Rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul

După învățătura Bisericii Ortodoxe, noi știm că moartea nu este decât trecerea din viață
pământească la viața de dincolo de mormânt, că cei ce sunt uniți în credință în Dumnezeu pe pământ, nu
sunt despărțiți prin moarte, ca legătură spirituală și raporturile mutuale între cei ce sunt în viață și acei ce
au adormit întru Domnul nu pot fi întrerupte, ci dimpotrivă se mențin ca între membrii unei singure
împărații spirituale, Împărăția Mântuitorului nostru Hristos.
Temeiurile principale ale rugăciunii adresate lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor unui răposat
sunt: iubirea și credința. Biserica Ortodoxă și-a întemeiat doctrina privitoare la posibilitatea ameliorării
situației celor răposați și chiar a eliberării unora din iad pe următoarele argumente:
1. Pe virtuțile creștine: iubirea și credința.
2. Pe învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.
3. Pe tradiția apostolică.
4. Pe învățătură Sfinților Părinți.
5. Pe hotărârile Sinoadelor ecumenice.
Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos „pe cei morți în nădejdea venirii Sale, la plinirea
veacurilor”, i-a înviat. Noi, oamenii purtând chipul Său, prin rugăciunile adresate Lui, prin mijlocirile pe
care le fac sfinții înaintea Lui putem să îmbunătățim soarta celor adormiți în nădejdea învierii.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: să facem „cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți
oamenii” (I Tim. 3), înțelegând prin "toți oamenii", toți cei vii și toți cei morți.
Psalmul 6: „că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine. Și în iad cine Te va lăuda pe
Tine?”, text care ar părea să contrazică rugăciunile pentru răposați - cuprind implicit învățătură Bisericii
Ortodoxe că după moarte, personal, nimeni nu mai poate lucra pentru mântuire. În acest sens este cât se
poate de evidentă parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.
Dacă oamenii nu sunt uniți între ei prin iubire, nu pot fi uniți nici cu Dumnezeu care este „suprema
iubire”. Iubirea nemuritoare este temeiul rugăciunii în general, și al rugăciunii pentru cei morți în special.
Grijă izvorâtă din iubire a celor vii pentru starea sufletelor pe care le-au iubit și pe care încă le mai iubesc,
dar care sunt despărțite de ei prin moarte, determină în mod natural rugăciunea pentru cei adormiți în
Domnul.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a poruncit să ne rugăm și să purtăm sarcina unul altuia căutând astfel
Împărăția lui Dumnezeu nu numai pentru noi ci și pentru aproapele nostru, întrucât fără iubire de aproapele
nu este mântuire: „Porunca nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi, așa
și voi unul pe altul să va iubiți” (Ioan 13).
Însă iubirea fără credință nu poate să dea roadele așteptate. Iisus Hristos ne-a spus că El este
învierea și viața și ca atare numai printr-o viață creștină și crezând în El, cei vii pot interveni în ajutorul
celor morți. „Eu sunt învierea și viața, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25)
i-a răspuns Mântuitorul Martei, când aceasta i-a spus că Lazăr, fratele ei a murit.
Așadar, unirea și comunicarea între vii și morți sunt posibile numai prin credință și iubire. Fără
credință adevărată nu poate cineva să se mântuiască și nici să ajute cu ceva la mântuirea aproapelui.
Credința, iubirea și nădejdea sunt principala temelie a tuturor mijloacelor văzute prin care se exprimă
ajutorul nostru pentru cei răposați.
 De existența vieții de dincolo de mormânt, precum și de necesitatea de a veni în ajutorul celor morți
era pe deplin convins și Isus, fiul lui Sirah, care dă sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii,
ci și pentru cei răposați.
Rugăciunea pentru cei adormiți o facem în numele Mântuitorului Iisus Hristos, fiind încredințați că
cel ce a zis: „Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14), va asculta și va împlini și
rugăciunile noastre și va elibera din iad pe cei care, nu din răutate, nu și-au însușit pe deplin efectele Jertfei
Sale.
Obiceiul de a se face rugăciuni pentru cei morți datează de la Sfinții Apostoli. Prima Biserica
creștină a fost Biserica din Ierusalim, compusă din Apostoli și ucenicii lor, pe care Sfântul Duh îi călăuzea
în tot adevărul. În Liturghia sa, Sfântul Apostol Iacob se ruga atât pentru cei vii cât și pentru cei morți.
