Prea, iubiti credinciosi si credincioase, Randuiala Bisericii Ortodoxe prevede si ne indeamna ca in aceasta sambata, numita si 'mosii de iarna', sa facem

pomenirea mortilor. Aceasta randuiala a Bisericii face parte din cultul mare al mortilor, al pomenirii si cinstirii celor care au adormit in nadejdea Invierii si a vietii celei de veci. Aceasta pomenire, asa cum s-a auzit din rugaciunile rostite, este facuta pentru toti cei adormiti in dreapta credinta, mosi si stramosi, parinti, frati si surori, maici, fii si fiice, toti cei dintr-o rudenie si intr-o semintie cu noi. Este o pomenire generala, atotcuprinzatoare. Ceea ce am savarsit astazi este bazat pe credinta exprimata in ultimul articol al Crezului sau al Simbolului de credinta, atunci cand rostim cu totii: 'Astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.'. Cinstirea si pomenirea celor dragi ai nostri care au trecut la Domnul si care asteapta impreuna cu noi a doua venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos este deosebit de importanta atat ca inteles, cat si ca folos. Prin pomenirea mortilor savarsim trei acte deosebit de semnificative si de folositoare. In primul rand, pomenirea mortilor este un act de credinta ortodoxa. Pomenirea mortilor se bazeaza pe credinta ca sufletul omului este nemuritor, chiar daca trupul sau, odata mort, se descompune si este trecator. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca 'cel ce va crede in El, viu va fi, chiar daca va muri', adica va fi viu cu sufletul, chiar daca va muri cu trupul. Sufletele dreptilor stau inaintea lui Dumnezeu si se roaga Lui, acestia fiind sfintii canonizati de Biserica, cunoscuti si necunoscuti, iar acei care au adormit in nadejdea Invierii si a vietii celei de veci, a caror stare noi nu o cunoastem, decat Dumnezeu singur, au nevoie de rugaciunile Bisericii, mai ales daca au plecat din lumea aceasta fara o pregatire cu totul corespunzatoare. Prin rugaciunile pentru morti se iarta acele pacate pentru care cei adormiti in Domnul nu au mai avut timp ca sa arate pocainta prin fapte. Ei au aratat pocainta prin rugaciune si spovedanie, dar nu au mai avut timpul necesar ca prin fapte sa faca pocainta. Sfantul Ioan Gura-de-Aur spune ca 'cei care primesc pentru ei rugaciunile Bisericii simt o usurare a sufletului si o bucurie atunci cand Biserica se roaga pentru ei, mai ales atunci cand ei sunt pomeniti la Sfanta Liturghie, cand se savarseste Parastasul si se impart milostenii in numele lor'. Milostenia, ca expresie a iubirii fratesti,

este acoperitoare de multe pacate. De aceea, si milosteniile pentru cei adormiti in Domnul ajuta mult celor care sunt pomeniti la slujba. In al doilea rand, pomenirea mortilor este un act de iubire. Iubirea este mai tare decat moartea, lucru ce se vede tocmai prin rugaciune. Rugaciunea pentru cei morti arata ca noi ii iubim si dupa moarte pentru ca sufletul lor este nemuritor, pentru ca ei simt de dincolo, prin sufletul lor, iubirea noastra atunci cand ne rugam pentru ei. Mortii stiu atunci cand ii pomenim si simt cand ne rugam pentru ei si cand impartim pentru ei milostenii. Aceasta iubire mai tare decat moartea este aratata in rugaciunea pentru mantuirea sufletului, precum si in modul in care ingrijim mormintele. Inca din primele veacuri crestine, crestinii se deosebeau de pagani si prin modul in care cinsteau trupurile celor adormiti in Domnul. Cimitirul inseamna in limbaj crestin 'dormitorul sau locul de odihna' unde se afla mortii in asteptarea Invierii. Inainte, acest loc se numea 'necropola', adica 'orasul mortilor'. Crestinismul a schimbat numele locului din 'necropola' in 'dormitor' unde se odihnesc cei adormiti in Domnul. Mort cu adevarat este omul necredincios si despartit de Dumnezeu. De aceea, noi nu numim 'morti' pe mortii nostri, ci ii numim 'adormiti in Domnul': au adormit in Domnul in asteptarea Invierii, intru asteptarea celei de a doua veniri a Mantuitorului nostru Iisus Hristos cand va judeca viii si mortii si a Carui Imparatie nu va avea sfarsit. Iubirea aceasta fata de cei dragi ai nostri care au trecut la Domnul, care au trecut intru asteptarea Invierii, se arata prin rugaciune si prin modul in care cinstim crucea de pe mormat si mormantul insusi. Inainte, in timpul pagan, cutia in care era depus mortul se numea 'sarcofag', iar atunci cand era facut din piatra se scria numele si cateva date despre cel mort. In limba greaca, 'sarcofag' inseamna 'mancator de trup' sau 'mancator de carne' pentru ca carnea trupului celui mort se topea, se descompunea si disparea: o mancau viermii. Crestinii nu au mai numit cutia 'sarcofag', ci au numit-o 'sicriu' sau 'chivot', care inseamna o cutie in care se pastreaza ceva de mare pret; astfel, intr-un chivot se pastreaza ceva de scump, un odor. Deci, 'sicriu' inseamna 'purtator al unui lucru de mare pret', iar acesta, lucrul de mare pret, este trupul crestinului care nu se arde, se inhumeaza si se pune cu fata spre Rasarit, asteptand Invierea mortilor si Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu pregatita oamenilor care au crezut in Iisus Hristos, L-au iubit si au implinit poruncile iubirii fata de Dumnezeu si fata de semeni. Deja din terminologia noastra crestina legata de cei adormiti in Domnul se vede cat de 2

