Predică la Duminica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Iubiţi credincioşi,

Iată-ne ajunşi şi în Duminica a cincea a Sfântului şi Marelui Post, când prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca. Să
urmărim puţin cum ne-a pregătit Biserica perioada de trecere a Sfântului şi Marelui Post. Astfel, făcînd o recapitulare ne
aducem aminte că prima duminica — numită a Ortodoxiei — a fost închinată credinţei, cea de-a doua, a Sf. Grigorie
Palama, a fost închinata rugăciunii, pentru că acest Sfânt ne-a învăţat cea mai înaltă rugăciune — rugăciunea minţii, a
inimii sau rugăciunea lui Iisus. Cea de-a treia duminică — a Sfintei Cruci — a fost închinată jertfei, pentru că ce altceva
reprezintă Crucea pentru noi, dacă nu jertfa şi lupta duhovnicească. Cea de-a patra duminică, numită a Sfantului Ioan
Scărarul, a fost închinată ascezei, pentru ca treptele „scării” acestui Sfânt scriitor închipuie tot atâtea virtuţi pe care
suntem chemaţi cu toţii să ni le agonisim prin asceza şi lupta spirituală, îndeosebi prin „post şi rugăciune”, iar duminica
aceasta, a cincea, este inchinată pocăinței. Prin urmare, credinţa, rugăciunea, jertfa, asceza şi pocăinta sunt treptele care
ne conduc spre desăvarşire şi înviere. De ce spunem că duminica aceasta este închinată pocăinței? Din două motive:
întâi, pentru pericopa evanghelică ce s-a citit, şi care ne prezintă pocăința femeii celei păcătoase, şi în al doilea rînd,
pentru Sfânta Maria Egipteanca, pe care Biserica o prăznuieşte totdeauna în duminica a cincea a Postului Mare — o altă
femeie păcătoasă, care s-a pocăit într-un chip exemplar şi pilduitor pentru noi toţi. Iar Duminica viitoare serbăm Intrarea
Domnului în Ierusalim şi sfârşim postul. Dar nu-l sfârşim de tot, dezlegăm numai la peşte, pentru că urmează încă o
săptămână specială, numită Săptămâna Patimilor.

