Sunteți pe pagina 1din 13

George Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române,

remarcându-se ca prozator, poet, critic şi istoric literar. Istoria literaturii române de la


origini până în prezent(1941) este o lucrarea monumentală, unică nu numai pentru
opera sa, ci pentru întreaga literatură română, o creaţie „de geniu, care nu apare decât
o dată pe secol şi poate că o singură dată într-o cultură”.

Prin apariţia primului său roman, Cartea nunţii, în 1933, George Călinescu a
anulat ideea lansată de Titu Maiorescu (1886) că un critic literar este incapabil să scrie
proză de ficţiune, domeniu pe care el l-a abordat, aşa cum mărturiseşte, din cel puţin
două motive: „pe de o parte de a mă recrea, pe de alta de a face un exerciţiu minor în
vederea unei plănuite opere epice”.
Se poate afirma că romanul Cartea nunţii are caracter autobiografic, întâlnirea
tânărului doctor în litere, Jim, cu domnişoara Vera se aseamănă cu ceea ce relata soţia
scriitorului, doamna Alice Vera Călinescu, despre prima sa întâlnire cu viitorul soţ:
„Desigur că profesorul din faţa mea nu se gândise - atunci când, văzându-mă cu un
număr al revistei «Bilete de papagal», m-a întrebat dacă citesc mult - că voi răspunde,
gâtuită de emoţie, ca la şcoală, afirmativ, şi nici că mă voi ridica în picioare şi voi începe
să recit Scrisoarea III, când a vrut să afle dacă ştiu ceva versuri” (interviu acordat
revistei „România literară”, 1975).
Criticul literar Dumitru Micu apreciază că în această proză de ficţiune, Călinescu
„se autoportretizează şi zugrăveşte ambianţa familială dintr-un mediu mic-burghez
analog celui în care el însuşi îşi trăise adolescenţa”.

Titlul
Titlul, Cartea nunţii, defineşte latura lirică a romanului, care are ca temă centrală
eternul sentiment de iubire ce se manifestă reciproc între tânărul proaspăt doctor în
litere, Jim Marinescu şi absolventa de liceu Vera Policrat şi care se împlineşte prin
căsătorie. În fond, primul roman călinescian reiterează eterna poveste de dragoste
dintre doi tineri, care poate simboliza, prin opoziţie cu eşecul erotic al mătuşilor
celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare în evoluţia societăţii. De altfel, Nicolae
Manolescu socoteşte că această creaţie este un roman „al educaţiei sentimentale”.

Tema
Tema romanului ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a cuplului Jim
Marinescu şi Vera Policrat, apoi o radiografie a şcolii româneşti în perioada interbelică,
în care accentul cade pe relaţia profesor-elev. Nu în ultimul rând, cartea reliefează, prin
contrast, societatea modernă, în plin proces de civilizare care învinge definitiv colecţia
de babe decrepite (ramolite) şi fete bătrâne sterile din „casa cu molii”, care reprezintă
familia ciudată, tributară unor dogme nefericite.

George Călinescu
Romanul Cartea nunţii are o insuficientă substanţă epică, fiind structurat pe trei
planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte „poemul
iubirii” şi căsătoria lui Jim cu Vera, al doilea plan conturează imaginea şcolii româneşti,
relaţia profesor-elev în perioada interbelică şi, în sfârşit, aceeaşi epocă istorică este
ilustrată din punct de vedere al înnoirilor, civilizaţiei şi progresului în plan social,
economic, tehnologic etc.
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje,
emite aprecieri asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate
caractere, „într-o unitate canonică”. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese şi trăsătura de roman obiectiv.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, deschis, acela al caselor, străzilor,
locurilor concrete din Bucureşti şi unul imaginar, închis, prin care se conturează trăirile
interioare şi gândurile personajelor.

Structura, compoziţia şi construcţia subiectului


Romanul începe prin relatarea detaliată a stărilor provocate personajului
principal, Jim, de disconfortul călătoriei cu trenul: tehnica detaliului înregistrează
aspectul canapelelor, mirosul încins şi atmosfera sufocantă din compartiment, această
descriere constituind şi incipitul romanului.

Subiectul este structurat în 20 de capitole, fiecare purtând un titlu sugestiv pentru


conţinutul acestuia, de la O sărutare în tren, ca simbol esenţial al sentimentului de iubire
şi terminând cu Facerea lumii, sugerând perpetuarea speciei umane, prin „facerea” altei
lumi, înnoitoare şi moderne care să se înalţe pe ruinele celei vetuste (perimate,
învechite).
O sărutare în tren deschide romanul Cartea nunţii pentru a face cunoştinţă cu
personajele principale. Tânărul Jim Marinescu se întoarce cu trenul de la Paris, unde
susţinuse doctoratul în litere. În acelaşi tren, călătorea, tot spre Bucureşti, Vera Policrat,
care avea „aerul unei adolescente, crudă încă, elevă de şcoală poate, deghizată în
«domnişoar㻄. Cititorul face cunoştinţă cu tânăra prin ochii lui Jim, întocmai cum, în
celălalt roman, „Enigma Otiliei”, Felix este cel care introduce în scenă personajele. Jim
este, în această ipostază, personaj-martor. El se simte atras de tânăra care nu era
totuşi un copil, ci, apreciază el, era „o adevărată domnişoară de vreo optsprezece ani”.
O ajută să deschidă geamul compartimentului, iar atingerea uşoară a degetelor subţiri
ale fetei îi provoacă tânărului „o uşoară febră tactilă”.
Gândurile tânărului zboară spre „casa cu molii” din Bucureşti, se vede aievea
„înconjurat de şapte feţe scrutătoare de bătrâne, examinat din cap până în picioare,
lătrat pe deosebite glasuri, tras de haine pentru demonstraţii-estetice”. Se anticipează
(prolepsă), astfel, cealaltă „lume”, gloata de bătrâne celibatare, mătuşile ramolite şi
învechite în concepţii, din care cauză va exista mereu acest „conflict acut între
generaţii”.

