Purgatoriu

Conform Bibliei, există

Purgatoriu?
 Introducere
• În fiecare an, pe 2 noiembrie este celebrată
Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi. Pe lângă
această comemorare, cunoscută şi ca Ziua morţilor,
Biserica acordă un loc important în Liturghia
zilnică tuturor „fraților care au adormit în speranța
învierii”.
• Grija şi rugăciunea pentru cei răposaţi se
întemeiază pe învăţătura creştină despre
existenţa unei stări intermediare între
Biserica triumfătoare a sfinţilor din cer şi
Biserica luptătoare de pe pământ: este
Biserica suferinţei purificatoare.
• La bază se află învăţătura despre
Împărtăşirea Sfinţilor, în temeiul căreia
energia vitală a Trupului Mistic circulă de
la părţile sănătoase la cele suferinde şi le
oferă ajutor.
• Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile
credincioşilor de pe pământ,
îndeosebi participarea la celebrarea
Jertfei euharistice oferite pentru
sufletele celor răposaţi ajută la
desăvârşirea purificării lor „în
sângele Mielului” (Ap 7,18).
• Această realitate transmite întregii noastre
vieţi o dimensiune diferită. Nu suntem
niciodată singuri! Facem parte dintr-o
„companie” spirituală în care domneşte o
profundă solidaritate: binele fiecăruia trece
în avantajul tuturor şi, invers, fericirea
comună iradiază asupra fiecăruia
individual.
• La 17 septembrie 2002, Sfântul
Ioan Paul al II-lea a subliniat
nevoia de a ne ruga pentru „Prima şi cea mai înaltă formă de caritate
sufletele din purgatoriu. pentru fraţi este dorinţa fierbinte pentru
mântuirea lor veşnică... Iubirea creştină nu
cunoaşte graniţe şi merge dincolo de limitele
spaţiului şi timpului, permiţându-ne să-i
iubim pe aceia care au părăsit acest
pământ.”
Spre o definiție a
purgatoriului

• Purgatoriul este condiţia sau procesul în

care, printr-o suferinţă vremelnică,
sufletele răposaţilor care au murit în
starea de har sfinţitor sunt purificate de
efectele păcatului, pentru a putea intra
nepătate în fericirea veşnică.
• Catehismul Bisericii Catolice (1030-
1031) : „Cei care mor în harul şi
prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect
purificaţi, deşi sunt siguri de
mântuirea veşnică, suferă după moarte
o purificare ca să dobândească
sfinţenia necesară pentru a intra în
bucuria cerului. [...] Biserica numeşte
Purgatoriu această purificare finală a
celor aleşi, care este cu totul deosebită
de pedeapsa celor osândiţi”
• Însă nu toate confesiunile creştine
dau aceeaşi interpretare traseului
care îl aşteaptă pe om după
moarte.
• Biserica Catolică învaţă că, la moarte,
fiecare om trebuie să se prezinte în faţa lui
Dumnezeu pentru judecata particulară.
Dacă omul a murit în harul şi prietenia lui
Dumnezeu primite la Botez, iar viaţa pe
care a trăit-o pe pământ a fost astfel încât
nu a lăsat în sufletul său urma niciunui
păcat, sufletul va merge direct în Rai, unde
se va uni pentru vecie cu Domnul şi
Mântuitorul său.
• Dacă însă, deşi împăcat cu Dumnezeu
prin căinţa faţă de păcatele săvârşite,
sufletul este încă întinat de consecinţa
acestor păcate, el va trebui să petreacă
un timp de curăţire în Purgatoriu
(descris de unii teologi ca un dor
sfâşietor, de alţii ca focul unei dorinţe
mistuitoare etc.).
• În plus, în legătură cu iertarea păcatelor
săvârşite şi ispăşirea datorată pentru acestea,
Biserica Catolică învaţă că putem aduce
reparare pentru păcatele noastre şi ale altora
fie încă din timpul vieţii prin participarea la
Sacramente, prin rugăciuni şi fapte bune
(scurtând astfel timpul de petrecut în
Purgatoriu), fie prin suferinţa purificatoare
de după moarte, chiar în Purgatoriu.
• În fine, pentru cei care refuză cu bună
ştiinţă harul şi prietenia lui Dumnezeu
nu există decât a treia cale, iadul.
• Bisericile Orientale au aceeaşi
învăţătură, deşi nu folosesc întotdeauna
termenul „purgator”. Bisericile
Ortodoxe admit o stare intermediară
între cer şi pământ, pe care sufletul o
„străbate” după moarte, dar fără a o
defini în mod expres.
• Credinţa ortodoxă în eficacitatea
rugăciunilor şi a pomenilor pentru
răposaţi afirmă însă implicit posibilitatea
purificării sufletului de consecinţele
păcatului, după moarte, cu condiţia ca
persoana să se fi căit de păcate deja din
timpul vieţii.
Apare în Biblie?