Evanghelia zilei de azi ne spune că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos era împreună cu ucenicii săi în drum
spre Ierusalim, fiind cea din urmă călătorie mai înainte de patimile, răstignirea, moartea şi învierea Sa. Luna nouă a lui
Nisan se arătase pe cer. Focuri pe munți, oameni trimiși prin țara întreagă vesteau în mod special că peste 14 zile Israel
își va serba Paștele. Fiecare salută cu bucurie această veste și se pregătea să prăznuiască amintirile minunilor ce s-au
săvârșit la iesirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupându-se pe familii, și plecau spre Ierusalim, iar pentru ca
să se poată curăți mai înainte de sărbatoare, plecau mai din vreme, adică spre sfârșitul lunii martie. Pe când poporul lui
Israel era cuprins de veselie, numai Iisus, care predica Evanghelia, simțea că i se rupe inima. Pentru toți, Paștele era
viața, pentru Iisus, acesta trebuia să fie moartea. Întrerupându-și predica, Iisus se hotărâ să se suie în Ierusalim pentru
cea din urmă oară și luă astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur în capul cetei apostolice, iar apostolii îl
urmau tăcuți. Mulțimea nu știa ce să creadă și se simțea cuprinsă de spaimă. Ucenicii nu observaseră tristețea de pe fața
Mântuitorului. Ei erau cuprinși de multă bucurie și povesteau între ei evenimente fericite care se vor împlini peste puțină
vreme. Ei visau onoruri, demnități și funcții înalte, iar Iisus se gândea la chinurile ce-L așteptau la Ierusalim. Ucenicii se
întrebau care va fi scaunul lor în împărăția mesianică, iar Iisus saluta mai dinainte Crucea pe care avea să fie răstignit.
Căutând să pregătească pe ucenicii Săi pentru ce avea să se întâmple cu El, le vesteşte pentru a treia oară patimile Sale,
adică prinderea, batjocorirea, bătăile, judecata şi osândirea sa la moarte, dar le aminteşte şi de Învierea Sa în cea de-a
treia zi, ca să-i pregătească sufleteşte, să le întărească credinţa şi să-i facă atenţi să nu se descurajeze, să nu fie
dezamăgiţi, să nu deznădăjduiască atunci când se vor întâmpla cele voite de Tatăl, prezise de prooroci şi de bunăvoie
primite de El. „Şi, luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că iată
ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna
păgânilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omoră, dar după trei zile va învia“ (Mc. 10, 32-
34). Comparată cu primele două, această prevestire este mult mai precisă: este arătat rolul păgânilor, se vorbeşte de
batjocorirea şi de biciuirea Sa. În paralela de la Matei a acestei a treia vestiri a patimilor apare în plus un detaliu deosebit
de important: dacă în cele două prevestiri anterioare Iisus anunţase simplu că va fi omorât, acum El spune în mod precis
că va fi răstignit (Mt. 20, 19).
Cuvintele acestea nu puteau fi înţelese de ucenici, ci mai mult uimire, nedumerire îi cuprindeau şi se temeau să-L
întrebe. Era greu de înţeles la acea vreme drumul crucii, al jertfei, al răstignirii de bunăvoie a celui pe care ei îl urmau de
mai bine de trei ani, fiind de faţă la mari minuni, în care Învăţătorul lor îşi arăta puterea Sa dumnezeiască.
Cuprinşi de aceste gânduri, fiecare se gândea la locul ce avea să-l ocupe în noua împărăţie. Cât erau gândurile şi
judecăţile ucenicilor de străine de simţămintele şi judecăţile Mântuitorului, se observă mai ales din faptul că în timp ce le
vorbeşte despre suferinţa şi moartea Sa, ei se certau între ei pentru mărire.
În acest context, privim cu durere şi poate cu strângere de inimă paşii pe care îi face Salomeia, mama celor doi
ucenici apropiaţi ai Mântuitorului - Iacob şi Ioan -, şi cererea ei adresată lui Iisus pentru cei doi fii ai săi, care fuseseră
martori la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Taborul îndumnezeit de prezenţa sfântă a Fiului lui Dumnezeu şi
luminat de lumina cea nefăcută de mână omenească.
Imaginea aceasta pământească, în care o mamă vine la Iisus cu cei doi fii ai săi şi formulează o dorinţă ce va
rămâne cu totul neîmplinită şi care are numai justificarea slăbiciunii firii omeneşti, rămâne în cadrul dorinţelor trecătoare
ale omului.
În cuvintele ei: "Doamne, fă ca aceşti doi fii ai mei să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, în împărăţia
Ta" se vede numai dragostea de mamă. Nu au îndrăznit să vină să ceară singuri locurile cele mai înalte în viitoarea Sa
împărăţie. Trimit pe mama lor. Şi atunci, Mântuitorul, privind pe cei doi ucenici, le adresează următoarele cuvinte: "Nu
ştiţi ce cereţi". Apoi îi întreabă: "Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă
botez"? Fără să se gândească prea mult, Iacob şi Ioan răspund: "Putem".

Ca să le arate puţina lor credinţă şi pentru a pricepe adevărul, Iisus le spune cu durere aceste cuvinte care au străbătut ca
un sfredel conştiinţa veacurilor: "Nu ştiţi ce cereţi", adică "Voi, apostolii Mei cei mai apropiaţi şi prietenii Mei, M-aţi
avut lângă voi atâta vreme, M-aţi auzit vorbindu-vă despre împărăţia veşnică, şi ce doriţi voi? Doriţi să fiţi asiguraţi de
locurile cele mai înalte, cele mai bune, cele mai de cinste, mai presus de ceilalţi ucenici ai mei? Paharul sau patimile
Mele le veţi împărtăşi şi voi cândva, dar a sta de-a dreapta şi de-a stânga Mea în împărăţia Mea, nu este al Meu a da
decât celor ce s-au rânduit de Tatăl Meu" (Matei 20, 23). Așa a ispitit și pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi.
Însă ați auzit cu câtă blândețe și înțelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci
cu blândețe le-a zis: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Ca unor copii neștiutori le spune că nu știu ce vor.