Fata îl privea zâmbind şi Jim, fără să ştie de ce, simte cum „inima lui pocnea cu
putere în piept, conştientă de un gând vinovat”. Atunci când trenul ajunge într-un tunel,
domnişoara vrea să închidă geamul şi cere, din priviri, ajutorul său. Profitând de acest
prilej şi de întuneric, Jim o trage la pieptul său şi, deşi fata se împotriveşte, el reuşeşte
să-i sărute „un colţ al gurii” şi această atingere „i se păru de o voluptate indicibilă
(imposibil de exprimat)”. Fata îi alunecă însă dintre braţe şi iese pe coridor, apoi „pieri
de pe culoar” nu se ştie unde, pentru că trenul opreşte în Gara de Nord, iar Jim ia o
trăsură până acasă.

Casa cu molii este titlul celui de al doilea capitol şi numele locuinţei în care trăia
dintotdeauna familia tânărului Ion Marinescu, zis şi Jim, pe care-l întâmpină la poartă
bătrâna servitoare, „baba Chiva”. Este un nou prilej pentru narator, care, prin
intermediul lui Jim, descrie în detaliu, casa „preistorică” din strada Udricani, cu
giurgiuvelele scorojite şi arse de vreme, această secvenţă constituind totodată o pauză
descriptivă. Înăuntru, se simte „un aer stătut”, „o duhoare închisă”, mobila veche are
lemnul uscat şi crăpat, iar tapiţeria roasă: în şifonier, hainele emanau „un iz de postav
mucegăit”, intrate demult în putrefacţie, din care un roi de molii „mari, cenuşii, zburară
deodată”.
În acest capitol şi în următorul, Zece la masă, este prezentată familia, alcătuită
din şapte femei şi doi bărbaţi. Mama lui Jim, căreia toţi îi spuneau tanti Magdalina, ar fi
vrut ca fiul ei să fie mai comunicativ, să meargă împreună la plimbare, dar el era ursuz
şi distant, pentru că „sentimentul filial se sfărâmase”, precum şi dintr-un complet
„dezacord intelectual”.
Dintre toate mătuşile, tanti Ghenca („cea mai înaltă [...], îmbrăcată cu îngrijire),
tanti Fira („ştirbă şi bonomă”), tanti Mali, („o bătrână de vreo 70 de ani, uscată şi
dreaptă”), tanti Agepsina („econoama şi chelăreasa casei”), tanti Caterina („încruntată şi
autoritară”), Lisandrina, (cea mai tânără dintre bătrâne,”n-avea încă patruzeci de ani şi
era nemăritată [...], faţa prea fragedă şi roşie îi era de stareţă tânără”), numai Caterinei i
se spunea „madam Popescu”, pentru că „era măritată şi singura cu bărbatul în viaţă”.

Ceilalţi doi membri ai familiei erau bărbaţi: Silivestru, frate cu „bătrânele”, „om ca
de vreo 50 de ani [...], bărbat înalt şi viguros, purta părul tuns mărunt ca o perie şi o
barbă pătrată” şi dom’ Popescu, singura rudă prin alianţă, soţul Caterinei. În casă mai
locuia, pe lângă baba Chiva, care-i servea de 30 de ani, bătrâna Iaca, „uitată de
Dumnezeu” pe pământ şi Jim le suspectează că nu-i dau să mănânce, deşi fiica
acesteia, tanti Mali, ea însăşi în vârstă de 70 de ani, respinge acuzaţia.

Următorul capitol, Lola, Dora şi Medy, aduce în centrul subiectului cealaltă lume
a epocii, tineretul, reprezentat de câteva personaje aşezate de narator la polul opus faţă
de bătrâne. Jim are un „«Peugeot» prăfuit”, care, deşi era „o hodogitură lovită şi
zgâriată, cumpărată pe nimic şi în rate de la un prieten”, merge bine şi cu benzină
puţină. Bucureştiul, după trei ani de absenţă din ţară, i se pare modernizat, cu clădiri
înalte şi elegante, având un aer de „mare metropolă”. Stabilind telefonic o întâlnire cu
vechile prietene, Jim se înfiinţează la ora patru acasă la Lola, unde veniseră Dora şi
Medy, toate fetele fiind „studente la Litere”.
Limbajul tinerilor este modern, jovial şi aluziv, iar relaţia dintre ei se
caracterizează prin sinceritate, prietenie şi simpatie reciprocă. De pildă, Jim îi
reproşează lui Medy pieptănătura „de domniţă tânără zugrăvită în biserici”, într-un stil
juvenil: „Până când ai de gând să pastişezi (a imita în mod servil) pe mama lui Ştefan
cel Mare?”. Deşi le cunoştea încă din vremea când el era student şi ele eleve de liceu,
deşi avusese faţă de ele o atitudine frăţească, simţea acum fiorii atracţiei „cu intenţie
erotică” şi nu este capabil să-şi dea seama pe care dintre ele o plăcea mai mult:
„Simţea nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească şi s-o ţină
închisă în casa lui, în stăpânirea lui”.
Dilema tânărului se manifestă între Lola şi Dora, întrucât Medy era mai puţin
îndrăzneaţă, mai retrasă. Jim încearcă să afle de la fiecare în parte dacă este
îndrăgostită, sperând ca ele să declare că numai pe el l-ar putea iubi. Fetele ocolesc cu
dibăcie un răspuns clar, Lola îi zâmbeşte enigmatic, iar Dora îl sărută prieteneşte pe
obraz, ceea ce îl face pe tânărul doctor în litere să spere: „Mă iubesc cumva fetele
astea şi nu mi-am dat seama până acum? [...] Şi dacă e aşa, cine dintre ele, Dora sau
Lola? Dar eu pe cine aş putea iubi? Pe Lola sau pe Dora?”.

