Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Iubiţi credincioşi,

Ne găsim astăzi la sfârşitul primei săptămâni a Postului Mare. Suntem într-o perioadă deosebit de bogată spiritual,
având o frumusețe duhovnicească aparte, exprimată în mod unic prin rânduiala liturgică pe care am parcurs-o în prima
săptămână a Postului Mare. Chemarea textelor liturgice de a ne recunoaște starea de păcat și de a ne strădui, prin
pocăință, să tindem spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13), au luminat sufletul în primele zile ale
acestui răstimp al Postului Sfintelor Paști. Este vremea Postului Mare, în care ne străduim, fiecare după putinţa noastră,
să recâștigăm ceea ce am pierdut prin acceptarea păcatului în viaţa noastră. Adică, starea de rai, de har şi de puritate a
inimii, dobândite plenar şi real în Taina Sfântului Botez şi actualizate permanent prin celelalte Taine ale Bisericii
Ortodoxe.

Această călătorie duhovnicească spre sărbătoarea Învierii va fi continuată alături de Hristos Domnul – Marele Pelerin,
Care ne însoțește, prin Tainele Bisericii, mai ales prin deasa Spovedanie și Împărtășanie, cu o pregătire mai atentă și
mai intensă.

Prima Duminică din Postul Paştilor se numeşte Duminica Ortodoxiei. Hotărârea ca prima Duminică din Postul
Sfintelor Paşti să fie numită Duminica Ortodoxiei şi, cu acest prilej, să fie cinstiţi toţi cei care, prin cuvânt şi faptă, au
apărat dreapta credinţă a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol. Până la această dată, însă, istoria a
consemnat mai bine de un secol de frământări, drept credincioşii având de înfruntat prigoniri crunte din partea celor
care considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea nu se face, de fapt, materiei, culorilor
etc., ci se aduce cinstire persoanelor sfinte reprezentate pe ele. Iar temeiul fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi
întruparea Mântuitorului („Iar Cuvântul Trup S-a făcut”, Ioan I, 14): Fiul lui Dumnezeu luând chip omenesc, fiind,
astfel, văzut de oameni, poate fi reprezentat în imagini. Așadar, argumentul principal în favoarea pictării și cinstirii
sfintelor icoane îl constituie însăși Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Celor care susțin că cinstirea Sfintelor icoane ar fi o
încălcare a poruncii a doua din Decalog, le răspundem că poporul evreu a fost oprit să facă icoane din cauza înclinării
sale frecvente spre idolatrie, dar mai ales pentru faptul că, până atunci, Fiul lui Dumnezeu nu luase chip omenesc, adică
nu S-a întrupat. Totuși, chiar și în Vechiul Testament Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să alcătuiască chipuri de
heruvimi, care vor străjui chivotul Legii şi catapeteasma cortului, necesare desfășurării cultului divin (cf. Ieșirea 25,
18-22; 36, 5; 37, 7-9). Când cinstim o sfântă icoană, noi nu cădem în păcatul evreilor de demult care, cioplind un chip
de lemn, cădeau înaintea lui, i se închinau şi ziceau: "Tu eşti Dumnezeul meu, izbăveşte-mă" (Isaia 44, 17). Noi nu ne
închinăm lemnului, culorii, picturii, ci cugetele noastre se înalţă la cele de dincolo de lume. Icoanele ajută la urcarea
inimilor noastre în împărăţia lui Dumnezeu.

Aceasta lucrare de apărare a icoanelor a fost pregătită încă din anul 787, când Sfinţii Părinţi ai Sinodului al VII-lea
Ecumenic de la Niceea au justificat și proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Biruinţa Bisericii creștine asupra iconoclaştilor, adică asupra celor care respingeau sfintele icoane, înseamnă
readucerea icoanelor în locul cuvenit lor spre cinstire, în biserici, în casele şi în sufletele credincioşilor, dar și o
reaşezare a vieții duhovnicești a credincioșilor pe calea cea adevărată, împreună cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul
şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi că cinstind sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea,
ci pe sfântul care este în icoană, căci lupta aceasta a devenit tot mai aprigă. Începând din anul 725, în timpul
împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale
fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept credincioşii.
Multora dintre aceştia li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând,
astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea.

Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei credinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, de
vrednica de pomenire Teodora împărăteasa împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a
Ortodoxiei.
Iată de ce sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe şi de ce
Duminica de astăzi este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată clar ce însemnătate au sfintele icoane pentru
viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră de creştini.

