Titlu temporar - Despre moralitate și fericire

Ce este morala/moralitatea?

Etimologic, cuvântul morală își are originile în limba latină în termenul “moralitas”,
derived din “mos”, ceea ce însemna ”tradiție” sau ”obicei”. În Roma antică, “mos” se referea
la tradițiile și comportamentele care guvernau viața socială. Sinonimul său în domeniul
filosofiei și nu numai, cuvântul etică, are origini mai vechi, derivând din “ethikos”, care vine
de la “ethos” care înseamnă “caracter” sau “obicei”.

În Dicționarul explicativ al limbii române, morala este definită ca fiind ”ansamblul

convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli,
determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între
ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și
pe opinia publică”.

Deși are avantajul de a fi relativ concisă, această definiție acoperă doar parțial sensul
cuvântului moralitate astfel că este potrivită o dezvoltare a acesteia.

Morala se referă deci la principii și valori care ghidează comportamentul uman și face
distincție între bine și rău. Cuprinde conceptele de etică, virtute și judecată morală.
Moralitatea oferă indivizilor și societății o cadru pentru a-și evalua acțiunile, pentru a lua
decizii și pentru a determina ce este bine din punct de vedere moral și ce este rău din punct de
vedere moral.

Morala nu este un concept absolut sau universal, astfel că diferite culturi, societăți și
indivizi pot avea variate convingeri morale și standarde. Astfel, moralitatea poate fi
influențată de factori diverși, cum ar fi religia, filosofia, cultura, experiențele personale și
normele sociale.

Înțelegerea moralității poate fi abordată în maniere diferite. Unii indivizi aderă la

etica deontologică, care pune accentul pe respectarea anumitor reguli și îndatoriri indiferent
de consecințe, alți indivizi adoptă o etică consecințialistă/ consecventă, în care moralitate
unei acțiuni este determinată prin cântărirea rezultatelor și consecințelor sale. Suplimentar,
etica virtuților pune accentul pe dezvoltarea unui caracter moral și întruparea unor
caracteristici virtuoase.

1
 Morala cuprinde o gamă largă de probleme etice, inclusiv onestitatea, dreptatea,
corectitudinea, compasiunea, empatia, integritatea și respectul pentru ceilalți și deseori
implică luarea în considerare a modului în care acțiunile unui individ influențează alți indivizi
și societatea în ansamblu. Dilemele etice apar atunci când principii morale sunt în conflict sau
când este dificilă alegerea acțiunii/reacției corecte.

Per ansamblu, morala pune la dispoziție un cadru pe baza căruia indivizii să ia decizii
și să se comporte în moduri care sunt considerate morale și benefice pentru ei și pentru
ceilalți. Morala joacă un rol crucial în modelarea comportamentului personal, a relațiilor
dintre indivizi și a funcționării societăților.

De ce există morala?

Această întrebare a fost explorată de-a lungul istoriei umane de filozofi, psihologi și
oameni de știință. Întrucât nu există o explicație singulară care să-i răspundă integral trebuie
integrate mai multe abordări.

În primul rând, morala provine din natura socială inerentă ființelor umane. Oamenii
sunt ființe sociale, care trăiesc în comunități și interacționează unii cu alții. Supraviețuirea și
bunăstarea unui individ depinde deseori de capacitatea de colabora, de a se coordona și de a
trăi armonios cu alți indivizi. Moralitatea servește ca set de norme, valori și principii
împărtășite care ghidează interacțiunile dintre indivizi și ajută la menținerea ordinii sociale.
Aceasta stabilește liniile directoare pentru comportamentul acceptabil în cadrul societății,
promovează corectitudinea și reduce frecvența conflictelor în cadrul grupului social.

În al doilea rând, morala este bazată pe empatie și compasiune. Ființele umane

posedă capacitatea de a fi empatice, abilitatea de a înțelege și de a împărtăși sentimentele
celorlalți. Această conexiune empatică permite individului să recunoască experiențele și
suferința semenilor săi. Moralitatea apare din simțul empatic înnăscut, determinând individul
să acționeze în moduri în care promovează bunăstarea și minimizează suferința celorlalți.
Moralitatea servește ca mecanism de promovare a grijii, bunăvoinței și altruismului în cadrul
comunităților umane.