Capitolul „Oracolul” lui Bobby ilustrează cel de al doilea plan al acţiunii, care
prezintă, relaţia profesor-elev, comportamentul liceenilor, atitudinea cadrelor didactice,
precum şi câteva aspecte specifice procesului de învăţământ din şcoala românească, în
perioada interbelică. Bobby Policrat, elev în clasa a VII-a B, la Liceul „Gheorghe Lazăr”,
chiulise trei ore de la şcoală, pe care le petrecuse în piscina de la „Lido”. Cu părul încă
ud, el se grăbeşte spre şcoală ca să răsfoiască „puţin cartea de istorie”, profesorul
Silivestru Capitanovici, care era şi autorul manualului, le anunţase extemporal.
Pentru Bobby, istoria începea cu el însuşi, oricine era născut înainte de anul
naşterii sale (1914) şi orice eveniment istoric nu aveau nicio relevanţă în mintea lui:
„Confunda războiul de la 77 cu campania din Bulgaria şi credea în doi Mihai, Mihai
Bravul şi Mihai Viteazul. Era convins că Grigore Alexandrescu a scris «Înşir-te
mărgărite» şi că Eminescu a murit de curând”. Dezinteresul pentru şcoală şi, implicit
pentru istoria românilor îl făcuse imun la orice fel de jenă sau ruşine când încurca
evenimentele sau personalităţile istorice şi răspundea impertinent: „Aiurea!” sau „Zexe!”.
Ca şi tinerii din zilele noastre, Bobby era un pasionat al sporturilor, ştia toate echipele,
toate meciurile, toţi campionii şi amănunte ale vieţii lor, citea cu asiduitate „Gazeta
sporturilor” şi „Vremea-sport”.

Înainte de a intra în liceu, el îşi prinde matricola şi înlocuieşte pălăria cu şapca de


uniformă. Amfiteatrul este plin de zgomot, băieţii „erau risipiţi care-ncotro”: unul stă
lungit pe bănci, doi boxează aproape de catedra căreia naratorul îi spune „tejghea”, alţii
îi imită pe diferiţi profesori, numai unul singur, „tuns mărunt, în uniformă completă,
citeşte şopocăind Ia istorie” şi acesta era poreclit Tocilescu. Când Bobby află că fusese
strigat la lecţia de chimie de către profesorul Constantinescu, răspunde ostentativ
indiferent: „Aiurea!”, „Zexe!”. Se duce în spatele amfiteatrului, se lungeşte pe bancă şi
încearcă să înveţe la istorie, dar nu poate reţine numele sau evenimentele din lecţie.

În clasă intră profesorul de muzică, poreclit „Ostrogotu”, care se enervează


îngrozitor pentru că nu i-a găsit pe elevi aşezaţi în bănci şi-i jigneşte strigând:
„Nemernicilor, ticăloşilor [...] derbedeilor, haimanalelor!”. Liniştindu-se brusc, scoate la
lecţie mai mulţi elevi, cu bucurie anticipativă, fiind convins că niciunul nu ştia nimic.
Atitudinea indolentă, dispreţuitoare („Paraschivescu deschise cu dezgust cartea şi
începu să cânte nesigur şi fals, bătând măsura cu scandaloasă lipsă de sincronitate”)
ori insolentă a elevilor („Nu pot, domnule profesor, să cânt, sunt răguşit”) stârneşte
isteria dascălului, care dă fiecăruia dintre cei zece elevi „nota unu la partea aplicată”,
jignindu-i necontenit şi ameninţându-i: „- Taci, dom’! Nemernicilor, ticăloşilor,
obraznicilor! Am să vă dau în conferinţă!”.

După ce-i trimite la loc pe cei zece elevi, Ostrogotu cheamă la lecţie alţi patru
băieţi, printre care şi pe Bobby, care adormise pe ultima bancă, cu manualul de istorie
în mână. Profesorul, „diabolic”, se îndreaptă mergând în vârful picioarelor şi se bucură
în avans de prinderea elevului: „Ochii mici, gura, bărbia, chelia, totul îi râdea de
bucurie”. Trezit brusc, Bobby o zbugheşte pe una dintre uşile laterale cu Ostrogotu pe
urmele sale. În clasă se stârneşte un vacarm de nedescris, „urlete, chiote grozave,
miorlăituri, cucuriguri şi salturi atletice peste bănci”, iar Bobby, intrând pe altă uşă, se
înfăţişează clasei cu gulerul hainei ridicat, cu „fălcile legate cu batista şi obrajii umflaţi
într-un chip nenatural”.

Ostrogotu îl acuză pe Bobby că făcuse „prea mult clapa-clapa” şi atunci, „toată


clasa făcu din fălci clapa-clapa”, după care profesorul împunse cu degetul obrazul
elevului şi din gura acestuia „ţâşni afară un cocoloş de hârtie”. Ostrogotu pune mâna pe
bagheta cu care dirija şi vrea să-i dea în cap lui Bobby, dar acesta o ia la goană pe una
dintre uşile amfiteatrului, urmărit îndeaproape de profesor, apoi aleargă prin clasă şi din
nou ies pe uşa dinspre coridor: „în timpul acestei urmăriri senzaţionale, clasa striga
«cucurigu», «miorlau», «clapa-clapa» şi unul se ridică chiar în mâini cu picioarele în
sus”.

Când, în sfârşit, elevul este prins, acesta mai clămpăneşte o dată atât de
autentic, încât întreaga clasă a fost un clămpănit, unii lovind în pupitre cu creioanele,
fapt ce îl isterizează pe Ostrogotu, care „se făcu vânăt” şi-l dă afară pe elevul obraznic,
îmbrâncindu-l pe scări. Calmându-se brusc, profesorul renunţă să-i mai asculte pe cei
scoşi la „tejghea” şi intonează, împreună cu clasa, cântecul „Bubuie tunul”. În pauză,
Tocilescu îl avertizează pe Bobby că Ostrogotu o să i-o „coacă”, dar acesta răspunde
aparent nepăsător: „Aiurea!”, „Zexe!”