Sinodul de la Constantinopol din anul 843 reafirmă adevărul de credință definit de Sinodul al VII-lea Ecumenic din
787 de la Niceea, privind comunicarea dintre icoană şi persoana reprezentată pe ea, precum și
diferența între adorare – care se cuvine numai lui Dumnezeu – şi venerare – care se cuvine sfinților și sfintelor
icoane: „Căci dacă sfinții vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața celor, care îi privesc,
reînviindu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor acorda închinarea cuvenită, dar nu adorare
deplină, care după credința noastră se cuvine numai firii Dumnezeiești, ci li se va da cinstea numai în felul după cum se
cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, sfintele Evanghelii, și celelalte obiecte sfinte, aducându-li-se
tămâie și lumânări, precum era obiceiul cucernic la cei din vechime. Căci cinstea dată icoanei trece asupra prototipului
ei și cel ce se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite pe ea. În felul acesta se va întări învățătura Sfinților noștri
Părinți, adică predania Bisericii universale, care de la o margine a lumii până la cealaltă a primit Evanghelia”.
(Fragment din Hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic.) De asemenea, se reafirmă adevărul de credinţă cu privire
la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, la asumarea firii umane şi a unirii acesteia cu firea dumnezeiască, în Persoana
Mântuitorului Iisus Hristos, fapt pentru care Sfânta Fecioară Maria este numită, pe bună dreptate, Născătoare de
Dumnezeu. Se reafirmă importanța Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, ca iubire smerită și
milostivă, prin care s-a restaurat și se restaurează icoana sau chipul lui Dumnezeu în om, și, totodată, se
evidenţiază necesitatea conlucrării omului cu harul divin, pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, aşa cum au
făcut-o sfinţii, de-a lungul veacurilor. Toate aceste adevăruri pot fi reprezentate în și prin icoană.

Înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească locaşurile sfinte cu icoane luate din Sfânta Scriptură şi din viaţa
Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în culori, chiar şi înainte de a fi înălţate bisericile creştine, încă pe vremea când
Sfinţii Apostoli petreceau pe pământ, Dumnezeu însuşi a preamărit o icoană, care este cea mai simplă si mai
nemeşteşugită din câte ne putem noi închipui. Citind însă din Faptele Apostolilor ne putem da seama că : „Credincioşii
scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe
vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri
necurate şi toţi se vindecau” (Faptele Ap. V, 15—16).

Şi umbra lui Petru a căzut pe paturile şi pe tărgile bolnavilor şi atunci durerile şi duhurile necurate au încetat. Iată ce
putere avea chiar la leagănul creştinismului o umbră, această icoană a chipului omenesc, nefăcută de mână de om. Prin
aceasta, Dumnezeu însuşi a introdus icoanele în Legea nouă, în Biserica întemeiată de Fiul Său pe pământ. Şi astăzi
vedem catapeteasma bisericilor plină de icoane sfinte de sus şi până jos, vedem şi pereţii bisericilor împodobiţi cu
chipurile sfinţilor. Care este rostul lor? Noi ştim, că din diferitele semne, care ne aduc aminte de cei ce sunt departe de
noi, sau ne-au părăsit cu totul, plecând în lumea de dincolo, nimic nu ne emoţionează cu atâta putere inima noastră ca
fotografia lor. Orfanul care şi-a pierdut părinţii, mama care-şi jeleste copilul iubit, sau soţul, privesc la fotografiile
celor decedaţi şi simt în mod tainic că acei care le-au fost dragi, parcă sunt iarăşi aproape de ei, simt o adevărată
mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar trebui să fie şi cu icoanele bisericeşti. Prin ele, Biserica vrea să
ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca noi privind la întâmplările din viaţa lor închipuite pe icoane, să ne aducă aminte de
virtuţile lor, de sfinţenia vieţii lor faţă de credinţă şi să le dăm, pentru toate acestea, laudă şi cinste, fiindcă prin această
laudă şi cinste, Îl preamărim pe Însuşi Dumnezeu care este minunat întru Sfinţii Săi. Dacă ne sunt scumpe fotografiile
părinţilor şi  ale prietenilor noştri, cu atât mai scumpe trebuie să ne fie icoanele sfinte şi cine ştie a privi o icoană sfântă
cu ochiul credinţei, acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care îl aduce ea. Fondul de aur al icoanei reprezintă
lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt oameni
transfiguraţi de aceasta lumină. Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chipurile sfinţilor, această lumină
pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în ei. Icoana îl înfăţişează astfel pe omul curăţit, în firea sa restaurată,
ajuns la asemănarea cu Dumnezeu.

