Aspecte ale desacralizarii viziunii despre lume reflectate in arhitectura

1. Argument: Omul sfinteste locul1 Omul este constiinta creatiei si e responsabil pentru implinirea sensului dumnezeiesc al lumii, caci lumea este o plasticizare a ratiunilor dumnezeiesti, iar omul are capacitatea de a simti divinul ianintea tuturor lucrurilor, ca mister, ca infinitate ce sta ascunsa in tot ceea ce este finit, creat.2 2. Despre sacru si desacralizare: Prin definiie, sacrul este cu mult mai general deca t religiosul. Dimensiunea sacral poate fi regsit i la obiectele care se afl in afara competenelor religiei sau dogmaticii. Sacralitatea se caracterizeaz prin viziuni specifice asu pra lumii, in care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o for. Aceast msurare a realitii trezete in sufletul omului sentimente profunde. Cand omul se ciocnete cu lucruri grandioase, globale (iar in societaile tradiionale acest lucru se intampl destul de des), el retriete un sentiment de sacru. Daca am incerca sa cuprindem toate fatetele sacrului in scopul extragerii unei esente, poate ca am ajunge la echivalenta dintre sacralitate si existenta unui Reper. Practic, orice raportare la ceva transcendent are potential de sacralizare; lipsa acestui tip de repere inseamna desacralizare. Se pare ca s-a ajuns in punctul critic in care desacralizarea societatii umane (si a viziunii despre lume) nu numai ca a devenit evidenta, dar a inceput sa fie resimtita ca un neajuns, ca o neimplinire. In nesiguranta existentei sale, omul simte permanenta nevoie de a se agata de ceva, de a se raporta la ceva. Acel ceva ii confera echilibru si stabilitate, prin sentimentul de apartenenta la un intreg, la o comunitate, evitand astfel singuratatea. Atunci cand acel ceva dispare, respectiv cand cantitatea de sacru isi atinge limita inferioara, apare un vid existential in care omul se simte pur si simplu pierdut. Din pacate, se pare ca societatea contemporana aproape a reusit sa atinga aceasta limita. Daca luam in considerare si celebra fraza a lui Malreaux, si anume ca secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, este clar ca se simte nevoia unei schimbari de viziune in societatea actuala. 3. Procesul desacralizarii viziunii omului aspura lumii de-a lungul istoriei: Daca privim insa in istorie, observam un lucru deloc surprinzator, si anume faptul ca avem de-a face cu o desacralizare constanta pe masura ce avansam in timp. In principiu, omul a devenit cu atat mai areligios pe masura ce si-a explicat mai multe
1 2

proverb romanesc Pr.Prof. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica ortodoxa - 1993

fenomene ale cotidianului. Daca pornim de la ipoteza ca religia s-a nascut din frica omului de necunoscut (inventand cate un zeu pentru fiecare fenomen natural pe care nu si-l putea explica), gradul de implicare religioasa a omului ar fi firesc sa scada pe masura ce el isi explica din ce in ce mai multe astfel de mistere. In consecinta, la fiecare mare descoperire stiintifica, omul a fost tentat in a scoate acel ceva din incidenta divina, si de a-l introduce in propriul sau univers rationalist. Pe langa aceasta cauza principala a desacralizarii, exista de asemenea si o sumedenie de alte ratiuni ce au stat la baza acestui fenomen. Aceste ratiuni sunt cel mai adesea conditionari specifice unor anumite momente istorice si pot fi consemnate cu usurinta cateva momente critice in raportarea omului la sacru. Poate ca cel mai elocvent exemplu ar fi momentul 1900, cand orice referinta la trecut a fost pur si simplu eliminata din ecuatie (atat in arhitectura, cat si in contextul mai larg al culturii europene). Refuzul oricarui canon, a oricarei traditii sau a oricarui reper, chiar daca depaseste cadrul religios, poate fi considerat ca fiind desacralizare. Totusi, cea mai violenta ruptura de trecut s-a produs odata cu Revolutia Industriala a inceputului de secol XIX. Acum se produce cea mai acuta decadere a omului, atat din punct de vedere moral, cat si din cel al conditiei sale generale: el cauta profitul sau ajunge a locui cu inca sapte persoane in aceeasi camera. Germenul desacralizarii apare insa in Renastere si isi gaseste o prima forma cristalizata in Reforma: este primul moment de contestare la scara larga a institutiei bisericii si, implicit, a temeliilor acesteia. In contextul erodarii permanente a autoritatii sacrului, acestea ar fi probabil principalele puncte de criza; istoria umanitatii mai cunoaste si alte astfel de momente, al caror impact a fost insa mai redus. 4. Aspecte ale fenomenului de desacralizare: Incercand a patrunde mai adanc si mai concret in studierea acestui fenomen, ar fi util de reperat o serie de aspecte usor identificabile la nivelul societatii: - materialismul si ateismul, ca manifestare a de-crestinarii si a indepartarii omului de Dumnezeu: Miscarea omului catre cele create, vazand in aceasta ultima realitate, ii confera o stare de pseudo-independenta, care de fapt este o involuntara supunere fata de lume. Imbatat de iluzia noilor si interminabilelor sale nevoi, omul devine amnezic fata de menirea sa sfintitoare. Asadar, in loc sa transfigureze realitatea, o materializaeaza si mai mult, materializandu-se si el mereu mai mult. Rapaortarea omului la Dumnezeu sufera schimbari: de la o relatie vie, personala, la plasarea Divinitatii intr-un absolut intangibil, de unde influenta Sa nu mai e resimtita in mod direct si deci raportarea devine impersonala si pana la abandonarea definitiva a lui Dumnezeu si a oricarui reper sacru, transcendent, si atasarea de teluric, de lumesc. umanizarea si rationalizarea: de-personalizarea: pierderea identitatii: pierderea centrului, a ordinii, a ierarhiei: pierderea notiunii traditionale de habitat: dorinta de autonomie a omului:

Odata cu emanciparea omului prin ratiune, acesta a tins si spre dobandirea unei autonomii in raport cu ceilalti, in raport cu mediul inconjurator si in cele din urma in raport cu Divinitatea. Prin autonomie, omul cazut se vede pe sine ca scop, iar lumea ca mijloc pentru implinirea acestui scop. Ori aceasta perspectiva duce la o neta indepartare de Dumnezeu.

Simpla insiruire a acestor aspecte nu face insa decat sa creeze un tablou general, fara a reusi sa explice fenomenul. Pentru a putea intelege relatia de tip cauza-efect pe care au avut-o in istorie viziunea omului asupra lumii si expresia arhitecturala, cele doua elemente trebuiesc urmarite cronologic. Se poate sesiza in acest fel si cresterea progresiva a gradului de desacralizare a lumii (a societatii) pana in contemporaneitate, cu potential de continuare in viitor, insa tinzand din ce in ce mai mult spre punctul limita. 5. Principalele momente de cotitura in istorie: In istoria arhitecturii, alternanta intre perioada clasica si perioada decadenta este o constanta istorica, fiind vorba despre un universal tandem atiune-reactiune (actiereactie). Fiecare epoca stilistica isi construieste discursul pe baza criticii trecutului, si apare in momentul in care un anumit stil ajunge la suprasaturatie. Acest principiu definitoriu pentru evolutia fenomenului arhitectural contureaza anumite puncte critice (de cotitura) ce coincid in mare parte cu marile crize ale sacrului. In general, schimbarile s au produs fie din prea mult, fie din prea putin, fie din nemultumire si dorinta de schimbare. 5.1. Perioada elenistica ar fi primul moment evident al desacralizarii viziunii omului asupra lumii, in conditiile in care privim sacrul ca pe acel cumul de dogme si reguli foarte stricte ce caracterizau Grecia clasica. Vechii greci, in perioada de apogeu a civilizatiei lor, au fost singurii in istorie care au reusit sa exprime intocmai crezul lor prin ceea ce au realizat palpabil in arhitectura. Ori arhitectura perioadei elenistice se caracterizeaza printr-o contestare constienta a canonului clasic si se manifesta prin nerespectarea proportiilor clasice (exacerbari ale dimensiunilor si cladiri megalomane), exces decorativ, forme ondulate (considerate ca fiind decadente datorita substratului senzual) ori scaderea interesului pentru detaliu. Acest moment pare, la o prima vedere, o reactie fireasca la constrangerile arhitecturii clasice, insa este totodata si o consecinta a personalitatii lui Alexandru Macedon. El este prima personalitate a istoriei europene ce intra in contact cu o varietate extraordinara de civilizatii; evadand din universul restrans al Greciei, Macedon va simti gustul Orientului si se va afunda in patima satisfacerii celor mai inedite placeri si experiente, ajungand la un desfrau al curiozitatilor si indepartanduse iremediabil de canon. Setea sa de cunoastere si orgoliul unui om ce a cucerit lumea l a 20 de ani au facut ca refuzul de a se supune dogmei sa fie justificate. 5.2. Perioada de sfarsit a existentei Imperiului Roman cunoaste un moment de mare decadenta, ce se manifesta in arhitectura intr-o manirea foarte asemanatoare elenismului: prin forme ondulate, exagerarea proportiilor, incarcatura decorativa, etc. Aici nu mai este insa vorba despre asimilarea unor elemente inedite de factura orientala