 De când Luther, în secolul al XVI-lea, s-a despărțit de

Biserică și a declarat că „existența purgatoriului nu
poate să fie dovedită din Sfintele Scripturi”, Biserica
Catolică s-a străduit să caute texte biblice prin care să
demonstreze protestanților că Biblia vorbește despre
existența sa.
• Un text clasic în favoarea purgatoriului este
2 Mac 12,38-46.
• Acolo se relatează că, în anul 160
î.C., într-o bătălie împotriva sirienilor,
au murit unii soldați evrei. Mergând să
îngroape cadavrele lor, au descoperit
că aveau sub hainele lor amulete și
talismane interzise de Dumnezeu. În
fața acestei superstiții, Iuda Macabeul
a făcut o colectă printre ceilalți soldați
și a trimis-o la templul din Ierusalim,
pentru a oferi un sacrificiu pentru
păcatele morților, ca Dumnzeu să-i
ierte și să se poată bucura de înviere.
• Textul a fost interpretat astfel: soldații
morți au comis un „păcat ușor” și, prin
urmare, nu erau în iad. Însă nu era nici în
cer, altminteri nu ar fi oferit un sacrificiu
pentru ei. Prin urmare, Iuda M. își
imagina că ei erau în purgatoriu.
• Totuși, o astfel de interpretare este
imposibilă pentru acele timpuri. În
secolul al II-lea î.C, evreii încă nu
credeau într-o stare de purificare după
moarte. Cum ar fi putut să și-o
imagineze Iuda? Interpretarea corectă,
ținând cont de mentalitatea epocii, este
că păcatul pe care l-au comis soldații era
cu adevărat grav, mai precis un păcat de
idolatrie. Acest păcat se ierta, în viață,
printr-un sacrificiu numit kippur, și care
era făcut în templu (Lev 4-5).
• Soldații erau deja morți și nu puteau
să meargă la templu ca să ofere
sacrificiul pentru păcatele lor. Iuda
poruncește ca tovarașii lor să ofere
sacrificiul pentru ei. Desigur, cu acest
lucru începe deja să se vestească
solidaritatea dintre cei vii și cei morți.
• Totuși, păcatul soldaților, după
Iuda, era iertat prin sacrificiul
kippur, și nu prin purgatoriu,
despre care ei nu știau absolut
nimic.
Dar Sf. Paul?
Textul biblic cel mai citat în favoarea purgatoriului este 1 Cor 3, 10-
17. Paul, adresându-se comunității din Corint, împarte predicatorii
evangheliei în trei categorii: cei care au folosit bunurile materiale în
construcțiile lor (v.14), cei care, în loc să edifice, au distrus (v.17) și
cei care au fost mediocri în alegerea materialelor de construcție.
Vorbind despre aceștia din urmă, spune: „...dar dacă lucrarea lui va fi
arsă, va fi pedepsit. El va fi totuși mântuit, dar numai ca prin foc”
(v.15). În această a treia categorie, își concentrează atenția
comentatorii care susțin că expresia „prin foc” implică învățătura
despre purgatoriu.
• În realitate, tot textul nu este altceva decât o
simplă alegorie a unei case incendiate, unde
focul are o valoare exclusiv figurativă, nu
reală. Sensul său este că și credincioșii mai
puțin zeloși vor putea să se mântuiască, dar
cu multă trudă și suferințe dure. Paul se
referă numai la efortul pe care vor trebui să-
l facă cei mediocri pentru a se mântui, dar
nu pune problema purgatoriului.
 Loc și timp

