O tipologie a fricii în Occidentul medieval

prof. Honciuc Bogdan

Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” - Iași

Nu numai indivizii izolați, dar și colectivitățile și civilizațiile înseși sunt angajate într-un
dialog permanent cu frica. Sentimentul fricii a jucat un rol capital în istorie. După cum remarca
Jean-Paul Sartre, „toți oamenii suferă de frică. Toți. Cel care nu suferă de frică nu-i normal și
asta n-are nimic în comun cu curajul.”
Nevoia de securitate este fundamentală, ea stă la baza afectivității și a moralei omenești.
Insecuritatea este un simbol pentru moarte, iar securitatea este simbolul vieții. Însă, în timp ce
„frica speciilor animale este una identică sieși, unică, imuabilă: frica de a fi devorat (...) frica
omenească, odraslă a imaginației noastre, nu-i una singură, ci multiplă, nu-i fixă, ci veșnic
schimbătoare.”
Anticii considerau frica drept o pedeapsă a zeilor, grecii consacraseră ca divinități pe
Deimos (Teama) și pe Phobos (Frica). Frica era și este o forță mai puternică decât oamenii, ce
putea fi îmblânzită cu ofrande potrivite, pentru ca astfel, acțiunea ei ce seamănă groaza să se
întoarcă asupra dușmanului.
La nivel colectiv, termenul „frică” este oarecum impropriu. Mai potrivit pentru a
caracteriza fricile unei civilizații este termenul de „angoasă”. Într-o secvență lungă de traumatism
colectiv, Occidentul a învins angoasa, „numind” și „fabricând” frici particulare.
Fricii care sugruma mentalul colectiv i-au fost atribuite origini concrete de către oamenii
Bisericii din Evul Mediu. Ei au stabilit inventarul relelor pe care era în stare să le provoace,
precum și lista agenților săi: ereticii, evreii, turcii, femeile, mai ales vrăjitoarele. Discursul
ecleziastic este unul simplu însă: lupii, marea și stelele, epidemiile de ciumă, foametea și
războaiele, constituie o primejdie mai mică decât demonul și păcatul, iar moartea sufletului este
mai gravă decât moartea trupului.
Una din spaimele primare ale omului este marea. Nesfârșirea lichidă aduce nenumărate
nenorociri: Ciuma Neagră, invaziile normande și sarazine, raiduri ale piraților, etc. Furtuna este o
realitate descrisă de toate cronicile care scriu despre navigația spre Țara Sfântă. O mare calmă
este și ea un pericol, ducând la moartea prin inaniție, alterarea alimentelor și scorbut. Moartea pe
mare trece ca nefirească, deoarece multă vreme oceanul a fost privit în Evul Mediu ca o lume
marginală, situată în afara experienței curente. Sub diverse forme, mentalul colectiv medieval
lega marea de păcat. În romanele medievale revine ca un topos episodul furtunii dezlănțuite
datorită prezenței pe corabie a unui mare păcătos, sau a unei femei însărcinate, considerată
impură prin excelență. Marea este și cea care adăpostește mulțimea nenumărată a monștrilor
marini. Astfel, până la victoriile tehnicii moderne, marea este asociată în sensibilitatea colectivă
cu cele mai negre imagini ale adversității. O civilizație esențial terestră nu putea privi decât cu
neîncredere un element atât de perfid ca apa.
Este apoi spaima proprie omului medieval provocată de lup, „emisarul sumbru al lumii
chtoniene”, dovadă stând mulțimea de proverbe referitoare la acest animal. La nivelul
reprezentărilor, acesta era animalul sanguinar, dușman al omului și al turmelor, tovarășul
foametei și al războiului. În mod constant, se organizau hăituieli colective pentru alungarea lui.
Un aspect derivat din frica de lupi este spaima de canibalism. Se știe că tribunalele au pronunțat

1
condamnări de vrăjitori acuzați de canibalism, învinuiți de a se fi preschimbat în lupi devoratori
– așa-numiții „loup garrou” din folclorul francez.
