“De Civitate Dei”

SF. Augustin

Sfântul Augustin se situeaza în istoria gandirii filosofice în primul rând ca un

apologet (susţinator îndârjit) al creştinismului, la care a ajuns dupa multe rătăciri şi căi
îndoielnice. Deşi a fost botezat la naştere, întrucât mama sa a fost creştină, lui i-au
trebuit mulţi ani să-şi găsească calea proprie şi împlinirea spirituală. Întreaga gândire
augustiniană este ca o punte între gândirea filosofilor antici şi noua viziune asupra
existenţei adusă odată cu venirea lui Hristos. Fiind în căutarea adevărului, acesta a
fost nevoit să citească Sfintele Scripturi, dar nu ca urmare a unei nevoi spirituale, ci a
uneia intelectuale. El nu a avut nici o atracţie pentru Sfânta Scriptură, nu i-a plăcut şi
deşi dorea şi alerga după înţelepciune, a respins adevăratul izvor al acesteia.
Nourrisson (filosof francez) credea că Augustin a conceput măreaţa opoziţie a
celor două cetăţi din “De civitate Dei”, după modelul celor două feluri de cetate
despre care vorbeşte Platon în “Republica”: una plina de lipsuri, iar alta cu modelul în
cer. Însuşi Augustin declara în “Despre planul şi temeiul acestei lucrări”, că “această
lucrare este de grandioase proporţii dar e şi spinoasă, însă cu ajutorul celui
Atotputernic o voi duce la bun sfârşit”. Căderea cetăţii eterne, la 24 august 410 i.Hr,
sub atacurile goţilor lui Alaric, a provocat o discuţie asupra providenţei divine în
istorie şi o dezbatere pe tema prăbuşirii Imperiului Roman datorită creştinismului.
Împotriva acestor dispute, Augustin a scris “Cetatea lui Dumnezeu”, titlul
fiind inspirat din Psaltire şi a fost ales pentru contrastul sensibil cu “Republica” lui
Platon şi “Republica” lui Cicero. Scrierea celor douăzeci şi două de cărţi ale lucrării a
durat 13 ani. Unele pasaje din “Cetatea lui Dumnezeu” lasă impresia că Augustin a
discreditat complet Imperiul Roman şi toate instituţiile politice, socotindu-le
organizaţii însetate de putere, create de cei influenţi pentru a domina şi a oprima în
fărădelege. Cartea I a “Cetăţii lui Dumnezeu”, structurată în 36 de capitole, se
deschide cu o adresare către Marcellinus, fiul său prea scump, intitulată “Despre
planul şi temeiul acestei lucrări”, în care Augustin încearcă să justifice de ce a creat
această operă: “trebuie să dau în vileag tot ce se poate spune în scopul tratării acestei
lucrări, demonstrând că guvernările lumeşti, când subjugă popoarele, sunt subminate
de dorinţa de a stăpâni şi se prăbuşesc”. Întreaga operă a lui Augustin împleteşte
principii filosofice cu dogme şi canoane religioase, reprezentând totodată o critică
dură adusă Romei şi principiilor după care aceasta era condusă în acele timpuri.
Cartea I se prezintă ca o “culegere” de întrebări şi răspunsuri menite să critice dar şi
să îndrepte anumite modele comportamentale şi de gândire specifice perioadei, cum ar
fi credinţa în zeii păgâni ( referire la statuia Minervei din Troia sau la zeii Penaţi în
care “cu nechibzuinţă au crezut romanii că le vor fi de folos”—cap.3) sau modul în
care învingătorii tratau învinşii după un război, nerespectându-le zeităţile, valorile
morale ori sociale.
Alte situaţii puse în vedere în cartea I reflectă problematici delicate, legate de:
sinuciderile săvârşite de teama osândei sau a dezonorării (cap.17), viol şi păstrarea
castităţii (cap.18, 19), înmormântarea trupurilor martirilor ori a celor ce şi-au pierdut
viaţa în războaie (cap.12, 13), despre păcate (cap.25, 26, 27) ş.a. Sfântul Augustin
oferă alternative la modul în care aceste situaţii erau privite, judecate în acele vremuri,
din punct de vedere al raportării la divinitate, oferind soluţii sau mai bine zis, căi de
interpretare a acestora astfel încât să respecte cuvântul Domnului. Spre exemplu, cu
privire la sinucidere, Augustin este foarte ferm în a afirma că aceasta nu poate fi