La următoarea oră, intră în clasă, imediat ce s-a sunat, profesorul de istorie,


Silivestru Capitanovici, „ursuzul frate al mătuşilor din casa cu molii”, care, mai încruntat
ca oricând, anunţă extemporalul. Naratorul îi face un portret detaliat prin descrierea
îmbrăcămintei: „Redingota neagră de dinainte de război luase străluciri şi îndoituri
geometrice [...] şi pe acest fond funebru, de un realism halucinant, barba sa pătrată şi
faţa dură şi sidefată ca o lumânare mare de nuntă ieşeau în relief cu atât mai
pătrunzătoare cu cat erau mai patinate”. Atitudinea lugubră a profesorului îi provoacă lui
Bobby o imagine terifiantă, îi pare că nu mai lipseau decât „un postav negru brodat
peste catedră şi patru sfeşnice mari cu lumânări aprinse în jurul lui Silivestru”. Subiectul
extemporalului, „Petru şi Asan” îi este complet străin lui Bobby şi încearcă să copieze
din lucrarea lui Tocilescu, dar acesta nu-l lasă.

Supraveghind şcolarii, Silivestru rememorează propria devenire, prin flash-back.


Fusese elev la liceul „Sf. Sava”, urmase apoi istoria la Universitate, stătea în aceeaşi
casă, cu aceleaşi mobile, împreună cu surorile, „domnişoare tinere, sugrumate de
corsaje prea strâmte”, care îl sufocau încă de pe atunci cu sfaturi cicălitoare. Când se
îndrăgostise prima oară, ele nu fuseseră de acord cu „ofticoasa”, el se lăsase influenţat
de ele şi rupsese relaţia. Ura pe care o simte împotriva sorţii este alimentată mai ales
de teama că va muri „virgin”, deşi sufletul îi era viguros.

Deodată, îl zăreşte pe Bobby copiind din carte, îl strigă şi manualul cade cu


zgomot pe duşumea. Căutând în bancă, profesorul găseşte un caiet cartonat, din care
zboară pe podea „un vraf de fotografii de actriţe de cinematograf. Face „o cruce roşie
pe foaia lui Bobby”, ia caietul şi se întoarce la catedră fără să spună o vorbă. Curios să
ştie ce-i preocupă pe aceşti tineri de 16-18 ani, Silivestru începe să citească „Oracolul”
unei fete, caietul găsit asupra lui Bobby. Spre surprinderea sa, Silivestru simte o
admiraţie ciudată pentru această „haimana simpatică”. La încercarea băiatului de a
recupera „Oracolul”, profesorul îi spune că posesoarea poate să-l ridice oricând de la
el”.

În capitolele următoare, se diversifică întâmplările, se încurcă şi se rezolvă


situaţii, atât în zona lirică a iubirii, cât şi în plan social. Lui Bobby Policrat îi vine geniala
idee să o trimită pe sora sa, Vera, la profesorul Silivestru ca să recupereze „Oracolul” şi,
totodată, să încerce o rezolvare a fraudei comise de fratele ei, copiatul, aducând drept
scuză faptul că-i murise o rudă apropiată şi fusese deprimat. Pentru asta, „Bobby era
hotărât să treacă în rândul morţilor pe oricine din familie”, ba chiar să poarte „o bandă
de crep negru pe mânecă”.

În acest timp, profesorul Silivestru Capitanovici, singur în propria odaie, se


gândeşte că n-ar fi vrut să moară cu sentimentul de a nu fi fost om, de a nu fi putut să-şi
întemeieze o familie a sa, „în locul celei abuzive şi tiranice a surorilor”. El cunoştea de
câţiva ani o profesoară de geografie, care avea 42 de ani, „era timidă şi refractară
modernismului”, îl respecta şi-i aprecia cu evlavie manualele. Silivestru se decide,
brusc, să-i trimită o scrisoare, în care face aluzii extrem de subtile la o eventuală
căsătorie, precizând că este „în afară de grijuri, după ani de chibzuinţă, în ce priveşte
partea materială”.

În celălalt plan, Jim este din ce în ce mai preocupat de alegerea uneia dintre cele
două domnişoare, Dora sau Lola? Gândindu-se că aceasta din urmă, deşi este foarte
frumoasă, este şi „prea rece şi hieratică”, se hotărăşte să-i trimită un bilet Dorei, prin
care îi cere o întrevedere. Jim îşi verifica maşina în mijlocul curţii şi rămâne uimit când o
vede pe „fata din tren” intrând pe poartă şi întrebând de „domnul profesor Capitanovici”.

Jim o conduce pe fată la unchiul său, care-i înapoiază „oracolul”, considerând că


„haimanaua” de Policrat s-a născut „sub o stea favorabilă”, deoarece are o soră atât de
„duioasă”, care mai este şi prietena „unui nepot a! profesorului”. Jim o conduce acasă
cu maşina şi fixează o întâlnire cu ea pentru după-amiază, ca să se plimbe împreună la
Şosea. Fata i se pare mai frumoasă decât în tren, de aceea sufletul său este mai
tulburat ca oricând de „discordii, şi termenii problemei sporiseră cu unul: Dora, Lola sau
Vera.... Lola, Vera sau Dora”.
Prima lor întâlnire începe cu o discuţie despre literatură, tânărul doctor în litere
dorind să ştie ce poet român este preferatul ei. Vera se emoţionează puternic şi
răspunde „ca la examen”: „Eminescu, Vlahuţă... (îşi închipuia desigur că ar fi fost ruşine
să afirme că nu-i plac clasicii din manualul de şcoală)”. Pe Jim îl interesează însă dacă
îi place Arghezi, iar Vera, cu o mină vinovată, recunoaşte că admiră poezia acestuia,
dar la şcoală „ne pedepsea când auzea că citim pe Arghezi” (poet interbelic, Arghezi se
afla în plină perioadă de creaţie, iar tematica şi limbajul inedite, au stârnit multe
controverse în epocă). Unii critici consideră că această secvenţă are valenţe biografice,
întrucât doamna Alice Vera Călinescu a povestit într-un interviu prima întâlnire cu
scriitorul, foarte asemănătoare cu cea din roman.
La invitaţia lui Medy, prietenii fac o excursie la Constanţa, se plimbă cu şalupa,
înoată, bucurându-se de valurile sărate ale mării. Dora îi destăinuie lui Jim, în mare
secret, că este îndrăgostită şi logodită deja cu un tânăr care se afla la studii în
străinătate, iar când va termina facultatea se vor căsători. Întors la Bucureşti, Jim este
foarte tulburat de faptul că Dora era îndrăgostită de altcineva şi nu de el, deşi „la drept
vorbind, nici n-o iubesc”.