(ca in cazul lui Alexandru Macedon); desfraul Romei decadente este o consecinta a acumularilor materiale a marilor patricieni. Mai concret, din momentul in care se vede inconjurat de nenumarate bogatii care-i asigurau un trai mai mult decat confortabil, cetateanul roman va renunta treptat la disciplina militara si morala care l-au consacrat, plonjand inevitabil intr-o viata lipsita de griji: festivaluri, circ, la dolce vita. Si poate ca tocmai aceasta abandonare a vietii calculate si inclinatiile spre hedonism ale patricienilor vor duce la incapacitatea Romei imperiale de a se mobiliza in fata pericolului barbar. Pe fondul acestei desacralizari a vietii, decaderea arhitecturii romane consacrate se va produce dintr-o pura ignoranta: arhitectul perioadei tarzii pur si simplu nu mai cauta sa respecte cu rigoare dogma clasica, orbit fiind de cultul propriei persoane. 5.3. In aceeasi perioada istorica, insa, o noua viziune asupra lumii lua amploare in urma Revelatiei divine: crestinismul - expresie a sacrului prin definitie. Societatea profund religioasa a Evului Mediu reprezinta o exceptie, deoarece progresul tehnic nu se conjuga cu o diminuare a manifestarii sacralitatii (cum se intampla in toate celelalte perioade istorice). Atat faptul ca noua religie se afla la inceput, cat si numeroasele dezastre cu care se confrunta societatea medievala (epidemii, incendii, razboaie, invazii) induc omului un acut sentiment al nesigurantei, asa incat devine incapabil in a-si asuma progresul si priveste momentele fericite ca pe un dar de la Dumnezeu. Aceasta atitudine nu se va mai repeta ulterior. Crestinismul a reprezentat un moment de explozie in ce priveste reflectarea sacrului in arhitectura. Atat arhitectura bizantina, pe partea spiritualitatii ortodoxe rasaritene, cat si cea gotica pe partea apuseana - pot fi considerate ca fiind expresii desavarsite ale sacrului in arhitectura. Paradoxul este insa faptul ca ele nu respecta intocmai o anumita dogma (inteleasa ca un set de reguli stabilite stiintific), ci Il cauta in permanenta pe Dumnezeu; constanta este aici gandirea teologica, idealul crestin. Cu precadere in arta si arhitectura bizantina, sacrul isi gaseste exprimarea deplina. Omul nu e centrul, ci e in centrul lumii3

Daca etapele de decadere a raportarii omului la sacru surprinse in antichitate au reprezentat oarecum momente izolate din punct de vedere istoric, un proces real si continuu de desacralizare a viziunii omului asupra lumii incepe odata cu renasterea, cand apar primii germeni ai noii credinte a omului in el insusi. 5.4. Dupa o atat de lunga perioada de consecventa aproape totala fata de canonul inteles ca teologie crestina (cu precadere catolica in spatiul european), momentul renasterii vine ca o reactie istorica fireasca; el apare pe fondul unei erodari a imaginii institutiei bisericii catolice: clerul traieste in lux, inchizitia se manifesta in masa, coruptia in interiorul bisericii devine de notorietate. Aceste greseli ale capilor bisericii se vor rasfrange asupra teologiei crestine, astfel incat Renasterea si apoi Reforma vor aduce o noua viziune asupra lumii. In consecinta, umanismul renascentist va afirma
3

