Prelungiri ale clasicismului şi romantismului

(neoclasicism şi neoromantism)
Octavian Goga
Rugăciune
În ultimele 2 decenii ale veacului al XIX-lea, în pariul literar românesc, asistăm la o prelungire a
spiritului critic, respectiv romantic, în contextul apariţiei unor noi curente literare care se manifestă în
spaţiul european: simbolismul (poezie( şi realismul(proză)
Sub semnul eminescianismului, mulţi scriitori ai sfârşitului de secol creează opere valoroase. De
exemplu, poetul Octavian Goga se înscrie pe linia romantismului mesianic şi sub semnul clasicismului,
la acest sfârșit de secol, se situează George Coşbuc.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, permit conturarea celor două direcţii
manifestate în poezia literaturii române, direcţii pe care în perioada interbelică le definim prin termenii:
tradiţionalism şi modernism.
Suflul nou care a revigorat lirica românească aparţine scriitorilor transilvăneni George Coşbuc şi
Octavian Goga. George Coşbuc scoate poezia românească din impasul epigonismului eminescian,
accesibilitatea versurilor sale creându-i acestuia o mare popularitate. Octavian Goga se ridică prin
creaţia sa deasupra tuturor poeţilor de orientare tradiţionalistă. Scriitorul realizează schița unei
monografii lirice a satului transilvănean din care se desprinde imaginea poetului ca tribut al neamului
său.
Primul volum al lui Octavian Goga publicat în 1905, intitulat „Poezii” se deschide cu arta poetică
„Rugăciune”, în care scriitorul exprimă cu mijloacele artei concepţia sa despre rolul poetului şi al
creaţiei. În această poezie programatică, potrivit crezului estetic exprimat, scriitorul trebuie să redea
suferinţele poporului, iar poezia să devină un instrument de luptă. Goga impune astfel tonul profetic,
neoromantic şi optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială, vocea lirică va
refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivităţii.
Titlul este o metaforă-simbol. Poezia nu are caracter religios, ci exprimă concepția romantică
potrivit căreia actul de creaţie este condiționat de primirea harului divin. Viziunea romantică se
susține în text prin ipostaza mesianică a poetului de un profund dramatism şi prin particularităţile de
limbaj şi expresivitate: antitezele, hiperbola, limbajul popular, arhaic şi religios. Din punct de vedere
formal (versificația) se poate vorbi despre elaborare şi eleganță clasică.
Poezia este alcătuită din şase strofe dispuse în trei secvențe poetice: prima strofă ilustrează
căutările poetului care n-a găsit calea creaţiei sale şi invocă ajutorul divinităţii, strofele II-V arată
izvoarele şi obiectivul creaţiei sale, iar ultima strofă evidenţiază caracterul militant al poeziei care
trebuie să „cântarea pătimirii noastre”.
Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune şi implorare a divinităţii prin
intermediul invocaţiei retorice la jale, revoltă şi blesteme.
Prima secvenţă poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeţ rătăcit şi ruga adresată
divinităţii: „Părinte, - orândui-mi cărarea!”. Termenii din câmpul lexico-semantic al drumului au
valoare de simbol „drum” „cale” „cărare” „zare” „prăpăstie”. Atributele scriitorului care nu şi-a găsit
încă menirea sunt redate printr-o înşiruire de epitete care amintesc de mitul biblic al fiului rătăcitor
„Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios…”. Vocativele „stăpâne”,
„părinte”, „tu”, „Doamne” susţin gradarea tonalităţii lirice şi constituie ipostaze ale relaţiei omului cu
divinitatea.
A doua secvenţă poetică conţine o serie de metonimii ale poetului „pieptul” „văzul” „mintea”
„braţul” „pleoapa”. Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este viaţa celor mulţi.
Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creaţiei poetice, precum: văzul, lacrimile „In
veci spre cei rămaşi în urmă / Stăpâne, văzul meu îndreaptă”, „Nu rostul meu, de-a pururi pradă /
Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele.”.
Temele creaţiei sale poetice sunt redate în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii – „Dezleagă
minţii mele taina / Si legea farmecelor firii”, poezia socială – „Sădeşte-n braţul meu, de-a pururi, /
Tăria urii si-a iubirii”. Metaforele asociate cu verbul „a da” la imperativ exprimă sursele şi esența
poeziei: „Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina / Si zvonul firii-ndrăgostite”
În strofele a IV-a şi a V-a, tonalitatea de bocet şi de revoltă susţine poţiunea poetului pentru a
exprima suferința poporului: „Nu rostul meu, de-a pururi pradă / Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei
lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele”. Laitmotivul „dă-mi” susţine titlul poeziei şi accentuează
termenii aflaţi în enumeraţie: „Dă-mi tot amarul, toată truda / Atâtor doruri fără leacuri”.
Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile: „Durerea lor înfricoşată / In
inimă tu mi-o coboară”.
Secvența poetică reprezentată de ultima strofă conţine imaginea hiperbolică a revoltei, ca furtună,
ideea că poezia este un instrument de luptă şi că are caracter profetic, dar şi crezul poetic angajat „In
smalţ de fulgere albastre, / Încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre”.
Versificaţia conferă poeziei o muzicalitatea aparte: strofele de 8 versuri, în fapt catrene ale căror
versuri ample(de 16 silabe), cu rimă împerecheată au fost segmentate în versuri de 8 silabe.
În concluzie, observăm că pentru poetul unei transilvanii aflate sub dominaţie străină, pentru un
popor înrobit, arta devine manifest eliberator, iar artistul precum profeţii biblici, este investit de
divinitate a salva neamul prin cuvântul inspirat. Pentru a-şi îndeplini acest rol, pentru a-şi asuma
condiţia de eliberator al neamului, artistul trebuie să se uite pe sine, să fie veşnic treaz pentru a putea
vorbi despre suferinţa poporului întreg.