logodna Dorei cu tânărul aflat la studii în străinătate şi atenţia deosebită a
Lolei pentru ofiţerul care-i făcea curte, dragostea ascunsă a Lisandrinei, care are curajul de a ieşi
de sub tutela surorilor din casa cu molii. Ca un continuator simbolic al lui Jim, adolescentul
Bobby simte primii fiori ai iubirii pentru o colegă de Ia alt liceu, „o tresărire necunoscută până
atunci” şi visează pentru prima oară să sărute o fată „ca la cinematograf.

Tema familiei
Compoziţional, Cartea nunţii este şi un roman de familie, realizat de George Călinescu în manieră
balzaciană, evidenţiind ideea că, dacă relaţiile între membrii familiei sunt nocive, atunci întreaga
societate, „lumea” se duce de râpă. Locatarii casei din str. Udricani formează o familie alcătuită
din cele şapte mătuşi ale lui Jim, un unchi - Magdalina, Ghenca, Fira, Lisandrina, Agepsina,
Caterina, Mali („fata Iachii şi mătuşa mătuşilor lui Jim”), Silivestru, precum şi „dom’ Popescu”,

8
soţul Caterinei. Relaţiile fireşti între membrii unei familii ar fi însemnat să fie încurajată
personalitatea fiecăruia, să fie sprijinită iniţiativa sau dorinţa fiecăruia, dar această „liotă de babe
celibatare”, care locuiesc în „casa cu molii” simbolizează „sterilitatea” şi degradarea morală a
societăţii vetuste.
Cu siguranţă, Silivestru ar fi avut o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost „criticile şi răutăţile surorilor”
care-l tulburaseră şi-l împiedicaseră să se căsătorească atunci când se îndrăgostise prima oară, dar
şi acum, la maturitate, când voia să întemeieze o familie cu o colegă profesoară. El trăise atâta
vreme sub autoritatea nocivă a părinţilor şi surorilor sale, încât îi era teamă să se desprindă de
teritoriul natal: „Dacă toată familia l-ar fi aprobat şi susţinut şi l-ar fi chemat să-şi întemeieze
căminul pe acelaşi loc, ar fi avut curaj”, dar simţea în permanenţă „primejdia ostilităţii propriei
familii”. Definind ambianţa dăunătoare şi distrugătoare a casei cu molii, Dumitru Micu afirma:
„Edificiul cu pereţi igrasiosi în care ele vegetează, ca într-o tristă vizuină, ocroteşte un mod de
existenţă propriu unor rânduieli anacronice balcanice, un climat moral perpetuat din epoca
matriarhatului. Prin opoziţie, căsnicia celor doi tineri devine simbolul prefacerii înnoitoare, al
instaurării lumii moderne pe ruinele celei vechi, al triumfului civilizaţiei asupra naturii primare”.
În familia Policrat, mama este mai îngrijorată de pierderea pisicii decât de starea ciudată a Verei.
Camelia, sora mai mare a Verei, se poartă matern cu soţul ei, Emilian, relaţia lor fiind aceea dintre
guvernantă şi „puiul” căruia-i dădea să mănânce „cu linguriţa din pilaf, ca unui copil”.

Scene din viaţa de ieri şi de azi.

Romanul Cartea nunţii ilustrează, prin contrast, obiceiuri, mentalităţi, scene din lumea învechită
şi sufocantă reprezentată de locatarii „casei cu molii” şi activităţile pline de energie şi vitalitate ale
tinerei generaţii, simbolizate, în principal, prin Jim şi celelalte personaje aflate la începutul vieţii.
„Casa cu molii” nu este o metaforă, ci defineşte cât se poate de realist atmosfera vetustă a
locuinţei încărcate de obiecte mucegăite, ciobite, ruginite, pline de molii, omizi şi gândaci, care
degajă un miros de rânced, de naftalină şi de colb. Când moştenesc casele de la Silivestru, Jim şi
Vera „curăţă locul de molii, ridicând deasupra case noi, pentru oameni noi”, cu ferestre mari şi
mobilă modernă, iar în curtea părăginită au sădit gazon englezesc şi au construit o piscină.

Limbajul artistic anticalofil

Limbajul artistic anticalofil se caracterizează, în principal, prin tehnica detaliului, utilizată atât în
descrierea caselor, a interioarelor, cât şi pentru marcarea trăsăturilor fizice, a îmbrăcămintei şi
coafurii personajelor, constituind adesea un procedeu artistic de caracterizare. De pildă, este
descrisă fiecare cameră locuită de femeile din „casa cu molii”, înfăţişarea fiecărui erou în parte,
din îmbinarea cărora reiese firea sau caracteristica dominantă a personajului respectiv.

Stilul colocvial defineşte limbajul artistic al romanului şi îndeplineşte funcţia de comunicare în

sfera relaţiilor cotidiene dintre personajele romanului: „Taci, dom’, obraznicilor, nemernicilor!
Citeşte, dom’!”; „A văzut pe dracu’!”; „- Mă, Bobby, să ştii că ţi-o coace Ostrogotu!” etc.
Lirismul romanului este susţinut prin declaraţiile de dragoste şi prin descrierea stărilor emoţionale
ale personajelor: „tu trebuie să mă crezi pe mine... numai pe tine te iubesc!”; „Fie că strângerile
furtive (furişe) de mâini şi sărutările chiar pe drum, în acel oraş îngăduitor de provincie, îi trăda ca
îndrăgostiţi”; „în sala goală a sufletului ei orice vibraţie se propaga în fidruri dureroase”.
În concluzie, romanul Cartea nunţii este mai mult un poem liric de iubire şi mai puţin un roman,
este mai mult o „monografie a familiei văzută ca instituţie” (S. Damian).

Finalul
Finalul romanului este, aşadar, unul fericit şi deschis, ultima frază fiind o declaraţie de dragoste
plină de patos a tinerei soţii: „-Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume!... Te iubesc fiindcă tu eşti
tatăl copilului nostru!”.

9
10