Doru Costache, Omul si lumea in viziunea Parintilor rasariteni sau despre iesirea din criza articol 1995

individualitatea omului, punandu-l in centrul universului, in detrimentul comunitatii ce caracteriza medievalul. Aceasta viziune umanista isi va pune amprenta asupra intregii arte, fiind resimtita cu precadere in iconografia catolica, in sensul in care figurile biblice vor capata caracteristici mult mai umane (departandu-se decisiv de caracterul transcendent al icoanelor bizantine). In sens mai larg, este vorba despre o orientare a omului spre materie, de o aducere a divinului in uman si deci de a desacralizare a credintei. Pe planul arhitecturii, in contextul in care papalitatea excludea din principiu mostenirea antica (considerand-o de factura pagana), recuperarea tocmai a Antichitatii apare ca un gest de evidenta contrazicere a regulilor stabilite de catre Biserica. Desi este vorba despre o desacralizare a elementelor crestine, Renasterea este totusi si o sacralizare, dar in directia opusa, a recuperarii dogmei clasice. Daca arhitectura renascentista propune o reintoarcere la antic ca o contrabalansare a goticului (din dorinta de a contesta o dogma printr-o alta dogma), Reforma va produce insa o arhitectura tot medievala, dar epurata de lux si de decorativism inutil, conforma cu noile principii de credinta. 5.5. Urmatorul punct critic il constituie revolutia franceza. Daca renasterea este primul moment de clatinare a ordinii feudale, revolutia franceza reprezinta sfarsitul acestui sistem politic de organizare a Europei. Alimentata de iluminism (care promova ordinea, disciplina, moralitatea si ratiunea), revolutia franceza este o reactie foarte violenta la adresa exceselor clasei conducatoare (inclusiv a bisericii). Distrugerea unui numar impresionant de locasuri de cult in Franta sau condamnarea la moarte a numerosi clerici (pe langa contestarea totala a Bisericii ca institutie) sunt exemple evidente de decadere a ideii de sacru. Practic, sacrul dispare pentru a face loc libertatii de gandire, interesului economic si domniei ratiunii. Mai mult, revolutia industriala (ce incepe in aceeasi perioada) produce schimbari majore in atitudinea asupra lumii. Tocmai aceasta dezvoltare extraordinara a stiintei prin nenumarate inventii (ce maresc considerabil plaja de posibilitati ex. viteza de deplasare net superioara, datorita noilor mijloace de transport) face ca omul modern sa capete o siguranta personala ce vine pe fondul increderii in progresul tehnic si al stapanirii mijloacelor stiintifice. In consecinta, el isi va permite sa conteste lucrurile pe care nu le poate explica sau nu le poate c ontrola, considerand ca numai rationamentul stiintific este sursa adevarului. Principiul rentabilitatii economice duce la o decadere fara precedent a conditiei umane. Lacomia industriasului stapan pe propriile-i puteri duce la ignorarea oricaror reguli de bun simt: cartierele muncitoresti se dezvolta haotic, in jurul fabricilor, fiind alcatuite din locuinte minimale si mizere (in care o camera putea adaposti chiar si opt persoane) exemplul Londrei. In fata acestei desacralizari radicale a orasului in perioada liberala, arhitectura de obiect incearca sa compenseze acest neajuns printr-o reintoarcere la sacru, cautand sa ofere oaze de ordine intr-un mediu haotic. Este exemplul arhitecturii neoclasice, caracaterizata printr-o rigoare stiintifica remarcabila din punct de vedere al raportarii la canonul clasic. De asemenea, si arhitectura romantica simte nevoia recuperarii sacrului, prin reabilitarea catedralei gotice (cazuta intr -un con de umbra inca din momentul renasterii). Cu toate acestea, in secolul al XIX-lea va triumfa totusi eclectismul (ce afirma libertatea arhitecturii de a se juca cu forme consacrate), motiv pentru care celebra fraza

a lui Nietzsche (Dumnezeu a murit) este perfect justificata pentru aceatsa epoca. Un alt exemplu concludent ar fi prolificul arhitect francez Ledoux care, desi a lucrat cu forme neoclasice, a fost totusi acuzat ca si-a acordat o mult prea mare libertate in utilizarea lor (considerat la vremea respectiva ca fiind joc cu lucruri sfinte). Toate tentativele cunoasterii exterioare a lumii care nu presupun o cufundare in profunzimea omului (in constiinta sa, in recunoasterea Logosului ca baza a ratiunii sale) au avut ca rezultat doar o cunoastere epidermica a lucrurilor, care nu ar fi fost rea daca nu ar fi fost singurul criteriu de cunoastere al lumii.4

