Clasa a XI-a ,,R”

Numele/Prenumele - Leșan Nicoleta

Nr. Probă de evaluare Nota

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
 Mănăstirea Argeșului
Baladele populare nu sunt numai evocări de fapte eroice înveşmântate într-o aură
legendară, ci ele dezvăluie o concepţie specific românească despre viaţa terestră şi cea
cosmică, despre rostul şi destinul uman, despre artă.

Baladă populară publicată pentru prima dată în colecţia lui V. Alecsandri, Poezii
poporale. Balade (Cântece bătrâneşti), II, Iaşi,1853, Monastirea Argeșului este cântecul
epic despre jertfa zidirii. „Ritualul de construcţie, aprecia M. Eliade, este o consecinţă
teoretică a unui mit cosmogonic şi a unei întregi metafizici arhaice, care afirmă că nimic
nu poate dura dacă nu are „suflet” sau nu este „însufleţit”. Secvenţa se întinde astfel de
la cosmogonie la produsul literar popular”. În numeroase mitologii, la crearea lumii,
demiurgul a săvârşit un act sacrificial, iar acest mit cosmogonic devine modelul
exemplar al tuturor creaţiilor.

Conţinutul baladei se structurează pe câteva motive fundamentale. Expoziţiunea se

construieşte pe motivul zidului părăsit. Vodă şi cei zece meşteri caută „Un zid
părăsit/Şi neisprăvit”. Motivul cuprinde prezentarea protagoniştilor şi călăuzirea lor de
un cioban. Locul este damnat, marcat prin zidul părăsit la care se reped „câinii cum îl
văd”, „Şi latră-a pustiu/Şi urlă-a morţiu”. Balada nu motivează de ce locul a devenit
astfel, dar ne sugerează că el poate fi absolvit de un asemenea marcaj prin rituri
specifice. Al doilea motiv al baladei este cel al surpării zidurilor, motiv ce reprezintă
intriga operei. Tot ce zidesc meşterii ziua se surpă noaptea. Efortul meşterilor este
sugerat de poetul anonim prin intermediul chiasmului, şi se desfăşoară în atmosfera
tensionată de furia neputincioasă a voievodului: „Tremura lucrând/Lucra tremurând”.
Motivul visului aduce în potenţarea şi evoluţia conflictului, remediul eşecului: Manole are
un vis profetic care îi dezvăluie soluţia ritualică a posibilităţii împlinirii visului său creator,
aceasta impunând sacrificiul uman, prin zidirea unei fiinţe omeneşti în temelii.
Sacrificarea soţiei este actul ritualic fundamental, cheia de boltă a baladei.

Motivul femeii destinate zidirii are profunde implicaţii estetice. Prin el sunt puse faţă
în faţă două personaje a căror evoluţie în baladă dinamizează întreaga mişcare
sufletească a cititorului: versurile se opresc îndelung asupra vieţii interioare a marelui
meşter, rezistenţa lui bărbătească fiind pusă la grea încercare–, faptele pun însă în relief
două personaje puternic conturate, cu trăsături omeneşti de mare forţă generalizatoare.
Procedeele artistice de mare simplitate(două invocaţii patetice, două tablouri zugrăvind
dezlănţuirea uşor hiperbolizată a stihiilor, în care enumeraţia – ca procedeu
compoziţional – ocupă locul central, o metaforă- „floarea câmpului”, ici acolo câte un
epitet), transmit în modul cel mai firesc toată această bogăţie de fapte, de însuşiri, de
sensuri. Zidirea treptată dezvăluie întregul zbucium sufletesc al lui Manole şi suferinţele
Anei. În timpul zidirii profilurile morale ale celor doi se desăvârşesc: delicateţea
sufletească a Anei, o oarecare naivitate izvorâtă din abnegaţia ei pentru Manole şi
pentru idealul artistic al acestuia, dar şi tăria de caracter şi stăpânirea de sine ale lui
Manole. Zidirea treptată urcă gradat suferinţa pe culmile tragismului, atingând, în planul
tensiunii emoţionale a cititorului, un punct maxim de intensitate. Sensibilitatea artistică a
poetului anonim, umanitarismul popular sunt susţinute în text de o versificaţie în care
diminutivul şi interjecţia cu încărcătură afectivă de compasiune au un rol precumpănitor.
Tragismul situaţiei e , de asemenea, transmis de invocaţia Anei către Manole, reluată de
trei ori în alternanţă cu pasajele care marchează dispariţia treptată sub zid a femeii.

Motivul conflictului feudal are, în structura baladei, două funcţii principale: una

compoziţională, pentru că leagă motivul zidului părăsit, care marchează începutul
construcţiei, cu finalul baladei, când opera e desăvârşită, alta etică, subliniind opoziţia
dintre idealul artistului de vocaţie şi egoismul îngust al conducătorului medieval. La nivel
estetic, motivul potenţează emoţia artistică în vederea încheierii baladei.

Zborul de Icar al meşterului Manole şi moartea sa tragică au semnificaţii aparte. Manole

trece pe prim-plan fără a aduce vreo „scădere figurii atât de duioase şi de umane a
soţiei. Soarta amândurora este nedespărţită. Iar faptul că tot este privit din perspectiva
sfâşierii lăuntrice a meşterului dă baladei orizont şi înţeles adânc”(Caracostea). Rămas pe
acoperiş după luarea schelelor la porunca lui vodă, Manole îşi construieşte aripi din
şindrilă, asemenea celorlalţi meşteri. Când se pregătea să sară, aude glasul duios şi stins
al soţiei: „Cum o auzea,/ Manea se pierdea,/ Ochii-i se-nvelea,/ Lumea se-ntorcea,/ Norii
se-nvârtea/ Şi de pe grindiş,/ De pe coperiş,/ Mort bietul cădea!/ Iar unde cădea,/ Ce se
mai făcea?/ O fântână lină,/ Cu apă puţină,/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udată!”.
Transformarea lui Manole în fântână este o formă de apoteozare a sa, „cu ajutorul
mijloacelor mitice”(Bârlea). Iar fântânile au, în cultura tradiţională, semnificaţii multiple,
printre care perpetuarea amintirii cuiva. În corpurile lor noi, monastirea şi izvorul, cei doi
soţi se reîntâlnesc în postexistenţă, unde dragostea lor se perpetuează. Dincolo de a fi
un orgolios mânat de patima creaţiei, cum se afirmă adesea, Manole este un sacerdot
care înfăptuieşte un act ritualic cu adânci semnificaţii cultice. El îşi jertfeşte soţia şi se
jertfeşte pe sine pentru construirea unui locaş de cult, loc de rugă şi reculegere, centru,
imagine şi axă a lumii.

Subiectul baladei reprezintă mai mult decât o întâmplare, fiind pătruns de „forţele
tainice, devine mit”(Caracostea). Este greu de spus dacă balada redescoperă mitul
(Călinescu) sau dacă îl perpetuează; oricum, personajele principale au conservat până
aproape de zilele noastre jertfa zidirii, al cărei model exemplar este cosmogonia.
MIORIȚA
“Miorița” este o baladă populară și aparține genului epic, în care, însă, se îmbină
armonios elemente lirice, epice și dramatice
În structura baladei se disting două mari planuri:
- unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele și construiește personajele
reale sau fabuloase
- și celalalt lirico-dramatic, ce se definește prin exprimarea gândurilor, sentimentelor și
prin atitudinea ciobănașului în fața morții, într-un dramatism impresionant.

Balada ilustrează o interpretare filozofică a destinului și a succesiunii trăirilor pământești

și astrale. De-a lungul timpului balada “Miorita” a cunoscut o larga raspandire in toate
teritoriile locuite de romani circuland in circa o mie de variante. Geneza ei se pierde in
negura timpului, fiind rodul transmiterii pe cale orala a impletirii diferitelor teme si
motive florclorice.

Exegeza lui Adrian Fochi (folclorist, născut 1920 la Cernăuţi), (exegeză -  Interpretare,

comentare, explicare din punct de vedere istoric, filologică   etc.) una dintre cele mai
complete dintre analizele acordate “Mioritei” distinge in structura epica optsprezece
teme. Aceste optsprezece teme se pot grupa in patru episoade distincte:

I. Cadrul epic inițial (versurile 1 – 21)

II. Episodul mioarei năzdravăne (versurile 22 – 46)

III. Testamentul ciobănașului (versurile 47 – 87)

IV. Episodul măicuței bătrâne (versurile 88 – 123)

Testamentul ciobanasului reprezinta in structura epica a baladei insertia unei ample

confesiuni lirice. Este cea mai importanta secventa, deoarece cuprinde ideea
poetica aoperei si are un puternic rol caracterologic in prezentarea personajului
principal.

Dispozitiile testamentare ale baciului pun in lumina atitudinea lui in fata mortii si
reliefeaza trasaturile sale caracteristice. Sentimentul de profunda dragoste fata de viata
este oglindit de atasamentul fata de indeletnicirea sa. Ciobanul nu isi poate imagina
despartirea. El vrea ca dupa moarte sa ramana alaturi de oile si cainii lui in mediul in care
si-a dus pana acum existenta deoarece despartirea de ceea ce i-a fost drag ar echivala
cu ruperea definitiva de ceea ce i-a marcat trecerea prin lume. Dorinta sa fie
inmormantat de presupusii asasini pune in evidenta atat increderea lui in semeni cat si
superioritatea sa morala fata de acestia. La fel de profund se desprind din aceasta
rugaminte dragostea de meserie, atasamentul fata de cainii credinciosi si fata de miora.
Baciul moldovean doreste ca la cap sa aiba cele trei fluierase, aceasta fiind singura
posibilitate de a comunica postum cu turma. Prin cantecul fluieraselor autorul reliefeaza
o gradare ascendenta a zbuciumului sufletesc al eroului.. Se observa ca prin epitetele “cu
drag”, “duios” se realizeaza o crestere a dramatismului pe fondul unei seninatati a
confruntarii omului cu moartea, sentiment izvorat din intelegerea profunda a alcatuirii
universului, din experienta mitica, retraita, a baciului moldovean, atingan culmile
tragismului in metafora totala, absoluta 'cu lacrimi de sange'. Folosirea paralelismului,
evidenta in pasajul fluierelor, este un procedeu caracteristic intregii poezii folclorice.
Stihurile sunt acum un fel de refrene, laitmotive ce apar la intervale egale, puse in
evidenta anaforica (repetarea unor cuvinte la inceputul versurilor) a diminutivului
'fluieras' si a adverbului 'mult'.      

Stilistic vorbind, nucleul central al secventei este o alegorie a carei principala

caracteristica este contiua pendulare intre cosmic si teluric, momentul de varf in
transfigurarea artistica pe care o realizeaza balada. Din punct de vedere al alcatuirii
operei acest nucleu central este partea cea mai concentrata ca substanta poetica si
reprezinta rugamintea ciobanului de a ascunde oilor moartea sa infatisand-o ca pe o
nunta. Dorinta ciobanului este ca lumea sa afle ca petrecera sa din viata a fost o nunta,
la care insa 'a cazut o stea'.  Moartea este prezentata alegoric, ca o nunta a tuturor
elementelor naturale si astrilor. Ciobanul prezinta moartea ca pe o contopire cu
elementele naturii vesnice. Moartea este sugerata de caderea stelei care semnifica
moartea fara de intoarcere. Aici se realizeaza o incarcatura poetica maxima, constand in
incifrarea alegorica a unei realitati etnografice: mortilor tineri, necasatoriti ('nelumiti') li
se organizeaza inmormantarea ca o nunta.

Apar acum si simbolorile nelipsite din ceremonialul nuptial (mireasa, nasii, preotii,
lautarii si nuntasii), ca si obiectele rituale traditionale (cununa, lumanarile) ce sunt
figurate prin elemente al cadrului natural (brazi, paltinasi, munti, pasari) si cosmic
(soarele, luna, stelele). Ciobanul isi exprima in mod indirect iubirea fata de natura dar si
dragostea de viata pe care doreste s-o traiasca dincolo de efemer in eternitate. Balada
atinge punctul culminant nu ca actiune ci ca intensitate a sentimentelor.

În structura baladei se disting două mari planuri, unul epic (narează faptele) şi celălalt
lirico-dramatic (exprimă gândurile, sentimentele şi atitudinea ciobănaşului în faţa morţii).
Pe un fir epic simplu se împletesc teme şi motive populare. Autorul anonim îşi exprimă
indirect sentimentele şi gândurile prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca în orice
operă epică, se precizează aici timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea: toamna,
în timpul transhumantei, într-un peisaj mirific - „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.
Ca orice creaţie populară şi această baladă are toate trăsăturile specifice: caracter
anonim, oral, colectiv şi tradiţional.

Personajele reale sau fabuloase au atitudini specifice în acţiunea baladei, în funcţie de

rolul pe care îl atribuie autorul anonim fiecăruia în parte: cei doi ciobani pun la cale un
omor, oiţa năzdrăvană este îngrijorată pentru viaţa stăpânului, ciobănaşul moldovean
priveşte moartea cu seninătate, iar măicuţa bătrână îşi caută cu înfrigurare fiul.
Semnificaţia titlului

Balada populară Mioriţa are drept titlu diminutivul animalului năzdrăvan, cu un rol

determinant în declanşarea ideii filozofice ce a eternizat opera în literatura naţională:
atitudinea înţeleaptă pe care o are ciobanul moldovean în faţa morţii. Oiţa este un
element miraculos în baladă şi argumentează esenţa mitologică a creaţiei populare,
constituind „elementul oracular” (Mircea Eliade), adică prevestitor al morţii, ca pe un
final, de neevitat, al vieţii.

Tema

Concepţia mitică a ales mioriţa înzestrată cu puteri fabuloase pentru a ilustra - în acelaşi
timp - tema folclorică a comuniunii ancestrale dintre om şi natură, simbolizată aici de
animal. Mioara năzdrăvană devine şi executor testamentar, iar tăcerea ei pare să
confirme respectarea dorinţelor stăpânului său, în perspectiva posibilei morţi. Aşadar,
titlul ilustrează un simbol al mitologiei româneşti şi o temă populară ce vine din timpuri
primordiale, comuniunea om-animal.

Momentele subiectului

Expoziţiunea

Expoziţiunea are caracter epic şi este ilustrată mai întâi de imaginea cadrului natural
feeric, un tărâm al fericirii, în care urmează să se petreacă faptele: „Pe-un picior de plai, /
Pe-o gură de rai”. Spaţiul ondulatoriu atestă motivul transhumantei, simbolizat de
relieful deal-vale - „Iată vin în cale, / Se cobor la vale” -, iar prezentarea personajelor se
face prin integrarea fiinţelor în mijlocul naturii: „Trei turme de miei / Cu trei ciobănei”.
Tema folclorică a comuniunii om-natură este, aşadar, sugestiv ilustrată încă de la
începutul baladei.

Intriga

Intriga o constituie complotul pus la cale de ciobanul ungurean şi de cel vrâncean

împotriva ciobănaşului moldovean, care „are oi mai multe, / Mândre şi cornute, / Şi cai
învăţaţi / Şi câini mai bărbaţi!...”. Cei doi ciobani „se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de
soare / Ca să mi-l omoare” pe baciul moldovean. Este prezent aici motivul complotului.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii începe în plin fabulos, prin descoperirea complotului de către „oiţa
bârsană”, care-şi înştiinţează stăpânul despre pericolul ce-l pândeşte: „Că l-apus de
soare / Vreau să mi te-omoare / Baciul Ungurean / Şi cu cel Vrâncean!”. Demascarea
complotului este precedată de atitudinea umanizată a oiţei, a cărei îngrijorare este
observată de stăpânul ei: „De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace! / Ori iarba nu-ţi
place. / Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă Mioară?”. În această secvenţă a baladei se
manifestă motivul oiţei năzdrăvane.
Punctul culminant

Punctul culminant ocupă spaţiul cel mai larg din baladă, deoarece ciobanul priveşte
despărţirea de turma sa şi de locurile feerice cu înţelepciunea mitică a asumării morţii ca
pe un final firesc ai vieţii. Este prezentă aici ideea filozofică străveche şi credinţa
populară că existenţa omului are două manifestări concrete: viaţa şi moartea. Puternic
ancorat în natură ciobănaşul îşi exprimă dorinţa testamentară de a rămâne şi după
moarte pe meleagurile şi alături de fiinţele pe care le-a iubit atât de mult în timpul vieţii:
„Ca să mă îngroape / Aice pe-aproape / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi, / În dosul
stânii / Să-mi aud cânii. / Aste să le spui”.

Această atitudine este exprimată prin testamentul pe care ciobănaşul şi-l face în
eventualitatea morţii, prilej cu care poetul anonim accentuează condiţia omului în lume
prin motivul alegoriei moarte-nuntă, deoarece, ca orice element ce aparţine universului
şi omul se va reintegra cosmosului printr-o nuntire spirituală cu elementele simbol ale
acestuia: „Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi; /
Preoţi munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.

Tragismul baladei se amplifică prin faptul că tânărul cioban îşi imaginează că va fi căutat
de măicuţa lui cu disperare: „Din ochi lăcrimând, / Pe câmpi alergând, / Pe toţi
întrebând”. Prin motivul măicuţei bătrâne, poetul anonim realizează şi un portret
emoţionant ciobănaşului, moment cu atât mai dramatic cu cât acesta este surprins în
monologul măicuţei: „Mândru ciobănel / Tras printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma
laptelui; Musteţioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, /
Mura câmpului!...”. Rugămintea baciului exprimată în finalul baladei simbolizează
sensibilitatea lui sufletească, deoarece el presupune durerea sfâşietoare a mamei şi nu ar
vrea ca ea să ştie „Că la nunta mea / A căzut o stea”, aceasta fiind o superstiţie populară,
care sugerează moartea unui om.

Deznodământul

Deznodământul lipseşte, finalul baladei dând naştere la interpretări diferite şi

contradictorii privind atitudinea ciobanului moldovean în faţa morţii. Unii critici
consideră că ciobanul este pasiv şi resemnat în faţa morţii, fără să se revolte sau să aibă
o reacţie de salvare. Alţii interpretează această atitudine ca pe o jertfă pentru
demnitatea umană. Posibila moarte - „şi de-a fi să mor” - este imaginată de tânărul
cioban ca o nuntă fabuloasă, ce ar putea semnifica o formă de integrare a vieţii în
circuitul existenţial (viaţă-moarte-viaţă) al cosmosului.

 
O altă interpretare este aceea că moartea ar putea fi un alt mod de continuare a vieţii
prin contopirea cu natura veşnică, deoarece el doreşte să fie îngropat în mijlocul „stânii”,
unde „oile s-or strânge / Pe mine m-or plânge” şi se însoţeşte în această călătorie
(nuntă) a lui cu „Brazi şi păltinaşi, / Preoţi munţii mari, / Paseri, lăutari, / Parcele mii / Şi
stele făclii”.

Motivele populare

Motivele populare care compun mitul transhumantei (mioritic) în balada Mioriţa sunt, în

viziunea generală a exegeţilor (critici literari), în număr de şase:

Motivul transhumanţei

Motivul transhumanţei este ilustrat de spaţiul ondulatoriu - „vin în cale / Se cobor la

vale”- al transmutării oilor de la munte la şes şi invers, în funcţie de anotimp, de cifra
mitică „trei” şi de ciobanii care îşi însoţesc turmele, evidenţiind ancestrala
(străvechea) îndeletnicire a românilor, simbolizaţi prin cele trei mari provincii: Moldova,
Ardealul şi Muntenia.

Motivul complotului

Motivul complotului este ilustrat prin antiteza dintre cadrul natural feeric, senin - „picior
de plai”, „gură de rai” - şi invidia, meschinăria ciobanilor care pun la cale crima - „ca să
mi-l omoare”.

Motivul mioarei năzdrăvane

Motivul mioarei năzdrăvane este dat de un element fabulos, personificarea oiţei care,
neliniştită şi înfricoşată de cele auzite, îşi previne stăpânul, simbolizând sugestiv perfecta
armonie dintre om şi natură, dintre cioban şi animalele pe care le îngrijeşte cu dragoste
- „Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă mioară”.

Motivul testamentului

Motivul testamentului diminuează epicul baladei şi creează un dramatism liric ce se

amplifică prin seninătatea ciobanului atunci când primeşte vestea complotului,
înţelepciunea lui este înţelepciunea mitică a poporului român, aceea de a înţelege
profundele resorturi ale alcătuirii universului, în care omul se reintegrează prin moarte.
Tragismul este impresionant prin reacţia celor dragi, care, după moartea ciobanului l-or
„plânge / Cu lacrimi de sânge [...] Cine-au cunoscut / Cine mi-au văzut / Mândru
ciobănel”.

Motivul alegoriei moarte-nuntă

Motivul alegoriei moarte-nuntă are o puternică încărcătură lirică, prin câteva semnificaţii
profund mitologice şi filozofice. Între obiceiurile populare se înscrie şi acela că morţilor
tineri necăsătoriţi li se organizează înmormântarea ca un ritual de nuntă - „Să le spui
curat / Că m-am însurat”, iar ideea filozofică a contopirii nefiinţei cu fiinţa naturii veşnice
- „Cu-o mândră crăiasă / A lumei mireasă”- este exprimată prin enumerarea elementelor
esenţiale ale teluricului şi cosmicului, metaforizate sau personificate: soarele, luna, brazii,
paltinii, munţii, paserile: „Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa; / Brazi şi păltinaşi / I-am
avut nuntaşi; / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.

Motivul măicuţei bătrâne

Motivul măicuţei bătrâne este construit prin protestul mamei pentru moartea prematură
şi nedreaptă a fiului ei. Cele două portrete, al măicuţei bătrâne şi al ciobănaşului -
portret realizat ca un bocet - amplifică dramatismul prin individualizarea suferinţei,
redate prin diminutivele mângâietoare prin dativul etic şt prin gerunziu care sugerează o
durere chinuitoare pentru pierderea celui drag: „Din ochi lăcrimând, / Pe câmp alergând,
/ Pe toţi întrebând / Şi la toţi zicând / Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru
ciobănel / Tras printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Musteţioara lui, / Spicul
grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura câmpului!...”.

Considerată de Mihail Sadoveanu „drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului
nostru”, Mioriţa concentrează profunda spiritualitate românească şi constituie sursă de
inspiraţie pentru mari scriitori ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu,
Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi Mircea Eliade.

Limbajul artistic

Limbajul artistic ilustrează profunda sensibilitate a românului „născut poet”, prin

varietatea figurilor de stil: metafore - „picior de plai”, „gură de rai”, „lacrimi de sânge”-,
epitete oi „mândre şi cornute”, „negru zăvoi”, „mioriţă laie, bucălaie”-, personificări -
„soarele şi luna / mi-au ţinut cununa”, „preoţi, munţii mari”, „paseri, lăutari”-, diminutive
populare - „ciobănel”, „mioriţă”, „bolnăvioară”, „fluieraş”, „măicuţă”, „feţişoara”,
„musteţioară”, „perişor”, cuvinte populare cu iz arhaic - „ortoman”, „plăviţă”, „bârsană”,
„strungă”-, precum şi formele populare ale viitorului verbelor - „de-o fi”, „s-ar strânge”,
„dacă-i întâlni”.

Mihai Eminescu îl vizualizează pe ciobanul mioritic ca pe „un păstor rătăcit pe Carpaţi,

petrecând lungile nopţi înstelate în mijlocul turmelor sale, neavând altă petrecere decât,
din timp în timp, lătratul câinilor săi sau strigătul plângător al oilor sale”.
 

Prozodia

Prozodia este reprezentată de ritmul trohaic, rima împerecheată şi măsura de 7-8 silabe,
care conferă versului o tonalitate melancolică, muzicalitate gravă şi sensibilitate
emoţională.

Considerată de Mihail Sadoveanu „drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului
nostru”, Mioriţa concentrează profunda spiritualitate românească şi dă naştere marilor
creatori ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Nichita
Stănescu şi Mircea Eliade.
Descrierea Moldovei de Dmitrie Cantemir
I. Partea geografică
Capitolul I. Despre numele cel vechi și cel de acum al Moldovei 

În timpul migrațiilor popoarelor barbare, o parte din urmașii daco-romanilor ce se retrăseseră în

Maramureș au trecut munții, avându-l în frunte pe Dragoș, fiul voievodului Bogdan. Le ieși în
cale un zimbru sau bour. Cățeaua lui Dragoș se avântă în apele repezi ale unui râu, în
urmărirea lui. Bourul fu doborât de săgeți, cățeaua fu luată de ape. Se numea Molda, și de acea
apa și noua țară primiră numele de Moldova.
Pe stema noului principat fu pus capul bourului. Turcii au dat moldovenilor numele de ak-vlach -
valahi albi, iar muntenilor, de kara-vlach - valahi negri. De asemenea, leșii (polonezii) și rușii le-
au zis moldovenilor valahi, iar valahilor de peste munte, munteni.

Capitolul II. Despre așezarea Moldovei, despre hotarele ei cele mai vechi și cele noi și
despre climă
Clima Moldovei este rece la munte și mai caldă la șes. Locuitorii trăiau puțin, dar erau sănătoși
în tot timpul vieții lor. În vremea lui Dimitrie Cantemir, Moldova se întindea între hotarele
stabilite de Ștefan cel Mare: la sud până la Dunăre, la est până la Marea Neagră și la Prut, la
nord până la Nistru, la vest până la Siret și Milcov. Vecinii Moldovei erau: la sud și la est turcii,
la nord leșii, iar la vest, transilvănenii și muntenii.

Capitolul III. Despre apele Moldovei

Moldova era străbătută de patru mari ape navigabile: Dunărea, Nistrul, Prutul și Siretul, folosite
pentru transportul de mărfuri. În acestea se vărsau alte ape, mai mici, Bârladul, Suceava,
Moldova, Bistrița, Trotușul, Ceremușul, Răutul, Botna. La rândul lor, acestea primeau ape și mai
mici, astfel că Moldova era o țară pe cât de mică, pe atât de bogată în ape.
La aceste ape curgătoare se adăugau apele lacurilor: Brateș, lângă Galați, lacul Orheiului, lacul
Dorohoiului, lacul Colașin, la granița cu leșii, lacul lui Ovidiu, în Basarabia. Firește, toate
acestea erau pline de pești, cele de munte cu păstrăvi, lostrițe și lipani.

Capitolul IV. Despre ținuturile și târgurile de astăzi  din Moldova

Moldova era împărțită în trei părți:
Moldova de Jos sau Țara de Jos cu 12 ținuturi sau județe, între care Ținutul Iașilor, cu târgul
Iași, cetatea de scaun a Moldovei,Ținutul Lăpușnei, cu cetatea Tighina, și cu târgușorul
Chișinău;
Moldova de Sus sau Țara de Sus, cu 7 ținuturi sau județe, între care Ținutul Hotinului, cu
cetatea Hotin, Ținutul Cernăuți, cu cetatea Cernăuți;
Basarabia, care, la vremea lui Dimitrie Cantemir, fusese ocupată de turci și care era împărțită în
4 părți, Câmpia Bugeacului, Câmpia Cetății Albe, Câmpia Chiliei și Ținutul Ismailului.
În multe locuri se aflau cetăți și ziduri înalțate de romani în vremea stăpânirii lor asupra Daciei.

Capitolul V. Despre munții și mineralele Moldovei

Cel mai înalt munte este Ceahlăul, în părțile Neamțului, unde pășteau vara turmele de oi. Când
se umflau pâraiele din munți și apoi se retrăgeau, în nisipul rămas în urma lor se găseau
numeroase grăunțe de aur curat. În Ținutul Hotinului se găsea fier, iar în ținutul Bacăului, sare,
ce se scotea din ocne (saline). Tot în ținutul Bacăului, lângă Moinești, se găsea păcură (petrol).

