Patricienii

Patricienii au fost la început casta elită în Roma antică. În timpurile vechiului Imperiu Roman,

termenul patrician era un titlu specific dat unui înalt oficial de curte.
Patricienii erau proprietari de pămînt,dispuneau de drepturi politice depline și formau masa
cetățenilor,numită Poporul Roman (populus romanus.) În latină cuvântul pentru „patrician“
este patricius (plural patricii). El provine de la patrēs (cōnscrīptī), pluralul lui pater („tată“) și
din sensul adăugat al „părinților înrolați“ (membrii Senatului roman). Cuvântul revine limbii
engleze ca „patrician“ din versiunea în engleza de mijloc - patricion și din franceză
veche - patricien.

Familia era guvernată de şeful ei – părintele cel mai în vârstă – la fel cum statul era guvernat
de rege.Stingerea familiei datorită lipsei de urmaşi-bărbaţi era o mare nerorocire. De aceea
părintele avea dreptul să înfieze copiii altora. Aceste vechi familii, provenite din vechile ginţi,
alcătuiau patriciatul din Roma.Numai ei şi urmaşii lor puteau fi consideraţi cetăţeni
romani şi numai ei se bucurau de toate onorurile.

Castă patriciană
În primele zile ale Republicii Romane, patricienii au format un grup dominant ereditar înăuntrul
Senatului. Patricienii pretindeau că erau capabili să-și urmărească linia familiană până la
membrii inițiali ai Senatului roman. Toate magistraturile erau interzise non-patricienilor, care
erau cunoscuți ca plebei. Statutul patrician era moștenit, iar intermariajul dintre patricieni și
plebei era interzis. De asemenea, și comerțul între cele două părți era interzis.
De-a lungul timpului, conflictul s-a amplificat între cele două clase, iar patricienii erau încet
forțați să renunțe la puterea lor. În 494 î.Hr., oficiul de tribun a fost creat pentru a îngriji
interesele plebeilor; nici un patrician nu putea deține acest oficiu. Până în anii 320 î.Hr., toate
magistraturile erau deschise candidaților plebei și importanța distingerii dintre patricieni și plebei
a început să se piardă. În plus, pentru că statutul patrician era strict moștenit și nici o familie
nouă nu putea fi creată, numărul familiilor de patricieni a scăzut.
Până în ultimele zile ale Republicii Romane în secolul I î.Hr., familii de plebei înstărite
deveniseră de ceva vreme o parte integrală a elitei romane, iar statutul patrician oferea puțin mai
mult decât prestigiu. Această realitate a devenit clară în 59 î.Hr., când patricianul Publius
Clodius Pulcher a aranjat să fie adoptat de un plebeu (care era cu un an mai tânăr decât el!) astfel
încât să poată candida la oficiul de tribun. Una dintre puținele poziții care rămâneau rezervate
patricienilor în acel moment era oficiul de preot înalt sau pontifex maximus. Iulius Cezar, unul
dintre cei mai proeminenți politicieni patricieni din timpurile sale, a deținut acest oficiu până la
moartea sa.

Poziție patriciană
Sub Imperiul Roman, statutul de patrician așa cum fusese înțeles în Republică a încetat să mai
aibă înțeles în viața de zi cu zi. Împăratul Constantin a reintrodus termenul; Patrician (Patricius)
a devenit un titlu onorific pentru cei care demonstrau serviciu credincios Imperiului. Au fost, în
general, puțini patricieni în Imperiu în același timp, iar uneori unul chiar unul singur. Până
în secolul V în Vest, titlul denota în general un om care deținea puterea în spatele tronului
imperial, de obicei un general al armatei romane. Între patricienii acestei ere se
includ Stilicho, Constantius III (înainte să devină co-împărat), Aëtius, Boniface și Ricimer.
Termenul a fost folosit ocazional în acest sens în Europa vestică după finalul Imperiului Roman;
de exemplu, Papa Ștefan III a acordat titlul „Patrician al romanilor“ conducătorului franc Pippin
III. În est, unde împărații mențineau controlul asupra puterii, titlul și-a menținut un înțeles
onorific, până când titlurile latine au ieșit din uz pe măsură ce greaca devenea limba curții.