NORA sau BALADA ZÂNEI DE LA BÂLEA-LAC

de Mircea Nedelciu

Dimineţi în şir, un soare de noiembrie între ceţuri apare şi din nou între ceţuri dispare.
Nora, pe plita de fontă, într-un ceaun uriaş apă din lac încălzeşte şi toarnă apoi imense cantităţi
de perlan. Feţe de masă,ancăre, naproane, perdele, pe toate acum, la sfârşit de sezon, zâna-I
nevoită să le spele. Mâinile se-nroşesc mai întâi, apoi crapă, vântul în uşi se loveşte, şuieră-n
creste, în apă se adapă. Ca un cutremur, a un uragan se aude uneori dinamita făcând loc
drumului transfăgărăşan. Precum caprele-negre când sfioase vin către lac, soldaţii adesea pe la
cabană se abat:

-Săr’ mâna, Norica, ceva de băut de ne-ai da?

Un ceai de bujor şi când nu-i colonelul, ea scoate şi ţuica. Ei se-mbujorează precum

mâinile ei, pe gheaţa lacului se duc câteşitrei, lemne pentru ea vor aduce, soarele din nou peste
ceţuri străluce. Dar de băut pentru capre tot nu-i, lacul e bocnă, izvoarele, tun, şi când eşti
animal sălbatic, liber şi singur pe creastă, nici n-ai cui să-i spui. Şi, totuşi, ce-ar fi, pârâul anemic
cu gust de săpun? Dar soldaţii se-ntorc, aripi de parcă au avut, şi, iată, nu departe de vilă,
animalul cel zvelt l-au văzut.

-Sşşşt! Zice unul imediat.

-Aşa ceva, zău, că mai rar ne-a fost dat!...

Şi totuşi l-au prins. Animalul din răsputeri cu ei s-a luptat. Pe unul din ei l-a şi răsturnat;
acum pe podea, înăuntru, zace ancorat şi întins. Laptele cald din mâna şi inima femeii duioase
să-l guste nu vrea.

- Noi ne ducem, Norica, om fi pân’ la opt la apel!

Altfel, cu tot cu bocanci i-ar hali colonelul cel chel. De pe potecă, semne cu mâna să-i
facă ar vrea, dar ceaţa înghite lumina şi-o duce cu ea. Cu mâini şi puteri de femeie, ea lasă din
nou pentru o oră spălatul şi unul din balcoanele vilei cu şipci de cinci ţoli îl transformă în ţarc.
Scăpat de sub frânghii, animalul zvâcneşte — o, câtă speranţă în nările lui şi-n dâra de aer pe
care-o urmează! Cât de adânc ochii cei umezi în zare se-afundă, cum rămân nemişcaţi o
secundă, cum Nora la rându-i priveşte la cer şi cum, în seara crescândă, amintirile dreptul la
viaţă şi-1 cer.

Nora-i încă o copilă, şaişpe ani abia împlini, crede-n vise, în iubire, îşi doreşte cinci copii
şi pe Doru îl urmează. El e monitor de schi. Îi vorbeşte despre munte, despre vânt şi despre
stele, despre câini de vânătoare, de cabane şi castele. Ea-1 zăreşte când, din clasă, pe fereastră-
n sus priveşte, printre norii de sub creastă el apare şi zâmbeşte.
 —Nora, Nora, ce-i cu tine ? profesoara de chimie de la tablă a-ntrebat.

Nora-şi pleacă-agale ochii:

—V-aş ruga să mă scuzaţi!

Vântul iar se zbate-n creste, cerbii zburdă prin zăpadă, Doru-i mângâie pe coarne şi din
ochi îi îmblânzeşte. Ca-ntr-un ţarc se simte Nora, lumea-i dincolo de geamuri, norii urcă şi
coboară, cum să stai mereu în şcoală? Numai seara-l întâlneşte, câte-o oră, pe furate, tatăl ei,
de-ar şti, el este un cerber şi jumătate. El nu ştie despre munte că-i frumos, că e sălbatec, ca se-
nalţă către soare ca un cal către jăratec. El tot crede despre Nora, făr'să ştie de himeră, că ia
note mari, învaţă, va ajunge ingineră. Nora însă, pe la şapte, când coboară să ia pâine, se
opreşte-ntâi în parc şi se joacă-un pic c-un câine. Este-un Saint-Bernard şi-n urmă-i, ca un făt-
frumos bărbos, vine Doru să se-aşeze în omătul cel pufos.

- Nu ţi-e rece? întreabă Nora cu o grijă ne-ntrecută.