Capitolul VI. Despre câmpiile și pădurile Moldovei

Pe câmpiile Moldovei se obțineau recolte foarte bogate de grâu, secară, orz și mei. Pomii
fructiferi alcătuiau adevărate păduri, dar toate erau întrecute de viile deosebit de rodnice, de
unde se făceau vinuri bune. Cel mai ales era vinul de Cotnari, socotit de autor chiar mai bun
decât vinul de Tokay. Urma vinul de Huși, apoi cel de Odobești, vinul de  Nicorești și altele.
Pădurile erau bogate și în lemn de lucru și în lemn de foc. Mare căutare avea stejarul
modovenesc, folosit la construcția corăbiilor.

Capitolul VII. Despre animalele sălbatice și domestice

În mod deosebit sunt pomenite cele trei feluri de oi care se aflau în Moldova: oile de munte, oile
de Soroca și oile sălbatice de pădure. De asemenea este menționat numărul foarte mare de
boi, care se vindeau în țări străine, ori se foloseau pentru plata tributului la turci. Foarte
răspândit era și albinăritul.
În vremea aceea trăiau în pădurile Moldovei, dintre mamiferele sălbatice, zimbrii și caii sălbatici,
iar dintre păsări, ierunca.

II Partea politică
Despre orânduirea de stat
Capitolul I. Despre felul de cârmuire a Țării Moldovei
Pe când era o provincie romană, toată Dacia era cârmuită după legile Romei. Descrierea
Moldovei, însă, se referă la vremuri mai apropiate.
De la  întemeierea Moldovei, domnitorii săi au avut puteri fără margini, fără să se amestece
vreun domn sau vreo țară străină. După domnia lui Ștefan cel mare, însă, fiul său, Bogdan, a
jurat credință turcilor și a pierdut dreptul de a hotărî războiul sau pacea.
După ce s-a stins neamul Drăgoșeștilor, boierii au pierdut dreptul de a-și alege domn, turcii au
pus ei ce domnitori au voit, din neam românesc ori străin, iar drepturile domnului au căzut,
rând pe rând, pe mâna lor.
Domnii Moldovei nu au mai avut puterea de a declara război sau să încheie pace, ori alte tratate
cu voievozii vecini. Li s-a lăsat însă cârmuirea asupra boierilor, tagmei bisericești, negustorilor și
poporului, asupra cărora aveau drept de viață și de moarte.

Capitolul II. Despre alegerea domnilor în Moldova

În timpurile vechi domnia Moldovei se moștenea și nu se alegea domn din alt neam cât timp nu
se stinsese neamul domnesc (monarhie ereditară).
Neamul primilor domnitori moldoveni a pornit de la Dragoș. Au urmat fii, frați și unchi din neam,
până la Ștefan al VIII-lea (Ștefan cel Mare fusese al V-lea). După acesta au fost puși domni din
neamuri felurite, români sau din neam săsesc, armenesc, albanez, grecesc, italian , leșesc.

Capitolul III. Despre obiceiurile vechi și noi la înscăunarea unui domn al Moldovei.
În vremea primilor șase voievozi  cel care urma să ia domnia se știa încă de când trăia tatăl sau
fratele său și nu era nevoie de nimic altceva decât să-l vrea norodul.
Mai târziu, când au avut și boierii cuvânt în alegerea domnului, au apărut mai multe solemnități
la numirea și ungerea ca domn. Când domnitorul murea, cei șapte boieri mari (marele logofăt,
cei doi vornici, hatmanul, postelnicul, marele spătar și marele paharnic) se adunau în divan și
citeau diata (testamentul) domnului răposat. Dacă acesta nu numea un urmaș, atunci hotărau
ei un urmaș la domnie.
Dacă domnul numea un urmaș la tron, după slujba de îngropăciune diata domnului răposat era
citită cu glas tare în Divanul cel mare, apoi noul domn era încoronat la mitropolie. După aceea
era condus inapoi la curte, în sala cea mare, unde se urca pe tronul domnesc, iar fețele
bisericești și boierii veneau pe rând, îi sărutau mâna și își arătau supunerea.
Când turcii au luat boierilor dreptul de a-și alege domnitorul, lucrurile s-au schimbat. Atunci
când marele vizir afla că a murit domnul Moldovei, ori voia el să-l schimbe, alegea un nou
domnitor dintre feciorii domnului sau dintre boierii de la Țarigrad (denumirea de origine slavonă
a Constantinopolului, denumit apoi Istanbul, unde se afla capitala Imperiului Otoman), și anume
pe acela care dădea mai mulți bani. Îl înștiința apoi pe sultan. Dacă acesta era de acord, marele
vizir îl cheamă pe cel ales și îi spune hotărârea, cerându-i să fie credincios sultanului și să
trimită la curtea otomană haraciul (tributul) făgăduit, precum și peșcheșurile (mita), altfel va
avea un sfârșit nenorocit. După ce alesul mulțumea și făgăduia să facă tot ce i se cerea, era
îmbrăcat cu caftanul de domn și condus la biserica patriarhiei din Țarigrad, unde era uns ca
domn.
Noul domn mai petrecea câteva zile plătind banii datorați pentru alegere și peșcheșurile cerute
de osmanlâi. Când ajungea pe la jumătatea sumei datorate, i se trimiteau semnele puterii, cele
două sau trei tuiuri (steaguri turcești),  și tubulhanaua (muzica împărătească orânduită pentru
domni).
După ce plătea tot ce avea de plătit, vizirul cel mare îl conducea în fața sultanului. Noul
domnitor se închina de trei ori până la pământ înaintea lui, sultanul îi dădea învoire să plece la
domnia sa, amenințându-l și el să-i fie credincios, că de nu, știe ce-l așteaptă. După ce mai
făcea niște vizite de mulțumire și rămas-bun, domnul pleca spre Moldova.
Intra în țară pe la Galați, unde îl așteptau boieri și din Moldova de Jos și din Moldova de Sus.
Însoțit de aceștia și de alaiul turcesc, se îndrepta spre Iași, iar pe drum cerceta starea supușilor
și le judeca pricinile. La Iasi se oprea la biserica Sfântul Nicolae, unde mitropolitul îl ungea cu
sfântul mir, apoi mergeau în Divan, unde însoțitorul turc dădea citire firmanului sultanului, îl
înveșmânta pe domn cu un caftan și îi dădea mâna dreaptă drept sprijin să urce treptele
tronului. Atunci se auzeau tunurile și era săvârșită ceremonia. Urmau firitiselile (felicitările)
fețelor bisericești și ale boierilor, a doua zi, întărirea sau ridicarea în rang a boierilor și, la urmă,
erau conduși cu alai însoțitorii turci, care plecau înapoi în țara lor, încărcați cu peșcheșuri.

Capitolul IV. Despre întărirea domnilor

În fiecare an se făcea mucarerul mic, adică se întărea domnia printr-un document adus de la
Poarta Otomană, iar o dată la trei ani se făcea mucarerul mare, adică se ducea domnitorul la
Poartă și cerea firman de înnoire a domniei, care, firește, costa mai mult decât mucarerul mic.

Capitolul V. Despre scoaterea din scaun a domnului

Domnitorul care nu mai era pe placul vizirului era scos din scaun și obligat să se ducă cu familia
și cu tot ce avea, să trăiască la Țarigrad, unde era respectat ca fost domnitor, firește dacă
plătea tot ce trebuia, pe la cârmuitorii Porții. Asta dacă nu era condamnat la moarte.

Capitolul VI. Despre boierii din Moldova și stările lor

În vremea lui Dimitrie Cantemir, boierii se împărțeau în boieri de sfat și boieri de divan.
Boierii de sfat, cei șapte boieri mari, erau: logofătul cel mare, fruntea și capul sfaturilor; vornicul
de Țara de Jos, care răspundea la curte de toate treburile Țării de Jos; vornicul de Țara de Sus;
hatmanul, mai mare peste toate oastea; postelnicul cel mare, care avea în grijă toate treburile
curții domnești, poșta, precum și oblăduirea Iașilor; spătarul cel mare, care purta spada
domnului; paharnicul cel mare, cel care întindea domnitorului paharul cu vin și avea în grijă viile
domnești. Când era vorba de treburile vistieriei, participa la sfatul de taină și al optulea boier,
visternicul, dar acesta nu avea dreptul de a hotărî.
Boierii de divan sau de ascultare, se împărțeau în trei stări. Boierii din starea întâi sau boierii
mari au în frunte pe : stolnicul cel mare-mai marele cuhniilor (bucătăriilor) domnitorului, comisul
cel mare-mai marele grajdurilor domnești, medelnicerul cel mare-care dădea domnului apa de
spălat înainte de a se așeza la masă, clucerul cel mare-mai mare peste cămările domnului,
serdarul campidux-mai mare peste călărimea care apăra de năvălirea tătarilor, sulgerul cel
mare-mai marele peste casapii care rânduiau carnea de trebuință la curte, pentru masa
domnului și a slujbașilor lui, jitnicerul cel mare- care răspundea de adunarea grânelor la
păstrare în jitnițe, pitarul cel mare- răspundea de pregătirea pitei, a pâinii, pentru curtea
domnească, șătrarul cel mare îngrijea de corturile domnului, iar în timp de război, de taberele
oștenilor, de tunuri și alte arme; armașul cel mare răspundea de supravegherea temnițelor, de
împlinirea osândelor la moarte și de tulbuhana; ușierul cel mare era mai marele peste portari,
aga cârmuia străjile Iașiului și priveghea la ordinea târgului.
Boierii din starea a doua țineau locul celor din starea întâi, atunci când aceia nu erau de față.
Deci, erau: spătarul al doilea, paharnicul al doilea, stolnicul al doilea etc.
Boierii din starea a treia aveau pe seamă treburi mai deosebite sau mai mărunte. Astfel,
cămărașul cel mare avea grijă de vistieria domnului, care era deosebită de cea a țării, vătaful de
stolnicei era mai marele celor care aduceau mâncarea la masă, iar vătaful de păhărnicei era
mai marele celor care dădeau boierilor la masă paharele cu vin. Ciohodarul aducea ciubotele
domnului și era mai marele ciubotarilor din Iași, cămărașul de dulceți avea în seamă dulciurile
de la masă precum și vasele de porțelan, cămărașul de lumini avea în seamă lumânările și
lămpile de la curte ș.a.m.d.

Capitolul VII. Despre oastea moldovenească

În vremurile de demult, oastea (armata) Moldovei numărase 70 de mii de oșteni, ajungând chiar
la 100 de mii în vremea lui Ștefan cel Mare. Începuse apoi să scadă, ajungând la 40 de mii în
vremea Movileștilor, iar în vremea lui Dimitrie Cantemir abia la 6-8 mii de oameni. Capii
acestora erau:  bașbuluc bașa, căpetenia seimenilor, oștenii care îl păzeau pe domnitor;
căpitanii nemților și cazacilor; căpitanii de călărași, căpitanii de dărăbani, căpitanii de mie - ai
căror oameni ajunseseră la munca câmpului, mai puțin cei care păzeau hotarele-. Aparte erau
vânătorii; călărașii de Țarigrad și umblătorii de Hotin și umblătorii de Soroca - aceștia duceau
vești la Poarta Otomană, respectiv în Țara Leșească și în Rusia, vorbind limba țării respective;
fuștașii, purtătorii de ghioage, care păzeau ușile femeilor și porțile temnițelor, iar când
domnitorul ieșea de la curte, îl păzeau pe acesta.

Capitolul VIII. Despre obiceiurile curții domnești

Atunci când domnitorul pleca la biserică, alaiul începea cu un mare număr de oșteni, urmați de
călărime, cu steagurile și căpitanii ei. Urmau umblătorii, purtătorii celor două tuiuri, coconii
domnului și domnul însuși. În urma lui: boierii, în ordinea rangului și la urmă slujitori, târgoveți,
neguțători. În biserică intrau și se așezau tot în ordinea rangurilor. Strana domnului era lângă
stâlpul din dreapta, avea trei trepte, iar deasupra o coroană de aur și icoana sfântului protector
al domnului.
Când nu erau ospețe, la masa de prânz erau poftiți câte doi boieri din cei mari și doi din cei
mici.  Uneori venea și doamna. Seara, la masă erau poftiți numai dintre rubedeniile domnului.
La ospețe, când venea domnul, mitropolitul rostea rugăciunea pentru masă și blagoslovea
bucatele. Bucatele puse pe masă pentru domn erau gustate întâi de stolnicul cel mare, iar vinul
de paharnicul cel mare. Stolniceii și păhărniceii aduceau de mâncare și băutură boierilor, iar
cămărășeii  schimbau talgerele.
După ce beau mai multe pahare de vin, beau cu toții un pahar mare drept mulțumită pentru mila
cerească, apoi unul  în sănătatea sultanului, dar fără a-i pomeni numele, al treilea se bea în
sănătatea domnului (atunci se trăgea o salvă de tun), apoi beau în sănătatea doamnei,
coconilor și domnițelor și pentru ce îi mai îndemna beția.
Când domnul punea șervetul pe masă însemna că ospățul s-a sfârșit. A doua zi veneau toți la
divan, mulțumeau domnului pentru cinstea de a-i fi poftit și își cereau iertare pentru greșelile
săvârșite la beție.

Capitolul IX. Despre vânătorile domnești

Vremea pentru vânătorile domnești era rânduită înaintea celor patru mari posturi ale
bisericii Răsăritului. La vânătoarea domnească veneau oameni din toate stările. Mii de
țărani intrau în păduri și goneau fiarele către vânători. Aceștia primeau răsplată pentru
fiecare animal vânat, de la 25 de aspri pentru un iepure, până la un galben pentru un
urs.

Carnea animalelor bune de mâncat se dădea la bucătăriile domnești și la boieri și

căpeteniile oastei. Animalele ce nu erau bune de mâncat se lăsau slujitorilor, care
foloseau pieile lor.

Capitolul X. Despre îngropăciunile domnilor

Când un domnitor își dădea obștescul sfârșit, trupul său era îmbălsămat și ținut până se
adunau toate fețele bisericești și toți boierii. Prin cetate se trăgeau clopotele, iar oamenii
umblau cu capetele descoperite.

În ziua hotărâtă pentru înmormântare se făcea alai ca pe vremea când trăia domnul și

era dus la mitropolie, unde i se dădea cinstirea din urmă, toate fețele bisericești și toți
boierii îi sărutau mâna dreaptă și crucea pe care o ținea în mână. Când era coborât în
groapă, se trăgea cu tunurile.

Capitolul  XI. Despre legile Țării Moldovei

Alexandru cel Bun, cel dintâi despot al Moldovei, a primit de la împărații bizantini legile
grecești. La acestea s-au adăugat și hotărârile soboarelor bisericești. Ființau însă și
legile nescrise, datina sau obiceiurile. Vasile Lupu a unit legile scrise și obiceiurile,
alcătuind un cod de legi ce ființa și în vremea lui Dimitrie Cantemir.

Capitolul XII. Despre divanul de judecată al domnului și al boierilor

Divanul, sala cea mare de primire, se afla în mijlocul palatului. Sub icoana ce îl înfățișa
pe Isus Hristos în fața judecătorilor se afla scaunul domnului. Când sosea, domnitorul
rostea o rugăciune în fața ei, apoi se așeza. Pricinile mari le judeca el, pe cele mici le
încredința boierilor.
Dacă una din cele două părți era nemulțumită de judecata boierului, se putea înfățișa
dinaintea domnului. Dacă se dovedea că boierul făcuse judecata strâmb, fie din
nepricepere, fie pentru că luase plocoane, era pedepsit exemplar. Dacă domnul
socotea că judecata fusese dreaptă, atunci era pedepsit cel care se jeluise din nou.

Osândele erau de mai multe feluri: tâlharii erau spânzurați, jefuitorii de biserici erau arși
de vii, ucigașii, dacă erau boieri li se tăia capul, dacă erau țărani, erau trași în țeapă.
Boierii care luau din banii țării, ori unelteau să ia viața domnului erau osândiți la moartea
, iar familia rămânea fără avere.

Mai erau și alte judecăți, mai mici, ale locului și ale ținutului. Cine era nemulțumit, putea
să ceară o nouă judecată, mai sus.

Capitolul XIII. Despre veniturile vechi și cele de acum ale Moldovei

În vremurile vechi domnitorul dispunea de toată Moldova și le dăruia boierilor sate și
moșii. Mai târziu veniturile pentru cheltuielile  domnului și cele pentru cheltuielile țării s-
au despărțit.

Pentru cheltuielile lor, domnii aveau toate cetățile și târgurile Moldovei, ocnele de sare,
vămile, zeciuiala la oi, porci și albine, de la țărani și de la răzeși, boierii fiind scutiți de
dări, în afara primului an de domnie. Fiecare casă țărănească plătea și dajdia numită
fumărit.

Veniturile țării se duceau mai toate la curtea turcească, de o lăcomie fără margini.

Capitolul XIV. Despre tributul și peșcheșurile pe care Moldova le plătește Porții

Dacă până în vremea lui Ștefan cel Mare Moldova nu plătea tribut nimănui, în vremea
lui Dimitrie Cantemir se plătea anual un haraci (tribut) turcilor de 65 de mii de taleri
împărătești. În afară de aceasta, la Bairam se trimitea sultanului un peșcheș (mită) de
12 500 taleri împărătești și două blăni, una de samur (zibelină) și una de râs. Se mai
trimiteau bani și blănuri mamei sultanului, mai-marelui eunucilor, marelui vizir, altor
slujitori ai sultanului, precum și pentru lumânările din palatul sultanilor și pentru unsul
corăbiilor de război.

La căpătarea domniei se plăteau 25 de mii de taleri împăratului, 15 mii marelui vizir, 5

mii mamei sultanului, și alte sume pentru alți slujbași ai curții .
 Capitolul XVI. Despre boierimea moldovenească

Cei din tagma boierilor și-au obținut boieria de la domnitor, fie pentru că îi întrecuseră
pe ceilalți în vitejie și credință, fie pentru că erau boieri refugiați de pe la sârbi, bulgară,
tătari, leși,  care juraseră credință domnului Moldovei. Ajunseseră atât de mulți, încât au
fost împărțiți în trei stări. În urma stării a treia se aflau răzeșii, care erau mai mult țărani
decât boieri.

În vremurile mai vechi, un tânăr, din orice familie boierească ar fi fost, slujea toată
tinerețea prin casele boierilor apoi la domnitor, până să fie făcut boier de starea a treia.
Dacă era merituos, trecea apoi la starea a doua și abia apoi devenea boier mare. Pe
timpul lui Dimitrie Cantemir, boierii recurgeau la orice pentru a ajunge repede în
rândurile boierilor mari și, de aceea,  ajungeau printre cârmuitori oameni plini de trufie,
îndărătnici, necinstiți și nepricepuți.

Boierii erau numiți sau confirmați de domnitor în fiecare an în ziua de întâi ianuarie.
Seara erau poftiți la un ospăț, iar a doua zi ei trimiteau daruri de preț domnitorului și
doamnei sale.

Capitolul XVI. Despre ceilalți locuitori ai Moldovei

În Moldova trăiau multe neamuri de oameni, în afară de moldoveni. Grecii, albanezii,

sârbii și bulgarii se ocupau fie cu negustoria, fie slujeau cu leafă la domnie. Nemții, leșii
și cazacii erau fie oșteni, fie slujitori la curte. Armenii se socoteau supuși ai domnului,
aveau bisericile lor și își țineau legea lor. La fel și evreii, care puteau să-și facă
sinagogi, dar numai de lemn, nu de piatră; ei se ocupau cu negustoria și țineau hanuri.
Și turcii făceau negustorie, dar nu le era îngăduit să-și cupere case ori moșii, nici să-și
construiască moschei, ori să-și facă rugăciunile la vedere. Mai erau ruși și unguri, ca
vecini ce se aflau, precum și țigani, robi ai boierilor. Cantemir spune că aveau aceeași
înfățișare și aceleași năravuri ca țiganii din alte țări: erau leneși și hoți.

Moldovenii adevărați erau, în afară de boieri, târgoveți și țărani. Târgoveții erau

meșteșugari, disprețuind neguțătoria. De aceea, banii grei câștigați din negustorie pe
pământul Moldovei plecau prin țările de unde erau negustorii.

Despre țăranii de la câmpie, Cantemir spune că erau leneși și trândavi. Cultivau numai
cât le trebuia ca să mănânce, nu făceau provizii pentru timpuri neprielnice. Țăranii din
anumite zone, Câmpulung, Vrancea, Tigheci, se ocupau cu creșterea oilor și erau
asociați în obști libere, cu legile și judecățile lor.

Capitolul XVII. Despre năravurile moldovenilor

Dimitrie Cantemir folosea cuvântul ”năravuri” cu înțelesul de însușiri, caracteristici. În
Descrierea Moldovei a arătat că moldovenii aveau prea puține năravuri bune și mai multe
năravuri rele.
Astfel, moldovenii erau trufași, semeți și puși pe gâlceavă. Uitau ușor dușmănia, iar prieteniile
nu țineau prea mult. Le plăcea să petreacă în ospețe și iubeau vinul.
Când începeau lupta erau viteji, dar apoi se înmuiau. Față de cei învinși erau când cruzi, când
miloși, după firea nestatornică pe care o aveau. Nu cunoșteau măsura: dacă le mergea bine
erau semeți, dacă le mergea rău se zăpăceau și nu știau ce să facă.

Învățătura le era urâtă aproape la toți și socoteau că îi înebunește pe oameni. Femeile ieșeau
rareori de la casele lor, cele măritate purtau părul bine acoperit, fetele nu purtau nimic pe cap.
Nevestele oamenilor de rând erau frumoase, dar în cea mai mare parte erau desfrânate, iar
unele beau acasă mult vin.
Locuitorii din Țara de Jos nu prea se duceau la biserică, erau buni războinici, dar le plăcea să și
prade. Cei din Țara de Sus munceau mai bine decât se luptau, erau foarte credincioși, de aceea
au și făcut atâtea biserici și mânăstiri, iar pădurile erau pline de călugări și sihastri. Erau
credincioși față de domn, vrednici în trebile țării, aveau năravuri bune.
Pe la nunți, moldovenii jucau hora, altfel decât dansurile nemțești și leșești. Între Înălțare și
Rusalii, cetele de călușari jucau zi de zi, iar noaptea dormeau în biserici. Oamenii bolnavi erau
aduși și lungiți pe jos, iar călușarii îi călcau, de trei ori în trei zile, din cap până-n picioare. Se
spune că după aceea nu mai aveau nimic.

Capitolul XVIII. Despre obiceiurile de la logodnă și de la nuntă

Moldovenii își căsătoreau copiii la vârsta permisă de legile bisericești. Flăcăul își alegea fata și
trimitea pețitori la părinții ei. Dacă se învoiau, chemau un preot să oficieze slujba de logodnă și
cei doi logodnici schimbau inelele în fața lui, drept legământ.
La nuntă, slujba de casatorie se făcea seara, la biserică, apoi avea loc ospățul, la casa miresei.
După ora trei dimineața, un diac citea foaia de zestre a miresei, lucrurile erau încărcate în
căruțe și duse la casa mirelui. După aceea plecau și mirii, pe care nașii îi conduceau în odaia
de culcare.
A treia zi după nuntă, dacă mireasa fusese fecioară, se ținea un ospăț. Dacă erau oameni de
rând, la ospăț toată lumea vedea cămașa cu semnele fecioriei pierdute de mireasă în noaptea
nunții. Dacă erau boieri, semnele le vedeau numai socrii.  Dacă mirele găsise mireasa spurcată,
adică fără feciorie, a doua zi el își chema prietenii și le spunea, iar aceștia îi înhămau pe părinții
fetei la o căruță proastă și urâtă, o urcau pe fiica lor în căruță și îi mânau să o ducă înapoi
acasă la ei. Mirele oprea toată zestrea și primea de la părinții fetei banii cheltuiți pentru nuntă.
Boierii puteau să răscumpere necinstea fetei, dând o zestre mai mare, în sate și bani.

Capitolul XIX. Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni

De îndată ce murea cineva, se spăla trupul mortului și se îmbrăca cu cele mai bune haine pe
care le avusese. Mortul se ținea trei zile, iar în ziua de înmormântare era condus de vecini,
rude și preoți către biserică.
Dacă mortul fusese țăran, fiul său trebuia să umble cu capul descoperit, netuns și neras timp de
șase luni. Același lucru îl făceau și boierii, dar numai timp de 40 de zile.
 III. Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova
Capitolul I. Despre religia moldovenilor
Religia creștinească a fost adusă pe față în vremea lui Constantin cel Mare, dar probabil că
mulți locuitori urmaseră steagul lui Christos cu mult înainte. Toți moldovenii țineau de biserica
creștinească a Răsăritului, adică erau creștini ortodocși, mai puțin cei de neam unguresc,
care erau papistași. Citeau în biserică Sfânta Scriptură după tălmăcirea celor șaptezeci de
tălmaci (Septuaginta), posteau miercurea și vinerea și la cele patru mari posturi din an.

Poporul era însă plecat și spre eresuri și se mai închina și la câțiva zei necunoscuți, probabil
proveniți din vechii idoli ai dacilor: Lado și Mano, Zina (!), Drăgaica, Doina, Ursitele, Paparuda,
Zburătorul, Legătura, Farmecul, Descântecul și alții.

Capitolul II. Despre tagma bisericească

Biserica Moldovei se afla sub îndrumarea mitropolitului, uns de patrarhul de la Țarigrad.
Mitropolitul hotăra toate lucrurile ce se săvârșeau în biserica moldovenească, totuși arhiereii
erau hotărâți de domnitor.
Arhiereii așezau în slujbă sau îi scoteau pe preoți, dar nu și pe stareți și arhimandriți, ce puteau
fi judecați numai de divanul domnesc.

III. Despre mănăstirile din Moldova

Toate mănăstirile din Moldova au fost așezate după canoanele Sfântului Vasile. Mănăstirile
erau fie închinate cetății Ierusalimului, muntelui Sinai ori Sfântului Munte, fie erau slobode.
Domnii și boierii care ctitoreau mănăstiri, lăsau moștenire mănăstirii tot atâta cât lăsau și fiilor
lor.
Mănăstirile plăteau și ele dajdie, la rândul lor, la domnie, după starea moșiilor lor.
Călugării ascultau canoanele Sfântului Vasile cel mare  și nu mâncau carne, nici nu ieșeau din
mânăstirea lor decât dacă le cereau egumenii. Ospeția era la mare cinste în mânăstirile
Moldovei, care găzduiau orice drumeț, de orice religie ar fi fost, creștin sau turc, evreu, ori
armean.

IV. Despre graiul moldovenilor

În limba moldovenilor se găseau multe cuvinte latinești, cuvinte vechi rămase de la strămoșii
daci, precum și cuvinte din graiul turcilor, grecilor și leșilor.
Moldovenii rosteau cuvintele altfel decât muntenii, schimbând silabele bi în ghi (bine-ghine), pi
în chi (piatră-chiatră) și altele.