Ceilalţi apostoli care erau de faţă la convorbire s-au mâniat, căci începuse în inima lor invidia. Şi atunci, Mântuitorul,
strângându-i pe toţi în jurul Său, le dă una din lecţiile cele mai frumoase, ca să înţeleagă în ce constă câştigarea locurilor
în împărăţia cerurilor. Trei ani de zile aceşti ucenici ascultaseră cuvintele Sale şi fuseseră martori ai multor minuni
săvârşite de El. Într-un cadru plin de înaltă duioşie, ce ne face să lăcrimăm, Iisus îi cheamă din nou la picioarele Lui pe
aceşti ucenici ai Săi, pe aceşti fii ai lutului, din care nu ieşise încă "pământescul". Le înfăţişează într-o măiestrită
comparaţie autoritatea lumească a vremii şi cea spirituală pe care o aduce creştinismul. Iată preţul pe care trebuia să-l
plătească Hristos pentru mântuirea lumii! Patimile cumplite şi moartea – „şi încă moartea de cruce” (Fil. 2, 8) -, acestea
sunt partea Sa.
Când Domnul le vorbea despre suferinţă şi moarte, ucenicii se certau pentru mărire, râvneau să ajungă în slujbă înaltă.
Vrând să le arate că mărirea nu constă în forţă, în bogăţie şi în dorinţa de dominaţie asupra altora, Iisus îi atenţionează,
zicând: „Cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă” (Mc. 10, 44). Prin aceste preasfinte învățături
alungă din mintea lor și slava deșartă și mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei. Slava deșartă este
începutul, iar mândria este sfârșitul! Însă și la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeași învățătură împotriva
slavei deșarte i-a învățat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul
și învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă
pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 13-15).

Vedem că Mântuitorul nu le putea îndeplini cererea ucenicilor Lui. Înseamnă că a sta de-a dreapta sau de-a stânga lui
Dumnezeu stă în mâna noastră. Pentru că, dacă îndreptăm viaţa noastră, avem această putere să stăm de-a dreapta şi de-a
stânga lui Dumnezeu, unde vrem noi. Dar cum? Vrând! Am spus mereu că în biserică nu sunt oameni drepţi şi păcătoşi,
sunt oameni care vor; pentru că drepţi şi păcătoşi numai Dumnezeu ştie care suntem şi care nu suntem. Lumea nu se
împarte în drepţi şi păcătoşi, în buni şi răi, în ştiutori şi neştiutori, în bogaţi şi săraci; lumea se împarte în oameni care
vor şi oameni care nu vor. Dumneavoastră, în biserica asta stând acum, vreţi. Că sunteţi drepţi, că sunteţi păcătoşi, nu
ştiu; dar dumneavoastră sunteţi oameni care vreţi. Ce vreţi? Vreţi mântuirea sufletului. O zi pe săptămână sau mai multe
zile pe săptămână, după cum e rânduiala, să fim în sfânta biserică. Seara şi dimineaţa să fim cu genunchii plecaţi la
rugăciune. Și să nu uităm că de noi, de viața noastră depinde unde ne vom afla după judecata cea de apoi. Mai înîi ne
vom judeca singuri cu conștiința noastră. Conștiința ne va trimite în rai sau în iad. Așadar să nu cădem și să nu
deznădăjduim.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înţelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei din această duminică, să înaintăm în
urcuşul nostru duhovnicesc interior către bucuria Învierii.

Iubiți credincioși !