La Lola nu îndrăznea să se ducă fără să aibă un motiv anume, iar pe Vera, cu


care avea întâlnire la Şosea, dacă nu ploua, o socotea „o prietenă mică”, faţă de care
simţea „o simpatie indiscutabilă şi obligatorie”. Puternic jignit în amorul propriu, începe
să colinde toată casa, prilej pentru narator de a descrie camerele celor şapte femei,
utilizând tehnica detaliului: în iatacul „tantei Ghenca era o ordine de muzeu”, la tanti
Agepsina „încăperea era mai vastă şi mai austeră”, iar odaia profesorului Silivestru era
„plină cu cărţi”.

Întâmplător, Jim zăreşte pe biroul singuraticului unchi o poezie de dragoste sub


forma unei scrisori şi se simte jenat de năuceala acestuia, care bâjbâie dezorientat
printre cărţi şi nu reuşeşte să vadă volumul pe care i-l ceruse tânărul. Jim surprinde,
apoi, o convorbire şoptită între tanti Lisandrina şi un bărbat, care avea loc la fereastră.
Contrariat, tânărul se gândeşte că în această casă situaţia este mult mai dramatică
decât pare. În timp ce femeile jucau „loto”, Agepsina le anunţă ca pe un eveniment
senzaţional: „Fetelor, nu ştiţi una: a murit Iaca!”. Jim, puternic impresionat, o priveşte pe
Iaca, o mumie în vârstă de un secol” şi „moartă încet de treizeci de ani”.

În familia Policrat, toţi sunt îngrijoraţi că de câtva timp Vera se schimbase foarte
mult, slăbise, avea o mină vinovată, era distrată şi mereu cu gândurile în altă parte, de
aceea întrebarea lor era: „Ce are Vera noastră?”. Sentimentul de vinovăţie, cauzat de
stările interioare şi senzaţiile necunoscute până atunci, „fioruri şi voluptăţi neînţelese”, îi
provoacă atitudini contradictorii: fie o toropeală semiinconştientă, fie o dorinţă
nestăpânită pentru plimbări nesfârşite.

Simte că desele ei întâlniri cu Jim trebuie să aibă o finalitate şi aşteaptă cu


nelinişte să se întâmple un eveniment. Deşi Jim îi fixează întâlniri la Şosea Verei, este
din ce în ce mai hotărât s-o cucerească pe „hieratica” (atitudine inflexibilă, ţeapănă)
Lola. Pentru tânărul universitar, toamna este anotimpul bucuriei şi al relaxării, întrucât
reîncepea activitatea teatrului, „dancing-ui şi cinematograful”. Se duce în fiecare după-
amiază la Lola, care se străduia să epateze şi să fie „fatală”, îşi schimba zilnic rochiile şi
coafura.

Jim îi face declaraţii măgulitoare, cu un ton uşor glumeţ, strecurând aluzii la


curtezanii Lolei, faţă de care ea exprima un „dezgust total”, amândoi luându-l în râs pe
Sonetu, poreclit astfel pentru că-i scria poezii de dragoste. Luându-şi inima-n dinţi, Jim îi
declară emoţionat că o iubeşte, dar Lola nu-l crede, consideră că este „prea ironic...
prea intelectual” ca să poată fi îndrăgostit, acuzându-l că o plăcea pe Dora. Tânărul
insistă, încercând să o convingă de profunzimea iubirii, mărturisindu-i că s-a înşelat
atunci când a crezut că poate fi numai prietenul ei: „Te iubesc, fiindcă vreau să sfâşii
chiar şi pe inofensivul Sonetu”.

Un nevinovat joc de societate, pe care cei patru prieteni îl inventaseră, îl


dezorientează din nou pe Jim. Unul dintre ei, legat la ochi, trebuia să-l recunoască pe
cel care executa un acord la pian. Acela care ghicea avea dreptul să-l sărute pe cel
descoperit. Dora îl ghiceşte pe Jim „şi-l sărută pe buze”, ceea ce o deranjează vizibil pe
Lola, care-i priveşte „cu un zâmbet ironic”. Când Jim, legaf la ochi, o recunoaşte în
sunetul rece al clapei pe Lola, aceasta îl priveşte cu un uşor dispreţ, „întoarse capul şi
se feri într-un chip de-a dreptul jignitor”, ceea ce face ca tânărul să roşească puternic,
salvându-şi onoarea prin a săruta mâna fetei.

Vanitatea îl împiedică pe Jim să le mai caute pe fete, n-o mai vizitează pe Lola, ci
se întâlneşte în fiecare zi cu Vera, cu care mergea la cinema, la Şosea ori în Cişmigiu,
fiind foarte încântat de „docilitatea religioasă şi infantilă” a acesteia. După vreo zece
zile, primeşte o scrisoare elegantă de la Lola, prin care îi invită pe la ea „luni după
amiază la orele 6,00”. Era o zi friguroasă de noiembrie, începuse să ningă şi Vera îl
aştepta la Şosea, la ora 6,00 seara, plimbându-se zgribulită pe sub teii desfrunziţi.

Sigur de sentimentele şi loialitatea Verei, Jim nu rezistă tentaţiei de a răspunde


invitaţiei, dorind să vadă dacă Lola regretă gestul respingerii din ziua jocului şi, mai
ales, cum va face asta. Fata îl întâmpină cu jovialitate, dar surpriza pe care aceasta i-o
pregătise lui Jim, îl buimăceşte definitiv. Ea i-l prezintă pe domnul sublocotenent
Popescu, pe care tânăra îl ascultă atentă, îl admiră, deşi nivelul conversaţiei este
superficial şi penibil, dansează cu el tango. Lola se arată mirată că este „indispus” şi
insistă să mai stea pe la ea, dar Jim, după două ore, se ridică hotărât şi pleacă repede.
Cu nervii întinşi la maxim, el se duce spre Şosea ca să se liniştească. Deşi este
întuneric şi frig, Vera îl aşteaptă la locul întâlnirii şi când îl vede „fata izbucni într-un
plâns amar, de copil oropsit”.