mare este pretuirea nu numai pentru sufletul, ci si pentru trupul celui care a adormit in Domnul. Aceasta pretuire si a trupului se vede prin faptul ca mergem des la morminte, aprindem lumanari, punem flori si ingrijim mormintele. Acest lucru este cultivator de civilizatie: modul in care un popor isi respecta copiii, batranii si mortii arata gradul lui de credinta si civilizatie. Ingrijirea mormintelor este asadar un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul si ne asteapta si pe noi sa trecem, pentru ca impreuna sa asteptam Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. In al treilea rand, actul de pomenire al mortilor, al celor adormiti in Domnul, este un act de speranta, de nadejde; noi pomenim pe cei care au trecut la Domnul in nadejdea Invierii si a vietii celei de veci, cei care au marturisit ca asteapt Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Sfantul Apostol Pavel indeamna pe crestini ca atunci cand petrec la mormant pe cineva care a trecut la Domnul sa nu se intristeze, sa nu fie ca paganii cei fara de nadejde sau fara de speranta, ci sa se mangaie cu credinta ca Hristos Domnul a biruit moartea, ca la cea de a doua Sa venire El va invia pe toti mortii si ca El ne pregateste Imparatia cerurilor. Aceasta este nadejdea sau speranta crestina. Lumanarile pe care le punem pe morminte sunt lumanarile credintei ca sufletul este nemuritor si ca trupul va invia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Lumanarea de pe mormant este ca o floare a iubirii noastre, a rugaciunilor noastre, dar este si ca o lumanare a sperantei ca noi toti vom invia si ca ne vom reintalni in iubirea nemarginita si coplesitoare de lumina a lui Dumnezeu. De aceea, luminile de pe morminte sunt lumini ale sperantei; luminile de pe colacei sau de pe coliva sunt luminile credintei, ale iubirii si sperantei crestine. In simbolismul lor, ele semnifica viata omului care, trecand prin lumea aceasta, prin credinta, dragoste si nadejde a lasat lumina in jur. Incetul cu incetul, asa cum se topeste o lumanare, trece viata fiecarui om; dar nu conteaza atat de mult la o lumanare ceara si firul de bumbac, cat lumina pe care aceasta lumanare a lasa in jur; ceea ce conteaza foarte mult este cata lumina am adunat in suflet in viata aceasta si cata lumina am raspandit in jurul nostru prin credinta in Hristos, prin rugaciune si prin fapte bune. De aceea, lumanarile se pun pe coliva si pe colac, pentru ca atat coliva, cat si colacul, sunt semn al comuniunii in Biserica, al comuniunii fratesti si al faptei bune. Dupa ce s-a terminat slujba Parastasului sau a slujbei de Pomenire a mortilor, colacii si coliva se impart: prin aceasta se savarseste o fapta buna, o fapta a dragostei crestine, a 3