V. Despre literele moldovenilor

Până în vremea lui Alexandru cel Bun, moldovenii scriau cu litere latinești.  Domnitorul a hotărât
să le schimbe cu cele slavone. Acestea nu ajungeau pentru scrierea tuturor cuvintelor
moldovenești și atunci s-au creat noi litere.Alfabetulmoldovenesc a ajuns cel mai mare din
Europa, având 47 de litere și semne.
În vremea lui Vasile Lupu lucrurile au început să se schimbe. Acesta a intemeiat la Iași o școală
grecească, apoi a rostuit o tipografie grecească și moldovenească. Au început să se citească în
graiul țării cărțile bisericești.
Mai târziu unii moldoveni au învățat și latinește, ajungând, unii dintre ei, cronicari de seamă, ca
Miron Costin.
Comentariu la DESCRIEREA MOLDOVEI
de Dimitrie Cantemir
La 2 martie 1716 apărea ”Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), opera
domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir (1693, 1711). La 11 iunie 1714, fostul domnitor
român devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea
să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia și limba
poporului român.

Scrisă în limba latină, cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai

târziu și în limba rusă în anul 1789. Traducerea românească s-a făcut la mai mult de
un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub titlul „Scrisoarea Moldovei“ la
Mănăstirea Neamț în 1825.

Lucrarea lui Cantemir  DESCRIEREA MOLDOVEI  - poate fi citită aici 

 

VALOAREA ȘTIINȚIFICĂ
”Descriptio Moldavie - una dintre cărțile fundamentale ale spiritualității și civilizației
românești multiseculare a fost, începând din secolul XVIII, „antrenată în circuitul de valori
ale științei și culturii europene, devenind o operă reprezentativă nu doar a culturii
romanești ci și a celei europene, mai ales drept una dintre proeminentele lucrări științifice
cu conținut descriptiv-geografic (enciclopedice) din prima jumătate a secolului al XVIII-
lea ” (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, „Studiu introductiv” la „Descrierea Moldovei”, I.C.R.,
vol. II, 2007, „Considerente generale”, pp.5-7).

Pentru oamenii de știință de azi ”Descrierea Moldovei” este valabilă ca informație

științifică pentru epoca în care a trăit autorul, în care a cunoscut ca domn viața socială și
organizarea politică a țării.

Metoda de abordare a subiectului este concisă, materialul este bine organizat în cele 3
parți și capitole. Informațiile științifice sunt abundente, provenind din multe
surse. Domeniile cuprinse vaste: geografia, botanica, zoologia, arheologia, mitologia
(sunt expuse anumite credințe si obiceiuri populare), folcloristica, etnografia, psihologia,
lingvistica, lingvistica comparată, dialectologia și stilistica.

Lucrarea Descriptio Moldaviae cuprinde trei părți:

  Prima parte e consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a
câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă cunoscută a Moldovei. A prezentat
flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.

 În a doua e înfățișată organizarea politică și administrativă a țării. S-au făcut referiri

detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile
prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări.

 În ultima parte există informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite,

care la început au fost latinești, "după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e
alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavonești".

Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine
documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a
fost primul cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul.

Cercetarea pe capitole a Descrierii Moldovei arata însemnătatea ei pentru studiul

instituțiilor Moldovei și starea țării în vremea autorului și în același timp și greșelile lui
Dimitrie Cantemir în ce privește epoca veacurilor precedente.

IZVOARE ȘI MODELE
Ca model pentru întocmirea scrierii sale, Cantemir pare a fi luat lucrări ale unor cronicari
polonezi, dar se va fi folosit şi de cărţile unor geografi greci. Pentru diverse date el
recurge la letopiseţul lui Grigore Ureche, la letopiseţul lui Miron Costin, la cărți rusești, la
geografi şi istorici din vechime precum Ptolomeu, Strobon, Eutropius, Ammian Marcelin,
Niketas Choniates. Cantemir citise ”De neamul moldovenilor” de Miron Costin şi
probabil şi lucrările acestuia în limba poloneză despre geografia şi istoria Țărilor
Române.

Ca izvoare, modele si indemnuri pentru scrierea acestei carti, autorul se sprijina in primul
rand pe scoala cronicarilor moldoveni si munteni, care se ridicase peste treapta
analisticii si ajunsese la o conceptie clara despre originile neamului romanesc si despre
istoria tarilor romane. De asemenea modelele sale de inspiratie, ideile sale stiintifice si
metoda lui trebuie cautate in literatura stiintifica a vremii, nu numai la cronicarii romani,
Cantemir fiind un om de cultura europeana. Astfel, el are ca model profesorii de la
Scoala Patriarhiei din Constantinopol, geografi-istorici din Grecia, Polonia si Rusia si, mai
ales, savanti germani stabiliti in Rusia, prin intermediul carora intra in contact cu
Academia din Berlin, al carei membru devine si la al carei indemn scrie aceasta lucrare.
Un alt izvor important pentru realizarea acestei carti au fost cunostintele proprii si cele
ale moldovenilor care-l insoteau in Rusia. Cantemir a avut la indemana multe carti din
bibliotecile din Rusia, pe care nu le-ar fi putut avea in Moldova, una din cele mai
importante fiind Sinopsisul istoriilor rusesti de la Kiev, tiparit in acest oras la 1674.

Dintre autorii antici, citeaza pe Ptolemeu, incercand sa identifice davele din Dacia, apoi
Strabo, Eutropiu. Ammian Marcelin, dintre bizantini, Nichita Choniates, Codin Curopalat,
polonii Dlugosz, S. Sarnicki, S. Orzechowski, Paul Piasiecki, Ioachim Bielski, apuseni ca
Martin Crusius, Matei Pretorius, Philippe Cluvier sunt si ei citati in Descrierea Moldovei.
 

La elaborarea ei autorul s-a folosit de monografia lui Miron Costin - De neamul

moldovenilor, de lucrările acestuia Poema polonă, Cronica polonă, de izvoare străine. De
asemenea, s-a bazat pe propriile observații. Fiind în Rusia a avut acces la biblioteci cu
vaste opere științifice.

Urmînd exemplul lui Grigore Ureche: Pentru limba noastră moldovenească (pe la 1635)
şi mai ales, al lui Miron Costin: Despre limba moldovenească sau rumînească  (1677),
D. Cantemir scrie capitolele Despre limba moldovenilor (De lingua moldavorum), Despre
literele moldovenilor (De litteris moldavorum).
Istoria ieroglifică
Titlul complet al scrierii cunoscute îndeobște ca Istoria ieroglifică este "Istoriia ieroglifică în
doasprădzece părți împărțită, așijderea cu 760 de sentenții frumos împodobită, la începătură cu
scară a numerelor streine tâlcuitoare."
Subiectul scrierii îl constituie aventurile complicate ale vieții politice a vremii, în care toate
personajele sunt animale, dar reprezintă oamenii contemporani cu autorul. Cheia de la sfârșit
lămurește numele adevărate ale actorilor romanului.
Istoria ieroglifică este lupta între animale: țara cuadrupedelor este Moldova, cu fiare fioroase :
Pardosul (=leopard, Iordache Ruset), Ursul (Vasile vornicul Costache), Lupul (Lupu Bogdan
hatmanul), Vulpea (Ilie Țifescu stolnic), Mâță sălbatică (Ilie Cantacuzino, vistiernic, mai înainte
comis) și țara păsărilor, Țara Românească, plină de păsări de pradă: Corbul (Constantin
Brâncoveanu), Cucunozul (sau Cucuzon =cuc) și Brehnacea, cei doi unchi ai domnului (Mihai și
Constantin Cantacuzino), Blendăul (Șerban Greceanu, fratele cronicarului Radu Greceanu,
traducătorul Bibliei în l. română), Hărețiul (Radu Golescu, mare comis), la care se adaugă
și împărăția peștilor, adică Imperiul Otoman.[2] Povestirea începe cu "adunarea celor două
monarhii" , ținută la 1703 la Arnăut-chioi, un sat de lângă Adrianopol, pentru alegerea domnului
Moldovei, în locul lui Constantin Duca (Vidra), mazilit. Este ales domn al Moldovei Mihai Racoviță
(Struțocămila). Vidra (Constantin Duca) se apără, ținând un discurs după toate regulile retoricii
("Vestita axiomă între cei fizicești filosofi este că cel de asemenea iubește pre cel șie de
asemenea..."). Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei, care la rându-i ironizează dubla
înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer". Struțocămila (Mihai Racoviță, domnul
ales) este prezentat într-o imagine caricaturală, care după "socoteala loghicească" "dobitoc cu patru
picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struț aplos nu este, de aer nu este, de
apă nu este...".Boierii moldoveni sunt cumpărați cu bani și onoruri de către Constantin Brâncoveanu.
Mihai Racoviță capătă și mulți bani vărsați lăcomiei demnitarilor turci. Imperiul Otoman, capiștea
(templul) zeiței Pleonexia, este arătat în chip alegoric ca o cetate minunată și bogată, clădită numai
pentru pradă și mită. Sosind în Moldova Mihai Racoviță, țara este supusă unei cumplite asupriri de
către boieri. Fiarele (boierii) își încep "giungherile" în dobitoace, ceea ce înseamnă "prada boierilor
în cei supuși."
Boierii partizani ai lui Racoviță și ai lui Brâncoveanu, bănuind pe cei doi frați Antioh Cantemir (Filul-
elefantul, gros la fire) și Dimitrie Cantemir (Inorogul, animal fabulos cu cap de cal și corn în frunte)
că ațâță împotriva celor doi domni, hotărăsc să-i prindă și să-i pedepsească. Dimitrie va fi trimis în
exil într-o insulă, cu învoirea vizirului, cumpărat cu banii domnului muntean. Șoimul (Toma
Cantacuzino) îl cheamă la o întrevedere , dar Cameleonul (Scarlat Ruset), om care trăia numai din
intrigi, câștigă încrederea lui Toma și dezvăluie totul poliției turcești (bostangiilor), care îl prinde, însă
autorul Istoriei ieroglifice scapă, cum s-a arătat mai sus, dând bani turcilor. Pentru a călăuzi pe
cititor, autorul a așezat la sfârșitul scrierii o "cheie", pe care o denumește "Scara a numerelor și
cuvintelor streine tâlcuitoare", atât pentru persoanele trecute în text cu nume de animale cât și
pentru diferitele alegorii reprezentate de expresii poetice sau mai puțin poetice. "Este o carte în
gustul artei barocului, cu umflarea ornamentelor care acoperă și ascund linia arhitectonică a
subiectului... dar în spatele acestei luxuriante ornamentații se pot găsi o mulțime de fapte istorice și
de idei politico-sociale și filozofice de cel mai mare preț" ( după P.P.Panaitescu, op.cit., p. 79).
Romanul abundă în expresii plastice: Vidra e "jigania cu talpă de gâscă, cu colții de știucă", Dulful
(balena) e "porc peștit" și "pește porcit". În Istoria ieroglifică este folosită literatura populară, sunt
menționate proverbe și zicători, ca acestea: "Lupul părul după vremi își schimbă, iară din firea lui nu
iase", sau "Cine nu vrea să frământe , toată ziua cerne". Lumea orientală cu farmecul ei exotic apare
în descrierea vânătorii de elefanți în India, în descrierea palatelor fantastice pe apa Nilului, în care
vedem scări de marmură, ceardace ce se întind deasupra apelor, străzi cu colonade acoperite pe
margini. Și basmele populare sunt invocate în roman, când autorul vorbește de "zmeul" care "capul
cu coada să-și împleticească". Sunt înfățișate și frumusețile vieții populare din țară., poezia
obiceiurilor moldovenești. Iată un alai de nuntă, transpus în lumea animalelor: "țânțarii cu fluere,
grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muștile în aer și furnicile pre pământ,
mari și lungi danțuri rădicară, iar broaștele toate împreună cu brotăceii din gură cântec cu acesta în
versuri tocmit cânta." (citat în P. P. Panaitescu, op.cit., p. 90). Limba folosită de Cantemir păstrează
fonetica limbii subdialecticului moldovenesc, cu multă savoare și prospețime.

Țiganiada comentariu literar

Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul româ n”
(1876 şi 1877), iar varianta completă , Ţiganiada, este tipă rită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a
doua ediţie în 1928.
Subiectul
Acțiunea se petrece în Muntenia secolului al XV-lea pe vremea lui Vlad Ț epeș care,
organizâ nd rezistența împotriva turcilor cotropitori, strâ nge la un loc toți țiganii spre a nu
fi folosiți de dușmani drept iscoade. Alcîtuind o oaste înarmată și hră nită de Ț epeș, țiganii
fac popas între satele Alba și Flă mâ nda apoi, după ce defilează prin fața domnitorului își
așază tabă ra între Bă rbă tești și Inimoasa.
Drumul țiganilor este lung și întrerupt de diferite discuții și disensiuni. Drumul lor a fost
asemă nat de unii critici cu eforturile umanită ții spre absolut, idealul suprem.
În această vreme, Satana, sprijinindu-i pe turci o fură pe Romica, logodnica lui Parpanghel.
Acesta o caută cu înfrigurare și o gă sește în palatul din pă durea nă lucită unde mai că zuseră
padă vră jilor diavolești și alți creștini.
La un semn al Sfâ ntului Spiridon, protectorul fecioarelor, Romica piere odată cu palatul
vră jit, iar Parpanghel ră tă cește nemâ ngâ iat prin codru, bea din apa vie, capă tă puteri
supranaturale, se îmbracă în armura vitezului Argineanu și pleacă la luptă semă nâ nd
groaza.
În bă tă lia dintre munteni și turci, adică dintre creștini și pă gâ ni, intervin sfinții și dracii. În
final, Vlad Ț epeș nă vă lește în tabă ra otomană , nimicește armata turcă prin atacuri dure și
face minuni de vitejie, câ știgâ nd lupta.
După multe peripeții, ţiganii ajung la Spă teni unde Parpanghel se că să torește cu Romica pe
care o gă sește între timp, iar la nuntpă povestește că lă toria lui în rai și în iad. Ț iganii vor să -
și facă un sat al lor, dar discuțiile aprinse dintre ei privind forma de guvernare și alegerea
conducă torului se termină cu o încă ierare cumplită în urma că reia țiganii se împră știe. Vlad
Ț epeș este detronat prin intrigile boierilor și ia drumul pribegiei. Parpanghel îi cere lui
Vlad Tepes să nu renunțe la luptă .
 
 

Pentru prima dată în literatura noastră , Budai-Deleanu avansează şi argumentează nevoia

de ficţiune artistică , investind cu importanţă similară realită ţii istorice „înţă lesul poeticesc”
al unei scrieri. În acest sens, el invocă , ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al
Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mă nă stirea Cioarei” şi „pergamena” sau
„hâ rţoaga de la mă nă stirea Ză noaga”, surse comentate apoi, în note, serios, candid sau
pseudo-erudit, de Mitru Perea, Simpliţian, Idiotiseanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos,
Dubitantius, Erudiţianul, Androfilos, Pă rintele Agnozie, Politicos, Popa Nă tă ră u din
Tâ ndarâ nda ş.a.
Atâ t notele poemului, câ t şi Prologul sau Epistolia închină toare fac dese trimiteri la modele
celebre, datorate unor autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia
programată şi parodia se transformă în instrumentar creator de epos comic. Îndeosebi în a
doua variantă a Ţiganiadei, comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor
şcoliţi sau inocenţi sub raportul informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă ”
la scrierea propriu-zisă , amplificâ nd, prin exageră ri bine dirijate, comicul sursei la care se
referă şi asigurâ nd întregului un reconfortant spirit ludic.
Comentariul socio-politic implicit se ală tură valorii artistice conferite ironiei şi satirei.
Umorul şi şarja parodică sunt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de învelişul
declarat vesel al relată rii poetice, stă ruie o temeinică informaţie istorică şi filologică , dar şi
o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţă ranului
româ n. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată
prin convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de
personalitate distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apă rute în epocă şi mult după
aceea.
 

Personajele
Personajele epopeii sunt pline de vivacitate şi dinamism, înzestrate cu elocinţă şi pricepere
în dezbaterea unor principii fundamentale promovate de iluminismul epocii. Ironia şi
viziunea caricaturală sunt evidente şi prin onomastica personajelor. Pe de o parte, numele
eroilor au rezonanţă ţigă nească şi efect comic: Parpangel, Ciuciu, Că câ cea, Corcodel,
Slobozan; pe de altă parte, numele lui Româ ndor sugerează patriotismul şi dorinţa pentru
libertate socială şi naţională a româ nilor.
Adevă rata izbâ ndă a primului poet româ n de talie europeană , Ion Budai-Deleanu, reiese din
limbajul artistic înfă ptuit prin îmbinarea stilului colocvial-popular cu termeni savant-
neologici. Astfel, neologismele de origine franceză „antişambră ”, „melancolie”, „intrigant”
stau ală turi de regionalismele „nă tă raie”, „bală ”, „cioarsă ” ori de zicale populare: „Toate
aceste nu plă tesc o ceapă !”.
Rima surprinză toare prevesteşte prozodia modernistă a lui Todor Arghezi prin aşezarea în
finalul versurilor categorii gramaticale diferite. Astfel, rimează omonimele: substantivul
„poartă ” cu verbul „poartă ”, sau adjectiv şi, respectiv, pronume cu nume proprii:
„mişel/Corcodel”, „el/Aristotel”.
 

Parpangel – personaj de factură eroicomică , este voievodul zlă tarilor. Dovedește o

înă lțime morală a sentimentelor, fiind credincios în dragoste pentru Romica. Dispariția
iubitei îi smulge accente de durere, nu lipsite de gingă șie.
După dispariția Romică i, nemîngâ iat, Parpangel ră tă cește prin codru, se îmbracă în arura
viteazului Argineanu bea din apa vie și devine un adevă rat erou care, în final, este ră splă tit
cu prin gă sirea și că să toria cu logodnica sa.
Tandaler – conducă torul cetei aurarilor, nu cunoștea ce este frica și, prin urmare, nimeni
nu încerca să se lege de el. E semeț și îngâ mfat „se umflă ca broasca în tă u”, dornic de
mă rire și egoist, este strategul expert care îndeamnă țiganii să lupte cu ochii închiși ca să nu
se sperie de ochii vră jmașului.
Corcodel – îi comandă pe lă ieți și goleți. Este slobod la gură , vorbește urâ t și aruncă
blesteme și vră ji. Personajul să u este un prilej pentru autor de a critica fețele bisericești din
perioada respectivă – câ ntecul XI.
Bălăban – starostele că ldă rarilor, propune fuga să nă toasă din fața dușmanului.
Goleman, voinicul – că petenia ciurarilor, crede că singura grijă a regelui este de a pune
biruri pe popor.
Bătrânul Drăghici – „ducul” fierarilor, este înțelept și chibzuit.
Din râ ndul cetei țiganilor se desprind și alte figuri care fie critică clasele dominante din
perioada respectivă fie satirizează cusururile oamenilor.
Vlad Ț epeș – figura centrală a dimensiunii eroice a epopeii, este cel prin care autorul
cristalizează esența unor calită ți – curajul, inflexibilitatea, cinstea, justețea. Odată ajuns
domnitor, Ț epeș așază lucrurile pe un fă gaș normal, pedepsindu-i exemplar pe tră dă tori,
înlă tură privilegiile, hoția, abuzurile, este dușmanul boierilor lacomi și ai silniciei turcești.
Eroul este plasat în împrejură ri care scot în relief tră să turi de caracter elogioase –
patriotismul, curajul, vitejia.
Vlad Ț epeș simbolizează idealul domnitorului luminist pe care Budai Deleanu și l-ar fi dorit
pentru toți româ nii.
Pentru a ară ta egoismul și lă comia, autorul se folosește de episodul în care sunt împă rțite
demintă țile
Lașitatea este prezentată în lupta inevitabilă dintre țigani.
SURSA epopeii este folclorică , lucru care transpare atâ t din limbajul folosit, câ t și din
utilizarea fantasticului popular, sub forma elementelor emonologice și ale supranaturalului
creștin . filonul popular alimentează , de asemenea, verva, bonomia, jovialitatea ce se
întâ lnesc în operaă . elementelor fanstastice populare. Prezentarea raiului lui Parpangel
este edenul pantagruelic al opulenței gastronomice la care jinduiau toți cei care înduraselă
lipsuri și ră bdaseră de foame.
Tablourile din Țiganiada, unele de mare almploare, se impun prinf forță narativă și
descriptivă .
Episodul defilă rii cetei de țigani sau cea a încă ieră rii țiganilor sunt adevă rate bijuterii epice
pline de sevă , în care autorul reuşeşte să şocheze prin amă nunt. Unele momente lirice,
precum versurile bahice ori cele melancolice ale lui Parpangel sunt remarcabile prin
rafinamentul lor.
Descrierile au un colorit deosebit și datorită acumulă rii de adjective
În versurile în care acțiunea se precipită , verbul este folosit din abundență , imprimâ nd o
mișcare.
Comicul - Peripețiile care conduc spre un sfâ rșit neașteptat, interesul scriitorului care
sporește atenţia, întorsă turi neprevă zute, obținerea unor efecte prin ală turarea unor
situații contrastante, mijloace de expresie se îmbină într-un echilibru convențional
contribuind la crearea comicului suculent caratcerisitc scrierilor lui Budai Deleanu.
Comicul este fie evident, fie ascuns, mâ nuit cu o mare luciditate artistică . Autorul foloseşte
comicul de situație, comicul creat prin numele alese persoanejelor, jocuri de cuvinte fă cute
cu numele de oameni și locuri, în efectele realizate din utilizarea diminutivelor.
Elemente prozodice -  Opera are o prozodie îngrijită , exceptâ nd unele stâ ngă cii.
Utilizează  sestina în general endecasilabică , cu rime încrucișate în primele patru versuri
și împerecheateîn ultimele două .
Rima este inedită
  substantive formează rimă cu verbe omonime: poartă – poartă , vine-vine, pară –
pară
 adjective rimează cu substantive proprii.
 verbe cu adjective sau alte forme verbale ce se continuă în versul urmă tor.
 pronume personal cu nume propriu.
Stiluri:  Budai Deleanu recurge la toate procedeele epice consecrate
-   metonimie
-   epitetul caracterizator
-   comparația dezvoltată de factură clasică
Limbajul  Epopeea Ţiganiada este scrisă în cea mai naturală limbă , cu un fond lexical viu.
Anumite forme arhaice ală turi de alte dialecte dau imaginilor culoare.
Se poate observa o anumită rigiditate și forme greoaie, deoarece limba literară era plină de
convențiile textelor bisericești.
Ion Budai Deleanu este mare fă uritor de limbă , îmbogă țind limba lierară mai ales prin
elemente populare și regionale, iar uneori prin creații proprii lexicale și gramaticale – ziea,
dracă , palată , dumneză oaie, înțelă pție, pă gâ nie – sau prin neologisme – antișambră ,
avangardă , egoist, intriganți, invalid, patron.
Întregul text este plin de proverbe și zică tori – la fala goala trasta-i ușoară fuga-i rușinoasă
dară din toate-i mai să nă toasă , ajunge un bă ț la un car de oale.
Limbajul este cel care caracterizează personajele și dau mai multă forță tablourilor de luptă
prin utilizarea de onomotopee.
Fiecare personaj are stilul propriu de a vorbi care îl individualizează de restul comunită ții
Burda fierarul vorbește colțuros în limbaj cacofonic
Tandler – imperativ și tă ios
Parpangel – cuvinte alese cu grijă , ca un adevă prat că rturar
Dră ghici – chibzuit și sfă tos
Numele personajelor sunt alese cu grijă unele fiind simbolice – slobozan, româ ndor, alteori
sunt firești, dar aproape întotdeauna relevâ nd tră sturi specifice de caracter ale
personajului, Budai Deleanu fiind un adevă rat precursor al lui Caragiale.
 

Concluzie:
 „Fă ră exagerare, Ţiganiada este poemul Iluminismului româ nesc şi în acelaşi timp al celui
european, cu toate contradicţiile şi utopiile sale lucid demitizate” (Dumitru Popovici).
„Ţiganiada» este întâ ia mare operă de creaţie româ nească în care toate relele regimului de
exploatare feudală sunt demascate cu persistenţă şi satirizate cu necruţă toare ironie,
egalată în literatura de mai tâ rziu numai de un Creangă în proză şi de Caragiale în teatru.”
(Alexandru Piru)
„Operă de temelie pentru cultura noastră este „Ţiganiada”, nu numai datorită noii atitudini
faţă de artă pe care o încorporează , ci şi pentru că ea reprezintă prima mare sinteză cu
finalitate estetică a spiritualită ţii româ neşti şi a spiritualită ţii europene.” (Ioana Em.
Petrescu).

Heliade Rădulescu - ZBURĂTORUL –

Comentariu
Tema poeziei este motivul zburătorului, de aceea se înscrie în
programul Daciei literare.

Zburătorul este un personaj fantastic, care se arată, pe înserat,

tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el şi apoi dispare.
Ideea este că patimile trebuiesc evitate („Să fugă fata mare de focul de
iubit“), fiindcă pătrund în inima omului şi sunt greu de îndepărtat
(„Nici rugi nu te mai scapă. — / Ferească Dumnezeu!“). Compoziţia
este complexă. În prima parte este o idilă, în partea a doua, un pastel,
iar în partea a treia, o legendă.

Textul dezvoltă, în prima parte, trăirile unei adolescente, Florica. Ea

descrie mamei sale aceste senzaţii fizice, pe care le trăieşte: „pieptul mi
se bate“, „Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate“, „Ah! inima-
mi zvâcneşte!“, „ochii-mi văpăiază“, „tremur de nesaţiu“,
„Obrajii...unul arde, şi altul mi-a răcit!“, „o piroteală de tot m-a
stăpânit“. Mama îi propune soluţiile din viaţa satului: „du-te la moş
popa“, babele din sat, vrăjitorul. Al doilea moment surprinde
sugerarea prezenţei zburătorului prin trei ipostaze subtile: de destin
(„Eu parcă-mi auz scrisul“), de fior („prin vine un fior“), de vânt („dar e
un vânt uşor“). De aceea, ca specie literară, aici avem o idilă.

Partea a doua este un pastel, în care se prezintă imaginea unui sat pe

înserat, prin imagini vizuale şi auditive. Imaginile vizuale sunt realizate,
în general, prin metafore şi simboluri: „Veşmântul său cel negru de
stele semănat“, „cobe, câteodată, tot cade câte-o stea“, „a laptelui
fântână“. Imaginile auditive sunt realizate prin gerunzii („ţipând parcă
chema“), aliteraţii („şoaptă în susur“), metonimii („lătrătorii numai s-
aud“). Ele sugerează multă mişcare la momentul înserării, ca un punct
culminant, după care urmează o linişte („Tăcere este totul şi nemişcare
plină“), ce prefigurează venirea zburătorului. Partea a treia are o formă
de legendă, în care zburătorul primeşte alte ipostaze: de balaur
(„balaur de lumină cu coada-nflăcărată“), de zmeu („Tot zmeu a fost,
surato.“), de flăcăiandru („Ca brad un flăcăiandru“) şi de fulger („Dar
ce lumină iute ca fulger trecătoare“).

Această metamorfoză a zburătorului face din el un personaj fantastic,

un erou romantic excepţional, iar eroina, prin trăirile şi evenimentele
prezentate, devine excepţională în împrejurări excepţionale,
prefigurând Luceafărul de Mihail Eminescu. Tema, eroii, conflictul,
subiectul au o structură afectivă, ca în poeziile romantice. Motivul
zburătorului arată preţuirea folclorului şi, prin caracterul său fantastic,
o trăsătură a romantismului. Idila, pastelul, legenda sunt specii
romantice, iar pastelul presupune existenţa sentimentului naturii, care
este o trăsătură a romantismului.