Jim se simte foarte vinovat că uitase de Vera şi, puternic răscolit de emoţie, se
surprinde cerând-o de soţie. Fata este extrem de fericită, iar Jim decide să meargă,
imediat, la ea acasă ca să-i ceară mâna şi consimţământul familiei. Tânărul este
politicos şi curtenitor cu doamna Policrat, care acceptă, cu emoţie, ca Jim şi Vera să se
căsătorească, numai că, mărturiseşte ea, se află într-o jenă financiară şi nu-i poate
ajuta din punct de vedere material. Jim este invitat să rămână la masă şi face
cunoştinţă cu sora mai mare a Verei, Camelia şi cu soţul acesteia, Emilian
Protopopescu.

A doua zi, Jim intră în sufrageria „casei cu molii” pentru a anunţa logodna cu
Vera, dar aici femeile erau agitate şi gălăgioase, indignate de „tupeul” Lisandrinei de a
primi „noaptea pe toţi neisprăviţii de pe stradă” şi tânărul îşi dă seama că este vorba de
discuţia purtată la fereastră, pe care o auzise şi el. Izbucneşte cu forţă Silivestru, care le
reproşează cu asprime surorilor că s-au aşezat „ca moliile pe sufletul ei”, îndemnând-o
pe Lisandrina să plece cu bărbatul respectiv „cu sau fără cununie”, numai să iasă din
„putreziciunea asta”. El ameninţă că va proceda la fel şi că se va însura cu o colegă
profesoară, ca să intre şi el „în rândul lumii”. Jim, punând „gaz peste foc”, le anunţă că
se însoară. Nimeni nu-l crede şi iau anunţul drept glumă proastă, dar tânărul le arată
cele două inele, inscripţionate cu data şi numele lor, „Ion şi Vera, 1 decembrie 1931”.

Tanti Magdalina, mama lui Jim, se jeluieşte indignată că nu a fost întrebată, dar
Jim este sincer surprins de această pretenţie, pentru că nimeni nu-l poate determina să
facă sau nu ceva, ci singurul care decide pentru sine este numai el. Tânărul consideră
că este suficient faptul că şi-a informat familia şi pleacă liniştit spre casa Verei, căreia îi
pune inelul de logodnă pe deget. Tinerii îşi şoptesc declaraţii de dragoste, îşi fac planuri
de viitor, „răscolindu-şi toate colţurile sufletului [...] şi gustând dinainte cu închipuirea
bucuriile căsniciei”. La sugestia lui Bobby, merg toţi trei la Circ, unde urma să aibă loc o
mare gală de box, sport foarte îndrăgit de adolescentul care se simte cuprins de un
„extaz religios”. Spectacolul s-a terminat la ora două noaptea, ceea ce a încântat-o pe
Vera, care niciodată nu fusese pe stradă atât de târziu şi trăieşte momente incitante.

In ziua nunţii lui Jim cu Vera, locatarii din „casa cu molii” s-au trezit în zori, fiecare
pregătind darurile pentru acest eveniment, naratorul descriind, prin tehnica detaliului,
pregătirea cadourilor, care sunt tot felul de vechituri, unele mâncate de molii. Faptul că
mătuşile nu ieşeau din casă decât foarte rar, „toaleta de stradă” le-a ocupat toată ziua,
naratorul descriind, prin tehnica detaliului, veşmintele şi coafurile locatarilor din „casa cu
molii”. Cu toţii pleacă la nuntă, aşezaţi într-un „pluton ordonat”: în frunte se află domnul
Popescu urmat de femei, alaiul fiind încheiat de Silivestru. Vila din strada Polonă era
luminată „a giorno”, cu uşile larg deschise, madam Policrat privind „prin lorgnon”
convoiul ciudat care intră „cu demnitate şi ostilitate” în casă.

Emoţionată şi intimidată de „atâtea femei bătrâne”, Vera sărută mâna fiecăreia,


ceea ce-i aduce simpatia lor spontană. Jim este însă furios, pentru că, după ce s-au
aşezat pe scaunele înşirate pe lângă pereţi, în mijloc urmând să se desfăşoare cununia
religioasă, rudele sale, depun pe rând „ofranda” pe masa Louis XV, astfel încât preţiosul
obiect devenise o tarabă plină de vechituri. În timp ce tanti Magdalina inspecta casa
strâmbând din nas, Jim ia de pe masă cărticica dăruită de Silivestru şi constată,
stupefiat, că la fiecare pagină se afla câte o bancnotă de o mie de lei, iar volumul avea
444 de pagini, primise, adică, o mică avere.

Cununia religioasă este descrisă cu amănunte de către narator, ilustrată cu


pasaje din slujbă şi sfaturile pe care preotul le dă mirilor, în calitate de naşi fiind cealaltă
soră a Verei, pe nume Chichi, împreună cu soţul ei, un ofiţer înalt, Zizi. În timp ce
nuntaşii discutau în salon despre instituţia căsătoriei, Jim hotărăşte să plece imediat cu
Vera în luna de miere, la Braşov, fără să anunţe pe nimeni. Tanti Lisandrina se scuză că
o doare capul şi pleacă mai devreme, dar, în zori, când convoiul se întoarse în Udricani,
constată cu toţii, înmărmuriţi şi cutremuraţi totodată de faptul că Lisandrina fugise de
acasă, lăsând un bilet: „Rămâneţi cu bine surorilor, vreau să intru în rândul lumii”.

