CUVÂNT MOȘIILE DE IARNĂ

Aproape în toate religiile lumii se întâlneşte convingerea că existenţa omului nu se termină

odată cu moartea. Pe această credinţă, de altfel, se întemeiază şi cultul morţilor, adică legătura
spirituală pe care o au cei vii cu cei morţi din neamul lor şi nu numai, prin rugăciuni, rituri şi
ceremonii, prin jertfe şi fapte de milostenie sau prin alte diverse acte, considerate ca fiind de folos
celor adormiţi.
În amintirea morţilor iluştri, evreii, spune cartea Judecătorii (11, 40), îşi plângeau morţii patru zile
pe an. Tradiţia aceasta s-a păstrat, de altfel, până astăzi. Evreii rostesc rugăciuni pentru cei morţi
de patru ori pe an: în Ziua Împăcării, la Paşti, la Cincizecime şi la Sărbătoarea Corturilor.
În cartea Tobit (4,17) şi în profeţia lui Ieremia (16,7) se arată că vechii evrei făceau ospeţe
funerare şi pomeni de pâine şi de vin la morminte. Ba, mai mult, Iuda Macabeul a strâns bani şi i-
a trimis la templul din Ierusalim ca să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor eroilor morţi pe
câmpul de luptă (II Macabei 12).
În Creştinism, grija pentru cei adormiţi este fundamentală. Cultul morţilor, în Creştinism,
începe cu înmormântarea lui Iisus. Aprofundând credinţa în nemurirea sufletului şi credinţa în
existenţa unei judecăţi universale, căreia îi sunt supuse toate sufletele după moarte, religia
creştină micşorează, mai mult decât oricare alta, frica de moarte. Moartea, în Creştinism, nu mai
este nici trecerea în neantul Nirvanei budiste, nici locul de groază şi de întuneric în care rătăcesc
fără odihnă umbrele sau fantomele morţilor, ca în tartarul păgân evocat
în Purgatoriul şi Infernul lui Dante, ci trecerea într-o existenţă superioară, în care sufletul îşi
găseşte liniştea şi fericirea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, Cel înviat din morţi. În atari
situaţii, moartea este primită de creştini cu linişte. Pentru ei, moartea este adormire, spune
Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 20), odihnă si bucurie.
Rugăciunile pentru cei morţi sunt în strânsă legătură cu judecata particulară şi cu starea
sufletului de după ea, până la Judecata de Apoi. Situaţia celor morţi, ajunşi în chinurile iadului,
rămâne pe seama rugăciunilor Bisericii. Este o datorie sfântă a fiecărui creştin să păstreze
comuniunea cu cei morţi în Hristos.
Prin pomenirea celor adormiţi, fie la 3 și 9 zile, fie la 3 și 6 săptămâni, fie la 3, 6 ori 9 luni,
sau în fiecare an până la şapte ani, realizăm o comuniune a Bisericii luptătoare de aici de pe
pământ cu Biserica biruitoare din ceruri, cu cei care întru fericită adormire au încheiat călătoria
acestei lumi. De altfel, pomenirea morţilor probează iubirea fiecăruia dintre noi faţă de cei dragi.
Coliva, în jurul căreia facem pomenirea, simbolizează trupul celui care moare şi învie
întocmai bobului de grâu (I Corinteni 15, 36-38). Datina de a face colivă datează din secolul al IV-
lea, fiind legată de o minune săvârşită de Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron în timpul
împăratului Iulian Apostatul. Se spune că acest împărat, dorind să întineze prima săptămână de
post din Postul Sfintelor Paşti, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sângele
din jertfele aduse aduse idolilor. Atunci Sfântul Teodor, după mărturia patriarhului Nectarie al
Constantinopolului, s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie (360-369), deconspirând intenţia
împăratului şi sfătuindu-l să fiarbă grâu, pentru a-l împărţi creştinilor, izbăvindu-i astfel de
idolatrie.
Colacul închipuie veşnicia. Prin aducerea colacilor exprimăm năzuinţa noastră de a ajunge
la darul lui Dumnezeu cel fără de început şi fără de sfârşit, spre dobândirea vieţii de veci. Vinul
aduce aminte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns trupul Mântuitorului iar lumânările care
însoţesc aceste jertfe simbolizează credinţa în nemurire.
Pomenile au menirea să uşureze sufletele celor morţi. Din păcate, uneori se transformă, în
mod greşit, în mese de familie şi care nu mai au nicidecum sensul de milostenie, spre paguba
sufletului celui răposat. Slujba de pomenire – parastasul – este mijlocul prin care noi ne
alăturăm, prin rugăciune, celui răposat şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu rugăciunile noastre,
pentru ca El să ierte păcatele celui adormit, mai ales dacă în viaţă nu s-a spovedit niciodată.
În cursul anului, există trei sâmbete în care sunt pomeniţi toţi cei adormiţi. În aceste zile se
înalţă rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei apropiaţi, din neamul nostru, pe care îi
ştim, ci şi pentru cei care, morţi în condiţii vitrege sau neştiuţi de nimeni, oriunde în această lume
şi din toate timpurile, n-au avut, poate, parte de slujba de înmormântare şi de pomenirile
cuvenite.
Cea dintâi este sâmbăta dinaintea Rusaliilor – moşii de vară, când Biserica face
pomenirea morţilor şi se roagă ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre se
prăznuieşte în ziua următoare.
Cea de-a doua este sâmbăta de astăzi, dinaintea Lăsatului sec de carne – moşii de iarnă,
când Biserica încearcă să-L sensibilizeze pe Dreptul Judecător în relaţie cu sufletele celor
adormiţi şi să le aşeze întru fericirea veșnică. Pomenirea morţilor în Postul Mare se face până în
sâmbăta de dinaintea Floriilor. În Săptămâna Patimilor nu se fac pomeniri!
Cea de-a treia este sâmbăta dinaintea Lăsatului sec pentru postul Crăciunului – moşii de
toamnă, când Biserica face pomenirea părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri, din veac adormiţi.
Sigur, Biserica a rânduit pomenirea morţilor şi în celelalte sâmbete, când rugăciunea se face în
comun, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi, respectiv, a parastasului de obşte. Însă, pentru cei
adormiţi ne putem ruga în orice zi, fie acasă, fie la biserică, fie la morminte.
De ce se fac pomenirile sâmbăta? Pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în
mormânt, iar cu sufletul S-a pogorât la iad (I Petru 3, 18-19; 4, 6), ca să-i elibereze din el pe toţi
cei din veac adormiţi. Este ziua recreării şi a restaurării, a biruinţei celor ce au făcut din lumea
aceasta un triumf al morţii.
Cei adormiţi nu sunt uitaţi, ci ei sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie; sâmbăta,
îndeosebi, se săvârşesc parastase, de multe ori însoţite de Sfânta Liturghie, prin care Dumnezeu
este rugat să le dăruiască celor plecaţi Dincolo fericirea cea veşnică. Este dovada dragostei care
nu-i uită pe cei care nu mai sunt şi care este mai puternică decât moartea. Dragostea trece
dincolo chiar de pragul mormântului. Dragostea străpunge veşnicia! Amin.