in primul rând, învăţăm că Dumnezeu respectă libertatea omului când îl cheamă pe acesta la

mântuire şi viaţă veşnică. În al doilea rând, lepădarea de sine înseamnă lepădarea modului de viaţă
egoist pentru a dobândi iubirea smerită şi milostivă sau darnică. În al treilea rând, asumarea crucii
înseamnă efortul sau strădania de a transforma suferinţa vieţii în biruinţă spirituală prin unire cu
Hristos Cel răstignit şi înviat. În al patrulea rând învăţăm că urmarea lui Hristos înseamnă a iubi pe
Dumnezeu şi această iubire o arătăm prin rugăciune şi a iubi pe semenii noştri prin fapte bune”

Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire, dar nu îi forţează. El propune mântuirea, dar nu o

impune, deoarece respectă libertatea omului de a-L urma sau a nu-L urma, a arătat Preafericirea Sa.
Omul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu sau o poate refuza, totul depinzând de voinţa noastră.
Însă, cei care refuză pierd comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu propune mântuirea, dar nu o
impune, ne cheamă la mântuire, dar depinde de noi dacă răspundem sau nu.

„Cel ce voieşte să se mântuiască se va mântui. Iar cel ce nu voieşte, nu se va mântui. Cine se

mântuieşte? Cel ce crede că viaţa nu se sfârşeşte la mormânt şi că sufletul omului este nemuritor. Şi
că existenţa sufletului se continuă după moartea trupului. Cine consideră că omul este doar o fiinţă
biologică, care face umbră pământului şi apoi moare, acela nu are nevoie de fericire veşnică. Cel care,
însă, nu se mulţumeşte doar cu viaţa aceasta limitată şi adesea plină de suferinţe şi încercări, ci
doreşte viaţa veşnică, acela crede şi răspunde cu bucurie chemării lui Hristos la viaţa veşnică”

„Mântuirea noastră depinde de răspunsul nostru la chemarea harului lui Dumnezeu. Dumnezeu
doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască, dar nu se mântuiesc toţi nu pentru că nu vrea El, ci pentru
că oamenii nu folosesc libertatea lor pentru a se uni cu Dumnezeu în veşnicie”

Asumarea crucii transformă suferinţa în biruinţă

Lepădarea egoismului şi asumarea crucii

„Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de propriul egoism, de toată gândirea centrată asupra eului.
Omul egoist nu se mai roagă, pentru că el se iubeşte doar pe sine. Iar în rugăciune se arată iubirea
faţă de Dumnezeu. Omul egoist nu se mai gândeşte la cei săraci, la cei bolnavi, la cei lipsiţi, ci se
gândeşte doar la sine, cum să adune mai mulţi bani, mai multe averi, mai multă glorie. Când omul se
leapădă de sine, se goleşte de sine şi face loc în sinea lui iubirii milostive a lui Hristos.

Asumarea crucii sau purtarea crucii înseamnă transformarea suferinţei într-o biruinţă spirituală.
Omul care se leapădă de sine trebuie să îşi ia crucea.

Evanghelia nu vorbeşte de purtarea unei cruci de lemn pe spate prin piaţă, ci de purtarea crucii în
mod duhovnicesc, o cruce nevăzută a suferinţei, a neîmplinirii, a unei dorinţe de mai bine pe care,
însă, o realizăm cu greu.
„Crucea are o mulţime de înţelesuri duhovniceşti. Crucea poate să fie o boală îndelungată, o patimă
egoistă, o situaţie dificilă cu care omul se luptă în viaţă ani mulţi la rând. Crucea poate fi şi suferinţa
că ne lipseşte cineva sau ceva. Că dorim o viaţă, dar constatăm mereu că suntem foarte păcătoşi,
cum spunea Sfântul Apostol Pavel, că «nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl doresc».
Pentru cineva crucea poate să însemne o copilărie tristă, de orfan, în care nu a primit iubirea
părinţilor sau o tinereţe prea zbuciumată, ori o căsnicie nefericită. Pentru alţi oameni crucea poate să
însemne o sărăcie permanentă, o boală incurabilă ori o situaţie grea din care încearcă să scape cu
multă osteneală. Pentru mulţi a însemnat şi o luptă de a transforma o neîmplinire materială sau
profesională într-o împlinire duhovnicească”,

Mântuitorul nu ne lasă să purtăm singuri crucea, ci ne ajută, luminând suferinţa noastră.

Cel care nu crede şi trece prin suferinţă, pentru că nu se roagă şi nu are credinţă suficientă, ajunge la
deznădejde. Cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu, însă, au trecut prin suferinţă şi au devenit mai
înţelegători faţă de cei care suferă. Suferinţa ori ne apropie de Dumnezeu, ori ne îndepărtează de El.
Crucea purtată împreună cu Hristos transformă suferinţa în biruinţă. Transformă durerea în speranţă
şi crucea se face scară către cer.