Sfintele icoane, deşi sunt lucruri fără viaţă şi fără putere de la sine, ele pot fi totuşi de un deosebit folos sufletesc pentru
creştinul care le priveşte cu ochiul credinţei. Iată, deci, rostul icoanelor cu care se impodobeşte lăcaşul dumnezeiesc.
Iată pentru ce Biserica ne învaţă să le cinstim, ca pe nişte lucruri sfinte,care ne pot mijloci mari foloase sufleteşti, iată
de ce înaintaşii noştri obişnuiau a împodobi sfintele icoane cu odoare scumpe, cu mărgăritare, cu salbe de aur şi iată de
ce creştinii evlavioşi aprind în toate bisericile în faţa sfintelor icoane candele şi lumanări. De aici şi obiceiul vechi
creştinesc de a sfinţi icoanele, înainte de a le aşeza la locul lor.

Tradiția închinării la icoane este nescrisă, așa cum nescrisă este și închinarea către răsărit sau însemnarea cu semnul
sfintei cruci, iar prin închinarea în fața sfintelor icoane noi aducem cinstire Persoanei care este înfățișată în icoană, dar
nu materiei din care este confecționată icoana. Împotriva iconoclasmului a scris Sfântul Ioan Damaschin. Respingând
învinuirea că prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie, el concepe icoana ca simbol şi mijlocitor cu sfântul
reprezentat. Astfel icoana are un rol multiplu: de a împodobi locaşul de închinare (estetic); de a învăţa din istoria
Bisericii (pedagogic); de a însoţi cultul divin (latreutic) şi de a mijloci harul divin (haric).

Potrivit unei istorioare, prima icoană a lui Hristos ar fi apărut încă din timpul vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele
Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece. În cazul în care Hristos nu ar
fi putut să vină, slujitorul trebuia să-I facă portretul, la porunca lui Abgar, şi să i-l aducă (slujitorul respectiv fiind
pictor). Primind mesajul regelui, Hristos a luat o bucată de pânză albă curată, S-a spălat cu apă pe faţă şi S-a şters apoi
cu bucata de pânză pe care au rămas impregnate trăsăturile Sfintei Sale Feţe. Veacuri întregi, această reprezentare a lui
Hristos nefăcută de mână omenească s-a păstrat la Edesa, fiind menţionată de Evagrie Ponticul în Istoria
bisericească (în veacul al VI-lea), de Sfântul Ioan Damaschin (în veacul al VII-lea) şi de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al
VII-lea Ecumenic.

Din Tradiţia Bisericii se cunoaşte că Sf.Apostol şi Evanghelist Luca a fost şi pictor şi a pictat icoana Maicii Domnului.
Pe mahrama Sf. Veronica, cu care a şters faţa lui Iisus, pe Drumul Crucii, s-a imprimat chipul lui Iisus, cea dintâi
icoană a lui Iisus.
Evlavia sfintelor icoane este una dintre caracteristicile credinţei noastre ortodoxe, care înseamnă "dreaptă credinţă". În
acest înţeles mărturisim că ortodoxia nu este decât credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu,
pururea viu şi prezent în mijlocul nostru, care neîncetat lucrează prin Duhul Sfânt, pentru a noastră mântuire.

Iubiți credincioși

Privind cu atenţie modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe, observăm că aceştia sunt subţiaţi, alungiţi
parcă într-o întindere permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii, pentru ca aceasta să
strălucească prin ei. Atitudinea lor se prelungeşte în viaţa noastră sub forma postului. Prin post, trupul şi sufletul nostru
se curăţesc de păcate şi patimi, firea se „subţiază”, se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina lui Dumnezeu
să poată străbate şi viaţa noastră. Iată că, pe lângă faptul că este un mijloc de purificare şi spiritualizare, postul în-
seamnă iluminare.

De asemenea, Duminica Ortodoxiei ne cheamă să ne bucurăm de ziua onomastică a Bisericii, prilej minunat pentru noi
de a cugeta la frumuseţea tainică a Ortodoxiei.

În Biserică este cuprins tot ce există: Dumnezeu şi creaţia, cerul şi pământul, spiritualul şi materia, eternul şi
temporalul, nemărginirea şi spaţiul. Aici, ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, Se coboară Hristos şi Duhul
Sfânt, se coboară forţe cereşti care nu ating pământul, cetele îngereşti şi duhurile fraţilor noştri adormiţi, care vin în
casa lui Dumnezeu spre a-şi lua bucuria din jertfa lui Hristos, celebrată pe Sfântul Altar.