În al treilea rând, moralitatea este influențată de factori culturali, sociali și istorici.

Diferitele culturi și societăți își dezvoltă propriile sisteme morale pe baza valorilor,
credințelor și tradițiilor lor unice. Aceste sisteme sunt modelate de factori istorici, geografici
și socio-politici, reflectând nevoile și aspirațiile specifice ale unei anumite comunități. Prin

2
urmare, moralitatea nu este fixă sau universală, ci evoluează în timp, adaptându-se la
circumstanțele în schimbare și la evoluțiile societății.

În al patrulea rând, moralitatea există ca mijloc de autoreglare personală și colectivă.

Orientările morale oferă un cadru în care indivizii să-și evalueze propriile acțiuni și să facă
alegeri care se aliniază cu propriile lor principii etice. Moralitatea permite creșterea
personală, dezvoltarea virtuților și trăirea unei vieți pline de sens. La nivel colectiv,
moralitatea facilitează stabilirea de legi, instituții și sisteme care promovează dreptatea,
egalitatea și bunăstarea socială.

În al cincilea rând, existența moralității poate fi privită ca produs a capacităților

cognitive și de raționament proprii ființelor umane. Oamenii posedă abilitatea de a susține
raționamente morale, în cadrul cărora reflectă asupra unor dileme morale și fac judecăți
privind ce este corect și ce este greșit. Oamenii pot gândi abstract, pot imagina scenarii
alternative și pot cântări consecințele propriilor acțiuni. Aceste procese cognitive contribuie la
dezvoltarea și rafinarea principiilor morale precum și la luarea deciziilor în mod moral.

În concluzie, morala există ca rezultat al naturii sociale, înclinațiilor empatice,

capacităților cognitive și de autoreglare ale ființelor umane precum și ca rezultat al
influențelor culturale. Morala servește drept cadru pentru a ghida comportamentul indivizilor,
pentru a promova coeziunea socială, bunăstarea individuală și socială și pentru a asigura
existența dreptății în cadrul societăților umane.

Ce este fericirea?

Cuvântul fericire are rădăcini în limba latină și provine din termenul latin “felix“,
cuvânt cu mai multe sensuri: “norocos”, “de succes”, “de bun augur”, “roditor”, “înfloritor”,
“prosper”. El exprima starea de bucurie, mulțumire și satisfacție pe care oamenii o pot
experimenta în viață. Fericirea este adesea asociată cu atingerea obiectivelor personale,
împlinirea relațională, satisfacția la nivel emoțional și într-o mai largă măsură, cu o stare de
bine generală.

În Dicționarul explicativ al limbii române, fericirea este definită ca fiind o ”stare de

mulțumire sufletească intensă și deplină”.

Psihologic, fericirea este o stare emoțională subiectivă și complexă caracterizată

printr-un sentiment de bunăstare, mulțumire și satisfacție. Este adesea asociată cu sentimente
de bucurie, plăcere, împlinire și o perspectivă pozitivă asupra vieții. Fericirea nu este doar

3
absența emoțiilor negative, ci cuprinde un sentiment profund de pace interioară, de a avea
sens și satisfacție generală în viață.

În timp ce fericirea poate fi influențată de factori externi, cum ar fi realizările, relațiile

și posesiunile materiale, este în primul rând o stare internă care apare din interiorul unui
individ. Este o experiență profund personală și poate varia de la o persoană la alta în funcție
de valorile, dorințele și circumstanțele sale unice.

Fericirea nu este o stare constantă, ci mai degrabă un complex de emoții fluctuante și

dinamice, care pot fi influențate de diverși factori, inclusiv genetică, educație, evenimente de
viață, mentalitate și alegeri personale. Este important de menționat că fericirea nu este
sinonimă cu exaltarea constantă sau cu absența provocărilor și dificultăților ci implică
reziliență, capacitatea de a trece peste greutăți și de a găsi sens și împlinire în ciuda suișurilor
și coborâșurilor vieții.

