OCTAVIAN GOGA-RUGĂCIUNE

În perioada cuprinsă între ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și primul

deceniu al secolului al XX-lea, în poezia românească se manifestă trei direcții: epigonismul
eminescian, simbolismul și tendința clasicizantă care interferează cu romantismul târziu,
aceasta din urmă fiind întâlnită la unii poeți ardeleni precum George Coșbuc, Octavian
Goga sau Ștefan Octavian Iosif.
Acești poeți au diminuat, prin creația lor, epigonismul eminescian și au
revigorat poezia perioadei amintite prin reactualizarea unor mijloace clasice și romantice,
asigurând astfel o continuitate a celor două curente, dându-le o notă originală.
Lirica lui Octavian Goga se remarcă prin prezentarea problemelor sociale ale
Ardealului, sintetizate în „cântarea pătimirii” românilor din Transilvania, al căror vis este
unirea cu țara-mamă. Într-o epocă în care predomină continuitatea trăsăturilor unor curente
literare deja abordate în coexistență cu elemente moderniste, lirica sa este expresia vie a
poporanismului, printr-o atitudine realist-critică, dublată de o reliefare a vieții țărănești prin
prisma dorinței de a accede la sursele culturii, în vederea luminării maselor.
Volumul  „Poezii” din 1905 se deschide cu poezia Rugăciune  care reprezintă o
evocare a satului transilvănean. Satul lui Goga este un spaţiu care a suportat robia şi care
tânjeşte acum după libertate socială şi demnitate naţională.   Poetul dă glas pătimirii unui
neam îmbătrânit într-o expresie dureroasă, părăsit de doruri și răzvrătiri neîmplinite.
Poezia  Rugăciune este de fapt o artă poetică  în care autorul sintetizează punctul
lui de vedere în legătură cu ce ar trebui să fie poezia şi care ar trebui să fie mesajul acesteia.
Potrivit crezului estetic al autorului, scriitorul trebuie să redea suferinţele poporului, iar
poezia să devină un instrument de luptă socială. În această concepţie se vede influenţa
romantismului asupra autorului, care preia o parte din ideile lui Mihail Kogălniceanu
exprimate în Dacia literară. 
Titlul poeziei, cuvântul rugăciune, implică sensul de implorare, de rugă adresată
divinităţii. Poezia nu are însă un caracter religios, ci se referă la concepţia romantică
potrivit căreia actul de creaţie este condiţionat de primirea harului divin. Această
semnificaţie este accentuată încă din  prima strofă a poeziei. Poetul poartă un dialog cu
divinitatea în care, într-un gest de umilinţă, îi cere să îi dea puterea să "cânte” durerea
neamului său:"Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios,
stăpâne, / În faţa strălucirii tale.” 
   Dialogul permanent între poet şi divinitate este subliniat la nivelul textului de
adresările directe la persoana a II-a: "Părinte, - orânduie-mi cărarea!”, "Tu, Doamne, văzul
meu îndreaptă.”, "În inimă tu mi-o coboară.” Prezenţa eului liric este marcată de folosirea
pronumelor şi adjectivelor pronominale de persoana I şi a verbelor la aceeaşi persoană: "eu
cad”, "mi se desfac”, "eu caut”, "eu simt”,  dar prin vocea eului liric se exprimă de fapt vocea
colectivităţii. Cauza zbuciumului sufletesc pentru care cere îndurare poetul este faptul că
suferinţa neamului îi mustră conştiinţa. În numele acestor "umiliţi ai sorţii” ar vrea poetul să
înţeleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce înseamnă dragostea şi ura, cântecul şi lumina.
Datorită mesajului, Goga preia formula lirismului obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă
socială vocea lirică va refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivităţii.
                 Poezia este alcătuită din şase strofe, dispuse în trei secvenţe poetice: prima strofă
ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creaţiei sale şi invocă ajutorul divinităţii,
strofele II – V arată izvoarele şi obictivul creaţiei sale, iar ultima strofă evidenţiază
caracterul militant al poeziei.