Frica de trăsnet și intemperii ducea la rugăciuni specializate unui astfel de caz, precum și
alte măsuri: trasul clopotelor pe timp de furtună, troițe puse la răspântii pentru ocrotirea de
grindină a ogoarelor din jur, portul de talismane și de „brevete”, câteva formule magice scrise pe
bucâți de hârtie.
Divinația este prin excelență o reacție de frică față de ziua de mâine. Aceasta deoarece,
pentru omul medieval ziua de mâine era mai degrabă un obiect de teamă decât de speranță. De
aici și dezvoltarea semnificativă a astrologiei. Deși „voința omenească nu-i supusă
determinismului astral”, cum spusese Toma d'Aquino, folosirea astrologiei nu era interzisă atunci
când era nevesară prevederea sănătății sau a recoltelor. Semnele cerului sunt prevestitoare de
nenorociri, mai ales fenomene privite azi cu entuziasm precum curcubeul și cometele. Biserica
nu a pierdut prilejul de a se folosi de aceste semne cerești pentru a-i îndemna pe creștinii
timpului la penitență.
Viața și moartea sunt rareori despărțite de o ruptură precisă în societățile medievale.
Morții continuă să trăiască în mentalul colectiv, ei exercitându-și puterea asupra viilor. Morții
sunt uneori judecați și condamnați, executați, puterea lor redutabilă încă fiind înțeleasă de cei
rămași în viață. Protestantismul avea să nege mai târziu orice apariție a sufletelor celor morți.
Negarea decurge din contestarea de principiu a Purgatoriului de către Bisericile Reformei
religioase apărute în secolul al XVI-lea. De aceea nu pot exista decât două locuri unde se retrag
spiritele după moartea trupului: Paradisul și Infernul. Catolicismul admitea că sufletele morților
se pot arăta celor vii sub înfățișarea trupească de altădată, însă toate aceste apariții nu se întorc
decât cu îngăduința lui Dumnezeu și spre binele oamenilor în viață. O temă familiară
predicatorilor este cea despre sufletele din Purgatoriu, care solicită rugăciuni, precum și a
sufletelor damnate care vin să-i îndemne la căință pe oamenii în viață. Descotorosirea de „morții
răi” (strigoii), se face prin diverse metode: exhumându-i pe cei suspecți și străpungându-le trupul
cu un țăruș, spre exemplu. Credința în vampiri cunoaște o mare răspândire în estul european în
Evul Mediu. În civilizația occidentală va supraviețui o concepție despre moarte proprie
„societăților arhaice”: defuncții sunt oameni vii de un gen deosebit, de care trebuie să ții seama și
să ai raporturi de bună vecinătate. În legătură directă cu teama de strigoi din Occidentul
medieval, începând cu secolul al XVI-lea este repertoriată o nouă frică paralizantă, aceea de a fi
îngropat de viu, victimă a unui somn letargic.
Fundal pentru mai multe din fricile particulare de mai sus este și frica de noapte, pusă în
relație directă cu strigoii, furtunile, lupii, maleficiile care ao au drept complice. Ea este prin
excelență locul unde vrăjmașii omului urzeau pieirea lui fizică și morală deopotrivă. Teama de a
vedea soarele pierind pe veci la orizont a obsedat omenirea, o dovadă în acest sens fiind
sacrificiile incașe. O dihotomie necesară este între frica în întuneric și cea de întuneric. Prima
este cea trăită de primii oameni aflați expuși noaptea atacurilor fiarelor, fără a putea ghici în
beznă apropierea lor. Mai apoi, „primejdiile obiective” ale nopții au determinat omenirea să o
populeze cu „primejdii subiective”, cauză a fricii de întuneric pentru secole de atunci încolo.
