Chiaga Georgiana 3.11.

2017

Natura umana si sensul existentei omului sub lupa filosofica

Omul reprezinta cea mai complexa fiinta vie, un paradox de idei si de sensuri care i-a
fascinat pe marii ganditori din Antichitate pana in prezent, incercand sa ii atribuie o definitie.
Nu a fost gasita o definitie general valabila, insa numerosi filosofi si-au expus punctul de vedere
si au creat un sumar al caracteristicilor acestei fiinte in aparenta simpla, dar cu o profunzime ce
depaseste limitele cunoasterii. Aceasta problema filosofica poate fi abordata printr-o serie de
interogatii precum Ce este omul?, Are existenta sa vreun sens?, Care este sensul
existentei umane?, intrebari ce au format un cadru de definire de-a lungul timpului. Astfel,
distingem unele raspunsuri hazlii ce surprind aspecte accidentale ale omului diferentiat de
animal: fiinta bipeda fara pene si cu unghii late (Platon) sau animalul care fabrica
incaltaminte (Bacon), dar si raspunsuri-etalon care au ramas celebre in universul filosofic.
Omul este altceva decat corpul sau, fundament antropologic identificat de Socrate
care serveste drept reper pentru lucrarile lui Platon si ale Sfantului Augustin. Conform
conceptiei platonice, omul este format din doua parti diametral opuse: corpul care este
muritor, neinteligibil, multiform, supus descompunerii, vesnic schimbator, niciodata asemenea
cu el insusi si sufletul, partea pura, definit prin atributele: divin, nemuritor, inteligibil, simplu,
indisolubil, vesnic acelasi, vesnic asemenea lui insusi. Din aceasta structura reiese faptul ca
sufletul primeaza asupra corpului, el este cel care confera un sens existentei umane. Pe urmele
lui Platon, Sfantul Augustin introduce notiunile de omul exterior- corpul si omul interior-
sufletul, considerand ca cel din urma este singura cale catre esenta. In lucrarea sa
Confesiuni, acesta pune sufletul in raport cu Creatorul sau, pentru a sugera ca desi este creat
dupa chipul si asemanarea sa, nu va ajunge niciodata la stadiul de cunoastere absoluta.
Omul este un lucru care gandeste. Ren Descartes si Blaise Pascal se bazeaza pe
principiul Cogito ergo sum. Descartes reliefeaza in Meditatii filosofice faptul ca omul
traieste atat timp cat gandeste si prin urmare, esenta fiintei umane este reprezentata de
ratiune. Acesta atribuie un inteles mai amplu fenomenului de gandire decat cel acordat de
psihologie, procesul de a simti referindu-se nu la afectivitate, ci la capacitatea omului de a fi
un subiect constient de propria sa existenta. Teza sustinuta de Blaise Pascal in lucrarea sa este
omul- <<trestie cugetatoare>> , asemanand aceasta fiinta ratacitoare, aflata intr-o permanenta
cautare a fericirii din care a decazut, cu o trestie, cea mai slaba din univers ce poate fi
doborata din punct de vedere fizic cu o singura picatura de apa. Insa termenul cugetatoare
face toata diferenta, ii confera omului caracterul de invincibilitate, ii innobileaza existenta chiar
in fata universului.
Omul este un zon politikn(fiinta sociala). Aristotel considera ca oamenii nu pot trai
izolati, apogeul lor intelectual poate fi atins doar in interiorul societatii. Statul- insitutie
naturala- ii asigura omului fericirea si bunastarea catre care tinde, iar cei ce traiesc in afara
statului nu pot fi decat supraoameni sau fiare deoarece nu se pot configura celor asemenea lor.
Chiaga Georgiana 3.11.2017

Viziunea sa teleologica, conform careia natura nu creeaza nimic fara scop, si organicista, care
foloseste analogia relatiei individ-stat prin alaturare cu relatia organe-organism, este expusa in
lucrarea Politica. Pe de alta parte, Jean Jacques Rousseau considera ca statul este o capcana
artificiala pusa in fata omului primitiv, care in starea sa naturala se bucura de beneficiile
libertatii proprii. Odata cu aparitia proprietatii private, singura solutie eficienta de prosperitate
a societatii era incheierea unui contract social prin care libertatea personala era pusa in
serviciul statului.
Omul este un homo faber(fauritor de unelte), capacitate ce ne diferentiaza in mod
primordial de animale, in conceptia filosofului francez Henri Bergson.
Sensul vietii fiintei umane in spectrul filosofic imbraca doua forme: umanismul clasic,
care cultiva o idee optimista: omul tinde catre cunoastere, fericire, bine si este orientat catre
Dumnezeu si noul umanism, care promoveaza pesimismul, singuratatea, absenta sau chiar
inexistenta lui Dumnezeu. Emil Cioran, filosof roman, se declara sceptic si critic in raport cu
sensul existentei umane in lucrarea Pe culmile disperarii, considerand ca omul tinde spre
tragedie, drama, iar vietuirea sa este problematica intr-o lume de neinteles. Se remarca dorinta
arzatoare a filosofului de a se reincarna intr-o specie vegetala sau animala, lipsita de cuget, si de
a-si continua cursul vietii cu o frenezie salbatica si inconstienta.
Pe de alta parte, un alt filosof roman, Lucian Blaga, sustine ca sensul omului este de a
crea cultura, de a trai intru mister si pentru revelare. Aceasta sintagma denumeste
constientizarea existentei misterului , emblema a sistemului filosofic blagian, dar si tendinta de
a-l dezvalui si de a atinge limitele cunoasterii. Revelarea are conotatia cunoasterii pe verticala,
prin care omul descopera idei sau semnificatii noi venite de la o entitate superioara. Marele
Anonim instituie centura transcendenta pentru a limita cunoasterea umana si pentru a nu
permite existenta altei fiinte asemenea lui. Potentarea misterului este obiectul cunoasterii
luciferice si se realizeaza prin creatie, prin dezvoltarea culturii ca o a doua natura.
Din punctul meu de vedere, omul nu poate fi definit doar prin una din conceptiile
enumerate anterior, ci prin alaturarea acestora ca un intreg complementar, intre care se
stabilesc conexiuni. Capacitatea de a fabrica obiecte se datoreaza procesului superior de
gandire, care ne permite sa folosim materialele din mediul ambiant impreuna cu potentialul
psihic. Statul s-a format tot pe baza ratiunii si a nevoilor oamenilor de a coexista ,de a socializa,
de a prospera. Gandirea, la randul ei, depinde de existenta unei parti divine, inteligibile, diferita
de corp, si care face legatura cu Dumnezeu- sufletul. Sensul existentei noastre este sensul pe
care noi ni-l atribuim in functie de idealurile, aspiratiile noastre, dar si dupa principiile dupa care
ne ghidam. Fiind un element relativ si subiectiv, omul nu trebuie sa isi iroseasca viata incercand
sa ii prefigureze un scop : Cand omul cauta un sens lumii si existentei sale, termina in
absurd.- Petre uea in lucrarea Intre Dumnezeu si neamul meu.
Chiaga Georgiana 3.11.2017