În poezie găsim şi elemente realiste, fiindcă tema, eroii, conflictul,

subiectul reflectă viaţa satului românesc de la mijlocul sec. al XIX-lea.
Dialogul dintre cele două vecine, dintre mamă şi Florica, prezenţa unor
elemente dialectale din Muntenia, folosirea unor expresii ale limbii
vorbite aduc acel plurilingvism caracteristic realismului: „tras printr-un
inel“, „miţi vine“, „nas ca vai de el“. Elementul de ironie arată prezenţa
spiritului critic, care caracterizează realismul. 

Elementele clasiciste sunt mai mult sugerate. Zburătorul apare

strălucitor, ca un erou ideal („Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc“),
dar această imagine ideală („tras printr-un inel“) este ironizată („nas ca
vai de el“), fiindcă, de fapt, zburătorul este duhul rău.

Ion Heliade Rădulescu face, deci, o subtilă sinteză îmbinând structura

romantică a poeziei cu elementele realiste şi clasiciste.

I. H. Rădulescu ilustrează şi depăşeşte totodată străvechile credinţe

populare. Geniul poeziei româneşti, Eminescu, va fi primit din
capodopera eliadescă sugestii nu doar pentru Sara pe deal,  sau pentru
basmul  Călin (file din poveste), ci şi pentru Luceafărul.
Răzvan și Vidra
Primul cânt[
Primul cânt are ca titlu „Un rob pentru un galben”. Acțiunea se petrece într-o piață din Iași. Răzvan
vine și găsește o pungă pierdută de boierul Sbierea. El oferă punga unui sărac numit Tănase, dar
acesta la început refuză să primească pomană de la un țigan. Apoi, văzând noblețea sa, ia un
galben, lăsându-i pe ceilalți să fie dați altor săraci. În mănăstire, Răzvan a învățat să scrie și să
citească, acest nivel de educație fiind în acea vreme doar la îndemâna fiilor de nobili și a clerului.
Răzvan scrie un pamflet la adresa domnitorului, pe care-l afișează în piață. Târgoveții îl citesc și râd.
În piață vine boierul Bașotă, marele armaș cu un grup de oșteni și-i arestează pe târgoveți. Răzvan
nu poate răbda ca altcineva să fie pedepsit în locul său și se autodenunță, deși știe că va fi pedepsit
cu moartea. Boierul Sbierea vine și vede punga sa la Răzvan, constată lipsa unui galben și-i cere lui
Bașotă să i-l dea pe Răzvan rob. Răzvan redevine rob deși ar fi preferat să fie ucis.

Al doilea cânt[
Cântul al II-lea se intitulează „Răzbunarea“ și are ca moto patru versuri ale poetului Cezar Bolliac:
„Țiganul și clăcașul / Au fost gândirea mea; / Stăpânul, arendașul / Și legea lor cea grea“, iar locul
unde se desfășoară acțiunea este „în codrul Orheiului“. Răzvan este căpitanul haiducilor, după ce
trei ani fusese robul lui Sbierea, „o robie de spaimă, [...] fost-am în lanțuri“. Cerșetorul Tănase vine
în codru să se facă și el haiduc („Auzeam mereu tot vorbe de căpitanul Răzvan“), ca să-și răzbune
necazurile îndurate din pricina boierilor nemiloși: „Decât să mor în orașe de cruzimea celor răi, / Mai
bine voi în pădure, prin mine să piară ei!“. Boierul Ganea oferă lui Răzvan o „simbrie“ de șase sute
de galbeni ca să o răpească pe Vidra din mâinile unchiului său, care vrea să o ducă la schit să o
călugărească, pentru a-i putea lua averea.
Răzvan rostește un impresionant monolog, în care își exprimă credința în dreptatea haiducească,
deoarece „orașu-i o lighioană și numai codru-i creștin / [...] Toți cei slabi, izbiți de soartă, de nevoi
înconjurați, / Află-n codru mângâiere și ne dau nume de frați.“ Haiducii îl aduc la căpitan pe boierul
Sbierea, prins în codru, care se văicărește cu disperare atunci când dă cu ochii de Răzvan: „Sunt
pierdut! Preasfântă troiță! Maica Precista! Sunt mort!“. Însă Răzvan, scârbit de umilința lașă a
boierului, îi amintește că „Jupânului, ce-i cu dreptul de-a ședea chiar în divan / Nu se cade să se
plece de frica unui țigan“. Între timp, este adusă Vidra, care asistă la judecata pe care o face Răzvan
boierului Sbierea care, deși îl urăște pentru cruzimea cu care se purtase cu el atunci când îi fusese
rob („mă legase-n zgardă, ca pe-un câine-n bătătură“), îl iartă cu mărinimie, deoarece el este
convins că „Răzbunarea cea mai crudă este când dușmanul tău / E silit a recunoaște că ești bun și
dânsu-i rău!“. Toți haiducii se opun eliberării boierului Sbierea, se răzvrătesc împotriva țiganului pe
care-l jignesc, „se cunoaște că-i țigan“, numai Vidra, descendentă „din osul acelui vornic Moțoc, / De
care Moldova-ntreagă mi se temea ca de foc“, este impresionată de gestul nobil și isteț al lui
Răzvan: „Aș fi mândră, căpitane, ca să strâng o mână care / Nu voiește să-și răzbune decât numai
prin iertare!“. Răzvan se îndrăgostește de Vidră („Ca domnul Hristos pe Lazăr tu din moarte m-ai
sculat!“) și refuză să o predea boierului Gane, înapoindu-i acestuia banii.

Al treilea cânt[
Cântul III are ca titlu „Nepoata lui Moțoc“, iar ca motto o maximă a lui Anton Pann: „Să nu te
blasteme cineva: s-ajungi slugă la cai albi și stăpân femeie s-aibi!“. Acțiunea se petrece într-o
„tabară leșească la marginile țării muscălești“, iar Răzvan este un viteaz luptător în armata leșească,
„Ostașul cel mai de frunte, bărbatul cel mai vestit,/ Podoaba taberei noastre, un luceafăr, o minune!“.
Foștii tovarăși de haiducie ai lui Răzvan, Vulpoi și Răzașul, îl urmaseră la Ieși, dar regretau că au
părăsit „țara și codrul blagoslovit“, mai ales ca acum Răzvan este sub puterea și influența nefastă a
Vidrei, care „mi-l mișca și mi-l întoarce fără preget,/ și la dreapta, și la stânga, nu cu mâna, ci c-un
deget!“. Răzvan este înaintat la gradul de căpitan în oastea leșească, dar Vidra este nemulțumită:
„Căpitanu-i o furnică!/() Căpitanii într-o oaste? Sunt atâția, că-n mulțime se lovesc coaste la coaste“.
Răzvan se revolta, indignat: „Nu sunt un copil, de care să-și bată joc o femeie“, apoi este gelos pe
căpitanul Minski și mărturisește că o iubește cu patimă pe Vidra: „dragoste fără teamă nu se poate!“.
Sbierea fusese luat rob de tătari, de la care îl luaseră muscalii, apoi ajunsese robul hatmanului
leșesc, iar acum, deși Răzvan îl iartă „pentru-a doua oară“, boierul îi cere înapoi nu numai banii de
care fusese jefuit de către haiduci, tătari, muscali și Iesi, ci și dobânda aferentă: „Fii datornic bun de
plată/ Răzvănică, suflețele, să nu uiți că ești creștin/ Numai camăta s-ar face nouă sute, pe puțin“.
Vidra îi admiră boierului tenacitatea („Vezi! Învață de la dânsul patima ce vrea să zică!“) și-i
reproșează lui Răzvan lipsa de ambiție pentru mărire: „Eu te las! Te las, Răzvane! Om tâmpit și
sfiicios!/ O prăpastie ne desparte: eu prea sus și tu prea jos!“.

Al patrulea cânt[
Cântul IV poartă titlul „Încă un pas“ și are ca motto versuri din „Jalnica tragedie“ a lui Beldiman:
„Pentru țigani s-au zis multe, ca să nu fie primiți / Căci rușine Eteriei a fi cu țigani uniți, / Căci luându-
se Elada, de vor fi și ei ostași, / Vor cere cu tot cuvântul și ei să fie părtași“. Acțiunea se petrece în
„locuința lui Răzvan într-un orășel leșesc la marginea Moldovei“. Vulpoi și Răzașul comentează
faptele de vitejie ale lui Răzvan, ascensiunea acestuia în oastea leșească, dar dorul de Moldova le
sfâșie inimile și este mai puternic decât devotamentul față de polcovnicul Răzvan. Boierul Sbierea
vine la Vidra cu intenția de a-i cumpăra moșia, „Patru sate, două iazuri, mii de vite râmătoare/ Șepte
mori, o herghelie, ș-o pădure... Nu vinzi oare?“, deoarece unchiul său murise. Mistuit și el de dorul
de țară, Răzvan respinge cu hotărâre oferta lui Sbierea, ar vrea să se întoarcă în Moldova, mai ales
că aflase vestea că leșii intrau în război cu moldovenii, iar lui îi este cu neputință „ca brațul meu să
izbească/ Un piept de român? S-aprinză o colibă românească?“. Hatmanul încearcă să-l convingă
pe Răzvan să lupte împotriva românilor „căci patria ubi bene (țara este acolo unde-ți este bine) și nu
mai ești moldovean“, dar Răzvan este ferm, indignat și revoltat: „nu mă bat cu românii... nu; asta-i
peste putință!/ No, hatmane! Niciodată! Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai dulce mi se pare când o știu
din țara mea!“. Întrucât hatmanul e gata să i-o dea în căsătorie pe fiica lui și crezând că Vidra îi e
soră, îi propune s-o mărite cu nepotul său, Piotrowski. Răzvan își dezvăluie trecutul de hoț, apoi îi
mărturisește că „Eu... eu sunt țigan!“, iar Vidra „nu soru-mea, ci soție“. Marele vătaf moldovean
Bașotă este trimis de domnitorul Aron-vodă „cu solie la polcovnicul Răzvan./ Ca să-i spun că-l
cheama țara, dându-i un loc în divan“, adica funcția de hatman în Țara Moldovei. Răzvan meditează
asupra rolului pe care Bașotă l-a avut în ascensiunea lui („Acest om, fără s-o știe, m-a rădicat pân-
aici“), pentru că dacă nu „m-arunca-n robie“, nu s-ar fi făcut hoț de codru, n-ar fi întâlnit-o pe Vidra,
care l-a impins „cu-ncetul la ținta cea mai înaltă!“. Bucuroasă și încântată, dintr-un orgoliu
nemăsurat, Vidra-i spune lui Răzvan ca mai are „un singur pas“ de făcut în ascensiunea sa și anume
„s-apuci cu fală scaunul lui Ștefan cel Mare“, idee care-l cucerește definitiv: „O, nepoata Iui Moțoc!/
Sufletul meu fără tine n-ar fi cunoscut deloc/ Astă simțire ciudată ce-l îndeamnă să dorească/ Jos la
picioarele sale toata lumea să privească! () Voiesc a fi mare“.

Al cincilea cânt[
Cântul al V-lea se intitulează „Mărirea“ și are ca motto „Asa s-a plătit și lui Răzvan răul ce-i facuse și
el lui Aron-vodă“ (Miron Costin, cap. lI). Acțiunea se desfășoară la „Palatul lui Răzvan în Iași“.
Tănase, Vulpoi și Răzașul sunt acum capitani în armata moldoveneasca și se bucură de pacea
încheiată pe cale diplomatică de către trimisul lui Aron-vodă, vataful Bașotă, cu armata leșească.
Poporul îl aclamă pe domnitor („Să trăiască Aron-vodă“), dar acest fapt este unul trecător, pentru că
istoria a demonstrat - cum susține Tănase - că uralele moldovenilor sunt urmate de caderea de pe
tron a domnitorilor: „«Să traiască Lăpușneanul», și-l vicleniră urât;/ «Despot-voda să traiască», ș-
apoi mi l-au omorât/ «Să traiască Ștefan Tomșa», și-l goniră ca pe-un câne;/ () așa-i românul din
fire“. Răzvan este hatman la Curtea Moldovei, dar nu-i mai ajunge „mărirea“ și vrea să devină
domnitorul țării, însă Tănase, deși îi recunoaște meritele, consideră că un țigan nu poate ajunge să
ocupe cea mai înaltă funcție în stat: „Eu știu că-n țara Moldovei unul e Răzvan, mă jur!/ Păcat că-i
țigan... La dracu!... Ăsta-i singuru-i cusur!“ Răzvan este însă hotărât să domnească, „Negreșit, una
din două: sau moarte, ori să domnesc!“, deși, de această dată, Vidra, care este însărcinată, are „o
presimțire ciudată“ și-l sfătuiește să aștepte un moment mai potrivit. Răzvan își cheamă căpitanii și
le spune să organizeze înlăturarea de la tron a lui Aron-vodă, prin manipularea poporului: „Ș-apoi să
facem ca norodul să se scoale,/ Ș-adunându-se cu gloata, mic și mare pe maidan, să zbiere
dobitocește: «Traiască voda Răzvan»“. Răzvan devine domnitorul Moldovei, iar Hasdeu punctează
aici câteva tradiții străvechi privind înscăunarea, urările pe care le primește noul domnitor de la
Șoltuzul de Suceava, de la „băiatul cel mai sărac“, de la căpitanii săi și de la Vidra, care-i urează
„domnie fericită“ și să ajungă împărat prin unirea țărilor române, „Tu să legi într-o cunună toate țările
române,/ încât de la Marea Neagră pân' la falnicul Carpat,/ Să nu domnești ca un vodă, ci ca
Răzvan-împărat!“ Răzvan le promite tuturor că „La toți și la fiecare va da răsplată pe rând“
Frații Jderi
Romanul Fraţii Jderi are ca temă lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea
conştiinţei naţionale.

Ideea este că lupta pentru ţară şi neam se duce cu sacrificii. Subiectul îl formează Moldova în
timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Structura narativă a romanului este arborescentă, fiind construită pe două nuclee, unul în jurul
domnului Ştefan, dezvoltând tema luptei pentru destinul naţional şi realizând cadrul social-
istoric, iar celălalt, având drept centru pe Ionuţ Jder, împreună cu familia lui Manole Păr Negru,
şi urmăreşte problema formării eroului, a luptătorului pentru apărarea fiinţei naţionale. Ştefan
devine un erou simbol al conştiinţei naţionale, iar Ionuţ Jder este încorporarea ei într-un luptător
pentru destinul naţional.

Comentariu Literar
Romanul Fraţii Jderi sintetizează principalele motive ale universului sadovenian, dându-i unitate,
coerenţă, cauzalitate şi coordonare.

Motivul istoria şi războiul intră în prim-plan în timpul bătăliei de la Lipinţi, din finalul volumului
întâi, Ucenicia lui Ionuţ, unde Ştefan îl nimiceşte pe unul din cei mai periculoşi duşmani ai
Moldovei şi ai Europei. Aceste cuvinte au aceeaşi valoare în finalul volumului trei, Oamenii Măriei
Sale, când Ştefan cel Mare şi Sfânt distruge armata turcă în bătălia de la Vaslui. Motivul
vânătoarea şi pescuitul îl găsim în volumul al treilea, Izvorul Alb, unde Ştefan cel Mare şi Sfânt
participă la o vânătoare, pretext pentru a se întâlni cu sihaştrii de pe muntele Ceahlău, reluând
parcă legenda întemeierii Moldovei cu vânătoarea bourului, dar şi legenda cu Daniil Sihastrul.

Datina şi destinul alcătuiesc motivul prezent în deciziile domnului Ştefan sub forma cutumelor,
precum şi în comportamentul Jderilor. Ei primesc cu bucurie oaspeţii, fac după datină peţirea
jupâniţei Maruşca, sunt îngropaţi după datină în urma bătăliei de la Vaslui. El se împleteşte cu
motivul negoţul şi călătoria prin faptul că Damian, fiul lui Manole, negustor în Polonia, îi
înştiinţează pe Jderi de uneltirile boierului Mihu. Deghizaţi în negustori, Jderii pătrund în Polonia
şi atacă castelul, unde Niculăeş Albu a dus-o pe jupâniţa Maruşca. Călătoria lui Ionuţ la Sfântul
Munte, ca să ducă nişte scrisori, se înscrie pe coordonatele acestui motiv.

Motivul dragostea şi natura este tratat cu discreţie, când este vorba de domnul Ştefan, care
îndepărtează de la curte pe soţia lui Radu Vodă şi pe Maria Voichiţa în momentul sosirii Mariei
de Mangop. Nunta domnească este punctul culminant al acţiunii în volumul doi. Vizitele lui
Alexăndrel 356 Vodă la Ionăşeni, ca s-o vadă pe jupâniţa Nasta, felul în care Ionuţ Jder începe o
idilă cu această jupâniţă şi aleargă s-o scape din cetatea Chilia sunt o exprimare a aceluiaşi
motiv. Chiar Simion Jder este afectat de răpirea jupâniţei Maruşca şi este ajutat de Jderi s-o
elibereze. Natura este prezentă în viaţa eroilor şi avem o participare a ei la evenimentele istorice.
Ea oferă cadrul unic al unor evenimente importante. Fără cele două dealuri de la Lipinţi, armata
tătară n-ar fi putut fi prinsă şi zdrobită. Fără negura şi mlaştinile de la Vaslui, victoria lui Ştefan
n-ar fi fost posibilă.

Motivul satul şi biserica este prezent chiar la începutul romanului, când domnul Ştefan participă
la hramul Mănăstirii Neamţ. El se împleteşte cu motivul vânătoarea, când domnul caută pe
sihaştri la Ceahlău, muntele sfânt al românilor. În volumul trei, când arhimandritul Amfilohie
Şendrea este prezent lângă voievod, avem parcă o întrupare a motivului biserica, ca în Hanu
Ancuţei prin părintele Gherman. Acelaşi motiv apare şi prin Nicodim (Nicoară), fratele lui Ionuţ
Jder. Motivul divanul şi judecata este întrupat prin domnul Ştefan, care face dreptate starostelui
Nichifor Căliman, restituindu-i pământurile răpite de un boier lacom. Domnul este născut în
zodia Cumpenei, adică a judecăţii, ca şi Amfilohie Şendrea.

Împletirea acestor motive creează, ca şi în Hanu Ancuţei, imaginea unui univers viu, în plină
mişcare, complex, în care se cultivă elementele de specific naţional.

Imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

este construită pe elemente din cronica lui Grigore Ureche, de unde Sadoveanu
preia interferenţa dintre realitatea social-istorică şi elementele de mit sau legendă.
Aceste elemente de legendă dau dimensiunea romantică a portretului domnului
Ştefan. Scos din ţară după uciderea tatălui său, tânărul prinţ a poposit la Athos,
unde este blagoslovit de un sihastru. De aceea are destin de învingător şi călăreşte
pe cal alb, ca să arate misiunea ce-o are de îndeplinit pentru Domnul Iisus Hristos.
Sensul acţiunii căpitanului Gogolea de a ucide armăsarul alb, Catalan, al lui Ştefan,
era pierderea condiţiei arhetipale de învingător al domnului. Vânătoarea de la
Izvorul Alb are o aură de legendă, fiindcă bourul alb al sihastrului, pe care Ionuţ îl
întâlneşte, sugerează vânătoarea ritualică a lui Dragoş Vodă şi întemeierea
Moldovei.

Ştefan cel Mare şi Sfânt duce o politică de supunere a boierilor faţă de domn: „Am
găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul“.
El este un bun organizator al vieţii sociale, pune străji la drumuri, stârpeşte hoţii,
cetăţile sunt întărite şi face un cordon de cetăţi în jurul Moldovei. Aduce meşteri
de la Dantzig, ca să-i toarne tunuri. Face convenţii cu negustorii din alte părţi şi
conduce toate procesele sociale. Se poartă ca un părinte, are grijă de toţi. Ionuţ
Jder este mustrat, când tăinuieşte drumurile lui Alexăndrel; este lăudat, când
prinde pe Emin Mamac Han, dar pentru faptul că a părăsit câmpul de luptă fără
ştirea domnului Ştefan, este trimis la Cetatea Neamţului ca simplu ostaş.

Portretul domnului Ştefan este construit din linii sigure: „Se purta ras cu mustaţa
uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă.
Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi păreau că se uită la el de
jos în sus“. Accentul este pus pe puterea sa lăuntrică: „un om nu prea mare de stat
însă groaznic când îşi încrunta sprânceana“.
Ştefan cel Mare şi Sfânt este prototipul principelui. El îi dă lui Alexăndrel normele
de conduită, principiile după care trebuie să se călăuzească unsul lui Dumnezeu,
când primeşte crucea de a conduce o ţară: „Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne
întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră“. Ştefan cel Mare şi Sfânt
este un foarte bun strateg. La Lipinţi îi adună pe tătari în plasa întinsă spre pieirea
lor, iar la Vaslui îi atrage pe turci în mlaştini, unde sunt răpuşi de arcaşi.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este un bun pedagog, fiindcă ştie să formeze oameni de
nădejde, care la momentele decisive să-i conducă pe răzeşi, aşa cum Ionuţ Jder
pregăteşte cavaleria răzeşilor moldoveni. Instrucţia făcută este atât de bună, încât
oaspeţii veneţieni cred că sunt ostaşi în leafă, adică mercenari, soldaţi de profesie,
şi nu răzeşi luaţi de la coarnele plugului. Ştefan cel Mare şi Sfânt este un bun
diplomat. Caută să realizeze o coaliţie a principilor europeni împotriva duşmanului
comun. Înţelege comandamentele epocii şi de aceea se căsătoreşte cu Maria de
Mangop, înrudindu-se cu familia Paleologilor, fiindcă era considerat singurul
principe din Europa în stare să conducă cu succes un război împotriva turcilor.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este un mare ctitor. El zideşte mănăstiri şi biserici după
fiecare bătălie, tocmai pentru a sublinia că lupta s-a dat în numele domnului Iisus
Hristos. Este un reprezentant al conştiinţei naţionale, dar şi al conştiinţei europene.
El pare a ţine echilibrul stihiilor şi Mihail Sadoveanu accentuează această latură a
personalităţii domnului. Ştefan cel Mare şi Sfânt este drept şi face dreptate
răzeşilor deposedaţi de pământuri de către boieri: „S-a făcut lumină şi dreptate în
ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au supus“.
El ştie să realizeze o armată de răzeşi, cu care ţine la respect oligarhia boierilor.
Domnul Ştefan are trăsăturile actantului, fiindcă reprezintă conştiinţa naţională. El
este centrul lumii create de Mihail Sadoveanu şi nu face voia lui. Are condiţia de
deţinător al puterii de a domina natura şi oamenii. Romanul tratează cu subtilitate
argumentele canonizării domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Împiedică, timp de o
jumătate de secol, unirea infanteriei turceşti cu agresiva cavalerie tătară, care ar fi
ajuns o forţă militară, ce ar fi zdrobit Europa şi creştinismul. Este un mare ctitor de
biserici şi mănăstiri, dar şi de conştiinţe. Întreţine o relaţie cu eremiţii de la Athos
şi ţine în apropiere, ca sfetnic, pe arhimandritul Amfilohie Şendrea. Este ajutat în
luptele sale atât de sfinţi, cât şi de elementele naturii. Nu sunt neglijate puterile
sale spirituale, care par a ţine echilibrul lumii.
Povara bunatatii noastr
Povara bunătăţii noastre este o dilogie scrisă de prozatorul moldovean
Ion Druţă şi formată din două cărţi: Balade din cîmpie şi Povara
bunătăţii noastre. Cele două romane urmăresc destinul comunităţii
rurale din satul basarabean Ciutura din Câmpia Sorocii în anii de
dinainte de Primul Război Mondial şi până în 1945 (prima carte), apoi
în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea
Război Mondial (cea de-a doua carte).Romanul Balade din cîmpie a
fost scris în 1961 şi publicat în 1963 la Editura Cartea Moldovenească
din Chişinău în limba română cu caractere chirilice. Un al doilea
roman care continua acţiunea primului a fost scris în 1967, ambele
romane formând o dilogie intitulată Povara bunătăţii noastre. Dilogia a
fost publicată în traducere rusă în 1968, în biblioteca revistei Drujba
narodov a Casei Editoriale „Izvestia” din Moscova, şi în 1969, la
Editura „Molodaia Gvardia” din Moscova. Prima ediţie în limba română
(cu caractere chirilice) a dilogiei Povara bunătăţii noastre a fost
publicată în 1970 la Editura Cartea Moldovenească din Chişinău.

Textul a fost revizuit de autor în 1984, 1990 şi 2005, în unele ediţii

apărând ca un singur roman în două volume, iar în alte ediţii ca două
romane. Ediţia definitivă a dilogiei a fost publicată în 2012 de editura
Cartier din Chişinău, fiind coordonată de autor. Romanul lui Ion Druţă
este considerat de critici a fi unul reprezentativ pentru literatura
română de dincolo de Prut.

Rezumat
Balade din câmpie

Într-una din zilele de primăvară, poposeşte în Ciutura „oarecum

abătută, întristată de marile urîţenii ale acestei lumi” o fiară mitică,
considerată a fi Marele Apărător al câmpiei trimis de Dumnezeu
pentru a-i apăra pe oamenii acelor locuri de haitele sălbatice de lupi.
Dulăul se stabileşte în ograda lui Onache Cărăbuş. Ţăran hâtru şi
proaspăt căsătorit, Onache începuse să-şi construiască o casă pe
dealul mare, după ce se certase cu fratele său de cruce Haralampie
care îşi construise casa pe dealul mic. Dar, spre deosebire de
Haralampie care alesese un pământ fertil ca loc de casă, Onache a
nimerit un pământ sterp şi bătut de vânturi. Poposirea dulăului (numit
Molda după căţeaua lui Dragoş Vodă din legenda descălecatului
Moldovei) în curtea lui Onache determină tratarea cu respect a
stăpânului de către săteni şi contribuie la creşterea bunăstării
gospodăriei. După vreun an de la acea întâmplare, Molda începe
brusc să urle şi fuge în pădure, fără a se mai întoarce. A doua zi,
ciuturenii află că începuse Primul Război Mondial.