Capitolul Oglinda constelată este dedicat profesorului Silivestru Capitanovici care


este din ce în ce mai distrat, confuz şi deprimat. El evită să mai intre în contact cu
lumea, îşi ia concediu şi trimite în locul său un suplinitor, „spre bucuria sălbatică” a
elevilor. „O silă grea de viaţă şi de sine” îl copleşeşte pe Silivestru, stare cauzată de
contradicţia dintre „instinctele lui virile” şi teama de necunoscut, cum ar fi o eventuală
căsătorie cu profesoara colegă.
Meditează asupra forţei cu care destinul decide în găsirea partenerului de cuplu
şi împlinirea iubirii, aşa cum soarta hotărâse ca Jim şi Vera să călătorească în acelaşi
tren şi compartiment. Deşi „ascetic o viaţă întreagă şi virgin”, Silivestru se simte,
deodată, cuprins de „o furnicătură prelungă în şira spinării”, fiori necunoscuţi până acum
şi, fără să ştie bine în ce scop, pleacă grăbit în oraş. Plimbându-se pe străzile pustii şi
luminate ale bulevardului, o fată tânără îl face să se înfioare şi, răspunzând invitaţiei,
profesorul o urmează acasă la ea, într-o „odaie curată, prea parfumată [...] şi multe
fotografii pe pereţi” şi are o relaţie erotică penibilă şi confuză.

Silivestru se întoarce „din prima lui aventură erotică” deprimat şi dezamăgit de


sine însuşi, dându-şi seama că este „steril” şi că zadarnic mai încerca saşi ispitească
soarta. Obsesia sterilităţii, din ce în ce mai prezentă în conştiinţa sa, îl conduce spre un
gând care nu-l preocupase niciodată cu adevărat: moartea. O varietate de senzaţii
stranii şi inedite îl copleşesc, de la neliniştea că, la cei cincizeci de ani, avea să devină
„nimic”, până la împăcarea cu ideea neantului, privit „ca un somn lung”, incomensurabil.
Ajunge la concluzia că „omul este obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui” şi
consideră că această sentinţă este foarte bine sintetizată de versul lui Alexandru
Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.

La început privită filozofic, apoi din ce în ce mai obsesivă, ideea morţii devine
atât de intensă, încât gândul sinuciderii se instalează definitiv în conştiinţa lui Silivestru.
Înţelege că existenţa sa în această lume se încheiase şi, după ce scrie mai multe hârtii
pe care le pune într-un plic adresat lui Jim, se spânzură în odaia sa, legând cordonul
halatului roşu de cârligul din tavan.

La priveghiul mortului, cele şase femei, aşezate în cerc pe scaune, gustă din plin
„evenimentul” din viaţa lor, povestesc tot felul de istorioare despre bărbaţi care au fost
distruşi de femei, îşi amintesc întâmplări din tinereţea lui Silivestru, vorbesc şi râd cu
familiaritate. Când au venit cioclii să ridice mortul, surorile „urlară toate ca nişte vite
surprinse de flăcări în grajd”, realizând tragedia abia când fratele lor părăsea pentru
totdeauna casa.
Ultimul capitol al romanului, intitulat sugestiv Facerea lumii, ilustrează împlinirea
erotică a cuplului ca evoluţie socială, progres şi civilizaţie, care poate simboliza, prin
opoziţie cu eşecul erotic al mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare,
„facerea” altei lumi. Cuplul Vera-Jim a petrecut luna de miere la Braşov, tinerii se
sărutau tot timpul şi stârneau simpatia tuturor: „Toată lumea îi proteja şi-i urmărea cu
zâmbetele”, tânăra soţie căpătând chiar sfaturi de la două noi prietene, cu mai multă
experienţă conjugală.
Reveniţi la Bucureşti, viaţa lor se schimbă total şi surprinzător. Silivestru le
lăsase, lui Jim şi Verei, prin testament toate casele din curte, punând şi clauza de a
găzdui pe mătuşi într-unui dintre apartamente. Rugămintea unchiului era ca Jim „să
radă până la pământ” toate acele locuinţe şi să „cureţe locul de molii”. Bătrânele au rupt
orice legătură cu tinerii şi s-au mutat cu toate lăzile şi lucrurile vechi „în casele din fund”.
Jim şi Vera au făcut „inovaţii scandaloase”, reamenajând casele în stil modern, cu
ferestre late, cu terase şi piscină, ridicând, aşa cum îi rugase Silivestru, „case noi,
pentru oameni noi”.

Aflaţi „veşnic în lună de miere”, Jim şi Vera nu primesc musafiri, „se jucau de-a
viaţa, oferindu-şi unul altuia recepţii”, la care era admis numai Bobby. Într-o seară, când
toţi trei tinerii conversau şi ascultau muzică, Vera are o senzaţie de ameţeală şi greaţă.
Speriat, Jim trimite după doctor şi diagnosticul îi face pe toţi fericiţi: Vera va fi mamă.

Problematica romanului
Romanul Cartea nunţii, ca şi următorul (Enigma Otiliei), reuneşte trei teme
interesante pentru umanitate - iubirea, familia şi societatea - prezentate realist şi
obiectiv, naratorul omniscient şi omniprezent reuşind să transmită o radiografie realistă
a mentalităţii şi structurii societăţii interbelice.

Tema iubirii
Romanul iubirii este reprezentat, în principal, de dragostea idilică, lirică dintre Jim
şi Vera, care se construieşte încet şi solid, un aport important având şi puternica
personalitate a lui Jim, faptul că independenţa sa l-a călăuzit în afara familiei care, altfel,
i-ar fi anihilat voinţa, aşa cum se întâmplase cu Silivestru. Dezorientat la început, Jim
simte în profunzime fiorul erotic şi se căsătoreşte cu femeia iubită, Vera, cu care
formează un cuplu fericit, apt pentru procrearea unei mici fiinţe, „ce avea să strige în
curând tulburătoarele vorbe tată şi mamă”.

Jim cugetă la importanţa pe care o are „principiul universal al facerii”, fără de


care s-ar „produce moartea virtuală a generaţiilor”, ar pieri viaţa de pe Pământ şi s-ar
instala definitiv „întunericul fără margini şi fără sfârşit”. Iubirea implică, aşadar, în mod
obligatoriu şi funcţia de nuntire, de „facerea lumii”, asumându-şi misiunea de a face
posibilă succesiunea continuă şi perpetuă a generaţiilor în Univers. Dacă aventura pe
care o avusese în tinereţe Silivestru şi-ar fi urmat cursul firesc, „ar fi avut cu toată
probabilitatea conturul idilei lui Jim cu Vera” (Marian Papahagi).