• Purgatoriul ni-l putem imagina cel mai bine ca pe o

fază de pregătire, ca pe o anticameră a raiului.
Purgatoriul este ca o oglindă în care trebuie să te
confrunți cu tine însuți și cu modul în care ți-ai trăit
viața: te pregătește și te purifică înainte de a trece
pragul casei lui Dumnezeu. Purgatoriul este pentru cei
care sunt prea buni pentru iad, dar nu suficient de buni
pentru rai.
• Timpul în purgatoriu nu poate fi
comparat cu timpul nostru, pentru că
purgatoriul participă oarecum la
eternitate, acolo unde nu există ore și
ani ca în lumea noastră. Însă „timpul” în
purgatoriu poate fi scurtat în diverse
moduri. Creștinii s-au rugat mereu
pentru sufletele celor răposați, ca aceștia
să poată fi pregătiți mai repede pentru
rai.
Este dogmă de credință?
Din primele secole, sfinții părinți au
învățat existența unei stări de
purificare după moarte. Începând din
secolul al III-lea, s-a determinat cu
precizie mai mare în ce constă., În
secolul al XI-lea, acestui proces
purificator i s-a dat pentru prima dată
numele de purgatoriu.
• Conciliu din Florența (1439) va trata
pentru prima dată chestiunea
purgatoriului din punct de vedere
dogmatic. În ziua de 6 iulie 1439, un
decret numit Laetentur caeli, în care se
declara dogmă de credință pentru toți
catolicii existența purgatoriului.
• Însă ce trebuie crezut în mod real în privința
purgatoriului? Conciliul a definit numai trei
lucruri:
a.) că purgatoriul există;
b.) că nu este un loc ci o stare, în care răposații
sunt purificați;
c.) că cei vii pot să-i ajute pe răposați prin
rugăciune.
Aceste trei lucruri, și numai acestea, sunt parte
a dogmei purgatoriului.
Fericirea de a fi în purgatoriu
 
• Suntem obișnuiți să vedem purgatoriul
ca pe o pedeapsă divină pentru păcatele
omului, un fel de „iad cu ieșire”. Însă nu
este așa. În realitate, este un har al lui
Dumnezeu. Este posibilitatea gratuită pe
care Dumnezeu o dă pentru a se putea
maturiza radical în iubire. Pentru
aceasta, în timpul Liturghiei, nu se
spune că credincioșii din purgatoriu sunt
chinuiți, dar că „dorm somnul păcii”.
• Fără îndoială, avea dreptate sf. Ecaterina
de Genova atunci când scria: „ Nu există
fericire comparabilă cu aceea a celor
care sunt în purgatoriu, cu excepția
fericirii sfinților în cer. Această stare ar
trebuie să fie mai mult dorită decât
temută, pentru că flăcările sale sunt
flăcări de imensă iubire și dor”. Cât de
mult ne lipsește nouă, celor din secolul
al XXI-lea, ca să putem ajunge la
această intuiție din secolul al XV-lea!
• Purgatoriul este splendida învățătură a
speranței și a solidarității creștine. Ea
învață că moartea nu pune capăt
relațiilor dintre oameni, că aceștia pot
continua să se ajute, prin intermediul
actelor de iubire, așa cum o făceau
atunci când trăiau aici, pe pământ.
• Până la urmă, purgatoriul este
strigătul extrem care ne spune că
iubirea este mai tare decât moartea.
Mulțumesc !!!