- Mie ? spune-ndată Doru şi pe gură o sărută.

Nori şi munţi atunci coboară către Nora cea frumoasă, se ating uşor de dânsa,
mângâiere unduioasă, o privesc, o strâng în braţe, o iubesc ca pe o soră şi o poartă lin, pe braţe,
peste vârfuri, cam o oră. Vraja, dar, curând se stinge, magazinele se-nchid, Nora aleargă-n grabă
mare să nu-nchidă şi la Big. Mama însă bănuieşte că ceva s-a cam schimbat.

- Cum de poate, chiar aşa, pân-acum la coadă ai stat ?

—Nu, mămico, dar pe stradă c-o colegă am discutat!

Zile trec peste oraş, peste şcoală, peste munte, primavera se iveşte, mai întâi ca un
grăunte. Mai apoi ca un torent, ca o briză, ca o mare, ca un vânt care ridică de pe carte ochii
fetei şi-i înalţă către cer. Ce să fie acolo, oare, unde păsările pier, unde vulturii cei aprigi,
transformaţi în puncte negre, înghiţiţi-s de mister?

- Nora, iar n-ai învăţat ? se înfoaie profesoara.

- Ba da, ştiti, dar... am uitat!

Salvamontul iarăşi urcă spre zăpezile eterne, cu frânghia şi cu targa, Doru-n goluri se
avântă. Nora aşteaptă încordată, inima ei stă la pândă, dar de fiecare dată, mai bronzat, mai
zâmbitor, el se-ntoarce şi-o sărută, îndelung, stăruitor.

- Cum a fost ?

- Ca-ntotdeauna, ca-ntr-un vis, ca-ntr-o icoană, ca-ntr-o lume fără seamăn, care-ţi
seamănă leit.

-Şi de ce n-ai stat acolo ?

- Mai lipsea ceva!

 - Anume ?

- Ochii tăi şi-un gând prieten, zâna mea, chiar tu, ştii bine.

Şi-astfel Nora se decise şi fugi-ntr-o zi de-acasă. Nu lăsa drept semn în urbe decât un
bilet pe masă: ,,Mamă, iartă-mă, dar lumea cea mai albă şi mai pură mă aşteaptă sus pe creşte,
fără mine ar pieri. Spune-i tatii să mă ierte şi sărută-1 pe obraz. Ingineră, eu, mă crede, n-aş
avea nici pic de haz."

Au urcat mai întâi spre Cibin şi, dup-o zi de mers, ajuns-au la refugiul Cânaia. O
săptămână încheiată s-au tot spălat dimineaţă până la brâu cu apă rece a izvorului, au tot
mâncat conserve şi s-au iubit în tăcere.

(Băieţii se şi mirau:

- Ce e cu Doru, se-nsoară?

- Aiurea, a zis şi el aşa, într-o doară!

Pe la alte refugii, cabane, din când în când despre el întrebau.)

Au trecut apoi prin Cindrelu şi Oaşa. Înapoi au venit pe la Pripoare şi Crint. Ca să evite
oraşul, din nou au urcat către Prejba. De acolo, cu mult curaj şi inconştienţă, trecură Oltul şi
urcară la Claia Bulzului, Chica Fedelesului şi Tătaru, ca să ajungă (în aceeaşi zi!) până aproape de
Suru. Se-nnoptase, desigur, şi creastă, la vreme ca asta, nu iartă. S-au oprit aşadar. Lângă o
stâncă scobită făcutu-şi-au culcuş. În dublul sac de dormit, din nou, obosiţi, se iubiră. Crivăţul
noaptea imită printre stânci animale şi păsări. Nora nu-1 auzi, dormi tun cu tâmpla lipită de
pieptul cel mare şi bun. În cea mai frumoasă dimineaţă de mai coborâră agale spre Suru. Aici
Doru-şi întâlni, iată, vechii prieteni. Ei stăteau pe terasă, la soare, beau ceai de bujor,
trăncăneau şi priveau către vale. Apariţia Norei îi schimbă dintr-o dată; povesteau cu tot mai
mult extaz despre munte, pe unde au trecut şi dincotro vin, cât de greu era să fie, cât de uşor se
descurcară. Ca pe nişte uriaşi coborâţi din poveste îi privea tânăra copilă, o îmbiară cu rom, se
încălzi, se înroşi, se cuibări din nou la pieptul lui Doru. Acesta o trimise apoi la culcare. Înainte să
adoarmă, simţi că uriaşii sunt uşor de dominat. Doar să vrea. Se trezi târziu, după-amiază, cu
impresia că toţi sunt la picioarele ei. Făcură un foc mare, mămăligă, un berbec la proţap. Doru
plecase la Sebeş după bere — de ce tocmai el? Primi cojocul uriaş şi se ghemui lângă foc. O
mare nelinişte încălzea la piept. Fie ce-o fi!