Fricilor individuale li se alătură episoade de panică colectivă generate de epidemia
abătută asupra unui oraș sau asupra unei regiuni. De la 1348 până la 1720, în Europa, cel mai
adesea era vorba de ciumă. Ea crea, în virtutea aparițiilor sale repetate, o stare de continuă

2
nervozitate și frică. Exista chiar și teoria ce susținea că descurajarea morală și frica predispuneau
la molipsire. Aerul stricat și putrid nu provoca singur ciuma, el nu conducea la maladie decât în
combinându-se horific în organism cu plămada groazei. Astfel, pentru cauzele epidemiilor de
ciumă se formulaseră trei explicații: una aparținând mediului savant, alta mulțimii anonime, iar
cea de-a treia mulțimii și Bisericii deopotrivă. Prima atribuia epidemia „unei coruperi a aerului,
provocată fie de fenomene cerești (apariția cometelor, conjuncția planetelor), fie de diverse
emanații putride ale solului, fie de una și alta”. A doua explicație era de fapt o acuzație: evreii,
semănători lugubri ai molimei o răspândeau cu bună știință otrăvind cu stârvuri contaminate apa
fântânilor. A treia afirma câ Dumnezeu, mâniat de păcatele poporului Său, hotărâse să
pedepsească lipsa de pocăință a acestuia.
La toate cele de mai sus se adaugă spaimele unei lumi păcătoase, spaimele eschatologice.
Contemporanii, reflectând la aspectele timpului lor, erau dezamăgiți de tabloul lumii.
Nenorocirile epocii sunt puse pe seama degenerării umanității, a înfloririi viciilor, corupției,
trufiei și lăcomiei omenești. În această imagine de ansamblu apar atât domeniul spiritualului cât
și cel al politicului. Biserica timpului apare adânc viciată în spiritul ei. Literatura epocii a surpins
în paginile ei abuzurile clerului, uitarea principiilor creștine fundamentale tocmai de către cler:
pietatea și paupertatea fuseseră înlocuite de lux și desfrâu. Nici guvernarea politică, acel regimen
medieval, nu mai era cea de altădată, de la împărat până la umilul păstor dominând ruina totală a
treburilor publice. Se răspândește un pesimism colectiv al cărui rezultat vizibil între temele
literare din epocă este predominarea uneia în particular: „Totul se prăbușește”. Vremurilor
fericite de altădată, vigorii umanității trecute, le corespund o umanitate îmbătrânită și viciată.
Luther va exprima de nenumărate ori faptul că sfârșitul lumii este aproape. El este
convins că opera Antichristului se desfășura tocmai atunci, spiritul său fiind însuși Papa de la
Roma, iar instrumentul și corpul acțiunii sale fiind turcii care devastau și profanau Biserica lui
Dumnezeu în țările creștine. Sfârșitul timpurilor era aproape pentru Luther, după cum reiese din
scrierile sale, dar și din operele lui Eustache Deschamps, Nicolas de Clamanges și Sebastian
Brant. Se insistă în mod deosebit asupra păcatelor inimaginabile ale unei epoci lăsate în voia
Celui Rău, care depășea în urâțenie morală toate secolele precedente.
Dominanta Renașterii nu a fost neapărat optimismul, cum se credea adesea, ci mai curând
pesimismul, chiar dacă termenul nu exista la timpul respectiv.
De aceea, utilizarea temei „vârstei de aur” în Renaștere (revitalizarea științelor liberale și
revenirea la formele clasice) a reprezentat un soi de antidot la prezentul sumbru. Alte sinonime
ale fugii de acest prezent dezolant sunt „țările unde curge lapte și miere” (Pays de Cocagne),
paradisuri alimentare, universuri în care oamenii nu au nevoie să muncească pentru a trăi. E
vorba deci, de o evadare dintr-o civilizație caracterizată de obicei prin penurie, condiții aspre de
muncă și exigență morală, venind din partea autorităților religioase. De altfel, proliferarea
utopiilor în epocă, a subiectului unei „țări fantastice” situate într-un „altundeva” îndepărtat, într-o
insulă pierdută, este doar o altă dovadă a acestei dorințe de evadare. Pacea, armonia și abundența
erau încă accesibile în „Utopia” lui Thomas Morus, în „Cetatea Soarelui” a italianului
Campanella, sau „Noua Atlantidă” a lui Bacon. Acea „vârstă de aur” a utopiilor a fost marcată de
marile descoperiri geografice. În locuitorii noilor pământuri descoperite (les bons sauvages) au
fost văzuți reprezentanții unei lumi imposibile în care comunitatea de bunuri și armonia socială

3
erau principii sacre, deoarece în vechea lume toate erau corupte: asprimii omului îi corespundeau
zgârcenia solului și neîndurarea Cerului.
