Seneca

Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î. Hr. - d.
65) a fost un filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero. Seneca a ocupat şi funcţii în
administraţia Imperiului. A fost fiul lui Seneca cel Bătrân (55 î.Hr. - 41d.Hr.).
Seneca a văzut lumina zilei în ajunul secolului I al erei noastre, în cea mai romanizată regiune
sudică a Hispaniei, provincia Baetica. Seneca este un andaluz sau, cum îl numeşte biograful sau
român, istoricul Eugen Cizek, un „corduban”. Oraşul lui natal este Corduba, azi Cordoba, la apa
Guadalquivirului.
Seneca a avut o valoroasă activitate de intelectual creator, atât în Spania, cât şi la Roma.
Istoric şi critic al artei oratorice, Seneca tatăl a fost un apărător al tradiţiei clasice. Făcea parte
din ordinul cavalerilor, situat imediat după ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială. Mama
lui Seneca, Helvia, provenea dintr-o familie de notabili din vecinătatea Cordubei.
Soţii Seneca au avut trei băieţi. Lucius Annaeus Seneca era al doilea copil. Primul născut,
Novatus, va parcurge în decursul anilor o importantă carieră de demnitar. Al treilea fiu, Mela, va
fi tatăl unui poet celebru, Lucan (39-65). Între cei trei fraţi şi părinţii lor va exista mereu o
puternică legătură de solidaritate şi dragoste, oglindită şi în opera lui Seneca-fiul.
Seneca a fost adus la Roma din fragedă copilărie, sub îngrijirea devotată a unei admirabile
mătuşi, soţia unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânăr discipol, Seneca va admira mai mulţi
dascăli greci şi latini. Cel mai preţuit dintre aceşti „directori de conştiinţă” va fi stoicul Attalus.
Arta cuvântului şi talentul pedagogic ale lui Attalus vor fi recunoscute chiar şi de severul
conservator Seneca tatăl, care nu-i iubea pe filosofi şi acorda atenţie mai ales retoricii.
Seneca-fiul se va ataşa de gânditorii stoici care îşi îndreptau eforturile spre făurirea unei atitudini
de demnitate, umanitate şi curaj în faţa greutăţilor şi suferinţelor vieţii. Scopul stoicilor era
libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptăţii şi tiraniei.
În vremea împăratului Tiberiu, învăţatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, este alungat
din Roma. Această măsură de prigonire făcea parte dintr-o campanie de intimidare şi represiune
împotriva „opoziţiei stoice”. Reacţia lui Seneca va fi decizia de a părăsi Capitala. A plecat în
Egipt, unde putea să fie apărat de mătuşa sa, sora Helviei, şi de soţul ei, guvernator al Egiptului.
Va rămâne acolo, la Alexandria, până în anul 31 d.Hr.
 Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei
epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus şi exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia
Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta,
devenind împărat, l-a implicat în conjuraţia lui Pison şi i-a poruncit să-şi ia viaţa. Seneca şi-a
tăiat venele fără nici o tresărire.
Din voluminoasa sa operă este de reţinut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată
în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viaţa socială şi datoria de cetăţean se
aflau pe primul loc. Înţelepciunea consta în a-şi cultiva voinţa de a-şi găsi fericirea în virtute, şi
nu în hazardul bogăţiei materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins
viciile şi relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei şi omeniei faţă de sclavi, de
gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci şi de Părinţii Bisericii
şi de moraliştii creştini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism
în acţiune.
Cea mai importantă lucrare a lui Seneca este Scrisori către Lucilius, operă care îi
fundamentează imaginea de important reprezentant al stoicismului. S-au păstrat, de asemenea,
Dialoguri, o antologie de gânduri şi sfaturi, în timp ce alte lucrări nu au supravieţuit timpului,
precum discursurile scrise pentru împăratul Nero.