iubirii fratesti care este simbolizata de lumanarea arzand deasupra colivei. Deci, prin faptele bune adunam lumina in suflet; prin iubirea fata de Dumnezeu si fata de semeni devenim lumini in fata lui Dumnezeu, Parintele luminilor, de la Care vine toata darea cea buna si tot darul. Sa rugam pe Hristos, Imparatul cel fara de moarte,Lumina lumii, El Care este Invierea si Viata, El Care a zis: 'Eu sunt Invierea si Viata; Cel ce crede in Mine nu va muri nicioadata.', sa daruiasca lumina si bucurie, pace si odihna, sufletelor celor pomeniti astazi: stramosi, mosi, parinti, maici, frati si surori, fii si fiice, toti cei dintr-o rudenie si intr-o semintie cu noi, ca sa ne bucuram de bucuria sfintilor si de bucuria mantuirii, pentru ca toate aceste rugaciuni se fac intru nadejdea mantuirii si a vietii celei de veci

Sfintii 40 de Mucenici au patimit in localitatea Sevastia din Armenia, in vremea domniei imparatului Liciniu (307-323), la porunca guvernatorului Agricola. Cei 40 de mucenici erau soldati care au marturisit ca sunt crestini si din acest motiv au refuzat sa jertfeasca idolilor. Pentru marturisirea credintei in Hristos, cei 40 de mucenici au fost supusi la multe chinuri, ca in cele din urma sa fie scufundati intr-o apa aproape inghetata de langa cetate. Precum tinerii din Babilon au invins dogoarea cuptorului prin lucrarea lui Dumnezeu, la fel cei40 de mucenici au invins frigul si gheata lacului de langa Sevastia. In acea noapte de 8/9 martie a anului 320, 40 de crestini au biruit moartea, primind in chip vazut cununile muceniciei. Multe minuni a savarsit Dumnezeu odata cu moartea muceniceasca a alesilor Lui, pentru imbarbatarea martirilor, dar mai ales pentru ca necredinciosii sa vada aievea atotputernicia Sa. Dar minunea cea mai mare este aceasta: ca pentru Dumnezeul nevazut, Care S-a salasluit in inimile lor, 40 de crestini au ales mai degraba sa moara intr-un lac inghetat decat sa accepte "un mic compromis" care i-ar fi despartit insa de dragostea lui Hristos. Sfantul Candid i-a raspuns tortionarului care il ameninta cu deposedarea onorurilor

militare: "Nu doar onorurile militare, ci chiar si trupurile noastre poti sa ni le iei, caci nicio onoare nu este mai inalta decat aceea de a fi ai lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru". Unul dintre mucenici nu a mai rezistat si a iesit din lac. Renuntand la credinta in Hristos, a fost dus intr-o baie calda, dar acolo a murit. Locul sau a fost luat de un alt soldat crestin, dintre paznici. Iata ca acesta din urma, desi nu era amenintat in niciun fel, a inteles ca imparatia cerurilor era aproape de el; vazand cununile care se coborau asupra capetelor celor 39 sfinti, si-a lepadat hainele si a intrat in apa inghetata. Cand tortionarii au venit dimineata sa vada "rezultatele" rautatii lor, in locul mortii, ei au vazut viata, caci niciunul din cei 40 nu a murit peste noapte, tinuti fiind in viata de puterea Duhului Sfant. Dar fiindca rautatea orbeste, tortionarii nu au putut intelege nimic, ajungand sa creada ca mucenicii beneficiau de o lucrare vrajitoreasca. In cele din urma, slugile diavolului si-au desavarsit "opera", omorandu-i pe cei 40 de mucenici. Cei 40 au savarsit astfel, intr-o dimineata de martie, intr-o cetate mica din Armenia, lupta cea buna, si sunt pomeniti astazi, ca si atunci, ca simbol al biruintei mucenicesti, pomeniti fiind fara incetare in Imparatia lui Hristos, fiecare dupa numele lui: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie. Sfinii 40 de Mucenici ai lui Hristos au fost prini spre ptimire la 26 februarie i i-au dat sufletele n minile Domnului la 9 martie, mprind peste noi Domnul i Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cruia I se cuvine slava, cinstea i nchinciunea, mpreun cu Tatl i cu Duhul Sfnt, n vecii vecilor. Amin.