Fricile cauzate de potopul de nenorociri erau doar răsplata nefastă trimisă de un
Dumnezeu răzbunător. Aceasta este de fapt reprezentarea divinității în iconografia secolelor
XIV-XVI. Iisus tronează în fața mulțimii oamenilor, manifestându-și puterea de a-i lipsi pe
păcătoșii acestei lumi de izvorul luminii divine. Păcatul este starea comună a omului medieval.
Singur, Botezul nu este capabil să asigure dreptul la Cer. O viață și conduită exemplare, o morală
sănătoasă, ar putea însă garanta un asemenea lucru. Păcatul se inserează firesc în viața omului, în
lungul șir de descendenți de la Adam și Eva. Antidot împotriva deznădejdii, a pesimismului și
anihilării spirituale este atitudinea de culpabilizare, pocăința, frica de slava divină și revenirea la
Legea cea dreaptă. Predicatorii medievali, prin discursul lor, au rolul de a provoca procesele de
conștiință, trecându-l pe omul medieval de la frică la speranță, de la păcat la pocăință.
Este necesar să se insiste și asupra rolului pe care par să-l fi jucat evreii în intensificarea
temerilor și a speranțelor apocaliptice trăite în acea epocă de către populațiile occidentale. Din ce
în ce mai persecutați din momentul Ciumei Negre, victime ale pogromurilor, invidiați de omul de
rând, desemnați vindictei publice de către predicatorii fanatici, ei au ajuns să spere în venirea
apropiată a lui Antichrist-Turcul- care va răzbuna Israelul oprimat și va face din bisericile
creștine „grajduri de vite”.
În Europa occidentală, antiiudaismul cel mai coerent și mai doctrinal s-a manifestat în
perioada când Biserica, zărind pretutindeni dușmani, s-a simțit prinsă sub focurile încrucișate ale
unor agresiuni convergente. Teama de evrei s-a situat mai ales la un nivel religios, iar cultura
aflată la putere pare s-o fi alimentat din plin.
Sunt două componente care pot defini antiiudaismul. Este în primul rând ostilitatea
resimțită de o comunitate față de o minoritate cu reputația de inasimilabilă și cu reușite depline în
plan profesional. În al doilea rând, este vorba de frica resimțită de unii doctrinari ce identificau
Evreul cu Răul absolut. Fără aportul ideologic al Bisericii din secolele XIV-XVII, fenomenul de
respingere al evreului din comunitățile creștine nu s-ar fi produs cu aceeași forță: „Nu-i exagerat
să spunem că Biserica a fost principalul, dacă nu singurul răspunzător de multitudinea
persecuțiilor îndurate de evrei în cursul Evului Mediu” după cum remarca istoricul francez Jean
Delumeau.
Evreii sunt prin excelență imaginea Celuilalt, a străinului, cu obiceiuri și tradiții diferite,
păstrător îndărătnic a propriei religii. De aici și faptul pentru care devin ușor țapi ispășitori pe
timp de criză. Acuzațiile de ordin religios sunt de multe ori un pretext, motivând acțiuni
antiiudaice care erau determinate de invidii economice și financiare. Afirmarea crescândă a
negustorilor creștini în economia medievală occidentală, cu începere din secolul al XII-lea, are
ca rezultat sporirea agresivității împotriva negoțului evreiesc tradițional.