După ce a luptat timp de patru ani în Armata Rusă, Onache Cărăbuş

ajunge într-o primăvară pe malul stâng al Nistrului şi află că râul
devenise graniţa între Rusia şi Regatul României. Dornic să ajungă
acasă, el se aruncă noaptea în apele umflate de sloiuri de gheaţă ale
Nistrului şi, sleit de puteri pe la mijlocul râului, este salvat de Molda,
care-l văzuse de pe stâncile aflate pe malul drept şi sărise în ajutorul
său. Ajuns în Basarabia, Onache află că satul Ciutura arsese chiar în
noaptea sosirii sale. Într-o duminică frumoasă de la începutul lunii mai,
Onache merge cu Tincuţa la pădure, urmat de câteva perechi de soţi
tineri, iar în ziua următoare ei se apucă serios de treabă şi îşi refac
gospodăriile distruse de foc. La vreo nouă luni s-au născut în sat
unsprezece copii, printre care şi Nuţa, fiica lui Onache.Odată cu
trecerea timpului, Haralampie devine tot mai bogat, cumpărând
pământurile vecine. Fiul său, Nică, elev la un liceu industrial din
Soroca, se îndrăgosteşte de Nuţa, iar cei doi tineri decid să se
căsătorească. Înainte de nuntă, Nuţa suferă un accident şi devine
şchioapă, iar Nică se căsătoreşte cu fata primarului din satul vecin
Nuieluşi; mireasa era urâtă, dar avea o zestre mare. Doi ani mai
târziu, pe când se întorcea de la cosit într-o noapte de vară,
ciutureanul Mircea Moraru se întâlneşte cu Nuţa care venea de la Iaşi
şi cei doi tineri petrec împreună o noapte de dragoste în căruţa cu fân,
iar fata se mută apoi la casa bărbatului său. Onache Cărăbuş este
mobilizat în Armata Română în primăvara anului 1940, dar se întoarce
acasă după ce Basarabia fusese ocupată de către URSS. Ocupanţii
sovietici împărţiseră ţăranilor moşia unui arendaş din Nuieluşi, iar
familia Cărăbuş primise două hectare semănate cu maci, starea
materială a ciuturenilor îmbunătăţindu-se mult. Eliberarea Basarabiei
de către Armata Română a dus la reinstalarea vechilor rânduieli, iar
ţăranii ce ocupaseră moşia arendaşului au fost cercetaţi de jandarmi
şi bătuţi. Cei doi băieţi ai lui Onache au plecat pe front şi au murit în
război.După reocuparea Basarabiei de către URSS în primăvara
anului 1944 casele ciuturenilor i-au găzduit timp de două săptămâni
pe ostaşii sovietici ce înaintau înspre vest. Chiaburul Haralampie (al
cărui fiu, Nică, se refugiase în România) a fost ridicat de autorităţi şi
deportat la o mină de minereuri radioactive din Munţii Ural, iar averea
lui a fost împărţită ţăranilor săraci. Mircea Moraru, soţul Nuţei, intrase
ca voluntar în Armata Roşie în vara anului 1941, fusese avansat până
la gradul de sergent şi primise trei decoraţii, printre care şi ordinul
„Slava”. În calitate de soţie a unui ostaş decorat, Nuţa primeşte
ajutoare importante din partea statului sovietic, devenind stăpâna unei
frumoase gospodării. Într-un final, după cinci ani de absenţă, Mircea
revine în satul Ciutura, dar pare un om total schimbat.

Povara bunatatii noastre

În primii ani după război în pădurile Basarabiei s-au aciuat bande de

luptători antisovietici (foşti prizonieri români, dezertori din Armata
Roşie sau felurite haimanale) care atacau sovietele săteşti. În satul
Ciutura sosesc ofiţeri de miliţie care formează echipe de tineri
voluntari pentru a lupta cu bandiţii, iar nopţi la rând liniştea satului este
tulburată de focuri de arme automate. Într-una din zilele de vară, în
timp ce se aflau pe câmp la cules de floarea soarelui, Mircea şi Nuţa
se întâlnesc cu Nică, ce se îndrepta spre Prut, sperând să poată trece
clandestin graniţa în România. Cei trei împart împreună un prânz
sărăcăcios, iar Nică îi ajută la treburile câmpului, după care se
desparte definitiv de ei. Denunţat de un localnic, Mircea este anchetat
de un maior de la sovietul raional Pământeni, dar este lăsat liber.

În anii 1946-1947, Basarabia traversează o perioadă cumplită de

secetă, iar mulţi localnici din Ciutura mor din cauza foametei.
Pământurile sătenilor fuseseră luate de stat şi grupate într-un colhoz
în care oamenii trebuiau să presteze zile de muncă. Puţinele roade
ale câmpului sunt confiscate de autorităţile sovietice. Slăbită de
necazurile ultimilor ani, Tincuţa moare în anul 1950, iar Onache
începe să-şi înnoiască vechea casă. Nuţa avea acum trei copii, iar
Mircea urmase cursurile de tractorişti şi începuse să lipsească cu
săptămânile de-acasă. După o discuţie cu socrul său, Mircea îşi dă
seama că munca grea îl îndepărtase de familie şi îi răpise pofta de
viaţă aşa că renunţă la meseria de tractorist şi se întoarce în sat, unde
este numit brigadier la colhoz.

Rămasă însărcinată a patra oară, Nuţa se simte neglijată de Mircea şi

se gândeşte să meargă la Pământeni să facă avort, dar renunţă după
ce simte primele zbateri ale fătului. Ea naşte în ajunul Crăciunului, iar
soţul ei organizează o mare cumătrie, la care bătrânul Onache nu mai
este poftit. El vine într-un final la rugămintea Nuţei, dar înţelege că
timpul său a trecut şi că satul îi devenise străin. Rămas tot mai singur,
Onache acceptă să lucreze ca paznicс al unor maşini stricate,
abandonate în câmp. Nopţi la rândul, bătrânul îşi analizează viaţa şi
îşi aminteşte de rudele, prietenii şi duşmanii care muriseră, precum şi
de căţeluşa sa Molda. Simţindu-şi sfârşitul, bătrânul porneşte într-o
seară spre casă şi face focul în sobă, veghindu-l pentru ultima dată.
Odată cu stingerea focului, Onache moare şi el.

Tema

Tema romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea

război mondial.

Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi

Nistru a cerut multă tenacitate, mult curaj, multă forţă şi nenumărate
sacrificii.

Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia,

supuşi mereu unui atac dinspre răsărit.Drama neamului moldovenesc
din Basarabia

Prezentând istoria neamului moldovenesc de pe teritoriul Basarabiei

(un teritoriu aflat la intersecţia intereselor geopolitice ale marilor puteri)
pe perioada unei vieţi de om, romanul afirmă ideea continuităţii
neamului aflată sub influenţa a doi factori principali: un factor extern
(ocuparea vremelnică a teritoriului de către puterile străine) şi unul
intern (dezbinarea aceluiaşi neam determinată de interese şi ambiţii
mărunte precum invidia sau setea de îmbogăţire). Asocierea a doi
termeni cu sens opus precum „povară” şi „bunătate” exprimă drama
tristă a neamului moldovenesc provenită din neconştientizarea şi
sacrificarea „ideii de unitate şi solidaritate etno-naţională”.

Stingerea în singurătate a blândului Onache Cărăbuş, părăsit şi uitat

de toţi cei care l-au cunoscut, simbolizează lipsa de unitate şi de
recunoştinţă a localnicilor faţă de un strămoş care păstrase şi
încercase să transmită generaţiilor viitoare ideea de demnitate
naţională şi de moralitate creştină, tradiţiile populare etnice şi
ospitalitatea neamului, concretizată la nivel naţional prin dezbinarea
propriului neam.

Dezbinarea în timp a neamului produce pierderea identităţii sale

etnice şi lingvistice, determinând în cele din urmă eterogenizarea şi
decăderea social-economică a populaţiei. Astfel, în ciuda vechimii sale
din epoca lui Alexandru cel Bun şi ale meritelor sale deosebite în
istoria Moldovei, satul Ciutura (simbol micro al întregului teritoriu
basarabean) îşi pierde tot mai mult specificul său naţional şi cade în
uitare.

Importanţa baştinei apare poate cel mai evident în momentul

revederii foştilor rivali în dragoste şi inamici de pe front: Mircea
(ostaş în armata sovietică învingătoare) şi Nică (ostaş în armata
română învinsă), care se tratează unul pe celălalt nu ca un
învingător pe un învins, ci ca doi consăteni legaţi de aceeaşi glie
străbună. „Întoarcerea la vatră trebuie plătită, oricât ar fi costat,
pentru că cei ce nu se întorc riscă să rămână pentru totdeauna
între două maluri, între două focuri. La urma urmei, lumea
întreagă nu-i decât o pustietate, dacă sufletul nu are un petic de
pământ al lui, stropit cu sudoarea, cu sângele străbunilor şi lăsat
moştenire nouă, pentru ca şi noi, când ne vom trăi veacul, să-l
trecem moştenire urmaşilor noştri”, gândeşte Onache Cărăbuş.

Dilogia ”Povara bunătăţii noastre” este una dintre cărţile care au criticat
deschis sistemul sovietic, fiind descrise cu mult curaj nedreptăţile
colectivizării din Basarabia şi perioada de foamete ce a urmat. Dezvăluirea
faptului că porumbul confiscat de autorităţi de la ţărani putrezea într-o gară
în plină perioadă de foamete se aseamănă cu dezvăluirile abuzurilor petrecute
în România în timpul „obsedantului deceniu”. Scriitorul prezintă, de
asemenea, înstrăinarea existentă între conducerea colhozului şi ţărani,
precum şi sterilitatea şedinţelor îndelungate ale conducerii organizaţiei de
partid („nareadurile celea erau un fel de teatru fără început şi fără sfârşit. Pe
scenă se juca o piesă banală, conţinutul căreia presupunea supuşenie totală şi
absolută”, scria Ion Druţă).

Din roman reiese ataşamentul ţăranilor moldoveni de baştina lor, ei fiind

legaţi sufleteşte de pământul pe care l-au lucrat şi de care nu s-au desprins
odată cu confiscarea acestuia de către colhoz.
Sistemul de personaje
Onache Cărăbuș - un țăran guraliv și hâtru, dar sărac
Tincuța - soția lui Onache, o femeie harnică și plină de voie bună
Nuța - fiica lui Onache și a Tincuței
Mircea Moraru - fiul lui Nicolai Moraru, soțul Nuței, sergent în
Armata Sovietică
Haralampie (în alte ediții Haralambie) zis „Buliharul” - fost frate
de cruce cu Onache, țăran bogat
Nică - fiul lui Haralampie, absolvent a șase clase la liceul
industrial din Soroca
Ileana - mătușa Tincuței
Nicolai și Grigore Moraru - doi frați care-și aveau casele în
aceeași ogradă
Micu Miculescu - învățătorul din Ciutura
Tudorache - fiul lui Grigore Moraru, vărul lui Mircea
Nikolai - un ostaș sovietic ce a fost găzduit două săptămâni de
Onache Cărăbuș
1. Onache Cărăbuș
Ocupă locul principal în operă. Onache Cărăbuș realizează
imaginea generalizată a omului din spațiul mioritic, al omului
care întruchipează în timp și în spațiu concepția și destinul
poporului nostru. Personaj exponențial al cărui destin
simbolizează soarta unui întreg sat. La prima vedere, este un
țăran obișnuit, harnic, vesel având darul de a povesti frumosul
legat de comunitatea satului său.
La începutul operei el este considerat un nebun care vrea să
împartă satul în două părți. Dar totuși iși atinge scopul de a-și
construi casa pe deal cu gândul că consătenii își vor cere iertare
și-i vor urma calea. Era un om norocos, brațele lui au fost cele
mai cautatea printre Ciutureni, era mândru când era rugat sau
satul cerea sfaturi de la el.
Înainte de moarte batrânul nu înțelege de ce s-a schimbat
străvechea relație dintre popor și pamânt. Privit în profunzime
Onache are relații cu Sacrul. În opinia ciuturenilor a fost
„miruit„ de Dumnezeu, bagloslovit să aibă noroc. Înainte de
moarte bătrânul „aude” clopote a treizeci de biserici și își
amintește de nunțile la care fusese.
2. Nuța
Nuța reprezintă vocația nobleței și a frumuseței. După
caracterizarea autorului, Nuța este o fată plină de viață, gingașă,
care păstrează demnitatea familiei. Este un personaj sentimental
căsătorită cu Mircea Moraru, cu care traiește toată viața. La un
moment dat între Nuța și tatăl ei apare o răceală din cauza
neînțelegerilor dintre socru și ginere.
Nuța va realiza cu perseverență menirea femeii pe pamânt, având
curajul și înțelepciunea să-i zică ritualic lui Mircea: ”cântă amu
cât ți-i a cânta, pe urmă, cine știe...” Nuța este un chip
monumental, edificat de popor de-a lungul secolelor în existența
sa spirituală.
3. Mircea Moraru
Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutura, o anumita tendință
din viața ei. El este exponentul luptei între statornicie și
degradearea spirituală prin care a trecut satul
în anii de după razboi. El refuză spațiul sacru „costruindu-și”
casa în vale, ceea ce ne arată ca relațiile lui Onache cu Mircea
sunt de altă natură.
Intrat în vârtejul schimbărilor sociale, Mircea suportă robia
fierului și apoi robia politicului, devenind un înstrăinat.
Moraru face parte din generația celor care și-au „lăsat
semănăturile” neculese, adică au lăsat sacru să se piardă.
REZUMAT LA NUVELA "ÎN VREME DE RĂZBOI"
  În pădurea Dobrenilor fusese prinsă, în sfârșit, ceata de tâlhari care jefuia pe acolo de vreo doi ani.
     În ultimul timp îl călcaseră pe popa Iancu din Podeni, l-au legat fedeleș și i-au luat banii. De
mirare că nu i-au luat calul și cele două iepe de prăsilă, animale scumpe. După vreo două săptămâni
l-au călcat pe arendașul din Dărmănești, pe care l-au și omorât. După asta, însă i-au prins pe toți.
     Într-o seară, popa Iancu se duse la neica Stavrache, frate-său, hangiul. Îi spuse că are să vorbească
cu el în taină. Hangiul trimise slugile și femeia să se culce, apoi merse în odăiță la popa. Plângând și
lovindu-se cu pumnii în cap, preotul Iancu mărturisi că el fusese capul cetei de tâlhari. Lovitura de la
el fusese numai de ochii lumii. Acum se temea că tovarășii lui, supuși la cazne, îl vor da de gol.
     Deodată se auziră bubuituri grozave în obloane. Erau vreo douăzeci de voluntari, cu doi sergenți
și un ofițer, mergeau la război, către Dunăre. Neica Stavrache îi hrăni bine, le dădu de băut și loc
unde să doarmă. Merse la frate-sau cel mic, îl tunse și îi rase barba. Dimineață îl prezentă sub numele
Iancu Georgescu și aranjă să îl ia și pe el la război.
     Trecuse multă vreme de când popa Iancu dispăruse, nu se știe cum. Într-o zi, Stavrache primi o
scrisoare de la frate-său, că era bine și că făcuse multe fapte de vitejie la razboi. Cum părea că
războiul se va sfârși, Plevna fusese luată, domnul Stavrache începu a-și face griji că frate-său se va
întoarce și își va cere averea, mai ales că tâlharii nu pomeniseră nimic despre el.
     Pe când se tot întreba dacă va avea sau nu curajul să vină frate-său, domnul Stavrache mai primi o
scrisoare, în care era anunțat că sublocotenentul Iancu Georgescu murise pe câmpul de luptă.
Sunt vreo cinci ani de când domnul Stavrache stăpânește moștenirea de la fratele său. Fusese la
avocat, iar acesta îi spusese că, dat fiind că popa nu avusese nevastă, nici copii, părinții erau morți și
nu avusese decât un singur frate, pe d. Stavrache, el era singurul în drept să stăpânească averea.
     Cu toate acestea,  întoarcerea fratelui său mai mic bântuia visele domnului Stavrache.  O dată a
avut un coșmar în care se făcea că frate-său venise sub chipul unui ocnaș care încercase să îl
sugrume. Altădată veni sub înfățișarea unui căpitan care comanda o companie. Stavrache se luptase
cu el și încercase să îl sugrume, dar până la urmă căpitanul plecase râzând în fruntea companiei.După
visul ăsta groaznic, hangiul îl chemase acasă pe popa satului, să facă o sfeștanie.
     Într-o seară cu viscol, hangiul îi vându pe datorie unei fetițe sărmane puțin gaz și puțină țuică, dar
nu se îndură să îi dăruiască și ei un covrigel. Încuie ușa și se duse în casă, la căldură. După vreun
ceas se trezi cu doi călători care cereau adăpost până la ziuă. Îi trimise în odaia caldă și se duse să
aducă vin.
     Când intră în odaie, unul dintre călători se culcase în pat, cu fața la perete. celălalt stătea lângă
sobă. Le aduse și de mâncare, și se așeză la masă numai cel ce fusese în picioare. Stavrache întrebă
cine sunt, de unde vin, dar călătorul nu îi dădu răspunsuri lămurite. Spuse doar că tovarășul său
spusese că dacă îi prinde noaptea pe  drum, vor înopta la neica Stavrache.
Hangiul se dădu mai aproape de cel culcat și zise că pesemne îl cunoaște. Cel din pat se ridică drept
în fața lui și îi spuse că îl cunoaște, doar e fratele lui.
     Stavrache rămase mut și înțepenit. Frate-său îl așeză pe scaun și îi spuse că are nevoie de ajutorul
lui. Chiar dacă se făcuse stăpân pe averea lui, nu îi ceruse nimic până acum. Acum însă, luase din
banii regimentului și trebuia să pună la loc cincisprezece mii. Dacă nu, trebuia să se împuște.
     Stavrache se ridică în tăcere, se duse și se închină la icoane și apoi se urcă în pat și se culcă pe o
parte. În scurtă vreme, începu să tremure, să horcăie și să geamă. Frate-său îi puse mâna pe umăr să
vadă ce e cu el. Cel din pat sări cuprins de nebunie și se năpusti să îi omoare. Afară, viscolul se
întețise și el.
Cu greu învinseră cei doi forța și repeziciunea lui Stavrache. Îl legară, în timp ce hangiul îi scuipa și
râdea. Aprinseră o  lumânare, iar Stavrache începu să cânte popește, în timp se fratele său îl privea în
tăcere.
Comentariu literar
Nuvela „In vreme de razboi” aparuta in 1898 este o opera realista cu adanci ecouri din
sfera naturalismului.

Tema acestei excelente nuvele desi autorul o subtitulase „Schita” este obsesia.

Hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui sau, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front
ca sa scape de urmarire, caci fusese capitanul unei bande de hoti, traieste la inceput,
iluzia fugara ca fratele sau nu se mai intoarce. Curind, obsesia reintoarcerii fratelui
pune stapinire pe el si-l devoreaza, pina la urma.

In vreme de razboi este o proza de sondare psihologica a unei „fiinte auxioare, strivita

in cele din urma de alienare, rezultata dintr-o evolutie tragica de tip apasator”.

Nebunia apare ca element concluziv, catastrofic: „cauzata de ticalosul Popa Iancu. La

avertismentul dat de Iancu Georgescu („Gindeai c-au murit, neica ?”) ritmul lui de
viata, se precipita, alienindu-l”. Nebunia lui Stavrache, ajunsa in final la forme
paroxiste, se afla in el insusi, iar situatiile exterioare, create prin prezenta fratelui sau
Popa Iancu, au rolul de a declansa rostogolirea iminenta spre drama neasteptata.

Traseul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice, iar cele trei capitole,
urmarind cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie,creaza o
tipologie si compune un destin uman tragic aflat sub stapinirea neiertatoare a unei tare
ereditare.

Primul capitol al nuvelei se constitue ca o adevarata expozitiune, in care se precizeaza

datele esentiale despre cele doua personaje, aflate in relatie de rudenie: Hangiul
Stavrache este negustor si proprietarul unei pravalii, iar fratele sau este preotul Iancu
din Podeni dar si conducatorul unei bande de hoti in final prinsa de stapinire. Pentru a
se salva Popa Iancu se inroleaza ca voluntar si pleaca la razboi, averea sa raminind in
mostenire lui Stavrache.

Momentul intriga ii constitue gindul care-l chinuie pe Stavrache in legatura cu

intoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita il asigurare ca acesta a murit. Actiunea
nuvelei creste treptat in tensiune, urmarindu-se obsesiile lui Stavrache, cosmarurile pe
care le traieste, terorizat de imaginea fratelui, de presupusa replica a acestuia, care
devine laitmotiv: „Gindeai c-am murit,neica ?”.

In capitol al doilea aflam ca, o data cu mostenirea averii, Stravache este chinuit de

vedenia fratelui mort. In acest capitol se insista asupra invalmaselilor de ginduri, se
trece mereu din realitate in vis, incit se confunda planurile, sugerindu-se
degenerarea psihica a lui Stavrache, proiectata pe fundalul unui mediu social bintuit de
anomalii, caruia fratele sau ii apare cind in haine de ocnas, cind imbracat militar, dar
totdeauna gata sa-l ucida.

Punctul culminant si deznodamintul conflictului, prezentate in capitolul al treilea , il

reprezinta momentul intilnirii reale dintre cei doi frati. Cind popa Inacu ii cere lui
Stavrache sa-l ajute cu o suma de bani pe care acesta ii delapidase din banii
regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii psihice, inebunneste. Replica lui popa
Iancu, usor modificata fata de aceea din starile halucinatorii ale lui Stavrache („Ma
credeai mort, nu-i asa ?”), vine ca o extraordinata lovitura peste mintea buimacita a
hangiului. Cu o arta desavirsita autorul analizeaza acum reactiile organice, atitudinea si
comportarea eroului.

Lantrile cauzale sint intr-o ordine crescinda si radata de la simpla criza, psihologica de
la inceput care abia se infiripa, ea se adincese mereu si teptat sus imperiul obsesiilor,
conducind la trecerea de la starile halucinatorii la starea explosiva si violenta,
premergatoare nebuniei, declansind iremediabil dementa, iar actiunile eroului sint
dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si
de starea de violenta din momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta
astfel, un caz patologic, o fisa clinica, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este,
in acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in contextul unui
mediu social, in care setea de imbogatire are consecinte nefaste asupra individului,
dezumanizindu-l.

Natura joaca si ea un rol important in nuvela. Ea este perceputa atit vizual cit si auditiv.
Intimplarile se petrec noaptea si intr-un cadru de toamna si iarna.

Personajul principal al nuvelei este surprins atit din perspectiva sugerata prin descrierea
cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cit si din perspectiva
relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntarii cu sine - prin
monolog.
Nunta Zamfirei de George Cosbuc
Balada „Nunta Zamfirei”, una din capodoperele operei poetice coşbuciene, apare în anul 1889 în revista
„Tribuna” din Sibiu şi face parte dintr-o proiectată epopee închinată vieţii satului.

Se poate afirma că această baladă este o transfigurare, pe fond de basm, a ceremonialului nunţilor
ţărăneşti năsăudene.

Zamfira, frumoasa fată a celui mai bogat dintre împăraţii lumii, îşi alege dintre peţitori pe „cel mai drag”,
un tânăr prinţ, Viorel, venit „dintr-un afund de răsărit”.

Căsătoria celor doi tineri marchează un moment excepţional. De aceea, vestea unirii lor zboară „ca
vântul” în cele patru margini de pământ şi oaspeţi de toate rangurile, în frunte cu împăraţi şi împărătese,
pornesc cu alai spre casa miresei.

Imaginile fantastice, de basm, alături de cele reale, sunt obţinute de poet prin hiperbolizare. Senzaţia de
fabulos apare ca urmare a dilatării proporţiilor:

„Iar la ospăţ un râu de vin!/ Mai un hotar tot a fost plin/ De mese, şi tot oaspeţi rari,/ Alăturea cu ghinărari/
De neam străin./ A fost atâta chiu şi cânt/ Cum nu s-a pomenit cuvânt!/ Şi soarele mirat sta-n loc,/ Că l-a
ajuns şi-acest noroc,/ Să vadă el atâta joc,/ Pe-acest pământ!”

Personificarea soarelui este o modalitate specifică basmului fantastic popular. Omul din popor îşi exprimă
dorinţa de a avea alături, în asemenea momente cruciale ale vieţii, tot ce poate fi mai reprezentativ şi mai
sublim în natură: soarele şi luna. În Călin (File din poveste), tradiţia se confirmă:

„Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună/ Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra
lună.”

Între cele două opere există însă, din acest punct de vedere, diferenţă de planuri. În balada lui Coşbuc,
nunul este un personaj real, un pământean, în timp ce soarele, personificat, participă, doar afectiv, la
acest eveniment unic, după cum s-a putut observa din versurile citate.

Graniţa realului este depăşită şi trecerea în zona fantasticului se obţine, ca şi la Alecsandri, în „Vântul de
la miazăzi”, prin apariţia unor personaje tipice basmelor fantastice:

„Ba Peneş-împărat, văzând/ Pe Barbă-Cot, piticul, stând/ Pe-un gard de-alături privitor,/ L-a pus la joc/    
Şi-ntre popor/ Sărea piticu-ntr-un picior/ De nu-şi da rând!”

Prezenţa piticului Barbă-Cot, printre celelalte personaje fantastice, are o dublă semnificaţie: să
accentueze atmosfera insolită, fantastică şi să creeze momente comice, de destindere şi desfătare, să
predispună la veselie şi voie bună pentru ca nuntaşii să ţină minte evenimentul cât mai mult cu putinţă.
„Şi se chefuiră şi se veseliră de o ţinură minte cât trăiră.” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte).

Hora este surpinsă sub aspectul ei tradiţional, ca o formă de manifestare populară de larg răsunet:

„Şi-n vremea cât s-au cununat,/ S-a-ntins poporul adunat/ Să joace-n drum după tilinci:/ Feciori la zece
fete cinci,/ Cu zdrăngăneii la opinci,/ Ca-n port de sat./ Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la
dreapta lor;/ Se prind de mâini şi se desprind,/ Se-adună cerc şi iar se-ntind,/ Şi bat pământul tropotind,/
În tact uşor.”
Sesizăm o sincronie perfectă între cadenţa versurilor, linia muzicală şi aspectul coregrafic.

Personajele fantastice, cu excepţia lui Barbă-Cot, sunt fără fizionomie. Împăraţii, sosiţi din cele patru
margini de pământ şi amestecaţi printre nuntaşi, nu au nimic fantastic în afară de nume, prin intermediul
căruia ei aparţin altei lumi. Atunci când aceştia fac vreun gest sau când vorbesc, se suprapun cu
desăvârşire personajelor reale:

„Şi vesel Mugur-împărat/ Ca cel dintâi s-a ridicat/ Şi cu paharul plin în mâini,/ Precum e felul din bătrâni/
La orice chef între români,/ El a-nchinat./ Şi-a zis: -Cât mac e prin livezi,/ Atâţia ani la miri urez!/ Şi-un
prinţ la anul blând şi mic,/ Să crească mare şi voinic -/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Şi la botez!”