Diferite perspective filozofice și psihologice oferă diferite teorii asupra fericirii, de la

abordări hedoniste care pun accent pe plăcere și gratificare până la abordări eudaimonice care
se concentrează pe creșterea personală, sensul și căutarea excelenței.

Fericirea este prin urmare o experiență profund personală și subiectivă care cuprinde
un sentiment de bunăstare, mulțumire și împlinire. Ea implică un echilibru delicat între
circumstanțele externe și stările de spirit interne, reflectând satisfacția generală a unui individ
cu viața sa și capacitatea de a găsi bucurie și sens în experiențele sale.

Care este legătura între moralitate și fericire?

Mai mulți filozofi au analizat legătura dintre moralitate și fericire de-a lungul istoriei,
oferind perspective diverse asupra acestui subiect, variind de la cele religioase la cele
științifice.

Astfel, Aristotel a subliniat conceptul de eudaimonia, adesea tradus prin “înflorire”

sau “a trăi bine”. El a susținut că fericirea nu este doar un rezultat al plăcerilor exterioare, ci
provine dintr-o viață de activitate virtuoasă și împlinire a potențialului cuiva. Pentru Aristotel
morala și fericirea sunt împletite, virtuțile morale fiind esențiale pentru atingerea adevăratei
fericiri. El a scris că “fericirea este sensul și scopul vieții, întreaga finalitate a existenței”.

(Sf.) Augustin de Hipona, primul din cei doi cei mai importanți filosofi creștini, a
subliniat legătura dintre moralitate și fericire în contextul teologiei creștine. El a susținut că
adevărata fericire se găsește iubind pe Dumnezeu și urmând învățăturile Sale morale – ”ne-ai

4
făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până când nu se odihnește în
tine”.

(Sf.) Toma de Aquino, al doilea dintre cei doi cei mai importanți filosofi creștini, a
integrat ideile lui Aristotel cu teologia creștină. El credea că fericirea, la care se referea
folosind cuvântul beatitudine, este scopul ultim al existenței umane și este atinsă prin
împlinirea virtuților morale în concordanță cu voința lui Dumnezeu. El a afirmat că ” fericirea
supremă pentru oameni constă în viziunea și iubirea lui Dumnezeu” - împlinirea naturii
umane se găsește într-o relație de iubire cu Dumnezeu și tocmai în această unire divină se
atinge cea mai înaltă formă de fericire.

Filosofia morală a lui Immanuel Kant s-a centrat pe ideea datoriei și a

comportamentului în conformitate cu principiile morale. El credea că acțiunile morale,
ghidate de raționalitate și imperativul categoric, sunt în mod inerent bune și aduc un
sentiment de valoare morală. Kant a afirmat: „moralitatea nu este propriu-zis doctrina prin
care ne putem face fericiți, ci prin care ne putem face vrednici de fericire” – o persoană
trebuie să acționeze în maniera în care și-ar dori ca toți ceilalți să acționeze dacă ar fi puși
într-o situație similară, iar acțiunile lor să se bazeze pe principii care pot fi aplicate universal.
Deși nu este în primul rând un filozof religios, Kant a abordat și relația dintre religie,
moralitate și fericire. El credea că acțiunile morale nu sunt motivate doar de interes propriu,
ci ghidate de simțul datoriei față de Dumnezeu și de legea morală. Kant a afirmat: „două
lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în
care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea
morală din mine”.

John Stuart Mill a pledat pentru utilitarism, o teorie morală care se concentrează pe
maximizarea fericirii generale și pe minimizarea suferinței. El a susținut că acțiunile ar trebui
judecate în funcție de utilitatea lor sau de cantitatea de fericire pe care o produc. Mill a
declarat: „Crezul care acceptă drept temei al moralei Utilitatea sau Principiul Celei mai
mari Fericiri, susține că acțiunile sunt bune în măsura în care ele tind să mărească fericirea,
rele întrucât tind să producă contrariul. Prin fericire se înțelege aici plăcerea și absența
durerii; prin contrariul ei, durerea și absența plăcerii”.