Duminica a V-a ne pune înainte o nouă pildă de înaltă sfințenie, și anume pe Prea Cuvioasa Maica noastră Maria
Egipteanca. Precum ne-o arată și numele, patria Cuvioasei Maria a fost Egiptul, și anume, orașul cel mare al
Alexandriei. S-a născut pe la mijlocul secolului al V-lea, într-o familie creştină. Frumuseţea ei deosebită a reprezentat o
mare ispită pentru tânăra Maria. Ea nu a ascultat de învăţăturile de morală creştină primite de la părinţi, tinzând mai mult
spre dragostea pătimaşă, senzuală şi păcătoasă. Ea credea că-şi va afla fericirea în dragostea pământească. Mariei îi era
greu să ducă o viaţă modestă şi neprihănită în casa părintească şi, astfel, la 12 ani, ea a fugit de acasă şi a mers la
Alexandria. Ajungând în acest oraş mare şi tumultuos, singură, fără experienţă de viaţă, dar foarte frumoasă şi visând la
dragoste, ea s-a dedat uşor ispitei păcătoase. La 15 ani, deja îşi pierduse curăţia feciorelnică şi nevinovăţia și nimeni nu o
putea opri de la dezmierdările trupeşti. Cu timpul, patima şi-a împlântat adânc rădăcinile în inima tinerei. Incetul cu
încetul, aceasta s-a transformat în necesitate absolută. Maria nu se mai putea gândi la altceva; nu-şi putea dori altceva
decât să-şi satisfacă instinctele primare. Nici măcar nu se vindea, ca alte desfrânate, în speranţa că cererea referitoare la
trupul ei va fi întotdeauna mare, ea le-a întrecut pe toate în dezmierdări. Maria se oferea oricui dorea să guste din
plăcerile păcătoase, chiar dacă trăia într-o mare sărăcie. Se întâmpla chiar să nu aibă ce să mănânce şi atunci, pentru a
face rost de mâncare, se apuca de muncit la fuior. Astfel au trecut 17 ani. Dar Milostivul Dumnezeu, Cel Care a voit a
pătimi pentru noi şi Care nu voieşte moartea păcătosului, S-a milostivit de oaia Sa cea rătăcită şi a chemat-o la pocăinţă
pe o cale cu totul străină. Odată, văzând niște corăbii plecând spre Ierusalim, pentru praznicul Înălțării Sfintei Cruci, din
14 septembrie, a plecat și ea cu un grup de tineri, nu pentru a se închina, ci pentru că avea prilej să-și împlinească și mai
mult nesăturata poftă a desfrânării. Ajunsă la Ierusalim, după o călătorie plină de păcate, a voit și ea să intre cu lumea ce
se grăbea la închinarea Sfintei Cruci. Acolo, patriarhul scotea Sfânta Cruce şi o arăta poporului. Atunci a vrut şi Maria
Egipteanca, luată aşa, de valul acesta de multă lume, să ajungă să vadă ce se întâmplă în biserică, să vadă Sfânta Cruce.
Şi n-a putut să intre, o putere o oprea. Toţi intrau, ea nu putea să intre. Afară, în pridvor, era o icoană a Maicii
Domnului. S-a lipit de icoana aceasta, a început să plângă cu amar şi a zis: „Maica Domnului, roagă-te Fiului tău să-mi
permită şi mie să intru în biserică şi promit că încetez cu păcatul şi îmi voi închina toată viaţa mea Fiului tău”. A ascultat
Maica Domnului rugăciunea ei, a lăsat-o să intre în biserică, unde s-a închinat la Sfânta Cruce. La ieșire din nou înalță o
rugăciune fierbinte către Maica Domnului și aude un glas care o îndeamnă să treacă Iordanul, în pustie. După un scurt
popas în Biserica Sf. Ioan Botezătorul de la Iordan, unde se învrednicește de împărtășirea cu Sfintele Taine, trece în
pustie, hotărâtă să înceapă o viață nouă. Într-adevăr, viața pe care o duce de aici înainte până la sfârșitul vieții este mai
presus de puterile omenești. Patruzeci și șapte de ani a trăit în pustie cu două pâini și jumătate, pe care le luase din
Ierusalim la plecare, chinuită de foame, de sete, arsă de soarele zilei și înghețată de frigul nopții, hărțuită necontenit de
duhurile necurate. După cei patruzeci și șapte de ani de nevoință în pustie, Cuvioasa Maria se aseamănă mai mult cu
îngerii decât cu oamenii: când se roagă, plutește în văzduh, merge pe apă ca pe uscat, cunoaște gândurile altora și vede
cele de departe și cele viitoare ca și cum ar fi de față. Atâta s-a rugat lui Dumnezeu, atâta căinţă a avut pentru păcatele
ei, încât se înalţa de la pământ atunci când se ruga, iar rugăciunea ei apărea ca un foc. Însă, cu un an înainte de moartea
sa, taina vieţii ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc, Cuviosului Părinte Zosima. Trimis fiind de Dumnezeu,
acesta a găsit-o în pustie, a spovedit-o, a împărtăşit-o, iar apoi Maria l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca anul următor, la
aceeaşi vreme, să vină din nou, pentru că ea va muri atunci. Şi-a prevăzut şi prevestit, aşadar, ziua morţii. Înainte de a se
împărtăşi, Maria Egipteanca s-a spovedit şi apoi a povestit Părintelui Zosima toată viaţa ei păcătoasă, de care se pocăise
în toţi aceşti ani petrecuţi în pustie.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum prevestise. Acelaşi Cuvios Părinte
Zosima a îngropat-o şi a povestit altora viaţa ei. Iar, mai târziu, Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în secolul al
VIII-lea, a scris Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, iar Biserica a inclus această lucrare în cartea Triodului 2.