A fost până la urmă o seară frumoasă. Se bău cam mult, se cânta cu chitară, se spuseră
bancuri cu din ce în ce mai puţină perdea. Stele uriaşe străjuiau toate astea. Nora le privi din
nou, cu câtă nelinişte, înainte de a merge la culcare. Cineva, şi nu Doru, pe sală mâna îi strânse.
Şi ea ca prin somn îi răspunse. După încă o zi de mers, ajunseră, în sfârşit, la Bârcaciu. Prietenii
lui erau acum alţii, în parte. Jocul din seara precedentă reîncepu, dar ea îi spală, iată, lui Doru
prima cămaşă. Aceasta era, deci, proza cea lungă a primei iubiri. La Negoiu se hrăniră din nou cu
conserve. Doru părea chiar puţin indispus. O săptămână aproape le trebui ca să ajungă la Plaiu
Foii, în drum spre Braşov. Nimic deosebit nu se mai întâmplă. Doar la Podagru, când Nora din
nou vru să-i spele ceva şi-i ceru lui Doru ciorapii. El refuză, categoric. Ea insistă. El din nou
refuză. Ea vru să-i smulgă din mâini şi atunci el îi aruncă în prăpastie. Nora plânse nervos, cu
sughiţuri.

— Ar fi bine să-ţi găsesc un serviciu! spuse Doru în dimineaţa plecării de la Plai. Trebuie
să ne gândim şi la mijloacele de trai!

La Librăria ,,Sadoveanu", Nora este vânzătoare şi aşteaptă zi de zi de la Doru o scrisoare.

Într-o zi, când era coadă la romane poliţiste, când pe geamuri se scurgeau picături prelungi şi
triste, ea văzu o barbă sură, parcă plină de zăpadă, şi fu emoţionată, cât p-aci era să cadă. Era
însă un prieten de-al lui Doru, unu Nelu, care fu surprins s-o vadă. Se-ncurcă voind să-i spună
unde-i Doru şi ce face, mai tuşi, mai se codi, în sfârşit, ,,tu fii pe pace, noua ta coafură foarte
mult îmi place". La ora închiderii el reveni, un loc de dormit pentru el dac-ar şti? Necunoscând
pe nimeni în Bra¬şov, Nora fu însă extrem de politicoasă şi-1 invită să doarmă chiar la ea acasă.
El se simţea foarte bine, glumi chiar pe seara îngustă şi întunecoasă, scoase din hanorac o sticlă
de vin pântecoasă.

Işi muie mai întâi buzele în paharul cu vin; cerul prin fereastră mansardei nu părea chiar
atât de senin. Nelu vorbea, îl auzea ca prin somn, repeta cam prea des că ,,Doru, să ştii, n-a fost
domn". Atunci ea se trânti într-un cot pe divan şi plânse din nou, pentru a doua oară în ultimul
an. Lacrimile ei picurau printre stânci, se strecurau pe-ndelete în peşteri adânci, îngheţau în aer
ca o ploaie de toamnă, se topeau mai apoi în culcuşul făcut dintr-o singură blană. Până când să
suporte mirosul de cărţi? De ce să calce mereu, prin oraş, în împuţitele bălţi? ÎI respinse pe
Nelu, brutal, cu o mână, pe Doru, în gând, cu o ură nebună. Se ridică de pe pat dintr-o dată, de
lacrimi se şterse c-o pânză pătată, cu furie aproape se aruncă spre grilaj, animalul şi el mai
prinse curaj. Ca fulgii de zăpadă căzură şipcile de cinci ţoli, animalul zvâcni (mai multe salturi
nărăvaşe) şi nici măcar pentru o clipă înapoi nu privi. Nora o văzu pentru ultima oară (capră-
neagră, liberă, în mediul ei), apoi dispăru printre stânci. Îşi puse cojocul şi reveni pe balcon,
vântul doar şi şuierul lui monoton. Focul demult s-o fi stins în odaie, rufele neatinse au rămas în
copaie. Dar nu-i nimic, cinci luni pe an rămâne Nora singură la Bâlea, timp pentru rufe mai e din
belşug, acum e mai bine să stai, să priveşti, să asculţi un amurg.

A doua zi colonelul urca pân' la lac cu mersul lui avântat. Voia să vadă o capră-neagră
într-un ţarc. Nu-i fu dat.