5.6. O ultima mare criza a sacrului ar fi miscarea moderna si, implicit, intreaga arhitectura functionalista ce se raporteaza exclusiv la aspectele pragmatice ale vietii. In aceasta perioada, sacrul (inteles in forma sa traditionala) este inlocuit cu credinta in progres, pe fondul continuarii dezvoltarii stintei si tehnicii. Fiind constienti de capacitatile omului de a inventa si de a obtine rezultate tehnice deosebite, modernistii isi vor atribui statut de demiurgi, contestand astfel insasi entitatea chestiunii de sacru. In consecinta, arhitecti precum Le Corbusier sau Mies van der Rohe ajung sa-si considere propria opera ca fiind sacra: Le Corbusier porpune o dogma noua prin cele cinci puncte ale unei noi arhitecturi, iar Mies realizeaza ceea ce a fost numita o arhitectura liturgica, inteleasa ca un tot unitar in care nici un element nu poate fi modificat fara a compromite ansamblul. Daca renasterea marcheaza sfarsitul evului mediu si a sacralitatii specifice acestuia, modernismul reprezinta sfarsitul arhitecturii clasice: acum se produce cea mai radicala schimbare in materie de imagine arhitecturala. Modernistii contrazic dogma clasica si considera arhitectura clasicizanta ca fiind epuizata. Ei propun deci o desfiintare totala a intregului complex de reguli ale istoriei, facand tabula rasa si incercand sa construiasca o arhitectura de la zero, intr-un spatiu pur orizontal, lipsit de orice reper transcendent. Totusi, desacralizarea la scara larga se produce in postbelic, prin dezmembrarea structurii traditionale rurale in urma urbanizarii fortate (ca suport al industrializarii). Astfel, singurul mediu care se mai raporta la ceva sacru (fie el religios, fie traditional) isi va pierde si el radacinile. Poate ca cel mai autentic simbol modern al desacralizarii este locuinta colectiva de masa, in a carei alcatuire nu pot fi identificate nimic altceva decat ratiuni economice. 5.7. Reactie fireasca la peisajul inuman al arhitecturii postbelice, postmodernismul incearca sa reintroduca arhetipuri, gest ce poate fi interpretat ca o necesitate de a recupera macar o parte din sacralitate. In ciuda bunelor intentii ale unor arhitecti ca Aldo Rossi sau Robert Venturi, mecanismele de decizie ale societatii contemporane sunt mult prea tributare aspectului economic. 5.8. Lumea contemporana am putea crede ca reprezinta un stadiu ultim de desacralizare inainte de atingerea limitei, desi imaginatia omului (reflectata in proiectele science-fiction) tinde sa contrazica aceasta afirmatie. Intr-adevar, poate din punct de vedere tehnic si stiintific mai este inca loc, insa din punct de vedere uman omul resimte
4

Nikolai Berdyaev, Sensul creatiei.Incercare de indreptatire a omului - 1992

acut nevoia unei re-descoperiri a sacrului. Astazi exista noi metode de organizare a spatiului si de morfogeneza a obiectelor de arhitectura, majoritatea atribuite unor soft-uri performante sau unor procese algoritmice. Sensibilitatea si sacralitatea sunt concepte aproape depasite. Iar daca exista incercari de recuperare in anumite sensuri, ele nu au un substrat fundamental. In cel mai bun caz, cum ar fi intr-o oarecare masura tendinta spre minimalism, ea incearca sa se elibereze de surplus spre redescoperirea esentei, pe care insa nu reuseste sa o atinga si sfarseste prin a se exprima pe ea insasi. Reintoarcerea la traditional e o alta atitudine resimtita in societatea contemporana, din acceasi nevoie de re-sacralizare a viziunii. 6. Concluzie: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii i nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntlnesc n calea mea (Lucian Blaga)

Bibliografie: Rene Huyghe, Lart et lhomme, Paris. Librairie Larousse, 1957 Christian Norberg-Schulz, La Signification dans lArchitecture Occidentale, Liege, Pierre Mardaga ed., 1984 Florin Biciusca, Spatiul sacru note de curs, biblioteca UAUIM Dutescu C-tin Mihaita, Venacular New Media Digital: Hibridizari in orasul contemporan teza de doctorat Alexandr Dughin, Filosofia Politicii, 2004