Scrierile lui Seneca au vizat, în principal, aspecte ale eticii, principalele sale idei fiind
următoarele: deşi stoic convins, Seneca nu a refuzat să preia idei ale epicurianismului,
principalul curent opus stoicismului, sau ale platonismului, atunci când le considera corecte;
astfel, cu toate căi stoicismul sublinia importanţa unei vieţi publice asupra celei private, Seneca
aprecia că pot exista situaţii în care împlinirea individuală poate fi atinsă prin cultivarea vieţii
private; Seneca refuză viziunea lui Aristotel, conform căreia fericirea noastră poate fi influenţată
şi de elemente ce nu se află în controlul nostru, considerând că virtutea, caracteristică intrinsecă,
este suficientă pentru fericirea individului; emoţiile sunt considerate ca fiind mişcări iraţionale
ale minţii, furia, frica sau amărăciunea fiind efecte ale unei gândiri incorecte, pe care Seneca
încearcă să o corecteze, pentru ca semenii săi să poate trăi o viaţă fericită; Seneca vede în
concepte precum Dumnezeu, natură, providenţă exponentul aceluiaşi element activ şi creator din
univers, în conformitate cu care omul trebuie să îşi trăiască viaţa; meditaţia pe care Seneca o
propune preocupării de sine reprezintă mijlocul prin care sufletul este călăuzit către dobândirea
liniştii sufleteşti, iar toate etapele pe care aceasta le presupune sunt etape metodologice, care,
fiind de natura morală vizează o finalitate practică - acordul dintre suflet si lumea exterioara lui,
precum si a sufletului cu propriile acţiuni. Utilă aici este următoarea distincţie între tranquillitas
şi securitas, o inovaţie teoretică adusă de Seneca - liniştea interioară, tranquillitas, este o stare
totalmente pozitivă, pe când securitas este ca un fel de „armură de protecţie” în vederea
protejării de vicisitudinile exterioare, astfel că scopul studierii filosofiei este starea de siguranţă:
„…filosofia trebuie să ne ocrotească. Ea ne va îndemna să ne supunem cu bucurie divinităţii, sau
cu demnitate soartei; ea iţi va spune să asculţi de porunca zeului sau sa suferi întâmplarea”.
Conştient de transferul inevitabil dintre interior şi exterior, Seneca propune o conduită de viata ce
are a atinge ambele scopuri morale.
Atât despre corespondenţa cu Luciliu, cât şi despre dialogul De tranquillitate animi,
putem considera că au un rol propedeutic în terapeutica sufletului. Există o preocupare prealabilă
faţă de sine însuşi care transpare în răspunsurile şi sfaturile lui Seneca, dar cu mai multa evidenţă
se manifestă în aceste scrieri preocuparea pentru celalalt. Putem vorbi despre o terapie a
sufletului în sensul în care pentru Seneca, îndemnurile nu rămân la un nivel teoretic, ci vizează
punerea lor în aplicare, astfel că ele reprezintă o serie de exerciţii practice pentru dobândirea
liniştii sufleteşti: „nu te opresc să citeşti astfel de lucruri, cu condiţia sa raportezi pe dată orice ai
citit la viaţa morală”. Filosofia trece astfel drept mijloc, instrument terapeutic în vederea
desăvârşirii morale. Filosofia ca mod de viaţă este la Seneca o continuă vigilenţă întru
înţelepciune şi punerea acestei înţelepciuni în slujba acţiunilor care trebuie să se supună unui
scop moral - virtutea -, dat fiind că stoicismul are ca principiu de bază voinţa de a face binele.