Comparaţia de substanţă florală şi de ordin cantitativ, „cât mac e prin livezi”, ne trece, de asemenea, prin
dimensiunile sale absolute, în zona fantasticului.
Ion de Liviu Rebreanu
Rezumat
GLASUL PĂMÂNTULUI
 Capitolul 1
Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într- o scrântitură
de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o
cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de
flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei
învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa
spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi
dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi
bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc,
iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate
de oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează
pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „ un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o
livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc.
Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „ Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma
nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de
câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei
pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai
săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe… ”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran
care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se
simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică,
Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare
condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale
cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după
despărţirea celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de
soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub
pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece
fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă
în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din
gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe
marginea drumului.
Capitolul II -Zvârcolirea.
   Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi
îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care
ce mersese până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul
Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl
îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până
prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi
poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de
n- avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei
petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie
Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi
Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare,
văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva
deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele,
pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi
bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu-l.”. Acest glas al pământului l-a determinat
pe
Ion să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise
înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de
două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal,
iar Ion o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în
vale, sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este
iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „ S-a însurat cu o fată bogată şi
urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l
ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej
cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica
pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul
(acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date
în particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei
poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea, cu prilejul relatării unui drum
la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi
trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de
Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o
găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa
conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul
Belciug, ei luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în
favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De
altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească
autoritatea.”.
Capitolul III - Iubirea
Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i- au dobândit faima de sfânt.
Veneau la dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.”
– faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa
cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl
întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în
biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu- l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat,
Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel
urmare cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se
nelinişteşte, căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca
parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar fără vreun „ înscris” care să ateste
dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura
împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei. ”.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează
George Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul
unui bal din anul precedent şi drept urmare acesta „ Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi
poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o
frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire,
dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate. ”.
La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel
Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare
de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („ Cred de
prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente. ”). Drept urmare
se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va
sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu
ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi
Ghighi, existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală)
să se întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea
stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „ care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult
sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita
platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată
însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din
Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa,
când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate
decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai
variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („ -Te iubesc nebuneşte! De
când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită. ”…) vor fi uşor acceptate.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi
spune că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu –
ţăran în al cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând
însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul
nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în
care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „–
Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru
că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi
căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.
  Capitolul IV- Noaptea
„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a
început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum
mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a
înfrumuseţat- o şi i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A crescut singură, lipsită de o
dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o iubea,
dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată
tot ce-i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o
aşteaptă într-o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi
şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă
„crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea. ”. La proces însă
Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea
de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la
un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin retragerea
reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept
urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a
sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie,
iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în
căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către
toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi
voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi,
învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „ trusou modest”, însă
„Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume ”.
Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor
din cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în
zori. O găsi dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea
„Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l
strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În
îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi… ”.
   Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „ vorbea puţin. Prin tăcere
urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai
înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să
pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit
de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea,
dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului său. În timpul
acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa casei.
Capitolul V - Ruşinea
Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum
stă cu Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are
vreme să rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care- i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea
pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut
bancar al învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „ În atmosfera
caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare
planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde
primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din
Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe
ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea
însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „ că s-a pripit, că nu-i place ce a
văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe
ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum
îşi dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat
de George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „ Titu, căzut în
mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise
toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl
determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post
de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese
întâlnirea amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate
sălbatec: „porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi
mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei,
atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion,
să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o
întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii
lui Ion, Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi,
încât abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care,
într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „ că bine-i face! Lasă s-o bată
zdravăn, că i se cade!”.
Capitolul VI - Nunta
Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege
bine pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang,
Titu Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi
româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de
înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului,
biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu
două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai
case bune, cele mai multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe
la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu
paie afumate şi, într- un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de
lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi
patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate
încercuită de o oştire desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese,
chemat fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale
repetate de a nu dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte
pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile
Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de
fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile
Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „ cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că,
afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După
săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă
casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. ”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat,
vanitatea existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că
citea tot ce-i cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se
petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară
tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice? ”) şi se decide
să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite
să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul
maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l supără prea
mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui
Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon
achiziţionată la insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia
Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o
decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui
ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o
împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi. ” –, apoi nunta lui
Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca
muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi
viaţă nenorocită.”.
GLASUL IUBIRII
Capitolul VII -Vasile
   La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi
preotul Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea
obiect, ceea ce provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să
ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „ Pe
uliţă umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de
pământ şi de avere.”,până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub
argumentul unei nedreptăţi comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă
propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva
contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu
primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în
direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea
ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe
drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către
judecătorul pârât în numele lui Ion).
Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite
nevasta la socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată,
unde se va bucura de acelaşi tratament: „ Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi
greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din
pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi
peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate… ”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri,
împreună cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre
cele două familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am
nici un loc în lume.”.
Capitolul VIII - Copilul
Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la
votare în Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea
deputatului român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde
se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!…Jos!…”, grupului condus de
învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit,
având convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta,
căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra. ”. Aceasta
până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea
contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care
„începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o
casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se
întoarce la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici
să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”,
inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o
momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („ -Afurisită muiere!
bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat
până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare:
tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „ sat mare şi bogat, cu
păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei
Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după
aceasta Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră
repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum
n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de
sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul
Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „ Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o
dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa. ”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia
Herdelea trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck
solicitându-le „să pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat –
„Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane
amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane
amendă.”.
Capitolul IX - Sărutarea
Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie
socială („N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi
aici, fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).
În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („ Cu cât se
apropia însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi
avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce
şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde
intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni
deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.
   Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită
condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar
avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „ cuprins de
compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre
Virginia Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („ El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe
când ea râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă
de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un
salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din
Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte,
surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana
(„– Dacă nu m-ai fi învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan! ”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet,
cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor… ”.
Capitolul X - Ştreangul
Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se
împlinise, pierduse copilăria şi- şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă
luceau mai puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu
mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe
care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi
înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „ Avea mulţumirea, ce-l măgulea grozav,
că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia
feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând
privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „ că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi
prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită. ”.
Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta
„semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu
vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce-au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte
femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă
de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se
spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca
şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare…”.
Capitolul XI - Blestemul
În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie,
alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar
apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea
cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s- a
omorât”.
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului
Herdelea, soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de
a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la
închisoarea judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi
găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu
ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii
necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după
înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi
doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine-se ce-a fost al lor să
se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu un proces, în cazul în
care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector
Horvat, devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu
vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea
preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de
cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de
către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea,
înainte de vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu
rudele din România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu
Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu
fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de
jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de
pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la
moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere
blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de
pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de
vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din
întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc,
ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând… ”
   Capitolul XII - George
Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să-i
ceară un sfat, când să- i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să- i
îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă
George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita
niciodată, când aducea rachiu, să- i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie
sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe
oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că
umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale
pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul
de grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea –
nerostită de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl
determină pe titularul postului să se resemneze „ ca femeia când trebuie să-şi dea seama că a
îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice
că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească
opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a
speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care
permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă
femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca… ”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului
făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii
satului, spre a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă,
dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în
plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea –
aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii
neprevăzute şi pe nemerit.
În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor
sale prin alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la
Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura
Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu
Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi
printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt
ofiţer şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa
dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre
România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară… ”. În schimb
Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări,
orientată mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional,
afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala
lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm.
Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.

Comentariu
„Ion” de Liviu Rebreanu este primul roman interbelic obiectiv din literatura română.
Acesta a apărut în 1920, după o lungă perioadă de elaborare, așa cum însăși autorul
menționează în finalul operei, între 1913 și 1920.
Romanul românesc interbelic şi implicit romanul realist modern încep cu scrierile lui Liviu
Rebreanu, a cărui operă stă sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonată fundamentală a
creaţiei sale şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste.

Romanul este specia genului epic in proză, de mare întindere, cu o acţiune ce se

desfăşoară pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje şi un conflict puternic.

Naraţiunea este realizată la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient şi omniprezent în

raport cu personajele sale. Romanul este organizat în proză, format din două
părţi, Glasul pământului şi Glasul Iubirii, grupate în șase respectiv șapte capitole.

Acţiunea este construită pe două planuri paralele, tehnica de construcţie este

alternantă, la nivelul fiecărui plan tehnica folosită este înlănţuirea.
Titlul textului coincide cu numele personajului principal, sugerând intenția autorului de
a face din acesta tipul generic al țăranului ardelean.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt fixate încă din inceputul romanului, acţiunea

debutând in Ardeal, în curtea Văduvei Teodosia din satul Pripas, într-o zi de duminică.

În incipitul romanului autorul descrie drumul ce intră în sat, acesta fiind personificat

prin verbe dinamice („coteşte brusc”, „înaintează vesel”), nerăbdător să ducă cu el
destinul unui personaj. La intrarea în Pripas este descris Hristosul de tablă ruginit,
avertisment de text ce are valoare simbolică sugerând faptul că acolo se vor desfășura
evenimente tragice.

O secvență narativă semnificativă este cea petrecută chiar în incipit. Deşi o iubeşte pe

Florica, Ion dansează dansul tradițional împreună cu Ana. Având dorința ascunsă de a se
apropia de aceasta pentru pământurile acesteia. După dans Ion îi propune fetei să se
întâlnească in grădină: „să vii Anuţă … şti tu unde!”. Însă cei doi sunt prinși stând
împreună de Vasile Baciu. Astfel începe conflictul dintre Baciu şi Ion.

O altă secvenţă narativă semnificativă o reprezintă cea petrecută la nunta lui George

Bulbuc cu Florica. Astfel Ana realizează în sfârșit adevărul că Ion o iubea pe Florica, iar
către ea îl atrăgea doar pământul. Ion afirmă: „Da omoară-te dracului, că poate aşa am
să scap de tine!”, din care putem observa disprețul faţă de Ana.

„Ion” de Liviu Rebreanu prezintă lupta țăranilor ardeleni pentru pământ la începutul

secolului XX. Roman realist de tip obiectiv, „Ion” este o creaţie monumentală pe tema
pământului şi a condiţiei ţăranului, urmărită în toată complexitatea ei. Fiind primul
roman realist-obieetiv al literaturii române, „Ion” prezintă drama ţăranului ardelean care
trăieşte într-o lume în care pământul este nu doar un mijloc de existenţă, ci şi un criteriu
al valorii individuale. Romanul oferă o reprezentare veridică a vieţii românilor din Ardeal,
de la începutul secolului al XX-lea, astfel fiind şi o frescă a societăţii rurale.

Formula realismului obiectiv îşi găseşte expresia în romanul „Ion”, a cărui apariţie în anul
1920 reprezintă un moment semnificativ în evoluţia prozei româneşti, marcând naşterea
romanului realist modern.

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale sec. al XIX-
lea, realismul impune o nouă orientare estetică, care se caracterizează prin
reprezentarea veridică a realităţii, prin tendinţa de obiectivare, prin absenţa idealizării
personajelor şi a circumstanţelor în care aceştia acţionează. Destinul uman este supus
unor legi precise şi unor cauzalităţi previzibile, aşa cum afirmă şi criticul Nicolae
Manolescu „romanele realiste şi naturaliste sunt mai degrabă imagini ale destinului
decât ale vieții”.
Viziunea despre lume înfăţişată în acest roman este strâns legată de concepţia
scriitorului despre literatură şi menirea ei. Aşa cum mărturisea Rebreanu, pentru el
literatura este „creaţie de oameni şi viaţă”, iar romanul „fixează curgerea vieţii”, de aceea
el nu copiază realitatea, ci se îndreaptă spre un realism al esenţelor, devenind un narator
obiectiv, omniscient, care urmăreşte existenţa umană aşa cum este ea. Un argument
relevant pentru percepţia autorului privind raportul dintre realitate şi ficţiune o
reprezintă sursele de inspiraţie ale romanului. Trei momente importante au dus la
conceperea romanului: cunoscuta scenă a sărutării pământului din cap. al IX- lea îşi are
originea în realitate, când autorul a văzut un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care
a îngenuncheat şi a sărutat pământul; apoi povestea unei fete bogate, Rodovica, care a
fost bătută crunt de tatăl ei pentru că a rămas însărcinată cu un ţăran sărac din sat; iar al
treilea eveniment este o discuţie cu un sărac ţăran tânăr, Ion Pop al Glanetaşului care
vorbea despre pământ cu o dragoste pătimaşă.

Ca roman realist, „Ion” prezintă o lume ficţională creată în concordanţă cu realitatea, pe

care nu o copiază, ci o reface, o recreează. Acest univers are toate caracteristicile lumii
reale, de aceea are aspect verosimil, iar autorul nu înfrumuseţează realitatea, ci o
prezintă aşa cum este ea. La fel, şi „Ion” imită viaţa reală prezentând viaţa ţărănească
prin conturarea destinelor personajelor. Adevăratul roman realist este mai degrabă o
imagine a destinului decât a vieţii. Cel mai bine conturat personaj este Ion, personaj
realist, reprezentativ pentru o categorie socială prin relaţia sa cu pământul. Rebreanu
redă atmosfera epocii prezentând modul de gândire al ţăranului, problemele lui sociale,
politice, realizând astfel o adevărată monografie a satului ardelenesc de la începutul sec.
Al XX-lea.

Conform afirmaţiei lui Eugen Lovinescu: „ e cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române”. Autorul se îndepărtează de personajele sale, nu le ia apărarea, nu le
scuză faptele, nici nu le condamnă. Astfel, în roman relaţia narator-personaj este
obiectivă, naratorul fiind impersonal, omniscient, iar naraţiunea se realizează la persoana
a IlI-a. Totuşi autorul dirijează evenimentele, introducând semne prevestitoare prin care
se anticipează unele momente ale acţiunii. Un asemenea moment este descrierea
drumului care duce spre satul Pripas, care este un drum al destinului sau crucea strâmbă
a lui Isus de la intrarea în sat sau remarcabila descriere a horei, o „horă a sorţii”. Prin
perspectiva narativă obiectivă se creează iluzia realităţii, caracterul veridic al romanului.

Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea

derulării lor, iar perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Pripas şi unul
psihologic al trăirilor interioare din sufletul lui Ion: dorinţa de a avea pământ şi iubirea
Floricăi.

Modernă este nu doar prezentarea vieţii ţărăneşti dintr-o nouă perspectivă, este
modernă şi tehnica narativă, structura şi compoziţia operei. Romanul este structurat pe
două mari părţi „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, care sunt aşa-numitele voci
interioare care motivează acţiunile personajului. Prima parte urmăreşte patima lui Ion
pentru pământ şi dorinţa lui de a deveni fruntaşul flăcăilor din sat, iar partea a doua
prezintă confruntarea flăcăului cu glasul iubirii care îl va duce la pierzanie. Cele 13
capitole, distribuite simetric în cele două părţi, urmăresc lupta disperată a personajului
de a ajunge de la marginea societăţii rurale spre centrul ei.

Titlurile capitolelor sunt sugestive, având caracter simbolic, ca de ex. „începutul”,

„Ştreangul”, „Zvârcolirea” „Noaptea”, etc. Compoziţia romanului este circulară datorită
începutului şi finalului identic, construit pe motivul drumului, drumul care duce spre
satul Pripas şi care, în final, iese din Pripas îmbătrânit şi obosit de zvârcolirile vieţii, de
patimile la care a fost martor. Crucea strâmbă a lui Isus, care veghează lângă drum este
un alt element simbolic al operei, prevestind drama care va urma. Romanul este o
monografie a satului ardelenesc de la începutul sec. al XlX-lea. Prin tehnica
contrapunctului se prezintă viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale, dar şi unele
momente semnificative ale vieţii, cum ar fi nunta Laurei cu Pintea respectiv nunta Anei
cu Ion sau conflictele puternice dintre ţăranii Vasile Baciu şi Ion respectiv preotul Belciug
şi învăţătorul Herdelea. Acţiunea se desfăşoară pe două mari planuri narative care uneori
se derulează paralel, alteori se intersectează, formând imaginea unei lumi reale
complexe, generând aspectul monografic al satului transilvănean. Astfel, prin tehnica
planurilor paralele se prezintă viaţa ţăranilor, avându-1 în centru pe Ion şi viaţa
intelectualităţii satului, format din familia Herdelea şi preotul Belciug. în ceea priveşte
ritmul narativ, acesta se accelerează spre final, după moartea eroului evenimentele finale
având caracter rezumativ.

Tema romanul este prezentarea problematicii pământului de la începutul sec. al XX-lea,

concretizată prin lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele faptelor
sale, tema centrală dublată de tema iubirii. Tema romanului implică şi caracterul ei
monografic, care orientează naraţiunea spre prezentarea marilor evenimente ale satului
ca nunta sau hora,şi prezintă stratificarea socială, instituţiile satului, organizarea familiei,
dar şi realităţi psihologice cum ar fi ura, violenţa, duşmănia.

Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură specifică a romanului. Conflictul

principal este reprezentat prin lupta pentru pământ a ţăranului, reprezentat prin dorinţa
pătimaşă a lui Ion de a avea pământurile lui Vasile Baciu, Ana fiind un mijloc de a pune
mâna pe pământuri şi un pretext al dorinţei de răzbunare a lui Ion pentru jignirea
primită. Acest conflict social ilustrează ura ţăranului bogat faţă de cel sărac respectiv
invidia celui sărac faţă de cel bogat. Conflictul interior este cel psihologic, arătând
adevărata dimensiune a dramei eroului: dorinţa de a se îmbogăţi şi iubirea adevărată
faţă de Florica. Acest conflict este simbolizat şi prin cele două titluri „Glasul pământului”
şi „Glasul iubirii”, voci care se aud succesiv apoi simultan, creând situaţia finală a
tragediei lui Ion. Conflictele secundare completează imaginea: neînţelegerile dintre Ion
şi Simion Lungu sau George Bulbuc, conflictul dintre preot şi învăţător.

Acţiunea romanului debutează cu o expoziţiune amplă, în care sunt prezentate locul,

timpul şi personajele. într-o duminică, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea se
adună la horă toţi locuitorii satului Pripas. în ritmurile fierbinţi ale horei se conturează
hotărârea lui Ion de a o cuceri pe Ana, fata urâtă, dar bogată a lui Vasile Baciu, părăsind-
o astfel pe Florica, fată frumoasă, dar săracă. Apariţia lui Vasile Baciu marchează intriga.
Văzându-şi fiica împreună cu Ion, se înfurie şi îl numeşte pe Ion „sărăntoc”, umilindu-1
astfel pe flăcău în faţa întregului sat. Această jignire declanşează în sufletul ţăranului
mândru şi ambiţios setea de răzbunare care se va termina dezastruos pentru toate
personajele. Desfăşurarea acţiunii prezintă, pe mai multe planuri, evoluţia destinelor
personajelor. După horă Ion se bate cu George la cârciumă, adevăratul motiv fiind Ana.
Ion renunţă temporar la pasiunea pentru Florica şi îşi concentrează energia asupra
planului de cucerire a Anei, care este şi planul de răzbunare pe Vasile Baciu. O seduce pe
Ana, o lasă însărcinată, forţându-1 pe Baciu să fie de acord cu căsătoria. Pentru Ana
începe un adevărat calvar: este bătută şi alungată de tată şi de soţ. Faptul că Ion intră în
posesia pământurilor şi se naşte copilul, nu rezolvă problemele. Umilită şi respinsă de
toţi, Ana hotărăşte să se sinucidă. Nici sinuciderea soţiei, nici moartea copilului nu
trezesc în sufletul lui Ion regrete, pentru că atât Ana, cât şi copilul erau simple garanţii
ale pământului. Punctul culminant este reprezentat de hotărârea lui Ion de a se
reîntoarce la pasiunea iniţială, la iubire, la Florica, care între timp s-a măritat cu George
Bulbuc. Deznodământul este previzibil: într-o noapte Ion o vizitează pe Florica şi este
surprins de George care îl ucide cu sapa. Criminalul este arestat, Florica urmează să
trăiască singură, iar pământurile ajung în posesia bisericii.

Planul secundar al romanului urmăreşte destinul şi necazurile familiei învăţătorului

Herdelea. El îşi zidise casa pe pământul bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relaţiile
învăţătorului cu preotul însă se degradează cu timpul, de aceea Herdelea se teme că ar
putea pierde toată agoniseala şi i-ar rămâne familia pe drumuri. Situaţia devine şi mai
tensionată când învăţătorul îl ajută pe Ion la proces. Preotul Belciug are o personalitate
puternică, este cel mai respectat şi temut om din sat, având autoritate asupra întregii
colectivităţi.

într-o altă perspectivă, satul este ilustrat în relaţiile cu regimul administrativ şi politic
austro-ungar. Cei mai afectaţi sunt intelectualii, deoarece autorităţile reprezintă
asuprirea naţională care se manifestă mai ales la această clasă socială. Avocatul Victor
Grofşoru militează pentru emanciparea socială şi naţională pe căi legale, pe când Titu
Herdelea, cu aere de poet, este un visător la unitatea naţională.

Oglindind principiile modernismului lovinescian privind teoria iihitaţiei şi cea a

sincronismului, Liviu Rebreanu este creatorul unei adevărate capodopere de roman în
care viaţa este transformată în univers ficţional, dar şi ficţiunea are influenţă asupra
realităţii. Conform programului realist, autorul adoptă un stil neutru, impersonal,
prezentând autentic o lume în care personajele au destine dramatice, reprezentând
caractere umane ale realităţii. Structura romanului, tema, descrierea destinelor, felul în
care trăiesc, gândesc şi simt personajele, oferă o reprezentare veridică a realităţii rurale
de la începutul sec. al XX-lea.
Morometii de Marin Preda
Rezumat
Actiunea primului volum este structurata pe mai multe planuri narative.
In prim plan se afla Morometii, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri mocnite. Taran
mijlocas, Ilie Moromete incearca sa pastreze intreg, cu pretul unui trai modest, pamantul familiei
sale, pentru a-l transmite apoi baietilor.

Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nila si Achim, isi doresc independenta economica
si un trai mai bun la oras. Ei se simt nedreptatiti pentru ca, dupa moartea mamei lor, Ilie
Moromete s-a insurat cu alta femeie, Catrina, si ca are inca trei copii: Tita, llinca si Niculae.
indemnati de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclita Guica, cei trei baieti pun la cale un plan
distructiv, dandu-si seama ca problemele economice ale familiei nu vor putea fi depasite. Ei
intentioneaza sa plece la Bucuresti, Iara stirea familiei, pentru a-si face un rost. In acest scop, ei
vor sa ia oile, cumparate printr-un imprumut la banca si al caror lapte constituie principala hrana
a familiei, si caii, indispensabili pentru munca la camp.

Prin vanzarea oilor si a cailor, ar obtine un capital pentru a incepe viata la oras. Datoria la banca
nefiind achitata, planul celor trei baieti da o grea lovitura familiei. Achim ii propune tatalui sa-l
lase sa plece cu oile la Bucuresti, sa le pasca in marginea orasului si sa vanda laptele si branza la
un pret mai bun in capitala. Moromete se lasa convins de utilitatea acestui plan, amana achitarea
datoriei la banca si vinde o parte din lotul familiei pentru a-si putea plati impozitul pe pamant,
fonciirea. Insa Achim vinde oile la Bucuresti si asteapta venirea fratilor.

Dupa amanarile generate de refuzul lui Nila de a-si lasa tatal singur in preajma secerisului, cei
doi fug cu caii si cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit sa vanda din nou o parte
din pamant pentru a-si reface gospodaria, pentru a plati foncierea, rata la banca si taxele de
scolarizare ale lui Niculae, fiul cel mic.

Planurile secundare completeaza actiunea romanului, conferindu-i caracterul de fresca sociala:

boala lui Botoghina, revolta taranului sarac Tugurlan, familia chiaburului Tudor Balosu,
dragostea dintre Polina si Birica, discutiile din poiana lui Iocan, rolul institutiilor si al
autoritatilor in satul interbelic.

in volumul al doilea, vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusa, fiind inlocuita de o alta,
lipsita de glorie. Autoritatea lui in sat se diminueaza, iar unitatea familiei nu se reface. Se
deruleaza o istorie tulbure.
Taranii isi schimba atitudinea fata de Ilie Moromete. Vechile dusmanii se sting. Guica murise,
fara ca relatiile cu fratele ei sa schimbe. Moromete se apucase de negot, treburile ii mergeau
bine, castigase bani frumosi, dar, in mod inexplicabil, il retrage pe Niculae de la scoala pe motiv
ca nu-i aduce nici un beneficiu. Toata atentia si energia tatalui se concentreaza in incercarea de
a-i aduce acasa pe baietii fugari. Astfel el cumpara la loc pamanturile vandute odinioara si pleaca
la Bucuresti pentru a-i convinge pe baietii mai mari sa revina in sat.

Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nila, portar la un bloc si Achim, care avea un
mic magazin de „Consum alimentar" refuza incercarea de reconcilere a tatalui. Mai mult decat
atat, afland de „tradarea" sotului, Catrina il paraseste, ducandu-se sa locuiasca „in vale", la fata ei
din prima casatorie, Alboaica. Destramarea familiei continua cu moartea lui Nila in razboi.
Fetele se casatoresc, dar familia Moromete pare atinsa de un blestem, fiindca sotul Titei, desi
scapase din razboi, moare intr-un accident stupid in sat. Paralel cu procesul de disolutie a
familiei Moromete, este prezentata si destramarea satului traditional.

Fiul cel mic, Niculae, se indeparteaza din ce in ce mai mult de tatal sau, se inscrie in partidul
comunist, este trimis la o scoala pentru activisti si se intoarce in sat cu sarcina de a supraveghea
strangerea cotelor si predarea lor catre stat. Niculae se orienteaza cu dificultate in tesatura de
intrigi pusa la cale de oportunistii de profesie, care isca un conflict in sat. Aceste intamplari
determina destituirea activistului Niculae Moromete, care se retrage pentru a-si continua studiile
si devine inginer horticultor. Evenimentele se concentreaza in vara anului 1951, in paralel cu
secerisul si treieratul graului si cu sedinta organizatiei de partid satesti, in care este numit
presedinte al Sfatului Popular tanarul taran sarac, Vasile al Moasei.

Pe de alta parte, Ilie Moromete isi pierde prestigiul de altadata, autoritatea lui in sat se
diminueaza, vechii prieteni au murit sau l-au parasit, iar noii prieteni i se par mediocri. Barbatul
traieste o iubire tarzie cu Fica, sora mai mica a fostei lui sotii, care a fost toata viata indragostita
de el, apoi se implica in viata social-politica a satului, sprijinind candidatura lui Tugurlan in
functia de presedinte al Sfatului Popular, pentru ca acesta sa tempereze actiunea de colectivizare.
Ilie Moromete nu accepta ideea ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie ,,sa dispara
".

Romanul se incheie zece ani mai tarziu cand Niculae, ajuns inginer horticol si casatorit cu
Marioara, fiica lui Adam Fantana, care a devenit si ea asistenta medicala, afla de la Ilinca, sora
sa, ca Moromete murise, se stinsese incet fara a suferi de vreo boala. In ultimele clipe de viata,
Moromete avea slabiciunea de a umbla prin sat.