Rugăciuni pentru cei morți se obișnuia să se facă și în Bisericile de Alexandria, de Cartagina, de
Constantinopol, de Milan. Din toate vechile Liturghii, atât din cele ce erau în uz și mai sunt încă în Biserica
ortodoxă și cunoscute sub numele de Liturghia Sfântului Iacob, fratele Domnului, a Sfântului Vasile cel
Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Grigorie, precum și Liturghiile romană, galicana și altele,
cum și cele ale iacobitilor, a copților, a etiopienilor, sirienilor și nestorienilor, din toate aceste Liturghii,
deși atât de numeroase și diferite, nu există nici una să nu aibă cuprinsul ei și rugăciunile pentru cei morți.
Sfântul Grigorie de Nisa zice de asemenea, că e foarte folositor și plăcut lui Dumnezeu de a ne
aduce aminte, în timpul Sfintei Taine a Euharistiei de cei răposați, care au murit în adevărata credință.
Dacă „sângele lui Iisus ne curățește pe noi de orice păcat”, atunci același sânge curățește de tot păcatul și
pe răposați pomeniți la Sf. Liturghie pentru care preotul, în momentul când pune miridele în Sf. Potir, se
roagă: „spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele Tău pentru rugăciunile
Sfinților Tăi”.
Existența și necesitatea rugăciunilor pentru morți se întemeiază pe învățătură de credință a Bisericii
Ortodoxe adică pe legătură dintre cei morți și cei vii, sprijinite pe dogma judecății particulare.
În Sfânta Scriptură avem suficiente mărturii care probează necesitatea rugăciunilor pentru morți, iar
la Sfinții Părinți, deci dovezile din Sfânta Tradiția, vin de asemenea să ateste pe de o parte că rugăciunile
pentru morți au existat de la început în Biserica creștină și pe de altă parte că în Biserica li s-a dat de
timpuriu însemnătatea cuvenită lor.
Grija noastră pentru cei morți se arată prin rugăciunile și slujbele rânduite de Biserică pentru
pomenirea lor după înmormântare. Trebuie să pomenim întotdeauna pe cei morți și să ne rugăm pentru ei,
atât în rugăciunile noastre personale de fiecare zi, cât și prin slujbele și rânduielile așezate de Biserică
pentru aceasta, la soroacele sau datele rânduite. Soroacele de pomenire și rugăciune pentru morți sunt
următoarele:
La trei zile după moarte, când se face slujbă în cinstea Sfintei Treimi și în amintirea învierii celei de
a treia zi a Mântuitorului, Care S-a făcut pârgă învierii celor adormiți;
La 9 zile după moarte, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și
în amintirea ceasului al IX-lea, când Mântuitorul pe cruce a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm ca și
morții să-1 dobândească;
La 40 de zile după moarte, în amintirea înălțării la cer a Mântuitorului Hristos, pentru ca sufletul
celui adormit să se înalțe și el la cer. Se fac apoi pomeniri la 3, 6, 9 luni și la un an după moarte, în cinstea
și slava Sfintei Treimi și după obiceiul vechi al creștinilor care în fiecare an se adunau la mormintele
mucenicilor, socotind ziua morții lor ca ziua de naștere a lor pentru viața de dincolo. După 7 ani se
socotește că trupul s-a dezlegat cu totul de cele pământești. în mănăstiri, este obiceiul ca după acest soroc,
osemintele să fie adunate și să fie depuse în criptă sau osuar. Termenul de 7 ani, când se face ultima
pomenire, simbolizează cele 7 zile ale facerii lumii.
Slujba care se face pentru pomenirea și iertarea morților după înmormântare se numește parastas,
care înseamnă „a se înfățișa înaintea cuiva", „a mijloci" - deci este o rugăciune de mijlocire pentru morți.
Ca rânduială de slujbă, parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea principală o alcătuiesc
rugăciunile de dezlegare și de iertare, citite de preot, urmate apoi de cântarea „Veșnica pomenire".
Parastasul se oficiază în biserică, după slujba Sfintei Liturghii și apoi se merge la mormânt cu colivă,
lumânări și vin, din care se toarnă peste mormântul celui răposat {Coliva făcută din mii de boabe de grâu
fiert simbolizează unirea tainică dintre toți membrii Bisericii. Boabele de grâu înseamnă și credința
omului în nemurire și înviere: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să dea rod trebuie îngropat
mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa, trupul omenesc se îngroapă și trebuie să putrezească
pentru a învia apoi în nestricăciune ;Vinul, format din mii de boabe simbolizează aceeași unitate;
Lumânările reprezintă lumina credinței și a faptelor bune de care are nevoie cel răposat pentru a se uni
cu Hristos.}
O altă rânduială a slujbei parastasului este panihida, care se oficiază atât în răstimpul dintre moartea
și înmormântarea cuiva, cât și după înmormântare, la diferite răstimpuri de la moarte, iar în mănăstiri se
face în fiecare vineri seara sau sâmbătă dimineața pentru pomenirea de obște a tuturor morților. Se mai
obișnuiește să se facă pentru morți și „Sărindarul", care înseamnă 40 de pomeniri la 40 de liturghii
consecutive.