Pomenirea ei se face în această a cincea duminică din post, încă începând cu secolul al Xl-lea, iar cultul ei este atestat
deja înainte de difuzarea Vieţii ei, scrisă de patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Atât de mult schimbă harul lui
Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăieşte profund, încât îl poate ridica spre lumina împărăţiei cerurilor pe care o
pregustă sfinţii încă din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieţii de pocăinţă şi sfinţenie a Sfintei Maria Egipteanca
este o întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii, pentru toţi oamenii care doresc să se mântuiască, să-şi
sfinţească viaţa.

Iubiţi credincioşi,

De ce Biserica a rânduit ca într-un chip deosebit s-o prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca? Iată de ce: ea a fost o mare
păcătoasă. Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe, este icoana omului
păcătos, care prin pocăinţă şi fapte bune ajunge să intre în Rai înaintea celor dreptcredincioşi, după cum Însuşi
Mântuitorul ne spune: „Mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă, întâi” (Matei 19, 30). Tocmai de aceea s-
a rânduit de Biserică în această săptămână a Postului Mare să se citească viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, dimpreună
cu Canonul Mare, ca să ne fie nouă, celor ce greşim mult, îndemn de pocăinţă adevărată şi întărire în nădejdea mântuirii.

O, cât de mare este puterea pocăinţei în lume şi ce minuni negrăite săvârşeşte ea cu fiecare păcătos care aleargă la
limanul ei cel liniştit! Noi, creştinii, auzim adesea vorbindu-se de pocăinţă, de foloasele ei, dar nu voim ca fiecare să
purtăm pe spatele nostru sarcina şi jugul ei, ca să moştenim în Ceruri odihnă veşnică.

Noi postim o zi, ne rugăm un ceas, dăm un ban de milostenie, ne spunem păcatele la preot, ba facem şi alte fapte bune,
dar aceasta nu însemnă încă desăvârşită pocăinţă, ci numai câteva fapte de pocăinţă. De ce? Pentru că nu lucrăm
permanent faptele pocăinţei şi poate nu din dragostea inimii noastre, ci le facem mai mult din silă, din obicei şi cu
nenumărate întreruperi. Astăzi postim, ne înfrânăm, mâine mâncăm cu lăcomie, ne îmbătăm. Astăzi mergem la biserică
două ore, după masă ne ducem la jocuri şi păcate. Azi dăm milostenie, mâine ne pare rău. Azi spunem că ne vom pocăi,
mâine spunem că nu avem vreme, ci o vom face la bătrâneţe. Azi ne spovedim, iar după ce trece postul cădem în
aceleaşi păcate.

Aşa ne pocăim noi, dar aceasta nu înseamnă pocăinţă adevărată, ci mai degrabă amăgire a conştiinţei, cursă a pierzării
noastre. O pocăinţă adevărată este aceea care se lucrează în conştiinţa, în inima şi în voinţa noastră neîncetat, de toate
faptele bune câte le poate face omul.

Pocăinţa este înaintemergătoarea şi următoarea spovedaniei, care desăvârşeşte lucrarea ei. Pocăinţa este calea cea
strâmtă şi cu scârbe, care duce pe om la mântuire, pe care fiecare creştin este dator să meargă (Matei 7, 14).

Pocăinţa este ferirea de rău şi împlinirea binelui (Psalmul 33, 14). Pocăinţa este lepădarea desăvârşită a tuturor păcatelor
şi deprinderilor pătimaşe şi împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, fără deosebire şi fără încetare.