acceptată indiferent de motivul ce ar determina-o. Totuşi, preafericitul se arăta
înţelegător în cazul femeilor ce erau victime ale violului, considerând că acestea îşi
pot păstra castitatea şi puritatea chiar dacă integritatea corpului lor a fost pângărită, cu
condiţia de a exista refuzul, cel putin spiritual, a ceea ce li se întâmplă. Întreaga carte I
este compusă din astfel de exemple, variind după cum am menţionat mai sus, de la o
situaţie la alta, acoperind o arie cât mai vastă a mediului social, politic, moral ori
familial.
Pentru Augustin, chipul lui Dumnezeu în om, spiritul şi inteligenţa reprezintă
ceea ce îl ridica deasupra fiinţelor lipsite de raţiune. După căderea în păcatul
stramoşesc, omul a pierdut posibilitatea de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu.
Cartea concepută ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către
păgâni, Cetatea lui Dumnezeu, a devenit un raspuns providenţial şi genial al Bisericii
creştine occidentale la provocările viitorului, iar idealul augustinian a constituit
punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii. Concepţia antropologică a lui
Augustin este reliefată şi exprimată prin viziunea sa asupra celor “două cetăţi”: “Două
iubiri au facut două cetăţi: iubirea de sine dusă până la dispreţul lui Dumnezeu
(cetatea pământească) şi iubirea lui Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine
(cetatea cerească). Problematica abordată de Augustin reprezenta, în contextul acelor
vremuri o necesitate, dar, totodată şi o dorinţă a acestuia de a pune ordine într-o
societate păgână, în care Dumnezeu şi principiile religioase erau aproape inexistente,
viciile, imoralităţile şi fărădelegile devenind nucleul vieţii romane.
Oferirea de exemple concrete, limbajul tăios, dur şi critica adusă oricui şi
oricărei forme de răzvrătire ori, în cel mai bun caz, de uitare a divinitătii, transforma
cetatea lui Dumnezeu dintr-o operă menită să prezinte calea dreaptă, morala de a trăi,
într-o veritabilă mustrare de sine; forţa scrierii transcede perioada în care aceasta a
fost creată, devenind actuală. Paralelismul pe care Augustin îl creează între
imoralitate şi moralitatea oferită de Dumnezeu, între pacat şi iertare, între bine şi rău,
între calea greşită şi cea plină de lumina divină, prezentarea tuturor acestor dualităţi
denotă o necesitate pură, altruistă de a aduce un suflu nou unei lumi conduse de
neimportant, lume ce pare că a uitat ceea ce este cu adevărat veşnic şi de netăgăduit.
Fina împletire dintre religie şi filosofie fac din "De civitate Dei”, opera care va
pătrunde în subconştientul celor care vor aparţine occidentului creştin, al celor care
vor încerca într-un mod conştient sau nu să impună lumii întregi această carte sfântă
pentru ei, un adevarat testament religios şi politic.
Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret,
Biserica romană se transforma la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu
un conducător spiritual dar şi temporal totodată. Unica predestinare posibilă pentru
Augustin e aceea prezentă în Dumnezeu, care doreşte mântuirea tuturor. Prin libertate
şi nu prin predestinare, Dumnezeu poate reconduce sufletul la El însuşi. În libertate
este prezentă mâna lui Dumnezeu pentru a renaşte şi a se reface făptura creată de El.
Augustin accentuează importanţa fundamentală a faptelor şi responsabilitatea omului
în fatşa păcatului. Augustin este de părere că supremul principiu al tuturor virtuţilor,
sau şi a întregii morale creştine este iubirea lui Dumnezeu. În capitolul 34, Augustin
îşi asuma răspunderea că se va strădui să demonstreze cu toate puterile sale pe care i
le-a hărăzit Dumnezeu, să susţină Cetatea lui Dumnezeu, adevărata credinţă, cultul lui
Dumnezeu prin creştinism, prin care ni se făgăduieşte cu adevărat fericirea veşnică.