Biserica este locul în care se înaintează spre înviere. Biserica este pelerină spre cer, pentru că Hristos e Cale spre cer şi
Cel Ce călătoreşte cu ea şi în ea spre cer. Biserica este rugul aprins, dar nemistuit de focul iubirii dumnezeieşti.
Biserica este Vitezda în care se pot spăla şi curăţi toţi cei bolnavi, oprimaţi şi dezorientaţi, furii, desfrânaţii, lacomii,
ucigaşii şi dezmoşteniţii soartei, primind gratuit iertarea. Biserica este Împărăţia cerurilor pe pământ, care străluceşte
oamenilor prin cuvântul, faptele şi prezenţa lui Hristos.

Biserica ne transmite pe Hristos din ea şi ocazionează sălăşluirea în noi a lui Hristos, Care locuieşte în ceruri. Hristos
este Capul Bisericii, Trupul Său tainic (Efes. 1, 23), ale cărui membre suntem noi toţi cei botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi
cu Sfintele Taine. Biserica ne mântuieşte sufletele noastre.

         După Sfântul Ioan Gură de Aur, Biserica este spital duhovnicesc, unde se vindecă cei bolnavi cu sufletul. Biserica
este corabie, în care se salvează de furia veacului acestuia, toţi cei ce aleargă la sânul ei. Biserica este un staul
sufletesc, care adună înăuntrul ei pe toţi credincioşii, pentru a nu fi sfâşiaţi de lupul cel nevăzut. Biserica este cer
duhovnicesc, care închipuieşte cel mai bine slava Tronului dumnezeiesc.

         Biserica este deci viaţa şi scăparea noastră. Ea, ca o mamă care a purtat chinurile naşterii pentru noi, fiii ei, face
totul pentru mântuirea noastră. Ea ne rânduieşte vreme de post şi rugăciune, vreme de spovedanie şi pocăinţă pentru
curăţirea sufletelor noastre.
Dar mare este bucuria şi speranţa noastră când ştim că în viaţa Bisericii, alături de Hristos, un rol extraordinar îl are
Preacurata Lui Maică, care a fost dată ca mamă ucenicului Ioan de către Iisus, când murea pe Cruce, prin cuvintele
„Femeie, iată, fiul tău!” (cf. In. 19, 26-27). Din acel moment a devenit mama lui, mama Bisericii şi mama noastră a
tuturor.

În cer şi pe pământ, nimeni nu iubeşte ca ea, nimeni nu miluieşte ca ea. De aceea, acum şi în ceasul morţii, dacă o
avem pe Maica Domnului avocat sau mijlocitoare, nu se poate să pierdem procesul chiar dacă am avea un noian de
vină. Pe bolta Altarului este Maria, Panaghia (Preasfânta), iar pe cupola turlei este Hristos, Pantocratorul (Atotţiitorul),
aşa că Mama şi Fiul coboară surâsul lui Dumnezeu asupra umanităţii adunate în Biserică şi conduc Biserica spre
piscurile Împărăţiei neînserate. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe Mama Sa ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de
El.

Dacă dorim să fim moştenitori ai vieţii veşnice trebuie să rămânem în Biserică unde putem afla mântuirea, în timp ce
atâţia oameni stau afară de acest aşezământ Dumnezeiesc, acolo unde este întuneric şi plutesc în umbrele morţii.

Sfântul Ciprian spune clar: „În afara Bisericii nu există mântuire”. Rămânând credincioşi Bisericii, ne dovedim urmaşi
vrednici ai strămoşilor şi voievozilor, care, în vremuri grele, au rămas uniţi în jurul Altarului străbun.

De aceea şi Duminica de astăzi, deşi cade în timpul Postului Mare, este o zi de bucurie, pentru că ne aduce aminte de
ziua în care sfintele icoane au fost readuse cu mare alai în sfintele noastre biserici. Ea ne mai aduce aminte de datoria
pe care o avem, de creştini faţă de sfintele icoane, şi ne dă chezăşia că aceia care şi astăzi sunt împotriva cinstirii
sfintelor icoane, vor rămane de ruşine, ca şi înaintaşii lor, cu veacuri în urmă. Sfintele icoane vor rămâne întotdeauna
odoare scumpe inimilor creştine şi mijloace alese pentru preamărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui. Sărbătoarea de
astăzi este pentru noi prilejul de a ne reîmprospăta credinţa printr-o sărbătoare a biruinţei ei asupra tuturor rătăcirilor şi
a ne întări cu nădejdea că Dumnezeu va păstra în noi chipul Său preasfânt. Să păzim cu dragoste de Dumnezeu
rânduiala Sfântului şi Marelui Post, căutând prin fapte bune să cinstim chipul lui Dumnezeu în aproapele nostru şi
rugându-ne pentru fiecare creștin. Amin.