Iar a te pocăi înseamnă a te ierta cu aproapele, înseamnă a iubi pe toţi oamenii deopotrivă, înseamnă a te sacrifica pentru
mântuirea altora, înseamnă a cerceta pe cei bolnavi, a milui pe cei lipsiţi, a îmbărbăta pe cei împuţinaţi la suflet,
înseamnă a vorbi cât mai puţin cu oamenii şi cât mai mult cu Dumnezeu, înseamnă a plânge mereu pentru păcatele
făcute şi a avea bucurie în necazuri, înseamnă a fi gata oricând de moarte. Pocăinţa descuie inima omului şi înlăuntrul ei
închide frica lui Dumnezeu, face pe oameni asemenea îngerilor, uneşte pe păcătoşi cu Iisus Hristos. Pocăinţa este
podoaba pustnicilor, bucuria credincioşilor, nădejdea desfrânaţilor, scăparea păcătoşilor. Pocăinţa spală păcatele, trezeşte
conştiinţa, oţeleşte voinţa, adună mintea, dă viaţă rugăciunii, pocăinţa este un dar dumnezeiesc.

Creştinul care se pocăieşte poartă grijă numai de sine, nu mai vede păcatele altora, nu judecă pe nimeni, ocoleşte pe cel
iubitor de ceartă, se fereşte de cel mult-vorbitor, iubeşte tăcerea, merge pe căile cele mai izolate de lume, se mulţumeşte
cu hainele cele mai smerite, cu mâncarea cea mai simplă.

Fericitul Augustin, care în tinerețe dusese și el o viață păcătoasă, se ruga cu mare căință: „Doamne, ajută-mi să Te
iubesc, așa cum mai înainte am iubit păcatul“. Să ne pocăim, deci, din toată inima, oricât de păcătoşi am fi, căci
Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu... (Iezechiel 3, 11). Nu este păcat care să nu
poată fi iertat de mila lui Dumnezeu, numai dacă noi voim. Ştiind îngerii cât de mare este fericirea din care a căzut omul,
mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7).

Iar dacă va întreba cineva cum să ne pocăim, vă voi da pilda Cuvioasei Maria Egipteanca. Aţi auzit cum s-a pocăit ea:
a plecat din Egipt, unde făcuse păcate aşa de cumplite, spre Ierusalim, unde şi-a mărturisit toate păcatele sale, iar de aici,
nu s-a mai întors iarăşi în Egiptul desfrânărilor şi al tuturor plăcerilor, ci, urmând poruncii celei dumnezeieşti: „De vei
trece Iordanul, bună odihnă vei afla”, a lăsat viaţa din trecut şi a păşit peste Iordan, unde a trăit în pustiul acela toţi anii
vieţii sale, în adevărată pocăinţă.

Aşa, deci, să facem şi noi, creştinii. Nu este de ajuns numai să venim din Egipt la Ierusalim. Adică din lume, la Biserică,
la spovedanie, ci mai ales după spovedanie trebuie să nu ne mai întoarcem iarăşi la mocirla Egiptului, la poftele trupeşti,
la păcatele pe care le-am făcut, ci să trecem şi noi apa Iordanului şi acolo, în pustie, să trăim tot restul vieţii noastre, în
multă pocăinţă.

Deci să înţelegem că Maria Egipteanca închipuie creştinul păcătos care se pocăieşte cu adevărat.

Să râvnim, deci, Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca. Să părăsim calea pierzării şi să ne pocăim. Să ieşim din
Egipt, să urcăm la Ierusalim! Aici, să ne rugăm Domnului, să ne arătăm rănile, să I ne spovedim şi apoi să nu ne mai
aducem iar aminte de poftele şi mâncărurile Egiptului, ci să trecem Iordanul în ţara pocăinţei, a rugăciunii, a răbdării, a
lacrimilor, a sărăciei lui Hristos. Aşa de vom face, înseamnă că ne-am pocăit cu adevărat. Aşa de vom trăi, vom vedea şi
noi pe Domnul, vom avea parte de Împărăţia Lui, împreună cu toţi sfinţii cei din veac. Amin!