Ultima oara fusese adus acasa cu roaba. Cazut la pat, el isi exprima crezul de viata spunandu-i
doctorului: „Domnule... eu totdeauna am dus o viata independenta. ".In finalul romanului, tatal si
fiul se impaca in visul lui Niculae.
Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin
Preda 
Rezumat
Volumul I 
Partea întâi
I.Autorul se gândeşte la moarte. Aflăm că va fi condamnat la închisoare pe viaţă, prietenul său,  fost judecător, îl
sfătuise să scrie tot ce s-a întâmplat. Autorul se gândea la liberatate care era negată.  Aflăm că tatăl său fusese
monteur de avioane şi că fiul său avea şi o fetiţă(este impropriu să folosim termenul de „autor” deoarece autorul a
intrat în pielea personajului Victor Petrini, naraţiunea se face la persoana I, deci sunt relatate întâmplările lui Petrini
chiar de el însuşi).
II.Personajul spune că fusese un adolescent turbulent, pentru duritatea sa fusese deseori pedepsit de părinţi, fetele îl
ocoleau. La şcoală avea deseori probleme, fiind dus de multe ori la cancelaria şcolii, mustrat de subdirector –Laţcu-şi
de părintele Dohe căci nu credea în existenţa lui Dumnezeu.
III.Personajul vorbeşte de mama  sa care acum murise, tatăl său peţise în casa unui funcţionar cu multe fete. Sora
mai mică a mamei sale era îndrăgostită de tatăl său. Mama lui îî lăsa prea mare libertate tatălui său, acesta putea să
facă ce vroia. Aflăm despre mama personajului că era foarte credincioasă, Acesta fiind prezent în toate gândurile ei.
Personajul îşi aminteşte de copilăria sa, când a băut cafea cu lapte dintr-o ceaşcă din porţelan cu flori roşii şi
albastre.
IV.Mama sa nu a putut avea copii mulţi ani de zile, dar se ducea regulat la biserică, până când a reuşit să nască. O
întâmplare i-a rămas autorului în minte, şi anume când era în liceu şi avea 14 ani, mama lui 38, iar tatăl său 40, s-au
culcat în trei paturi. Tatăl s-a trezit şi s-a dus în patul mamei, nu a fost primit. I s-a părut foarte ciudat faptul că mama
l-a numit pe tatăl său bătrân deşi el era încă tânăr. 
V.La vârsta de 18 ani, a început să crească trufia personajului, nu credea în divinitate, o întreba pe mama lui ce era
păcatul, din punctul său de vedere mama lui nu era o păcătoasă, pentru că nu încălca nici una din poruncile
Domnului. 
VI.Când era tânăr, personajul nu prea era în ton cu ceilalţi. Tienrii îl ocoleau, el se izola. O dată se îndrăgostise de o
fată pe nume Paula, un an de zile se ducea la ea în cartier, cu un băţ pentru câini, dar dragostea nu-i era împărtăşită
şi a renunţat. Astfel se îndreaptă spre alte grupuri de tineri, intră în grupul unor băieţi din clasa a opta: Asanache,
Szekely, Pretorian(Puloş)-vedetă de fotbal.  Aici apare pentru prima dată numele personajului, şi anume Victor
Petrini. Împreună cu ei a mers la un local de petrecere „Mama Răniţilor” unde  au sărbătorit, au petrecut, au băut
pentru intrarea lui Petrini în grupul nou de prieteni. La masa a venit şi domnişoara Nineta Romulus, din clasa a
şasea. Aceasta a fost prima iubire a lui Petrini, care o conduse la ea acasă unde a făcut pentru prima dată dragoste.
VII.Aflăm că Nineta nu mai era elevă, trăia din economiile bunicii sale, ea provenea dintr-o familie foarte înstărită.
Petrini petrecea multe seri cu ea, dar ceva nu mergea. Dragostea lor era simplă, Nineta avea „sufletul ca un izvor”,
nu-l iubea pentru totdeauna, aşa cum credea Petrini. Ea avusese şi alte legături cu alţi bărbaţi, la 14 ani chiar
fusesse exmatriculată căci se încurcase cu un profesor. Petrini i-a spus că la anul va ajunge student la filozofie, căci
îi plăcea această materie şi se va căsători cu ea, dar ea rămăsese indiferentă la spusele acestuia. Era o iubire
ocazională pentru Nineta, în următoarea zi poate nu mai vroia să-l vadă. Au plecat amândoi la plimbare, dar până la
urmă s-au despărţit, el nu a vrut să apuce strada pe care ea a ales-o. Cu toate că o căutase după aceea, nu a mai
găsit-o. 
VIII.Părinţii au aflat că nu la ceaiuri şi-a petrecut fiul lor timpul, ci cu o prostituată. Tatăl striga la el, zicând că va
ajunge un dezaxat, că a făcut de râs toată familia. În timpul acesta mama sa plângea, iar Petrini îi vorbea, zicând că
nu a păcătuit că a iubit, şi că mama lui nu şi-a iubit soţul ci doar a vrut să se mărite. Tatăl i-a spus că-şi va găsi o
amantă(ceea ce mai târziu s-a şi întâmplat), acesta l-a pălmuit, Petrini spunând că nimic nu se rezolvă cu bătaia.
Petrini a luat bac-ul, a intrat la Facultatea de Litere şi Flisofie, dar pe Nineta nu a mai întâlnit-o. Ea plecase la Beiuş,
s-a căsătorit cu 2 bărbaţi, şi nu în ultimul rând şi-a părăsit şi copiii. Într-o perioadă se vorbea că ar fi redactoare la un
ziar, unde i se pieduse şi urma. 
IX.A mai încercat să de a de Nineta, mergând la soţi şi la copii. Dar cu siguranţă se sinucisese cu acel tub de pastile
de care spusese. Petrini revine la povestirea cu facultatea. Portretul lui Petrini:”Aveam figură frumoasă fizic, dar urâtă
în expresie. Aveam sprâncene groase, de timpuriu bărbăteşte, dar puternic şi armonios desenate, ochii mari şi negri,
cu focarul mare parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totuşi limpezi, deschişi, nu se fereau, nu
alunecau când mă uitam la cineva[…], nasul şi bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă
senzualitate, obrazul tras, laminat, ascetic”. O fată de la universitate, care semăna cu o căprioară, de o frumuseţe
deosebită, pe nume tot Căprioara(sau aşa îi spunea el), îl privea insistent şi îi spuse că e un bărbat bine, nu urât cum
credea el însuşi despre el. Apoi s-a îndrăgostit de ea.
X.Fata nu ştia materie, dar trecea la examene datorită frumuseţii sale. Aflăm că Petrini îi propuse să se
căsătorească, că, el terminând anul acela, devenind profesor, putea să se întreţină şi ea să termine anul pe care îl
mai avea. În vacanţă, ea plecase la ţară, la părinţi şi se întoarse la facultate de unde dispăruse. Anchetatorul a venit
de la Bucureşti, şi l-a chestionat pe Petrini, care nu a spus adevărul, a declarat doar că a primit o scrisoare de la ea
prin care ea spuse că între ei totul s-a terminat şi că era plecată din ţară. 
XI.Cât timp a fost la ţară, Căprioara l-a înşelat cu un medicinist. Petrini s-a dus la facultate s-o întâlnească, şi a
observat înstrăinarea. Încă o dată a fost lovit, iubea şi nu a fost iubit. L-a cunoscut pe doctor la un pahar de coniac şi
i s-a părut simpatic. Îl durea ruptura cu Căprioara, dar a început să uite, deoarece şi-a dat licenţa şi a început să
predea logica la o şcoală normală.
XII.Căprioara l-a căutat la şcoală şi i-a spus că şi-a dat seama că doar pe el îl iubea, şi că l-a părăsit pe chirurg. Dar
Petrini şi-a dat seama că doctorul o părăsise pe ea. O primise din nou în viaţa lui, o iubea din nou şi ea pe el, îi
propuse să se mute la el în apartament, dar ea era neliniştită. I-a spus adevărul că era însărcinată cu doctorul, dar
acesta a vrut să o ia în căsătorie, cu toate că se iubeau.
XIII.Au fost la un bal şi apoi să facă avortul la doctorul A., pentru că Petrini nu o putea accepta cu un copil al altuia, n-
o iubea aşa de mult.  Au fost refuzaţi şi a trebuit să meargă la doctorul B., care pentru o sumă mare de bani
acceptase. Numai că fata a murit, doctorul fiind beat iar sarcina era înaintată. Sau fost implicaţi în această crimă
doctorul A. şi C., director al unui spital. B. A încercat să se sinucidă, dar nu a reuşi şi a fost acuzat de crimă, primind
câţiva ani de închisoare.  Petrini a dezvăluit totul acnhetatorului din Bucureşti. El se simţise vinovat pentru această
faptă, pentru că el a propus fetei să facă avortul. L-a mai văzut o dată pe chirurg care aproape că nu l-a băgat în
seamă. Era de înţeles faptul că amândpi erau vinovaţi moral pentru cele întâmplate.              

Partea a doua
I.Exact în anul în care se termina războiul, lui Petrini i se ceru să se prezinte la Bucureşti pentru o şcoală de ofiţeri de
artilerie. Cu toate că cel de-al doilea Război Mondial fusese cumplit, aducând răni grave, boli, secete, acest lucru nu
l-a marcat pe Petrini. Înainte de a fi încorporat, şi-a cunoscut viitoarea soţie. 
II.Petrini s-a împrietenit cu un coleg de-al său, cu profesorul de limba şi literatura română, Petrică Nicolau, care
scosese un volum de versuri. A fost şi el în frontul de vest ca şi ofiţer de rezervă şi s-a întors nevătămat. Discuta cu
Petrini situaţia războiului, despre Stalin şi Hilter.
III.Petrică i-a spus că în curând comuniştii vor fi la putere şi toţi românii vor adera la partidul lor, căci omul era tot
timpul intersat de viaţă în primul rând şi apoi valorile morale.
IV.Petrini i-a văzut soţia, i-a remarcat picioarele. Soţii nu s-au salutat când s-au întâlnit şi după felul cum vorbea
Petrică despre ea, Petrini şi-a dat seama că ceva nu mergea bine în căsnicia lor. 
V.Petrică era de regulă pesimist, tocmai din cauza soţiei lui. Aceasta îi împrumutase din cărţi, cămăşi, pantaloni,
lemne,  prietenilor, nu făcea mâncare, doar stătea într-un fotoliu şi citea reviste de arhitectură(căci era arhitectă).
Aceste lucruri îl deranjau pe Petrică.
VI.Petrini a fost invitat de familia Nicolau la masă. A fost impresionat de bogăţia casei, o adevărată maiestuozitate.
Matilda a întârziat, când totuşi a sosit, Petrică s-a înmuiat, nu mai era revoltat, iar Petrini era de-a dreptul fascinat de
Matilda, şi nu de biblioteca imensă a lui Petrică.
VII.Au purtat o disuţie interesantă şi intelectuală, în care a intervenit Matilda, şi doar pentru a-l supăra pe Petrică. La
plecare, Matilda l-a întrebat pe Petrini unde locuieşte pentru a-l vizita, dar el nu iî spusese.
VIII.Petrivcă era din nou supărat şi Petrini îi propuse să divorţeze, singura soluţie ca Petrică scape de Matilda.
Aceasta a venit în vizită la Petrini şi se plimbară prin zăpadă.
IX.Petrini a încercat să-l convingă pe prietenul său să divorţeze, dar acesta nu a fost la avocat. Petrică ştia de
plimbarea lui Petrini cu soţia sa dar nu era gelos. Aflăm că Matilda este rusoaică, Dumitrivna, iar apartamentul în
care locuia era al ei, căci i-l cumpărase primul soţ al ei, un profesor universitar evreu.     
X.Petrini s-a dus la ei ]n vizită. A asistat la o ceartă grozavă dintre cei doi soţi, în urma căreia, Petrică era sigur că se
va despărţi de ea.
XI.Petrini o sunase pe Matilda, s-o întrebe de Petrică. Ea veni din nou la el şi discutară elevat, idei filosofice.
Bineînţeles, Matilda era net inferioară lui Petrini, care  a studiat atâta timp. Petrică a plecat de acasă, la părinţi.
XII.S-au despărţit, cei doi. Matilda a venit la Petrini şi i-a povestit despre căsătoria cu Petrică. Petrică era băiatul lui
tăticu’ şi când acesta a aflat că fiul lui s-a căsătorit, a avut un adevărat şoc, i-a cerut Matildei să pună apartamentul
pe numele lui. Dar aceasta nu a vrut. Petrică a tot lăsat-o singură, chiar de sărbători, şi pleca la tăticul său unde
stătea mult timp, până când ea venea să-l caute. Socrul i-a spus fetei că nu se va lăsa până nu-i vedea despărţiţi.
Petrică se duse apoi la război, a a juns şi în munţii Tatra, dar războiul nu-l schimbase la suflet. După asta tot fugea la
tăticu. Matilda se săturase de acestă situaţie. 
XIII.Petrini a plecat la şcoala de artilerie, unde a fost chemat, şi a corespondat prin scrisori cu Matilda, şi o întreba
cţnd va divorţa, de ce nu o făcea mai repede, să încerce să-l uite pe Petrică. Petrini s-a îndrăgostit de Matilda, drept
dovadă stăteau scrisorile trimise în care îi cere să-i divorţeze. Numai că Petrică  se întoarse acasă şi i-a spus că a
descoperit scrisorile de la Petrini, dar nu e gelos. Matilda a mers la Petrini când acesta s-a întors acasă şi acesta o
sărută. Ea l-a învitat într-o duminică la ei. Petrini o iubea pe Matilda, dar nu era sigur că şi aceasta îl iubea. 
XIV.în acea duminică au plecat în excursie prin pădure. Soţii erau foarte liniştiţi, lucru ce l-a nelămurit pe Petrini.
Petrică nu părea supărat, chiar îi spuse că ştia că Matilda îl iubea, dar îl prevenise că relaţia între ei nu va merge,
între ei fiind o dieferenţă de 5 ani-ea fiind mai mare. Până când totul a explodat, Petrică a citit una dintre scrisorile
trimise de Petrini, şi a început să-l critice. Petrini şi-a dat seama că totul a fost o farsă, plănuită de la început, şi se
gândea că poate Petrică se întorsese la soţia lui doar pentru apartamentul luxos pe care ea îl deţinea. Petrică s-a
retras, mergând spre casă s-a urcat într-un copac şi a urlat cu toate puterile sale, Petrini crezând că acesta a
înnebunit. Matildei i se păruse totul normal, în acest moment Petrini s-a gândit să o rupă cu ea. 
XV. dar nu s-au despărţit, ea a venit la Petrini şi au făcut dragoste. S-au căsătorit peste 2 ani, când a reuşit să
divorţeze de Petrică, şi în toamna anului 1948, el s-a mutat în apartamentul cel luxos.

Partea a treia
I.S-a mutat la ea, Petrini nu a avut prea multe lucruri. Matilda i-a spus că în ţară are loc epurarea bibliotecilor de
cărţile rasiste şi naziste. Ea intrase în partidul comunist şi Petrini a devenit asistent universitar la catedra de filosofie
şi litere. 
II.La masă, au vorbit de primarul Calean, care înainte a fost plăcintar, şi acum ordine Matildei. Aflăm că Petrică şi-a
găsit o altă femeie. Când se întâlnise Petrini cu el, înainte de căsătorie şi de a se pronunţa divorţul, Petrică i-a spus
că se va aştepta de la el să-şi dea seama că nu o iubea pe Matilda. Dar căsnicia lor mergea cât de cât. 
III.De 7 noiembrie erau manifestaţiile comuniste. Petrini a fost nevoit să se ducă şi el căci altfel ar fi fost notat absent
şi acest lucru nu era deloc bun. În timpul manifestaţie, colegul său, Cubleş, strigase lozinci antimaghiare şi pro Ardeal
şi a fost ridicat de 2 securişti. Cubleş era îngrozit. În faţă erau manifestanţii maghiari care au început să strige
trecerea Ardealului la Ungaria, după  care s-u liniştit. 
IV.Când s-a întors acasă Petrini a fost primit cu răceală. Apoi a ieşit la o plimbare, după care se întoarse şi nu a găsit
nimic de mâncare acasă. S-a gândit că o va lua pe urmele lui Petrică, care a păţit-o la fel. S-a hotărât să lucreze.
Telefonul a sunat şi Matilda l-a certat, spunându-i că trebuie să fie la Tasia, unde se sărbătorea căsătoria lor.  S-a
dus.
V.Acasă la Tasia a fost primit cu răceală, aproape nu a fost băgat în seamă. A cunoscut-o pe Tamara Artimon şi pe
fratele roşcovan al Matildei, Petea. Acesta s-a îmbătat şi l-a sărutat pe gât, acesta nu*l suportase şi l-a împins la
perete. Petrini nu se simţea deloc bine în jurul rudelor sale din partea soţiei. 
VI.Îl cunoscu mai bine pe Vasile Lemnaru(Vasia) şi pe Tasia(Nastasia), soţia acestuia. Petrini îi spuse bancuri la
ureche, Tamarei, şi apoi se ridică şi a plecat cu Matilda acasă. 
VII.Pe stradă nu au vorbit nimic, ea doar l-a întrebat ce a avut cu Petea, la care ea ţinea aşa de mult, şi de ce a
devenit aşa de posomorât. Petrini nu prea îşi înţelegea nevasta. Nu mai era cea dinainte cu care trăise 2 ani, înainte
să se căsătorească.
VIII.Nu mai ieşeau aproape niciunde împreună. Uneori era nepăsătoare în dragoste, alteori era prea sufocantă.
Petrini se săturase să o tot analizeze şi să-i urmărească stările prin care trecea.
IX.Într-o zi, Petrini se pomeni la facultate cu dentistul Vaintrub, care devenea noul decan.şeful de catedră, un mare
poet-cred că e vorba de Lucian Blaga-, a fost dat afară din acest post pentru că a spus ce nu trebuia. Petrini a vrut
să-l viziteze.
X.Petrni se duse totuşi să discute cu fostul şef de catedră, au discutat îndelung şi i-a cerut aceastuia să se întoarcă
înapoi la catedră. Nu de el depindea acest lucru.
XI.Petrini l-a sunat pe unul dintre prietenii pe care şi i-a făcut, Ion Micu, asistent la litere, interesat de presă. Era
căsătorit cu Ivona, o femeie ce nu-l iubea. Petrini i-a spus despre marele poet care a fost dat afară din cauză că nu a
acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov, în locul lui fiind numit Roşu
Decebal.micu îi spuse că nu mai putea face nimic cu marele poet. Au plecat la o braserie a hotelului Royal unde au
băut cafea şi bere.
XII.A pornit o discuţie intelectuală, Petrini i-a venit ideea cu Era Ticăloşilor, un titlu de eseu la care lucrează şi-l va
termina mai târziu.
XIII.Discuţia continua, despre politică, războaie. Petrini regreta faptul că marele poet a fost dat afară din postul său, şi
nu putea să facă nimic să-l ajute.
XIV.După ce au mâncat ceva, discuţia a continuat. Petrini se uita în jur să vadă cine frecventa acel hotel, îi era frică,
că aşa cum erau vremurile să nu ajungă să predea abc-darul. Într-un târziu au plecat înainte a sunat-o pe Matilda să-
i spună să nu-l aştepte. Aflăm că cei doi s-au înstrăinat aproape complet de un timp.
XV.Întorcându-se acasă a văzut lumină în dormitor, Matilda îl aştepta. A sunat la uşă şi ea nu venise să-i deschidă.
Supărat, Petrini a mers în bibliotecă să-şi ia caietele, în care îşi nota lucrările, ideile, şi a găsit uşa de la birou cu
lacătul spart şi caietele răsfoite. S-a înfuriat şi a plesnit-o pe Matilda, după care i-a reproşat că mariajul ei cu Petrică
nu a mers din cauza ei, căci ea se comporta la fel şi cu fostul ei soţ. Ea plângea şi i-a spus că a aşteptat toată seara
să-i spună vestea că va aştepta un copil de la el.
XVI.Ea îi explică că o deranja faptul că el se ascundea de ea, închizând caietele, el tocmai de aceea o făcea ca ea
să nu râdă de el, aşa cum a râs de poeziile lui Petrică. El îi spuse că ea era de vină, căci după căsătorie se
schimbase radical, nu-l mai suna la facultate, nu-l aştepta zâmbind, se culca devreme, nu mai comunicau, nu se mai
plimbau împreună. Ea puse vina pe el. petrini spuse degajat că puteau să se despartă, iar ea putea face avort. Ea se
culcase în cameră, iar Petrini a plecat la o plimbare, trebuia să ia aer curat. Nu vroia să renunţe la ea pentru că o
iubea foarte mult. Şi apoi mai era şi copilul care nu se putea naşte nelegitim.

Partea a patra
I.Ion Micu a fost amenninţat cu concedierea din postul său de profesor, dacă nu ar fi ţinut o conferinţă despre opera
Amăicăluţului, pe care înainte îl criticase. Micu, care înainte a făcut închisoare pentru părerile lui, trebuia să se
supună, lucru ce-l indignă foarte tare pe Petrini. Între timp îl cunoscuse pe Ştefan Pop(Ciceo), care devenise
judecător.
II.Pe Ştefan l-a cunoscut într-un parc. Era de-o vârstă cu Petrini şi tocmai demisionase din funcţia de judecător, fiind
în prezent, avocat. Îi povestise lui Petrini cazurile pe care le-a avut, ultimul fiind pentru el finalul carierei de judecător.
O femeie declarase că fusese violată de 2 indivizi, răpită cu forţa, numai că şoferul taxiului şi chelnerul nu nu au
declarat aşa ceva, fiind clar că era un caz de prostituţie. Judecătorul a primit un telefon sinistru în care î se cere să-i
acuze pe cei 2 indivizi la câţiva ani de închisoare. Cum Ştefan nu se lăsase intimidat, i se luase cazul. Nu putea
suporta nedreptatea, căci cei 2 tipi şi chiar şi şoferul taxiului au fost condamnaţi. Devenind avocat, l-a ajutat pe
şoferul taxiului, şi a reuşit să-i micşoreze pedeapsa de la 5 ani la 2 ani de închisoare. Petreceau împreună sâmbetele
acasă la Ştefan, urmăreau serialul Sfântul cu Simon Templar. Beau vin şi mâncau sanvişuri(el şi cu Petrini).
III.În acest capitol se revine la prezent, adică în celula lui Petrini, care-şi scrie memoriile. Vine Ciceo la el, îi aduce de
mâncare şi un flacon(probabil otravă). Dacă va fi condamnat la 20 de ani de închisoare, Petrini nu mai vroia să
trăiască. De fapt singurul lucru pe care-l mai doreşte e să-şi termine cartea. L-a întrebat pe Ciceo de Matilda, acesta
i-a spus că mai bine nu ar şti.
IV.Se revine în trecut, la povestirea lui Petrini. Cu toate că Matilda îi ceruse să plece, Petrini  refuză. Se înstrăinaseră
complet. Petrini nu putea uita cei doi ani petrecuţi împreună, înainte de a se căsători cu ea. Iubirea lor trecea prin mai
multe ipostaze, dar numai Matilda se schimba, el era la fel.
V.Petrini a încercat să se apropie de ea, îi spuse că o iubeşte, dar ea l-a făcut mincinos. Petrini nu-şi înţelegea soţia,
nu ştia cum să se comporte, singurul lucru de care era sigur e că o iubea la disperare.
VI.S-a realizat reforma învăţământului, mulţi oameni au fost daţi afară din facultate, Petrini şi ion Micu au rămas.
Petrini l-a cunoscut în această perioadă pe Ben Alexandrescu, un nou coleg marxsist, care i-a propus să intre în
partid.
VII.Cum într-o zi Petrini a întârziat la masă, fiind cu Micu, Matilda se simţi neglijată şi i-a propus soţului ei să-l invite
pe Micu la masă, împreună cu soţia lui Clara. Aceştia au venit, iar Petrini a fost impresionat de acest cuplu care arăta
atât de clar că se iubeau. Matilda a discutat cu Micu despre feminitate, despre revoluţionarea femei. Oricum, vizita a
fost penibilă de-a dreptul.
VIII.După plecarea musafirilor, Matilda a înţeles foarte bine că  nu a fost agreată de ei, şi a devenit geloasă pe Clara.
Apoi i-a spus lui Petrini că Petrică era foarte bolnav, i se agravase boala Parkinson, pe care el o avea încă de pe
vremea când erau împreună. Petrini s-a dus să-l viziteze, dar nu ieşi mare lucru din această vizită. 
IX,X.Petrini avea atât de multă nevoie de dragostea ei, căuta să fie aproape de ea, până când schimba tactica.
Devenea nepăsătormse gândea că după ce va naşte o va pedepsi el. Ea îl ura, sau cel puţin aşa credea el. în luna a
opta, ea a vrut să plece, şi-a făcut bagajele, dar furios, Petrini i-a împrăştiat hainele şi nu a lăsat-o să plece.
XI.Matilda a născut o fetiţă pe care o numiră Silvia, după mama lui Petrini.săţia îi povesti tot ce s-a întâmplat la spital,
căci fusese acolo 2 săptămâni. Îşi iubea fetiţa foarte mult şi-l alunga pe Petrini de lângă ea.
XII.La botez au invitat familia Matildei, colegii ei, Ion Micu cu Clara, Beni Alexandrescu, doctorul Vaintrub şi
ginecologul Salanţiu, cel care o asistase pe Matilda la naştere. Bineînţeles că Matilda stătea de o parte cu familia ei,
fapt ce l-a deranjat la culme pe Petrini care se retrase cu prietenii în bibliotecă.
XIII..Doar mama lui a înţeles că băiatul ei nu era fericit. Chiar i-a spus lui Petrini că a mai slăbit şi că nu mai era aşa
de fericit. Dar el o liniştea. În bilbiotecă, prietenii săi au vorbit de o altă reformă de învăţământ şi acest lucru l-a cam
speriat pe Petrini, în rest totul era normal, sărbătoarea a continuat nestingherită.
XIV.Petrini l-a condus pe Micu care-i spuse că va pleca din facultate, să scrie articole la o revistă, „Luceafărul
Literar”, pentru a-i combate pe cei care erau atunci la putere. Îi spuse că dacă va  fi o a doua reformă de învăţământ,
catedra de filozofie ar putea dispărea. Petrini se gândea ce ar putea face în acest caz, pentru că nu vroia să
părăsească studenţii şi pasiunea lui pentru filosofi, el scriind o carte despre gnostici.
XV.La întoarcere, de faţă cu rudele, Matilda i-a făcut scandal monstru. S-au bătut, ea cu o ură  nempsurată începuse
să zică celor prezenţi cum era soţul ei, ce iubite şi câte a avut, că nu ştie cum să se poarte cu rudele ei, că i-a spus
că va omorî copilul. După ce se linişti, rudele au plecat, iar mama îi spuse lui Petrini să se despartă de femeia asta,
căci îi făcea doar rău căsnicia. E adevărat că şi o ştia, era cert că el nu a mai putut să o ierte pentru scena prestată.
Avea în gând sî o termine cu ea.
XVI. Petrini a fost luat de 3 ofiţeri, arestat chiar în propria lui casă. A fost dus la securitate şi i s-a cerut să scrie tot ce
ştia despre organizaţia „Salamandrele Negre”, care după eliberarea Ardealului, omorau şi făceau singuri dreptate.
Petrini nu înţelegea până nu i s-a arătat o scrisoare pe care trebuia să o primească de la un foast coleg de studenţie,
Iustin Comănescu, care a fost implicat în operaţiunile bandei respective. El îşi termina scrisoarea cu formula:
„aşteptăm ordonanţele dumneavoastră”, ofiţerul înţelegând că Iustin îi aşteaptă ordinele lui Petrini. Petrini a insistat
să vorbească cu un general de naţionalitate română, şi i-a explicat că „ordonanţe” nu însemnau ordine, dar a fost
trimis în celulă.