Poate fi remarcată o evoluție în formarea reacției antiiudaice. Inițial, raporturile dintre
creștini și evrei înainte de epoca progromurilor nu fuseseră întotdeauna definite de ură și
intoleranță. Ulterior, factorul religios avea să joace un rol important în degradarea acestor relații:
„Creștinii sunt cei care au creat Evreul, provocând o oprire bruscă a asimilării sale”, în opinia
unui istoric contemporan. Așa se face că în secolul al XVI-lea, factorul religios devine elementul
motor, specificul dominant al antiiudaismului occidental. Evreul ajunge acum să fie considerat
una din multele fețe ale diavolului.

4
 Până în secolul al XI-lea nu este atestat un antiiudaism popular în Occident. Epoca
carolingiană condusese la înmulțirea comunităților lor, care se bucurau de autonomie. Până în
secolul al XII-lea evreii aveau să-și asume o bună parte din ponderea comerțului internațional.
Israeliții apar în această perioadă în documentele epocii ca oameni liberi, practic integrați
complet în societate. Situația lor se deteriorează însă în epoca cruciadelor. Așa de pildă, al
patrulea Conciliu de la Lateran, a prevăzut ca evreii să se îmbrace în veșminte diferite de cele ale
creștinilor. Raporturile dintre creștini și evrei aveau să se încordeze sensibil între secolele
XII-XIII. Singura țară în care situația evreilor era încă stabilă, iar ei se bucurau încă de
aprecierea favorabilă a creștinilor, era Spania secolului al XIII-lea. Trăiau aici în jur de 300.000
de evrei, amestecați cu restul populației. Evreii spanioli deveniseră o elită urbană, finanțând
uneori acțiuni ale monarhilor, dar și una intelectuală, deoarece din mediul lor au rezultat
prețioase traduceri din operele filosofilor arabi. Spania „celor trei religii” era așadar o țară
tolerantă tocmai pentru că nu era omogenă din punct de vedere etnic. Un alt spațiu larg deschis
toleranței față de evrei până la mijlocul secolului al XVII-lea a fost Polonia. În secolul al XV-lea,
numărul lor aici era de circa 100.000, el sporind ulterior.
Nu există dubii, anumite conjuncturi economice și demografice s-au aflat în strânsă
legătură cu persecuțiile, masacrele și convertirile silnice ale evreilor, lucru preabine observat de
către istoricul Fernand Braudel. Spre exemplu, „ciobănașii” care în revolta lor au exterminat la
1320 aproximativ 140 de comunități evreiești în sudul Franței, erau mai cu seamă țărani izgoniți
din nordul țării de o succesiune de perioade de foamete. Iar masacrele anilor 1348-1349 în rândul
comunităților evreiești au fost doar o consecință a Ciumei Negre și a nevoii iraționale de a stabili
„vinovați”.
Chiar dacă unele răbufniri antiiudaice pot fi atestate deja în preajma anului 1000, doar
prima cruciadă va marca o cotitură decisivă în istoria lor. Epoca cruciadelor îl făcuse pe unul
dintre membrii așezământului monastic de la Cluny să remarce: „De ce să mergem la capătul
lumii...să luptăm împotriva sarazinilor, când lăsăm să trăiască printre noi și alți necredincioși, de
o mie de ori mai vinovați față de Hristos decât mahomedanii?” Tot în acea epocă sunt
consemnate primele acuzații de omor ritual al unor copii creștini, precum și cea de profanare a
Sfintei Ostii, crima de deicid, ambele atribuite evreilor.
Ciuma Neagră aduce la mijlocul secolului al XIV-lea persecuțiile la adresa evreilor
înfăptuite de grupurile de penitenți mistici. Sugestia că evreii erau niște otrăvitori ai fântânilor
răspândind molima fusese deja indusă poporului creștin de către autoritățile religioase. Frica de
primejdia evreiască în mediile ecleziastice avea însă explicații care țin de fapt de criza acută a
Bisericii apusene după Marea Schismă, războaiele husite, înaintarea turcească precum și
secesiunea protestantă.