Trebuie ţinut cont că în stoicism avem de-a face cu articularea a două sensuri în
preceptul de bază natura sequi - natura este pe de o parte întregul universal, „co-creaţia”, pe de
altă parte, natura individuală. Chrisip le imbină, astfel că la Seneca, în dialogul De vita beata,
avem de-a face cu natura comuna şi cu natura particulară a fiinţei omeneşti. Sapientia va avea
doua surse: conformarea faţa de ordinea întregii lumi (izvorul cosmic al înţelepciunii) şi
conformarea la propria noastră natură, constantia care ne va păstra asemenea noua înşine, astfel
că a adera la ordinea universală este totuna cu a recunoaşte în ea existenţa unei ordini raţionale
si cu a avea convingerea ca universul este o Raţiune în acţiune. Efortul înălţării până la atingerea
virtuţii conduce la o stare de desăvârşită autodominaţie şi în acelaşi timp de libertate faţă de
lume. Aşadar, a trăi conform naturii înseamnă a trăi după raţiune adică a găsi punctul comun al
celor doua ordini: cea divină şi cea omenească. Numai cercetând firea proprie, spune Seneca,
poţi hotărî care este modalitatea apropiata în mod veritabil constituţiei sufleteşti, astfel că trebuie
să cercetezi dacă firea ta este mai potrivită pentru „viaţa activă sau pentru studiu şi contemplaţie
în retragere, şi trebuie să te îndrepţi într-acolo unde te poartă esenţa caracterului”. Legătura
inerentă dintre firea naturală şi voinţa pusă în acţiune trebuie sa primeze în cercetarea spiritului
pentru a constitui punct de plecare al modului nostru de viaţă. Seneca are tot timpul în vedere
fiinţa noastră ca fiinţă în timp: „toate, Luciliu, ne sunt străine, numai timpul este al nostru”, iar
acest lucru determină o interpretare a cultivării sinelui orizontul timpului care priveşte pe de o
parte stricta raportare la sine, iar pe de alta raportarea la acţiunile proprii ori la relaţiile sociale în
care ne implicăm. Deşi există o înlănţuire logică a tuturor acestor raporturi, temporalizarea lor
ţine de un alt ordin decât cel logic, am putea spune, după împărţirea stoică a filosofiei în cele trei
domenii, că acest ordin este unul fizic, supus totuşi unei decizii prealabile a conştiinţei. Timpul,
luat ca proprietate a omului, nu este doar un dat natural ca atare, ci omul are dreptul şi puterea de
a se folosi de timpul său, ceea ce primează în raport cu măsurarea intervalului temporal dintre
naştere şi moarte. Pentru Seneca, conştiinţa morţii ce stă dinaintea noastră trebuie să ne dea
dimensiunea importanţei folosirii lui, iar dintre toate modurile consumării, „cea mai ruşinoasă”
este nepăsarea faţă de irosire. În Scrisoarea XXX către Luciliu, arată cum filosofia, ca
preocupare de sine, ţine sufletul activ, întrucât chiar în pragul morţii, stăpânirea de sine, ca
oglindirea autentica a sinelui în modul de viaţă asumat îi conferă linişte şi seninătate celui a cărui
viaţă a ajuns la sfârşit.
Importanţa pe care o acordă timpului aduce şi atitudinea morală potrivită în ce priveşte
viaţa socială. Iată ce îi scrie Seneca lui Luciliu în Scrisoarea CV: „nimic nu este mai folositor
decât să stai liniştit, să vorbeşti cât mai puţin cu alţii şi cât mai mult cu tine”. În dialogul De
tranquillitate animi, Seneca îl sfătuieşte pe Serenus să aleagă prietenii alături de care petrece
timpul „îi vom alege pe cei liberi de dorinţe pătimaşe: în fapt, viciile se răspândesc pe nesimţite,
trec în persoanele cele mai apropiate şi fac rău prin atingeri”. Acest „rău prin atingeri” nu este
altceva decât întâlnirea cu ceilalţi oameni, cu mulţimea care vine împreună cu toate viciile de
care omul care îşi pune viaţa în slujba moralei se fereşte: „mă întorc acasă mai lacom, mai
ambiţios, mai desfrânat, ba chiar mai crud şi mai neomenos, fiindcă am fost printre oameni”.
Mulţimea este primejdia care pândeşte în permanenţă la tulburarea sufletului celui care caută
virtutea, de aceea „duşmanul nostru este împreună vieţuire cu cei mulţi”, iar ura împotriva
mulţimii nu poate fi stăpânită decât prin retragerea în sine. Dar ce semnificaţie are retragerea?
Este aceasta un exerciţiu de solitudine sau o necesitate practicată în funcţie de raportarea la sine?