Sfânta Cruce, dragoste nemărginită nu suferinţă

Un lucru este cert. Nici un om nu suferă în această viaţă din cauza lui Dumnezeu. Fiecare suferă din
pricina propriilor lui alegeri greşite, care atrag după sine suferinţa. Este o lege a vieţii, aceea prin care
orice plăcere este legată de suferinţă. Prin urmare, suferinţa nu există în sine, ci doar ca şi consecinţă
a păcatului. Şi cum nu există om care să nu păcătuiască, deci nu există nici om care să nu sufere. Iar
acest adevăr chiar dacă nu îl acceptăm logic, îl trăim inevitabil.

Însă, în crucea lui Hristos tocmai această lege este biruită. Mântuitorul Hristos nu din pricina
păcatului suferă pe cruce – pentru că El păcat nu a avut (În. 8, 46) –, ci din pricină că oamenii nu i-au
înţeles totalitatea iubirii Sale pentru ei (În. 3, 16). Dar, nici această suferinţă, a refuzului iubirii, nu-L
poate împiedica să se facă întru totul solidar cu ceea ce păcatul a făcut din firea umană: o suferinţă
constantă. El trăieşte pe Cruce toată drama firii umane, tot adâncul rătăcirii ei, tot refuzul ei faţă de
Dumnezeu, până la suprema ei manifestare: până la moarte.

Cu toate acestea, Hristos suferă nu pentru a ne cere nouă aceeaşi atitudine faţă de El. Nu în sens
compensatoriu. Ci dimpotrivă, El suferă pentru noi şi în locul nostru dorind din tot sufletul ca pe
fiecare dintre noi să ne scape de această suferinţă. De aceea, spune cu ţoţă îndurerarea pe Cruce:
„Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). Prin urmare, Hristos nu se răzbună pe Cruce pentru
nedreptatea oamenilor de a pironi pe Binefăcătorul lor, ci Hristos iubeşte pe Cruce tot ceea ce a
ajuns omul. Îl iubeşte pe om aşa cum este el şi se identifică cu el în toată căderea lui.
De altfel, observăm în Sfintele Evanghelii toată grija Mântuitorului în preajmă şi în timpul pătimirilor
Sale, ca pe nici unul din cei implicaţi în actul condamnării şi al execuţiei să nu-l facă vinovat. Astfel, El
iartă pe Iuda şi-i îngăduie să-L vândă. Iartă pe cei ce au venit să-L prindă, predându-Se de bunăvoie.
Iară pe Petru pentru răzbunare şi vindecă pe Malhus cel căruia îi tăiase Petru urechea, iar mai târziu îl
va ierta şi pe Petru pentru lepădare de trei ori. Iartă pe Pilat, pe Baraba, pe arhierei, pe femeile care-L
plâng pe drumul crucii, pe ostaşii care-L răstignesc etc. Iartă pe toţi şi pe toate, făcând din Crucea Sa
un altar al iertării, al iubirii şi al împăcării, iar nu unul al urii şi al răzbunării.

Mântuitorul Hristos pătimeşte de bunăvoie. El Însuşi ne-o arată: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl,
fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun.
Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl" (În.
10, 17-18). Să fim încredinţaţi: dacă El nu ar fi dorit Crucea, întreaga omenire până astăzi ar fi căutat
prilej să-L răstignească şi nu ar fi găsit. Numai întrucât a dorit să ne scape de amarul suferinţei
noastre s-a urcat iubitor pe cruce, trăind El în locul nostru suferinţa păcatului ca noi să putem trăi în
El bucuria iertării. Suferinţa prin cruce se îndulceşte nu se înteţeşte. Crucea face suferinţa
suportabilă. Cruce taie puterea suferinţei, nu o întăreşte. Crucea, şi mai ales „fructul copt al crucii”
(Trupul Sângele lui Hristos), este antidotul suferinţelor întregii omeniri, este hrana nemuririi noastre,
este temeiul vieţii noastre fericite în veci de veci.

În consecinţă, Sfânta Cruce este altarul iubirii noastre nemărginite. Este Golgota iertării şi a împăcării
noastre cu Dumnezeu. Este Taborul incandescent al topirii suferinţei. De aceea, puterea Crucii este
toată puterea iubitoare a creştinului şi singura modalitate de a scăpa de rădăcinile suferinţei. Noi,
creştinii, iubim pe Hristos pentru că El ne-a iubit Cel dintâi şi în această iubire reciprocă, nici pentru
El, nici pentru noi, suferinţa chiar nu mai contează!