Explicarea antiiudaismului doar pe seama invidiei cu caracter economic, persecutarea
evreilor ca un mijloc de însușire a averilor lor, se dovedește o explicație insuficientă. Inchiziția
spaniolă a arestat și evrei care nu erau bogați, ce trebuiau hrăniți în închisori pe socoteala ei.
Explicația mai pertinentă ar fi necesitatea de a neutraliza ceea ce era interpretat în epocă drept
acțiunea vătămătoare a unor agenți ai lui Satan. Cateheza antiiudaică s-a sprijinit pe mai mulți
factori. Unul din ei a fost teatrul religios, dramele consacrate vieții lui Hristos punându-i cel mai
adesea sub acuzare pe evrei. Sunt scoase în relief orbirea, răutatea și perfidia evreilor,
atribuindu-se lor toate tarele fizice și morale. Comediile îi vor ridiculiza pe evrei în secolele

5
XV-XVI. Un rol esențial îl joacă și predicatorii itineranți, călugării cerșetori. Discursul teologic
avea să alimenteze intens și conștient aantiiudaismul pe două fronturi: cel al mulțimilor, prin
predicație, precum și cel al mediilor instruite, prin lucrări doctrinare.
Este evidentă acțiunea antiiudaică a oamenilor Bisericii, ca și a acelor umaniști
preocupați de revigorarea instituției ecleziastice. Luther, care inițial se amăgise cu speranța că-i
va converti pe israeliți, avea să-și schimbe ulterior atitudinea, deoarece evreii refuzau cu
încăpățânare convertirea. În 1543 el avea să publice pamfletul intitulat „Împotriva jidovilor și a
minciunilor acestora”, iar prin evrei Luther avea ocazia să-l descopere pe marele său dușman,
Antichristul, inspirator al Papei de la Roma și general al turcilor.
Două învinuiri majore au alimentat antiiudaismul de odinioară: acuzația de camătă și cea
de deicid, care considera evidentă răspunderea colectivă a poporului „ce-L răstignise pe Iisus”.
Mai mult, evreii doreau în continuare să distrugă numele lui Dumnezeu. De aceea erau acuzați că
străpungeau ostiile sfinte și vărsau lichidul sfânt din potire în ritualuri malefice. În mod indirect,
tocmai aceste acuze aduse evreilor au condus la dezvoltarea cultului catolic al Sfântului
Sacrament. Sunt documentate pentru perioada Evului Mediu occidental peste o sută de cazuri de
profanare a ostiei sfinte și peste o sută cincizeci de procese intentate evreilor îm urma acuzei de
omor ritual. Sunt cifre îngrozitoare, sub cele reale, care dezvăluie pe deplin dimensiunea acestei
frici față de evrei în Evul Mediu. Omorul ritual reactualiza drama răstignirii Mântuitorului prin
imaginea sa, creștinul, în general un copil (cel al copilului Simon din Trento pare a fi cel mai
mediatizat caz din epocă), chipurile ucis de evrei în perioada Patimilor.
Mijlocul de a elimina această frică era acela de a-i smulge pe descendenții lui Iuda de sub
stăpânirea lui Satan prin convertire. Cea silită, botezul administrat forțat, se dovedește puțin
eficace, căci nu implică și o transformare în plan spiritual a subiectului. De aceea se preferă un
botez precedat de o instruire creștină. Evreii sunt forțați să asiste la predici, fie în biserică, fie
chiar în sinagoga rechiziționată în acest scop. Botezați prin amenințare, evreii se reîntorc însă la
vechile rituri, devenind astfel suspecți de erezie. Inchiziția, instituită în 1478, în timpul regilor
Isabelei de Castilia și Ferdinand de Aragon, a semănat teroarea. Numai sub un inchizitor ca
Torquemada, un călugăr dominican iudeo-creștin, au fost trimise pe rug peste 2000 de victime
din rândul evreilor.