Tot în tema iubirii se înscriu logodna Dorei cu tânărul aflat la studii în străinătate
şi atenţia deosebită a Lolei pentru ofiţerul care-i făcea curte, dragostea ascunsă a
Lisandrinei, care are curajul de a ieşi de sub tutela surorilor din casa cu molii. Ca un
continuator simbolic al lui Jim, adolescentul Bobby simte primii fiori ai iubirii pentru o
colegă de Ia alt liceu, „o tresărire necunoscută până atunci” şi visează pentru prima
oară să sărute o fată „ca la cinematograf.

Tema familiei
Compoziţional, Cartea nunţii este şi un roman de familie, realizat de George
Călinescu în manieră balzaciană, evidenţiind ideea că, dacă relaţiile între membrii
familiei sunt nocive, atunci întreaga societate, „lumea” se duce de râpă. Locatarii casei
din str. Udricani formează o familie alcătuită din cele şapte mătuşi ale lui Jim, un unchi -
Magdalina, Ghenca, Fira, Lisandrina, Agepsina, Caterina, Mali („fata Iachii şi mătuşa
mătuşilor lui Jim”), Silivestru, precum şi „dom’ Popescu”, soţul Caterinei. Relaţiile fireşti
între membrii unei familii ar fi însemnat să fie încurajată personalitatea fiecăruia, să fie
sprijinită iniţiativa sau dorinţa fiecăruia, dar această „liotă de babe celibatare”, care
locuiesc în „casa cu molii” simbolizează „sterilitatea” şi degradarea morală a societăţii
vetuste.
Cu siguranţă, Silivestru ar fi avut o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost „criticile şi
răutăţile surorilor” care-l tulburaseră şi-l împiedicaseră să se căsătorească atunci când
se îndrăgostise prima oară, dar şi acum, la maturitate, când voia să întemeieze o familie
cu o colegă profesoară. El trăise atâta vreme sub autoritatea nocivă a părinţilor şi
surorilor sale, încât îi era teamă să se desprindă de teritoriul natal: „Dacă toată familia l-
ar fi aprobat şi susţinut şi l-ar fi chemat să-şi întemeieze căminul pe acelaşi loc, ar fi
avut curaj”, dar simţea în permanenţă „primejdia ostilităţii propriei familii”.

Definind ambianţa dăunătoare şi distrugătoare a casei cu molii, Dumitru Micu


afirma: „Edificiul cu pereţi igrasiosi în care ele vegetează, ca într-o tristă vizuină,
ocroteşte un mod de existenţă propriu unor rânduieli anacronice balcanice, un climat
moral perpetuat din epoca matriarhatului. Prin opoziţie, căsnicia celor doi tineri devine
simbolul prefacerii înnoitoare, al instaurării lumii moderne pe ruinele celei vechi, al
triumfului civilizaţiei asupra naturii primare”. În familia Policrat, mama este mai
îngrijorată de pierderea pisicii decât de starea ciudată a Verei. Camelia, sora mai mare
a Verei, se poartă matern cu soţul ei, Emilian, relaţia lor fiind aceea dintre guvernantă şi
„puiul” căruia-i dădea să mănânce „cu linguriţa din pilaf, ca unui copil”.

Scene din viaţa de ieri şi de azi


Romanul Cartea nunţii ilustrează, prin contrast, obiceiuri, mentalităţi, scene din
lumea învechită şi sufocantă reprezentată de locatarii „casei cu molii” şi activităţile pline
de energie şi vitalitate ale tinerei generaţii, simbolizate, în principal, prin Jim şi celelalte
personaje aflate la începutul vieţii. „Casa cu molii” nu este o metaforă, ci defineşte cât
se poate de realist atmosfera vetustă a locuinţei încărcate de obiecte mucegăite,
ciobite, ruginite, pline de molii, omizi şi gândaci, care degajă un miros de rânced, de
naftalină şi de colb. Când moştenesc casele de la Silivestru, Jim şi Vera „curăţă locul de
molii, ridicând deasupra case noi, pentru oameni noi”, cu ferestre mari şi mobilă
modernă, iar în curtea părăginită au sădit gazon englezesc şi au construit o piscină.
Limbajul artistic anticalofil
Limbajul artistic anticalofil se caracterizează, în principal, prin tehnica detaliului,
utilizată atât în descrierea caselor, a interioarelor, cât şi pentru marcarea trăsăturilor
fizice, a îmbrăcămintei şi coafurii personajelor, constituind adesea un procedeu artistic
de caracterizare. De pildă, este descrisă fiecare cameră locuită de femeile din „casa cu
molii”, înfăţişarea fiecărui erou în parte, din îmbinarea cărora reiese firea sau
caracteristica dominantă a personajului respectiv.

Stilul colocvial defineşte limbajul artistic al romanului şi îndeplineşte funcţia de


comunicare în sfera relaţiilor cotidiene dintre personajele romanului: „Taci, dom’,
obraznicilor, nemernicilor! Citeşte, dom’!”; „A văzut pe dracu’!”; „- Mă, Bobby, să ştii că ţi-
o coace Ostrogotu!” etc. Lirismul romanului este susţinut prin declaraţiile de dragoste şi
prin descrierea stărilor emoţionale ale personajelor: „tu trebuie să mă crezi pe mine...
numai pe tine te iubesc!”; „Fie că strângerile furtive (furişe) de mâini şi sărutările chiar
pe drum, în acel oraş îngăduitor de provincie, îi trăda ca îndrăgostiţi”; „în sala goală a
sufletului ei orice vibraţie se propaga în fidruri dureroase”.
În concluzie, romanul Cartea nunţii este mai mult un poem liric de iubire şi mai
puţin un roman, este mai mult o „monografie a familiei văzută ca instituţie” (S. Damian).
Finalul
Finalul romanului este, aşadar, unul fericit şi deschis, ultima frază fiind o
declaraţie de dragoste plină de patos a tinerei soţii: „-Jim, te iubesc ca pe nimeni pe
lume!... Te iubesc fiindcă tu eşti tatăl copilului nostru!”.