Omul, ființă socială

Întrebărilor precum: ”cine sunt eu?”, ”de unde vin?”, ”încotro mă

îndrept?” fiecaredintre noi încearcă să le găsească un răspuns,
răspuns care are menirea de a arăta principalelecaracteristici ale
identității noastre. Cel mai adesea, pentru a găsi răspunsurile la
aceste întrebări, ne adresăm persoanelor care formează cercul nostru
de prietenii, mai ales, familiei noastre; trăim în cadrul unei
comunități, așa că identitatea noastră se formează și prin raportare
la persoanele a căror părere are importanță pentru noi. Trăim alături
de ceilalți iar acest lucru își pune amprenta și asupra modului în
care noi ne percepem pe noi înșine.
Aristotel consideră că omul este un ”ființă socială”, prin acest
termen filosoful dorindsă demonstreze că omul este destinat traiului
alături de semenii săi, în cadrul unor comunități umane, fie ele mai
mici sau mai mari. Această existenă a individului în cadrul unor
comunități demonstrează că omul dispune de o trăsătură esențială,
sociabilitatea. Astfel, omul este dăruit cu capacitatea de a alege sau
nu să trăiască în cadrul unei anumite comunități, de a fi solitar sau
nu; de aici, putem înțelege că omul are capacitatea de a deduce în
mod rațional, de a decide dacă să accepte sau nu societatea și
regulile pe baza cărora aceasta este organizată.
Conform lui Aristotel, omul nu este un individ care trăiește
izolat, ci încă de la începuturile existen ei lor, oamenii au căutat să
trăiască împreună; de aicii considerentul că omul are în moștenirea
sa genetică instinctul pentru comunitate. De la traiul alături de
ceilalți semeni s-a trecut la formarea și organizarea de comunități,
unde structura de bază a fost reprezentată de familie; de aici nu a
mai fost decât un pas către formarea de state, un nivel superior de
organizare a existenței umane. Acestui nivel superior de organizare
îi corespunde aplicarea unor legi corecte, care să asigure un mediu

1
sănătos pentru fiecare membru în parte. Aplicarea corectă a legilor
determină instalarea unui climat de înelegerei dreptate care se
află în legătură directă cu răspândirea unui sentiment de fericire
printre cetățeni.
Prin urmare, statul este cel care are obligația de a asigura
fericirea tuturor cetățenilor săi, asta în măsura în care aceștia se
obligă să respecte legile statului. Respectarea legilor statului ține
de autoritatea de care statul se bucură printre cetățenii săi. Vorbim
aici de autoritatea manifestată mai întâi în cadrul fiecărei familii,
autoritate care este apoi transferată către stat.
În cazul în care omul/cetățeanul se vede lipsit de legile destinate să-
l apere, implicit de sentimentul de dreptate pe care existența legilor
i l-ar fi oferit, acesta se transformă într-o ființă total diferită,
anume într-o ființă rea, ființă ce refuză să se mai supună regulilor și
legilor statului. Sentimentul de securitate dat de existența dreptății
sociale dispare și face loc insecurității, omul fiind caracterizat ca
”antisocial”, săvârind fapte care îi determină pe ceilalți să îl
numească chia și ”fiară”.
Pentru Aristotel, statul trebuie să asigure aplicarea dreptății,
numai că această virtute nu poate fi de ținută de un individ izolat
căci ea apare în cazul unui raport între două sau mai multe persoane.
Natura nu creează niciodată fără scop, menirea finală a statului fiind
asigurarea binelui comunității, stare legată în mod direct de
existența dreptății prin intermediul aplicării corecte a legilor. Prin
caracteristica sa de ”fiițnă socială”, omul demonstrează capacitatea
de a trăi în cadrul unor comunități pe baza unor reglementări date de
aplicarea și respectarea unor legi; cum menirea cea mai importantă a
statului este realizarea și asigurarea dreptății pentru toți cetățenii
săi, putem afirma că menirea ultimă a statului este de natură morală,
anume realizarea dreptății în vederea instaurării binelui. Oamenii se

2
supun legilor, de aici și concluzia la care a ajuns Aristotel, cea
conform căreia, statul este anterior individului.