Søren Kierkegaard, filozof creștin existențialist, a contemplat relația dintre credință,

etică și fericire. El a susținut că adevărata fericire se găsește printr-un salt de credință și o
relație personală cu Dumnezeu. Kierkegaard a subliniat importanța alegerilor subiective,

5
individuale în căutarea unei vieți pline de sens. El a afirmat: „puritatea inimii este să-ți
dorești un singur lucru: a căuta Împărăția lui Dumnezeu”.

Friedrich Nietzsche a oferit o perspectivă diferită asupra moralității și fericirii,

criticând valorile morale tradiționale. El a susținut că moralitatea convențională suprimă
individualitatea și înflorirea personală. Nietzsche a văzut fericirea ca pe o preocupare
individuală, afirmând: „trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele
dansatoare”.

Alasdair MacIntyre a explorat legătura dintre moralitate și înflorirea/bunăstarea

umană, subliniind importanța eticii virtuții. El a susținut că a trăi o viață virtuoasă aliniată cu
principiile morale este esențială pentru împlinirea și fericirea personală. MacIntyre a postulat:
„un om devine capabil să experimenteze fericirea atunci când știe că este implicat în
activități care sunt cu adevărat expresii ale propriei sale naturi și abilități”.

Concluzii

Moralitatea și fericirea sunt două aspecte fundamentale ale existenței umane, împletite
în mod complex și capabile să se influențeze reciproc. În timp ce moralitatea cuprinde
principiile și valorile care ne ghidează acțiunile și deciziile, fericirea reprezintă o stare de
mulțumire și împlinire. Relația dintre moralitate și fericire este una simbiotică, ele fiind strâns
legate și pot să se îmbunătățească reciproc.

Ființele umane caută în mod natural fericirea ca un scop intrinsec. Căutarea fericirii
ne determină alegerile și acțiunile, modelând cursul viețiilor noastre. Cu toate acestea,
căutarea fericirii nu este doar o dorință egoistă de satisfacție personală. Fericirea adevărată și
de durată provine dintr-un sentiment mai profund de împlinire și semnificație, care poate fi
obținută printr-o viață morală.

A trăi o viață corectă din punct de vedere moral cultivă virtuți precum onestitatea,
compasiunea, integritatea și corectitudinea. Aceste virtuți contribuie la armonia interioară și
la un sentiment de bunăstare personală. Când indivizii acționează în conformitate cu
principiile lor morale, ei experimentează un sentiment de integritate, ceea ce duce la un mai
mare respect de sine, stima de sine și liniște sufletească. Această armonie internă favorizează
fericirea care depășește plăcerea de moment.

Moralitatea joacă un rol vital în stabilirea și menținerea relațiilor sănătoase. Când

indivizii acționează moral, ei inspiră încredere și respect celorlalți. Încrederea formează
fundamentul conexiunilor semnificative, promovând prietenii autentice, relații romantice și
6
legături familiale. Încrederea care provine din comportamentul moral îmbunătățește
interacțiunile sociale și contribuie la fericirea generală prin crearea unui mediu de susținere și
hrănire.

Morala încurajează empatia și altruismul, care sunt esențiale pentru bunăstarea atât a
indivizilor, cât și a comunităților. Angajarea în acte de bunătate și abnegație nu numai că îi
aduce beneficii celorlalți, ci aduce și un sentiment de împlinire și satisfacție. Preocuparea
reală pentru bunăstarea celorlalți și dorința de a contribui la binele mai mare sunt intrinsece
comportamentului moral. Astfel de acte de bunătate promovează un sentiment de conexiune,
scop și fericire.

A trăi în conformitate cu principiile morale promovează un sentiment de aliniere

interioară între acțiunile, credințele și valorile cuiva. Atunci când există o congruență între
ceea ce cineva crede că este corect și alegerile făcute, indivizii experimentează un sentiment
de autenticitate și integritate. Această aliniere promovează un sentiment puternic de identitate
de sine, permițând indivizilor să navigheze prin viață cu claritate și scop, conducând în cele
din urmă la o fericire mai mare.