Ce este fericirea?

Fericirea este un concept mare, la fel ca binele care, deși au suportat definiții peste definiții de-a
lungul timpului (fie ele venite din partea filosofilor, a artiștilor, a moraliștilor sau a cercetătorilor), nu
au fost bine clarificate. Este un termen care, chiar si in viziune filosofica, implica accepțiuni multiple si
diferite. Nu se poate da o definiție exacta, pentru ca filosofia însăşi este o știința relativa. Ceea ce însa
este comun tuturor filosofilor privind fericirea este ca aceasta reprezintă un ideal urmărit de fiecare
persoana in parte, fie începând cu cel mai înverșunat pesimist pana la optimistul cel mai pur, fie
începând cu omul cel mai simplu pana la cel mai învăţat dintre filosofi.
Cu cât se îndepărtează filosofii de viziunea fericirii ca efect al bunurilor exterioare (sănătate, bani,
familie, reputaţie, carieră etc.), cu atât se apropie de un model al fericirii ca stare interioară ce depinde
foarte puţin sau chiar deloc de ceea ce avem în exterior. Ce-i drept, asemenea teorii despre fericire nu
întâlnim propriu-zis în filosofie, dar le putem ghici la unii filosofi. Aristotel este un exemplu în acest
sens, cu toate că mulţi comentatori ai scrierilor sale îl consideră adeptul fericirii ca activitate
contemplativă a intelectului. Este adevărat că Aristotel considera esenţială pentru fericire activitatea
intelectuală, dat fiind că ea este specifică doar omului. Toate celelalte bunuri aduc un plus de fericire,
fără a putea ele singure să asigure fericirea, pe când contemplarea poate asigura fericirea cu adevărat
specifică omului.
Aristotel nu exclude din formula fericirii moralitatea şi bunurile exterioare (familie, sănătate,
prieteni, etc.). El însuşi afirmă că omul bolnav, sărac, de origine foarte umilă nu poate fi fericit. Omul
este o fiinţă care trăieşte într-o comunitate, care trebuie să se comporte moral şi care poate să se bucure
de diverse bunuri (sănătate, situaţie financiară etc.) ce îi aduc un plus de fericire. Moralitatea şi
celelalte bunuri nu sunt miezul fericirii, aşa cum contemplarea este, dar nu sunt nici excluse de pe lista
lucrurilor ce contribuie la fericirea omului. Este foarte important să reţinem că fericirea înseamnă
pentru Aristotel, în mod esenţial, activitate a sufletului şi că nimic altceva nu o poate înlocui, chiar
dacă e vorba de lucruri care mai pot îndulci viaţa omului. Aşadar, fericirea nu este stare a sufletului, ci
este activitate a sufletului, şi este în primul rând ceva ce vine din interior, şi nu din bunurile exterioare.
Unul din marii înţelepţi ai Antichității, Solon, considera ca nimeni nu este fericit cat timp trăieşte,
caci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile. Este adevărat ca fericirile sunt atât de aproape de
nenorociri si tot atât de adevărat este si faptul ca pentru a-si pleda cauza, fericirea trebuie sa ascundă
suferințele care ne fac viața grea; dar daca nu am suferi, nu am putea fi fericiți, pentru ca necunoscând
durerea, cum am putea afirma ca știm ce este bucuria?
Immanuel Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu înțelegea ca era de neatins,
ci, mai degrabă ca noi nu suntem in măsura sa judecam ce ar trebui sa facă oricare om ca sa fie fericit.
Rețeta fericirii este alta pentru fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o in timp;
altele considera ca a fi fericit înseamnă a avea prieteni, a fi sănătos, a fi apreciat; altele sunt fericite
știindu-se iubite de cineva sau numai știind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira același
aer.
Pentru Socrate, unul dintre cei mai importanţi filosofi din antichitate, fericirea nu vine odată cu
recompensele externe, ci din succesul obţinut pe cont propriu. Prin scăderea nivelului nevoilor noastre,
putem învăţa să apreciem plăcerile simple „Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauţi din răsputeri, ci
prin dezvoltarea capacităţii de a te bucura pentru puţin“.
Într-o zi, Platon l-a întrebat pe învăţătorul său, Socrate, ce este fericirea. Socrate i-a răspuns,
îndrumându-l: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine
seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a
povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre
suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal. Socrate i-a
zis: Aceasta este fericirea. Concluzia este că pentru Socrate fericirea este o stare de spirit autocâştigată
de alegerea făcută.
John Stuart Mill a fost un titan al liberalismului, poate una dintre cele mai importante figuri din
istoria acestei doctrine politice. În ceea ce priveşte fericirea, el a adoptat înţelepciunea grecilor antici:
în loc să-şi inunde viaţa cu bucurii, Mill credea în folosirea lucrurilor pentru un anume scop, iar dacă
nu serveau niciunui scop, atunci le elimina din viaţa lui pentru totdeauna. „Am învăţat să-mi caut
fericirea limitându-mi dorinţele mai degrabă decât să încerc să mi le satisfac“
Filosoful stoic, Seneca, credea cu tărie în ceea ce psihologii numesc azi „locusul de control“. Unii
oameni cred că forţe externe le ghidează acţiunile, în timp ce alţii, cei pe care Seneca îi consideră
fericiţi, consideră că forţa vine din interiorul lor „Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt în noi
şi la îndemâna noastră. Un om înţelept este mulţumit cu soarta lui, oricare ar fi această, fără a-şi dori
ceea ce nu are“
Albert Camus a avut o abordare diferită asupra fericirii comparativ cu teoria lui Socrate. Camus a
preferat să trăiască semnificativ momentul şi să nu insiste prea mult pe scopurile setate pe termen lung,
aşa cum s-a reflectat în cea mai cunoscută lucrare a sa, „Mitul lui Sisif“ „Nu vei fi niciodată fericit
dacă vei continua să cauţi fericirea. Nu vei trăi niciodată dacă vei căuta sensul vieţii“.
Lucian Blaga afirmă printr-un citat despre fericire că „Nu numai o durere îţi poate tulbura o
fericire, ci şi altă fericire.”.
În concluzie, conceptul de fericire nu poate avea o definiţie universală, ci este înţeles într-un mod
diferit de fiecare persoană în parte.