Rezumatul cărții „Romanul

adolescentului miop” de Mircea

Eliade
Volumul al ll -lea
După ce își ia bacalaureatul, în sesiunea din septembrie 1925, Eliade plonjează direct în viața
universitară. Dintr-o obișnuință sau superstiție birocratică locul de trecere între adolescență și
tinerețe e așezat între liceu și universitate. În realitate, așa cum se știe, nu există o singură vamă, ci o
lungă trecătoare. Un „hotar nestatornic” al sufletului, precum cel pe care Eliade însuși îl descoperea
în romanele lui Ionel Teodoreanu. Cele două vârste se întrepătrund timp de câțiva ani și traversează
împreună mai multe vămi, până ce se vor decanta cu totul. Cu mult înainte de a părăsi băncile școlii,
Eliade nu mai era adolescentul miop pe care îl proiectase în propriu-i roman. „Noi am viețuit în liceu
cu gândul la Universitate” - va mărturisi privind înapoi.

În schimb, în cei trei ani universitari, va purta cu el adolescentul ca pe un vestigiu de care nu se putea
despărți.

Adolescentul miop rezistase cu succes tentațiilor sentimentale ale vârstei. Studentul nu le

mai refuză ca atare, ci numai în efectele lor mediocrizante.

Multe pagini din acest capitol sunt acoperite cu fazele flirtului cu Nonora și ale îndrăgostirii de Nișka.

Eliade știe că tinerețeae ispitită de mediocritatea sentimentală și cerebrală, de iluzia „fericirii

comode”. Doar o hotărâre nebunească, adică realizată cu orice preț, în ciuda oricăror predici, poate
să o mântuie de mediocritate. Criza tinereții poate fi depășită numai printr-o astfel de patimă
superioară.

Nebunia lui Eliade nu este dragostea, ci eroismul. A fi fericit înseamnă a deveni tu însuți.
Adică a împlini „adevăratul” suflet, nu cel născut din trup. Capodopera pe care munsește să o
realizeze e creierul său, instrumentul unei vieți de eroism etic și științific.

Totuși, în primul an universitar, ca urmare a întâlnirii cu profesorul de logică (Nae Ionescu), la

orizontul vieții sale sufleteși apăruse creștinismul, cu credința mântuitoare și disciplina dogmei.

Dar Eliade nu crede în Dumnezeu, ci numai în Hristos, care nu este fiul Domnului, ci cel dintâi și cel
mai mare erou al creștinității. Creștinismul său era într-adevăr „pragmatism și magie”, așa cum îi
reproșează studentul ortodox căruia îi mărturisise acest caz.