Deci, poate fi sesizată o evoluție: dacă într-o primă fază a antiiudaismului se considera că
Sf. Botez îl purifica pe convertit de toate tarele poporului deicid, ulterior, bănuiala că evreul
păstrează păcatele Israelului chiar și după administrarea Sfintei Taine, alimentează sursa
caracterului rasial al antiudaismului.
Femeia a fost și ea identificată ca un primejdios agent al lui Satan, nu doar de clerul
medieval ci și de către judecătorii seculari. Atitudinea masculină față de „al doilea sex” a fost
contradictorie, oscilând între atracție și repulsie. Misterul femeii a existat dintotdeauna pentru
bărbatul tuturor timpurilor. Mai aproape de natură, mai bine informată asupra tainelor ei prin
misterul nașterii, femeia s-a definit ca dionisiacă și instinctivă în raport cu bărbatul, apolinic și
rațional. Rău magnific, plăcere funestă, veninoasă și înșelătoare, femeia a fost acuzată de celălalt
sex că a adus pe lume păcatul, nenorocirea și moartea, fie că fusese o Pandoră a grecilor, fie o
Evă iudaică. Bărbatul a căutat un vinovat pentru suferința și eșecul umanității, dispariția
Paradisului terestru, femeia fiind adesea sursa blamului.

6
 Frica de femeie nu era însă doar o născocire a asceților creștini. Antifeminismul agresiv
din perioada secolelor XIV-XVII nu este nici el o noutate în discursul teologic. Cu toate acestea,
în Evanghelie sunt numeroase exemplele ce contrazic poziția antifeministă, în general fiind
vorba de atitudinea lui Iisus față de femei. Dar egalitatea preconizată de Sf. Evanghelie cedează
în fața obstacolelor născute în contextul cultural în care s-a născut creștinismul: structurile
patriarhale ale evreilor și greco-romanilor, tradiția intelectuală ce preconiza detașarea de
realizările lumii terestre.
Marginalizarea femeii în cultura creștină, pe cale a se constitui în primele secole, a fost
acentuată de așteptarea sfârșitului lumii, considerat ca iminent, de exaltarea virginității și a
castității, de interpretarea masculinizată a păcatului originar. La primii scriitori creștini se
observă apăsate trăsături antifeministe: „(...) Femeie, tu ești poarta diavolului. Tu te-ai atins de
pomul lui Satan și cea dintâi ai nesocotit legea dumnezeiască”. Sfântul Ambrozie exaltă
virginitatea, stare sublimă și cvasidivină. Pe de altă parte, sexualitatea este păcatul prin excelență,
chiar și căsnicia dedându-l pe om desfătărilor se opune contemplării lucrurilor divine.
Sfântul Augustin va reuși în cele din urmă să concilieze antifeminismul cu învățătura
evanghelică despre egala demnitate a bărbatului și a femeii. Astfel, fiecare ființă omenească
deține un suflet spiritual asexuat și un trup sexuat. La individul masculin, în viziunea lui, trupul
reflectă spiritul, ceea ce nu este identic în cazul femeii însă. Bărbatul apare întru totul ca imagine
a lui Dumnezeu, în timp ce femeia nu este chip al divinului decât prin sufletul ei. Trupul ei pare a
fi mai degrabă un obstacol în exercitarea rațiunii, concepție care se înrădăcina puternic în
gândirea grecilor antici.
Sf. Toma d'Aquino insistă și el pe imperfecțiunea femeii. De fapt, nu există decât un
singur sex, afirmă acesta, cel masculin. Femeia este un mascul deficient, ființă marcată de
imbecillitas în natura ei, căzând prin aceasta mai ușor în mrejele ispititorului.