Volumul II
Partea a cincea
I.Trezindu-se a doua zi, lui Petrini nu realiza unde este. Peste câteva clipe s-a sezmeticit şi s-a gândit că n-ar putea
să stea la închisoare. Asta se întâmpla în anul 1950.
II.A fost chemat la ora 8 în faţa unui general aşa cum ceruse, dar tot degeaba. Era tot acuzat, îi spunea că se va face
proces. Petrini l-a întrebat cu ce probe îl vor învinovăţi, căci el din 1945  nu l-a mai văzut pe Iustin, era fugit din
ţară.practic nu existau probe, dar el tot arestat rămânea.
III.I se luară şi caietele lui Petrini, în care acesta şi-a scris idelie despre regim, dar nimei nu le-a investigat. Trei luni a
stat în beciurile securităţii, în care a fost interogat în fiecare zi, trebuia să povestească tot. După aceea,a avut loc
procesul şi a fost condamnat la 3 ani de muncă forţată la minele de plumb din Baia Sprie.
IV.Petrini nu avea aşa multe amintiri de la mină. Doar că fusese împreună cu un poet pe care l-a cunoscut în
închisoare, şi care acolo a şi murit. Munca îi istovea pe toţi. Acolo a omorât pe un jandarm care îi supraveghea,
aruncându-l în mină, de la o înălţime mare.
V.Ajungând acasă, găsise totul cum era. Merse glonţ la fetiţa sa, acum în vârstă de 3 ani, care s-a speriat când l-a
văzut aşa de murdar şi urât. Matilda l-a spălat, şi i-a spus că putea să primească 7 ani dacă ea nu a intervenit la timp
şi cu ajutorul lui Vaintrub şi a unei colege a reuşit să pună mâna pe acele caiete compromiţătoare.
VI.Matilda i-a spus că că ar fi putut pierde casa, dar primul secretar al judeţului, prieten cu Gheorghiu-Dej, Mircea, o
ajutase, şi l-a interesat şi de soţul ei în închisoare. Era mai în vârstă decât ea şi de obicei vprbeau la o cafea toate
necazurile ei. Un lucru rău e că Petrini nu s-a înscris în partid. 
VII.Petrini merse şi el la Mircea să-i găsească ceva de lucru, căci la facultate a fost dat afară. În acele caiete el făcea
propagandă religoasă şi-i îndepărta pe studenţi de marxism. Nu a găsit un loc la bibliotecă, dar îi spuse să sune din
când în când. În învăţământ nu mai putea intra pentru o perioadă.
VIII.Matilda îi spuse că şi a avut probleme, era să o excludă din partid, să fie dată afară din postul de arhitectă, a
trebuit să declare că nu a ştiut nimic din ceea ce făcuese soţul ei, astfel a scăpat. Petrini a încercat să dea de
prietenii lui, dar a fost primit cu răceală. 
IX.Matilda îl iubea ca înainte să se căsătorească, dar experienţa închisorii a fost prea şocantă pentru Petrini, ca
acesta să se mai gândească la dragoste. Îşi amintise cum era la masă, cum îi ţinea nemâncaţi, îi scula noaptea, cum
îi ţinea la carceră, cum l-a omorât pe gardianul(jandarm). 
X.Petrini şi-a ascuns caietele în pivniţa bunicului său. Matilda s-a certat cu el, căci a trecut atâtea luni şi el nu făcea
nimic. Cum Mircea a fost transferat la centru, devenind secretar acolo, nu-l mai ajuta, aşa că trebuia să se descurce
singur. Matilda i-a spus să scrie o carte sau ceva, să nu piardă vremea. 
XI.Petrini se duse la Braţele de Muncă şi după trei zile a primit meseria de la deratizare. La început nu a vrut să
accepte postul, dar totuşi trebuia să facă ceva, aşa că a luat postul în primire.
XII.Este numit şef al echipei de deratizare, de către Istrate, şeful lui. Îi cunoaşte şi pe ceilalţi din echipă: Vintilă,
Calistrat, Bacaloglu, şi au plecat la muncă.
XIII.Vintilă i-a povestit la cârciuma „Tâmpa” despre fiecare dintre angajaţi, fiecare avea istoria lui, toţi oameni săraci.
XIV.Le-a făcut cinste la cârciumă, dar el nu era obişnuit cu mahalaua, s-a luat la bătaie cu ţiganul din echipă căci i-a
vărsat vin pe pantaloni.
XV.Întors de la muncă, Petrini i-a spus Matildei unde a ajuns să lucreze. Ea spuse să renunţe la acestă meserie, dar
el nu vroia. Ştia acum, că în această situaţie nu vpr mai fi împreun, pentru că Matilda ţinea foarte mult la poziţia
socială, care putea fi periclitată dacă se afla că soţul ei lucrează la deratizare.
XVI.Au fost la uzina de tractoare ca să omoare şobolanii. Tatăl l-a sunat pe Petrini şi i-a spus că va încerca să facă
ceva pentru el, pentru că nu se putea să ajungă în halul acesta după ce a făcut atâta şcoală.
XVII.Tatăl a vorbit cu directorul general al uzinei şi acesta nu a putut pe moment să-i găsească ceva de lucru. Matilda
nu mai supoert să-şi vadă soţul aşa de decăzut, vroia să se despartă de el. îi spunea că nu a iubit-o aşa cum
pretindea el. Singura lui bucurie a mai rămas fetiţa cu care ieşea adesea la plimbare. Doar atunci se simţea fericit. 
XVIII.Soţia i-a reproşat că atunci când a cunoscut-o pentru prima dată, s-a uitat la ea ca la o târfă. Aşa a şi iubit-o.
Dar de fapt ea nu a reuşit să-l cunoască pe el, în acei 2 ani, ei poate că nici nu s-au cunoscut deloc. Acum totul s-a
stins, iubirea lor a dispărut. 
XIX.Petrini a mers cu Vintilă la vopsit cu var copacii. Vintilă i-a povestit despre femei, căci el era expert în aşa ceva.
Ion Micu a trecut pe stradă şi l-a văzut pe Petrini, a spus că poate îi va găsi ceva de lucru la ziarul lui, dar Petrini s-a
făcut că nu-l cunoaşte, nu mai avea nevoie de astfel de prieteni.
XX.Petrini s-a plimbat prin oraş după ce a terminat lucru(oraş transilvănean). Se gândea că, despărţindu-se de
Matilda, ea s-ar putea recăsători cu un alt bărbat, şi fetiţa lui va creşte alături de un tată străin, iar el o va putea
vedea doar foarte rar. Fetiţa semăna leit cu el.
XXI.Se îndreaptă spre braseria obişnuită, şi i-a văzut pe Micu şi pe Clara. S-a aşezat la masă şi a vorbit cu ei.
XXII.Micu i-a spus că a observat că nu mai ţinea aşa de mult la el, Petrini nu a putut uita ziua în care el a sunat, şi
Micu a fost mirat să-l audă. Vroiau să fie iar prieteni.
XXIII.Matilda a plecat la Bucureşti fără să-i spună lui Petrini. El a rămas cu fetiţa, dar Tasia a venit s-o ia. Cei doi soţi
erau decişi să divorţeze.
XXIV.Petrecea cu fetiţa mult timp, o ducea în parc şi apoi la cizmar unde îi plăcea foarte mutl.
XXV.Petrini a dus-o pe fetişă în parc, el citea revista lui Ion Micu, care nu-l prea impresionă, s-a decis să nu meargă
la redacţia revistei, se simţea mai bine în compania prietenilor de la deratizare.
XXVI.Matilda s-a întors acasă şi i-a spus lui Petrini că vor divorţa în 2 săptămâni, după care ea se va duce la
Bucureşti, unde urma să se căsătorească cu Mircea. Petrini şi-a dat seama că a fost ănşelat cât timp a stat la
închisoare, chiar cu Mircea, omul care l-a ajutat să i se reducă pedeapsa. Petrini s-a simţit umilit că amantul i-a făcut
un favor.
XXVII.S-au certat din nou, ea i-a reproşat multe lucruri: că era abject, că şi-a bătut joc de Petrică, că-i era greaţă de
el. S-au bătut, ca de obicei, a devenit o combinaţie între căsnicia lui Vintilă(care după ce îşi bătea nevasta lua
găleata şi o stropea) şi cuplul Acojocăriţei, (care după ce se băteau se împăcau). Doar că la ei împăcarea nu-şi mai
avea rostul. Totul s-a terminat.
XXVIII.Petrini s-a internat la spital, pe motiv că avea o infecţie sau chiar cancer la gât, el răguşise, deci avea
probleme mari. În primele zile nu l-a vizitat nimeni. 
XXIX.A venit Matilda şi i-a cerut cheile de la casă. În 2 săptămâni au divorţat şi ea s-a căsătorit cu Mircea. Mama lui
Petrini venise şi ea la spital, şi i-a povestit că Matilda i-a trimis toate lucrurile acasă, că Tasia a venit şi le-a spus
adevărul(că se va căsători cu Mircea). Singurul lucru bun era că Matilda nu se opunea, sau cel puţin aşa promitea,
vizitelor Silviei la Bucureşti.

Partea a şasea
I.Ion Micu  şi Clara l-au vizitat pe Petrini. Ion micu îi povestea despre întâlnirea uniunii scriitorilor, la care a fost
prezent şi I.C., secretarul general al uniunii. Se încerca înlăturarea lui I.C. din funcţie şi aducerea Amăicăluţului, un
poet submediocru.
II.Micu i-a povestit ce s-a discutat la acea şedinţă, că a fost atacat D.D. Dolj, un secretar, că s-a împăcat cu
Amăcăluţului, care şi va prelua revista, căci el fiind numit secretar va pleca la Bucureşti. Micu i-a propus lui Petrini să-
i găsească ceva la o revistă, acum că el avea multe relaţii.Petrini nu a avut cancer, ci doar oboseala acumulată în 3
ani de închisoare.
III.În spital Petrini a aflat că Petrică s-a sinucis. Când a fost externat, a plecat la casa părinţilor, tatăl i-a spus să
meargă la directorul lui în şedinţă(Bularca).
IV.Se duse la director, care i-a promis că va ajunge bilbiotecar la uzină, dar momentan postul era ocupat, putea să
aleagă doar un post de strungar, apoi pe parcurs va fi promovat.
V.Munca la strung era grea, dar Petrini a învăţat repede. Tatăl său îl ironiza acasă, iar el nu mai suprta. Mama i-a
destăinuit că, de când soţul ei a sărutat-o pe sora ei de faţă cu ea, ea nu-l mai iubea. Petrini ştia acest lucru şi că
tatăl său avea o altă femeie. Mama trăia doar pentru el, care avea acum 30 de ani.
VI.Petrini a ajuns repede să fie apreciat şi a început să muncească peste program, fără să fie plătit. Acest lucru nu-i
convenea deloc, dar nu putea sp facă nimic. A fost chemat de tovarăşul Olaru(de la resurse umane).
VII.Când l-a văzut, Petrini avea impresia că-l cunoştea de o viaţă. Acesta l-a ironizat, că era filosof, şi i-a spus că era
intrigant, şi că urmărea să ajungă bibliotecar, căci tatăl lui Petrini povestea pe acolo. Dar acest lucru nu se întâmpla,
el va rămâne strungar. I-a explicat că nu avea intenţia să devină bilbiotecar, ci doar să fie bine plătit, pentru a-şi lua o
casă şi pentru a se întoarce la universitate.
VIII.Cu banii câştigaţi, Petrini aluat în chirie 2 odăi ale unui inginer. Între timp luase şi caietele din beciul bunicului şi
le aduse cu el. Fata gazdei le-a luat să le citească, dar nu a înţeles mare lucru din ele. Petrini s-a speriat, crezând că
va fi turnat pentru concepţiile sale antiregim. 
IX.La o adunare sindicală, Petrini a văzut-o pe Nineta, acum Bolangiu. Ea ocupa postul de bilbiotecar al uzinei, din
cauza ei nu putea să pună mâna pe locul de muncă. I-a povestit despre viaţa ei, cum se căsătorise cu un maior, apoi
cu negustorul cu care a făcut şi cei 2 copii. I-a spus că l-a iubit mult, dar l-a părăsit pentru că nu vroia să-i stea în
cale, să devină un mare filosof. Povestea de iubire s-a reluat, se întâlneau la el acasă, dar ea nu mai era aceaşi.
Petrini chia s-a gândit să-şi refacă viaţa cu ea. Primise vestea de la Nineta că trebuia să părăsească urgent uzina,
deoarece Olaru a aflat de aventura lor, Petrini crede că Nineta era implicată şi în Securitate.  Şi-a dat demisia din
uzină şi a devenit contabil.

Partea a şaptea
I.Petrini şi-a găsit slujba de contabil la o organizaţie de achizişionare a cărnii.(ORACA). Între timp scrise un articol
despre Giordano Bruno, pe care l-a trimis Amăcăluţului, dar a fost avertizat că lucrarea nu a fost bine primită şi sp
renunţe la publicarea ei. Totuşi Petrini nu se lăsa, scria ăn constinuare articolele sale. 
II.Petrini l-a sunat pe Vintilă şi se întâlniră. I-a povestit că a ajuns şeful unui aprozar, Pantelimonscu a devenit
învăţător, Bocaloglu era şeful deratizării, Calistrat a luat Premiul de Stat pentru o invenţie, un strung pe care l-a
construit ăn realitate.(În realitate el i-a chemat să sărbătorească).
III.Astfel s-au întâlnit toţi, Pantelimonescu i-a povestit lui Petrini prin ce mai trecuse, că a fost la închiosare, 6 luni din
cauza idelior pe care le avea. Au sosit şi târfele care încercau să-i înveselească pe invitaţi.
IV.Bocaloglu se plânse că a iubit tare mult femeia care-l înşelase. Petrini se leagă de una dintre târfe, şi a avut o
altercaţie cu Calistrat, pe care la şi bătut. Calistrat era foarte beat şi-i strigă în faţă că nu-l invitase. Petrini s-a enervat
şi a plecat de la această petrecere nereuşită. 
V.Acum Petrini petrecea mult timp în compania familiei Pop. Ciceo a citit prima lui carte, “Era”, iar Petrini se ocupa de
a doua, “Gnoza”. I se povestise că Ştefan şi Lavinia s-au cunoscut la un proces iar după un an s-au căsătorit. Petrini
era fascinat de acel cuplu, soţii se înţelegeau foarte bine, erau tot timpul bine dispuşi. 
VI.Seri în şir discutau cu Petrini despre tot, temă principală era filosofia. Lui Petrini îi plăcea foarte mult compania
acestor soţi.
VII.Petrini îşi vizita fetiţa care acum avea 6 ani, în fiecare duminică. Află de la Silvia că Matilda nu se înţelegea prea
bine cu Mircea, dar cu ea se comporta frumos. Voia s-o trimită când va fi mare la studii în Anglia, unde  erau şi copiii
lui Mircea. Matilda se plimbă cu el şi l-a întrebat dacă o mai iubea, apoi dacă vrea să accepte ajutorul lui Mircea ca
să intre la universitate. Petrini nu a fost de acord, să fie umilit încă o dată, vroia să se întoarcă să predea, dar numai
prin forţele lui proprii. După această discuţie, Petrini nu-şi mai putea vedea fetiţa mult timp, şi aşa aceasta s-a
îndepărtat foarte mult de el. Petrini nu mai vroia să se însoare, îi lăsa o mică portiţă Matildei, dacă ea ar fi vrut să se
întoarcă la el, ar mai fi primit-o în viaţa lui, chiar dacă l-a umilit de atâtea ori. 
VIII.Petrini le povesti soţilor Pop cum încerca să o vadă pe Silvia. Căci s-a împrietenit cu servitoarea casei, Florica,
care îi spunea ce se petrecea în casă, că fetiţa fusese bolnavă de hepatită, şi Matilda a plecat la mare fără să-i pese,
punând vina pe servitoare. Petrini îşi mai vedea fata când ieşea de la şcoală şi atunci foarte puţin. Işi iubea mult
fetiţa. 
IX.Petrini luase fetiţa la el 3 zile. O duse să-şi vadă bunica care era grav bolnavă. Veni Matilda după ea şi-i povestise
că odată Silvia era să moară, i-a căzut în cap un bec. Matilda i-a amintit că oricând se putea rezolva să vină să
predea la Bucureşti, să fie mai aproape de Silvia. 
X.Petrini îşi îngrijea mama, care era pe moarte. Ea le spunea vorbe grele, atât tatălui său, care o înşelase chiar cu
sora ei, cât şi lui Petrini, care nu făcuse nimic pentru a obţine custodia fetiţei. Îi spuse că Sibila, o vecină de-a lor, se
îndrpgostise de el dintotdeauna şi s-o caute pe fata aceea. Mama era supărată căci îşi vedea fiul ei încă mai iubind-o
pe Matilda. 
XI.Tatăl ei plecase de-acasă, nu mai suportase să o vadă aşa. Petrini a luat concediul şi a avut grijă de ea, stând la
căpătâiul ei. Sibila avea şi ea grijă de ea. Mama lui murise liniştită, lăsându-l pe Petrini mai singur de cât era. Işi
aducea aminte că nu i-a făcut mamei sale nici o bucurie, la nuntă nu a invitat-o, de ziua ei nu-şi aducea aminte de
cadouri, şi când s-a căsătorit, se vedea pe faţa ei multă tristeţe. Petrini a izbucnit în plâns. 
XII.Petrini a fost mult timp marcat de moartea mamei sale,, care a fost pentru el una din fiinţele cele mai dragi. Intr-o
zi a găsit pe biroul său o floare, pe când era deja contabil şef.     

Comentariu
Cel mai iubit dintre pământeni este un roman realist, care are ca temă critica societăţii
socialiste sau a dictaturii proletariatului.

Ideea romanului este că o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic,

ateistă, care promovează bestiile la conducerea societăţii, nu poate exista mult timp şi se
autodevorează.

Subiectul romanului este construirea unei fresce sociale a „epocii de aur“ sau a „vârstei
de fier“, cum o numeşte Lucian Blaga. Eroul principal, Victor Petrini, este un intelectual,
un asistent la universitate, filosof, se subînţelege din oraşul Cluj. Orice om, care
gândeşte, este într-un regim de dictatură, un duşman potenţial, care trebuie distrus fizic,
moral, social. Victor Petrini este destituit din postul de asistent universitar, fiindcă şi
profesorul (se sugerează Lucian Blaga) este dat afară din universitate de imbecilul
caloriferist, devenit subit autoritatea care decide.

Victor Petrini este condamnat la muncă silnică printr-o farsă judiciară, înscenată cu
cinism, trimis să muncească într-o mină, unde este chinuit de un torţionar înrăit. Acesta,
ca să-l chinuiască şi să-i provoace moartea, îl scotea noaptea în frig, dezbrăcat, încât, ca
să supravieţuiască, Petrini îl aruncă în hăul unui puţ de mină părăsit. Se sugerează că
singura cale pentru aceste fiare ucigaşe este moartea, adică să li se aplice legea
talionului.

Imaginea foştilor miniştri, oameni de stat, bancheri, generali, preoţi, intelectuali, care
umplu închisorile prin procesul de distrugere socială organizată, este urmărită nu numai
social, fizic, ci şi psihic, moral. Lupta pentru supravieţuire în jungla comunistă îl face pe
Victor Petrini, dintr-un om al ideilor pure, un criminal.
Imaginea spectacolului social, dominat de arivişti-marionete ca Mircea, care-i ia soţia cât
este închis, pe arhitecta Matilda, violenţa, promiscuitatea, lipsa principiilor, falsificarea
adevărului social, transformarea instituţiilor în instrumente în mâna unor persoane dau
accentele de virulentă critică socială. Eroii sunt construiţi atât prin trăsăturile tipice ale
unor categorii sociale, cât şi printr-o subtilă şi nuanţată analiză psihologică. Este împletit
colajul cu eseul, descrierea cu dezbaterea problematizată. Sunt introduse şi elementele
de surpriză în comportamentul eroilor, în crearea situaţiilor unice. Astfel, pentru a o
salva pe Suzy Culala, îl aruncă din teleferic pe inginerul Pencea, fostul ei soţ.

b) Cel mai iubit dintre pământeni este un roman-eseu, o meditaţie pe tema destinului.
Victor Petrini este locutorul care foloseşte timpul, cât se află în detenţie, pentru a scrie
despre destinul intelectualului într-o societate de arivişti violenţi. 

Ca filosof, Victor Petrini vrea să realizeze o revoluţie în gândire, construind o nouă

„gnoză“, adică o nouă teorie a cunoaşterii, care să redea integritatea conştiinţei umane
„în faţa universului“. Principiile enunţate de el: „Omul este liber în sine şi pentru sine şi
singur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale“. Este, astfel spus, o
meditaţie pe tema liberului arbitru de factură iluministă, care intră în contradicţie cu
dictatura proletariatului. Drepturile omului sunt idei periculoase pentru regimurile de
dictatură, de aceea Petrini este închis spre a fi reeducat prin muncă. Un alt eseu al său,
intitulat Era ticăloşilor, este un subtil rechizitoriu, un atac la adresa principiilor societăţii
comuniste, căreia îi contestă dreptul legitim de a exista. Victor Petrini trece prin viaţă ca
printr-un labirint, cu multe situaţii neprevăzute, cu tipuri umane variate ca vicleana,
versatila şi imorala Matilda, sfioasa Căprioara, Bacaloglu şi Calistrat, activişti de partid ca
Mircea, funcţionarii de la Oraca, anchetatorii securităţii, calina Suzy Culala şi violentul
inginer Pencea, oportunistul său prieten Ion Micu. Cu acesta din urmă poartă ample
dezbateri în legătură cu legitimitatea regimului de dictatură comunistă. Este
dimensiunea expresionistă a romanului, care devine astfel un roman de problematică. El
caută să găsească un mod de supravieţuire a omului superior într-o lume absurdă, într-o
societate atât de degradată de lipsa de principii morale, ca urmare a cultivării ateismului
satanic, încât capătă aspectul unui coşmar. Titlul romanului sugerează această ieşire prin
cuvintele: „dacă dragoste nu e, nimic nu e!...“, cuvinte aşezate în finalul romanului ca o
concluzie, care generează nu numai titlul, ci şi mesajul. Ele sunt o parafrază la definiţia
dragostei dată de Sfântul apostol Pavel (I, Cor.). Cel ce n-a înţeles şi nu face Legea Iubirii
îşi iroseşte viaţa, cade din rău în mai rău şi se osândeşte.

c) Cel mai iubit dintre pământeni poate fi interpretat ca un roman de dragoste în sensul
că urmăreşte drumul sufletului de la dragostea cea lumească la dragostea faţă de
Dumnezeu, aşa cum o spun cuvintele din finalul romanului: „dacă dragoste nu e, nimic
nu e!...“ Definiţia dragostei este dată de Sfântul apostol Pavel în Epistola I, Către
Corinteni, capitolul 13, versetele 4-7, care dau cheia întregului roman: „Dragostea
îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu
se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodată“. Din această perspectivă, el devine un roman romantic. 527 Victor Petrini
porneşte prin labirintul social şi primeşte iubirea ca pe un fir al Ariadnei, alcătuit din
patru secvenţe simbolice. Nineta reprezintă dragostea adolescenţei, când eroul
confundă existenţa cu apartenenţa. Capriciul rupe cuplul, fiindcă Nineta îi impune într-o
formă subtilă voinţa ei, să meargă pe strada indicată de ea, adică să-şi părăsească
destinul propriu şi să-l urmeze pe al ei. Refuzul ei de a-l urma pe drumul lui este cauza
despărţirii. Voia proprie este mai tare decât dragostea care-i leagă. Eroul trăieşte iluzia
că are dreptul la opţiune, la liberul arbitru, la a-şi impune voinţa sa altora. Nu are
dragostea care este binevoitoare, care nu caută ale sale. Cea de a doua iubită, Căprioara,
îl admiră, fiindcă, devenit asistent la Universitate, crede că poate domina realitatea, ca
Ştefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a
lui Camil Petrescu. Căprioara a fost sedusă de un medicinist şi a rămas însărcinată. Victor
Petrini, orgolios, nu acceptă compromisul. Încercând să scape de sarcină, Căprioara
moare, el fiind, de fapt, cel care a împins-o la actul acesta, fiindcă n-a putut s-o ierte, s-o
creadă. Nu are dragostea care toate le crede. Matilda reprezintă a treia etapă a drumului
prin labirint, când el crede, ca filosof, că poate lua în posesie realitatea prin cunoaştere şi
vrea să elaboreze o nouă gnoză. Realitatea socială este brutală, fără o ordine, incoerentă
ca Matilda. Viaţa îi apare ca un amestec de murdărie şi puritate, păcat şi virtute,
minciună şi adevăr. Matilda, ca şi viaţa socială, este dominată de spiritul răului,
reprezentat în viaţa ei de evreul cu bani sau de omul politic ca Mircea, care deţine
puterea. O astfel de lume, alcătuită din oameni ca Matilda, distruge valorile. Se exprimă
adevărul că lumea, ca şi femeia, sunt ostile spiritului şi preferă banul, puterea. Este o
lume aberantă, absurdă, iraţională. El nu are dragostea, care toate le rabdă. Al patrulea
tronson al labirintului este parcurs pe firul Suzy. Ea este o victimă a realităţii sociale, care
l-a lovit pe Petrini. Fostul soţ al ei, inginerul Pencea, este o variantă masculină a Matildei,
bestia creată prin lozinca: „şcoala pregăteşte forţa de muncă pentru industrie“. Omul nu
mai este o fiinţă inteligentă, superioară, ci o vită de muncă. Urmărindu-i într-un teleferic,
acesta vrea să-i ucidă, dar Petrini îl aruncă din teleferic într-o prăpastie. Petrini află că
femeia e o şcoală, cum zicea Eminescu, pentru a afla adevărul, că fără Dumnezeu lumea
devine o junglă, un iad. El nu are dragostea, care nu se aprinde de mânie.

d) Cel mai iubit dintre pământeni este un roman de idei, având elemente de
expresionism. Morala, virtuţile nu sunt probleme teoretice sociale, ci viaţa sufletului. Cele
patru personaje feminine din viaţa lui Victor Petrini: Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy
(Susana), sunt, de fapt, cele patru 528 timpuri ale unui ciclu tipic al vieţii. Făcând voia
proprie, şi nu ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, Victor, ca şi Adam, cade din raiul
inocenţei şi al purităţii reprezentat de Nineta, al cărei nume sugerează cunoaşterea prin
negaţie sau definirea adevărului prin ceea ce nu este, afirmând indirect ceea ce este.
Dragostea este unificatoare. Petrini iese din dimensiunea dragostei, care este
binevoitoare şi care nu caută ale sale. Căprioara de aceea nu mai este pură, iar el este
încercat la dragostea care toate le crede, toate le iartă. Victor nu-i iartă căderea şi o
împinge la o întrerupere de sarcină, adică să devină ucigaşa propriului copil. De aceea
cei ce legiferează, admit şi fac pruncuciderea, se duc în iad. Drepturile omului înseamnă,
în primul rând, dreptul la viaţă al copilului şi nu dreptul de a ucide. Un parlament, care
legiferează pruncuciderea, este un parlament de ucigaşi. Ca filosof, Victor Petrini nu are
nici o scuză pentru greşelile pe care le comite, de aceea, ca şi Ştefan Gheorghidiu, va
ajunge la puşcărie. Victor Petrini ratează şi dragostea faţă de aproapele, adică faţă de cei
căzuţi, fiindcă pe Matilda o ia de la prietenul său Petrică Nicolau, aşa cum şi acesta o
luase de la un evreu, şi va fi luată de Mircea, prim-secretarul de partid al regiunii. Este o
evidentă călcare a poruncii a zecea. Matilda a devenit un obiect, un instrument, un bun
de consum, după ideile lui Engels din Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului.
Victor Petrini nu poate realiza nici porunca de a-şi iubi duşmanii. Pe torţionarul, care-l
agresează, îl aruncă în hăul unei mine, iar pe inginerul Pencea din teleferic. Este evidentă
situaţia sa de legitimă apărare, dar asta în cazul Legii Iubirii este doar o circumstanţă
atenuantă. Din punct de vedere moral, Victor Petrini este un om fără principii. Din
punctul de vedere al moralei creştine, el este un ucigaş, un om fără Dumnezeu, care
devine treptat, prin adaptarea la jungla socială, o fiară. El încalcă decalogul pe toate cele
zece porunci. Este ucigaş, desfrânat, mincinos, fără Dumnezeu, ia ce nu-i al lui. El
trăieşte, ca şi eroii lui Camil Petrescu, drama intelectualului fără Dumnezeu. Limitele
autorului sunt, ca şi la Camil Petrescu, limitele filosofiei, incapacitatea ei de a rezolva
problemele sufletului. Falimentul lui Victor Petrini este falimentul filosofiei în
confruntarea cu realitatea.