Stanculescu Dariana Viorelia- 11A

Seneca- actualitatea/ nonactualitatea ideilor senecane

Lucius Annaeus Seneca, sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr s-a născut în
jurul anului 4 a.Hr și a decedat în anul 65 a.Hr. A fost un filosof stoic roman,
orator, om al statulu in și fiu al lui Seneca cel Bătrân.
Scopul stoicilor era libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptății și
tiraniei.
Seneca a ocupat și funcții în administrația Imperiului, fiind preceptor al
împăratului Nero.
Seneca a fost adus la Roma din fragedă copilarie, sub îngrijirea devotată a unei
admirabile mătuși, soția unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânăr discipol,
Seneca va admira mai mulți dascăli greci și latini. Cel mai prețuit dintre acești
"directori de conștiință" va fi stoicul Attalus. Arta cuvântului și talentul pedagogic
ale lui Attalus vor fi recunoscute chiar și de severul conservator Seneca tatăl, care
nu-i iubea pe filosofi și acorda atenție mai ales retoricii. Scrierile atribuite lui
Seneca cuprind o duzină de eseuri filozofice, 124 de scrisori cu caracter moral, 9
tragedii și o satiră a cărei atribuire este încă discutabilă, nefiind cofirmată de toți
istoricii vremurilor. De asemenea, faptul că opera ”Hercule în Oeta” i-ar aparține a
fost, la fel, pus sub semnul întrebării.
PRINCIPALELE IDEI ALE LUI SENECA
DESPRE LINISTEA SUFLETEASCA
DESPRE MANIE
DESPRE VIATA FERICITA
SCRISORI

1
Stanculescu Dariana Viorelia- 11A

Au ramas, desigur, multe lucruri de spus privind indemnurile morale pe care

Seneca le face punctual. Ca oricare filosofie practica, aceasta trece dincolo de
limitele teoretice pe care speram ca au fost cuprinse in cadrul de mai sus.
Prezentarea exhaustiva a acestei gandiri nu a fost intentia prezentei lucrari.
Consider ca rolul major pe care Seneca il ocupa in randul filosofilor se datoreaza
intoarcerii catre un scop bine definit al filosofiei - reflectarea autentica a sinelui
printr-o continua preocupare care nu exclude viata sociala, ci o determina in chipul
unui mediu din care se poate alege si de la care isi capata sensul mijlocirea
intelepciunii si virtutea.
Trebuie tinut cont ca in stoicism avem de-a face cu articularea a doua sensuri in
preceptul de baza natura sequi- natura este pe de o parte intregul universal, “co-
creatia”, pe de alta parte, natura individuala. Chrisip le imbina, astfel ca la Seneca,
in dialogul De vita beata, avem de-a face cu natura comuna si cu natura particulara
a fiintei omenesti. Sapientia va avea doua surse: conformarea fata de ordinea
intregii lumi (izvorul cosmic al intelepciunii) si conformarea la propria noastra
natura, constantia care ne va pastra asemeni noua insine, astfel ca “a adera la
ordinea universala este totuna cu a recunoaste in ea existenta unei ordini rationale
si cu a avea convingerea ca universul este o Ratiune in actiune”. Efortul inaltarii
pana la atingerea virtutii conduce la o stare de “desavarsita autodominatie si in
acelasi timp de libertate fata de lume”. Asadar, a trai conform naturii este a trai
dupa ratiune adica a gasi punctul comun al celor doua ordini: cea divina si cea
omeneasca. Numai cercetand firea proprie, spune Seneca, poti hotari care este
modalitatea apropiata in mod veritabil constitutiei sufletesti, astfel ca trebuie sa
cercetezi daca firea ta este mai potrivita pentru “ viata activa sau pentru studiu si
contemplatie in retragere, si trebuie sa te indrepti intr-acolo unde te poarta esenta
caracterului” . Legatura inerenta dintre firea naturala si vointa pusa in actiune
trebuie sa primeze in cercetarea spiritului pentru a constitui punct de plecare al
modului nostru de viata.

2
Stanculescu Dariana Viorelia- 11A

Meditatia pe care Seneca o propune preocuparii de sine reprezinta mijlocul prin

care sufletul este calauzit catre dobandirea linistii sufletesti, iar toate etapele pe
care aceasta le presupune sunt etape metodologice, care, fiind de natura morala
vizeaza o finalitate practica- acordul dintre suflet si lumea exterioara lui, precum si
a sufletului cu propriile actiuni. Utila aici este urmatoarea distinctie intre
tranquillitas si securitas, o inovatie teoretica adusa de Seneca- linistea interioara,
tranquillitas, este o stare totalmente pozitiva, pe cand securitas este ca un fel de
„armura de protectie” in vederea protejarii de vicisitudinile exterioare, astfel ca
scopul studierii filosofiei este starea de siguranta: „…filosofia trebuie sa ne
ocroteasca. Ea ne va indemna sa ne supunem cu bucurie divinitatii, sau cu
demnitate soartei; ea iti va spune sa asculti de porunca zeului sau sa suferi
intamplarea”. Constient de transferul inevitabil dintre interior si exterior, Seneca
propune o conduita de viata ce are a atinge ambele scopuri morale.
Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition)
în jurul anului 300 î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de
la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul
Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele
și bătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu
discipolii săi.

Importanta Stoicismului

Stoicismul s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului, având originea în

filosofia cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învățătura centrală
a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii. Acceptarea acestei
evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu
moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Seneca este reprezentantul stoicismului târziu sau roman alături de Epictet și

Marcus Aurelius.

3
Stanculescu Dariana Viorelia- 11A

Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este
guvernat de legi absolute care nu admit excepții, iar esențialul naturii umane este
rațiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă: „Trăiește în acord cu
natura!”. Din această formulă derivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte
cardinale: înțelepciunea, curajul, dreptatea și temperanța, corespondând
învățăturilor lui Socrate. În timp ce în etica aristoteniană se recunoștea locul
pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin rațiune, stoicii
cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism („askesis”), pentru că virtutea
reprezintă unica fericire. A fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere și suferință
(„apatheia”) și, în același timp, doritor de cunoaștere. De aici importanța acordată
științei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele moralității, rădăcinile
oricărei virtuți. Omul înțelept este sinonim cu om bun. Nefericirea și răutățile lumii
sunt rezultatele ignoranței. De aici recomandarea practicii filosofiei, examinării
permanente a propriilor judecăți și a comportamentului, pentru a putea constata
dacă ele diferă de rațiunea universală a naturii.

Filosofia stoică a influențat și pe unii din „părinții bisericei” creștine ca Toma de

Aquino și Sfântul Augustin. În timpul Renașterii târzii, s-a dezvoltat un adevărat
„Neostoicism”, al cărui reprezentant renumit a fost Justus Lipsius. Influența acestui
neostoicism se resimte în scrierile lui Michel de Montaigne, înainte de orientarea
lui spre scepticism și în gândirea lui Rene Decartes. Și filosofia morală a lui
Immanuel Kant este impregnată de Stoa.

În 65 a.Hr., Seneca a fost prins în consecințele conspirației pisoniane, ce consta

într-un scenariu menit să-i aducă moartea lui Nero. Deși este puțin probabil ca
Seneca să fi complotat, Nero a ordnat scriitorului stoic să se sinucidă.