                 Tonalitatea  poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune şi implorare ("Eu
în genunchi spre tine caut: / Părinte, - orânduie-mi cărarea!”) la jale şi revoltă ("În pieptul
zbuciumat de doruri”, "Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri”), mergând până
la asumarea rolului de poet al neamului: "Cântarea pătimirii noastre.”.
                 Prima secvenţă poetică prezintă frământările poetului care îşi caută sursa de
inspiraţie, îşi caută cuvintele potrivite. El îi cere divinităţii, printr-o adresare directă, puterea
de a-şi găsi drumul spre adevărata poezie. Această idee este subliniată la nivelul lexico-
semantic de cuvintele care aparţin câmpului semantic al drumului: "cale”, "drum”,
"prăpăstii”, "zarea”, "cărarea”. Poetul este descris, cu ajutorul epitetelor, ca un fiu rătăcitor,
amintind de mitul biblic: "Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale”,
"neputincios”.
                 În a doua secvenţă poetică este prezentată concepţia despre poezie şi despre
condiţia poetului. Creaţia trebuie să aibă ca scop principal cântarea vieţii celor mulţi.
Imaginea poetului este subliniată cu ajutorul unor simboluri prezente în cele patru
strofe:  "pieptul”, "sufletul”, "mintea”, "braţul”, "cântecul”, "pleoapa”, "rostul”: "Pieptul
zbuciumat de doruri” (metaforă), "Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul se-
adapă” (personificare), "Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a
iubirii.”  (personificare),"pleoapei mele ostenite” (personificare, epitet).
                 Temele creaţiei poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii
este subliniată prin versurile "Dezleagă minţii mele taina / Şi legea farmecelor firii.”, iar
poezia socială: "Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii.”  Sursele acestei
poezii sunt redate prin două simboluri, lumina şi cântecul, care simbolizează cunoaşterea
raţională şi cunoaşterea orfică, prin intermediul muzicii:  "Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina”.
                 În strofele a IV-a şi a V-a, tonalitatea de bocet şi de revoltă susţine opţiunea
poetului pentru a exprima suferinţa poporului:  "Nu rostul meu, de-a pururi pradă / Ursitei
maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele.” Strofele subliniază
asumarea totală a rolului poetului.
                 În ultima secvenţă (ultima strofă) apare un motiv esenţial al creaţiei lui Goga şi
anume poezia care are "glas”, care are puterea de a transmite urmaşilor istoria adevărată a
neamului. Astfel poezia se transformă în  "Cântarea pătimirii noastre”, căpătând un caracter
profetic. Poetul nu mai are o individualitate proprie, el se confundă cu întreg poporul. El este
o conştiinţă socială şi naţională, un interpret al năzuinţelor unei întregi colectivităţi.
                 Elementele de prozodie conferă muzicalitate textului. Rima versurilor este
împerecheată, iar ritmul iambic susţine atât lamentaţia, cât şi căinţa sau revolta poetului.
Lexicul este evocator, deprins parcă din tezaurul cărților bătrânești, într-un
context voit popular, cu termeni biblici, ușor arhaici. Se folosesc cuvinte care fac parte din
aceeași arie semantică: “lacrimi”, “durere”, “suferință”. Se folosesc, de asemenea, și
regionalisme și toate acestea reliefează vechimea și permanența poporului român pe aceste
meleaguri.
Din punctul meu de vedere, toate elementele: cuvinte străvechi, pline de
semnificație , epitete care creează stări de profundă afectivitate, metafore cu adânci
rezonanțe și forța sensibilizatoare, în deplină consonanță cu ideile și năzuințele poetului fac
din poezia „Rugaciune” cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia românească.
În concluzie, poezia motivează crezul poetic ce străbate întreaga operă a lui Goga.
„Din toate „rugăciunile” poeţilor noştri – sublinia G. Ibrăileanu – aceasta e cea mai
frumoasă, cu mult cea mai frumoasă prin fond şi mai ales prin formă”.