Michel Foucault în Istoria sexualităţii considera că „activitatea consacrării sinelui nu constituie
un exerciţiu de solitudine, ci o adevărată practică socială”. Această practică socială are menirea
de a echilibra viaţa omului virtuos, dat fiind că în retragerea completă, virtutea şi-ar pierde
valoarea morală, întrucât nu ar exista nici contextul care să creeze oportunitatea manifestării ei şi
nici termenul de comparaţie. Pentru Seneca, cele doua exerciţii trebuie combinate: „una ne va
face dor de oameni, cealaltă de noi, şi vor fi leac una alteia; singurătatea va vindeca ura de
mulţime, mulţimea - plictiseala singurătăţii.” Chiar inerent vieţii sociale, gestul retragerii în
practica morală stoică nu este un refuz al vieţii sociale, ci o asumare a ei, condiţia care face
posibila distincţia între sine şi viaţa împreuna cu ceilalţi.
Retragerea, ca oricare altă practică morală, trebuie făcută nu cu ostentaţie; justa măsură
şi moderaţia fiind principii de baza care se regăsesc adeseori în operele lui Seneca. Scrisoarea a
LXVIII-a este un exemplu elocvent despre îndemnul la o viaţă retrasă şi la moderaţie, la fel şi
ultima parte a dialogului amintit cu Serenus: „sufletul trebuie să se retragă din cele exterioare în
sine însuşi: să se încreadă în sine, să se bucure, să admire ce e al său, să se retragă pe cât posibil
din cele străine şi să se dedice sieşi, să nu simtă pierderile, să interpreteze binevoitor chiar ce-i
potrivnic”. Pentru a se putea găsi, sufletul are nevoie de un dialog interior, de o autoscrutare spre
a reveni la viaţa activă într-un chip autentic, şi nu pierzându-se în influenţele pe care mulţimea le
exercită asupra lui. Sufletul poate fi considerat drept reperul disponibil dintotdeauna-deja pentru
cel înţelept, a cărui încredere este nealterată în privinţa puterii sale de gândire. Retragerea spre
lămurirea de sine în vederea autenticităţii şi îndepărtarea de ceea ce este străin poate constitui o
analogie cu asceza mistica astfel ca putem discuta despre o asceza stoica, filosofica, care are a ne
învăţa cum să trăim autentic, cum să ne recuperăm sinele din diversitatea frenetică a mulţimii şi a
ne bucura de rezultatele efortului moral.
Consider că rolul major pe care Seneca îl ocupă în rândul filosofilor se datorează
întoarcerii către un scop bine definit al filosofiei - reflectarea autentica a sinelui printr-o continuă
preocupare care nu exclude viaţa socială, ci o determină în chipul unui mediu din care se poate
alege şi de la care îşi capătă sensul mijlocirea înţelepciunii şi virtutea.
În ciuda succesului său, Seneca a fost criticat pentru faptul că viaţa sa a fost diferită faţă
de ceea ce a predicat, ţinând cont că acesta era unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Romei, însă
considera că sărăcia nu este un păcat. În apărarea sa, Seneca a admis că nu a reuşit să atingă viaţa
filosofică pe care a dorit-o, însă rămâne neclar dacă ceea ce a predicat era ceea ce filosoful stoic
credea cu adevărat. Seneca rămâne însă unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi ai lumii şi, alături
de Cicero, cel mai citit scriitor de limbă latină.

Surse bibliografice:
Gheorghe Guţu, Lucius Annaeus Seneca-Viata, timpul şi opera morală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999
Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia în Roma antică, Editura Albatros, Bucureşti, 1991
Michel Foucault, Istoria sexualităţii, Editura de Vest, Timişoara, 1995, Cap. Preocuparea de sine
Pierre Grimal, Seneca sau conştiinţa imperiului, traducere de Barbu si Dan Slusanschi, Editura
Univers, Bucureşti, 1992
Seneca, Dialoguri, Vol. II, traducere de Ioana Costa, Vichi-Eugenia Dumitru şi Ştefania
Ferchedau, Polirom, Iaşi, 2004, De tranquillitate animi
Seneca, Scrisori către Luciliu, traducere de Gheorghe Guţu, Editura Ştiinţifica, Bucureşti, 1967