Biserica Ortodoxă Română își cinstește eroii neamului în ziua înălțării Domnului, aceștia fiind
pomeniți ca adevărați mucenici ce s-au jertfit pentru țară și credința lor. Pentru toți cei adormiți întru
Domnul, Biserica noastră a stabilit zile de pomenire și în zilele de sâmbătă numite în popor „sâmbetele
moșilor" (de toamnă, de iarnă). În zilele de sâmbătă din Postul Mare, cu excepția sâmbetei dinaintea
Învierii Domnului, Biserica și creștinii pomenesc pe toți cei adormiți și se roagă lui Dumnezeu pentru a fi
milostiv cu ei. Slujbele de pomenire, rugăciunile pentru cei morți, milosteniile făcute în numele lor fac
parte din datoria fiecărui creștin față de înaintași și față de cei dragi care au murit și au nevoie de
rugăciunile celor vii de pe pământ, pentru mântuire și odihnă veșnică.
Liturghierele românești și slave așează, după ectenia întreită, ectenia morților preluată din slujba
panihidei. Așezarea ecteniei morților după ectenia întreită și ca o prelungire a acesteia este justificată de
sensul ecteniei întreite de rugăciune a Bisericii pentru nevoile fiecăruia, inclusiv ale celor mutați de la noi.
Ectenia morților este o cerere stăruitoare, izvorâtă din dragoste, ca mila lui Dumnezeu să se reverse și
asupra celor adormiți. Rostirea ecteniei morților nu este obligatorie la fiecare Sfântă Liturghie ci, potrivit
indicațiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea morților.
Sâmbăta este ziua pomenirii morților
Potrivit tradiției ortodoxe sâmbăta, ziua a șaptea, ziua în care creația este recunoscută drept „bună
foarte”, ziua lumii acesteia, este, în același timp, zi de sărbătoare și zi a morții. „Este o sărbătoare deoarece
lumea aceasta și timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea și a instaurat Împărăția Sa, deoarece
Întruparea, moartea și Învierea Sa reprezintă plinirea creației întru care Dumnezeu S-a bucurat la
începuturi. Este ziua morții deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea și
transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va să fie. Toate sâmbetele anului liturgic își
dobândesc înțelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr (ajunul Floriilor n.n.), care a
avut loc în lumea aceasta și care este vestirea și încredințarea învierii celei de obște și Sfânta și Marea
Sâmbătă a Paștelui când moartea însăși a fost schimbată și a devenit puntea către viața nouă a noii creații”.
Sâmbăta este, pentru toate acestea, ziua pomenirii morților în nădejdea învierii. În mod special, în câteva
sâmbete de peste an se face pomenirea generală a morților și anume în sâmbăta dinaintea Duminicii
lăsatului sec de carne (moșii de iarnă), sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (moșii de
vară), prima sâmbătă din luna noiembrie (moșii de toamnă).
În secolul al XVIII, la Sfântul Munte Athos s-a iscat o puternică controversă pe tema zilelor când se
face pomenirea morților. Gruparea tradiționalistă a „colivarilor” (numiți astfel ironic de către adversari),
având ca exponenți de frunte pe Macarie al Corintului (1731-1805) și pe Sfântul Nicodim Aghioritul
(1749-1809), susținea respectarea riguroasă a tradiției Bisericii potrivit căreia pomenirea morților se face
numai sâmbăta. Adversarii lor erau adepții obiceiului creat în timp potrivit căruia pomenirile morților se
pot face în orice zi a săptămânii, chiar și duminica. Răspunsul Patriarhiei ecumenice la această dispută a
fost că „cei ce săvârșesc pomenirea celor adormiți sâmbăta fac bine, iar cei care o săvârșesc duminica nu
sunt vrednici de osândă (...) cum de altfel e obiceiul și în bisericile din cetăți, și anume de a săvârși
pomenirea morților duminica din pricina adunărilor creștinilor ce se strâng atunci”. După cum reiese și
din acest răspuns, din punct de vedere liturgic, sâmbăta este cea mai potrivită zi pentru săvârșirea pomenirii
morților. Dar, din rațiuni pastorale, în special la parohii, această pomenire se poate face și duminica, ziua în
care întreaga comunitate este adunată și ne putem ruga cu toții pentru cei adormiți care sunt împreună
mădulare cu noi ale Trupului lui Hristos, Biserica (cu condiția ca la parastas să rămână întreaga
comunitate).
În concluzie, la Liturghie ectenia morților se pune sâmbăta, iar în duminici și sărbători, atunci când
sunt parastase, preotul poate să o pună sau nu.