Evul Mediu creștin avea să preia și să majoreze învinuirile misogine de la tradițiile
scrierilor patristice moștenite. Cultura se află acum la discreția clericilor celibatari, care vor
exalta virginitatea înfricoșați de farmecele seducătoare ale femeii. Literatura monastică atestă
frica de femeie prin anatemele lansate împotriva acesteia. Diabolizarea femeii este rezultatul
poziției adoptate de zeloșii creștini ai vremii față de nenorocirile curente. Predicatori, teologi și
inchizitori vor să mobilizeze toate energiile împotriva ofensivei demoniace. Denunțarea
complotului satanic se însoțește cu năzuința spre mai multă rigoare personală. Frustrarea sexuală
va duce la crearea unor țapi ispășitori. Predicația are un rol major în Evul Mediu, impactul ei
sporind odată cu Reforma religioasă. Ea a fost vehiculul unui misoginism cu bază teologică care
afirma esențialmente că femeia este o ființă predestinată răului. Predica, mijloc eficace al
evanghelizării începând cu secolul al XIII-lea, a inculcat în mentalități frica de femeie.
Răspândirea vulgarizărilor clerului predicator a fost asigurată de tipar, care a contribuit
din plin la denigrarea femeii. Există astfel, capetele clasice de acuzare împotriva femeii: Eva este
„mama păcatului”, ea a însemnat „izgonirea din paradisul terestru”, ea este o amăgitoare a
bărbaților, seducătoare prin însăși natura ei. Unele sunt „ghicitoare nelegiuite”, fac farmece,
altele sunt criminale prin practicarea vrăjitoriei, altele sunt criminale prin practicarea vrăjitoriei.
Femeia este și un agent al idolatriei, ea făcându-l pe bărbat să-și renege credința. Femeia este
„smintită”, „nestatornică”, „flecară”, „ignorantă”, „pizmașă” în sursele scrise medievale care

7
privesc cu oprobiu misogin. Femeile ascund un temperament orgolios și incorigibil, semănând
prin aceasta cu evreii deja acuzați de temerile comunităților medievale.
Alături de clerici, medicii afirmă și ei inferioritatea structurală a femeii. Cei mai iluștri
medici ai Renașterii își reprezintă femeia ca „un mascul mutilat și imperfect”, o „nereușită când
nu se poate face ceva mai bun”.
Este apoi componenta juridică a discursului despre femeie. Juriștii afirmă inferioritatea
categorică și structurală a femeilor: au mai puțină minte, sunt mai limbute, divulgând secretele.
Ele nu depun mărturie fără a presta un jurământ special, nu semnează niciun contract, nu fac
donații fără consimțământul celor apropiați. Li se interzice să facă testament fără acordul soțului.
Naturii lor slabe se datorează faptul că „prin fața tribunalelor se perindă zece vrăjitoare față de un
singur vrăjitor” după cum se exprima un judecător al timpului.
Egalitatea femeii în renaștere, afirmarea unui curent feminist în secolul al XVI-lea, deși
susținute de unii istorici, nu sunt decât expresia unor cazuri speciale.
Este firesc ca o epocă atât de înfricoșată de Judecata de Apoi, de diavol și de acoliții lui,
să dea o nouă dimensiune fricii milenare provocate de „cel de-al doilea sex”. Civilizația
medievală, mai mult decât oricând, acuză femeia. Pentru majoritatea oamenilor Renașterii,
femeia este cel puțin suspectă și cel mai adesea primejdioasă. Este însă o imagine mitică a
femeii, produs al imaginației morbide și sfârșite de spaimele veacului.
Vrăjitoarele și vrăjitorii sunt în Evul Mediu occidental un nou subiect pentru a spori
angoasele și fricile colective. Inițial, omul medieval se teme de indivizii izolați, repede
identificați ca „vrăjitori”, cei care fac „farmece” sau „deochi”. Indivizii marginalizați de obicei
datorită unor tare fizice sau deficiențe mentale, erau scoși în afara societății, excluși de la altarele
religiei. Acești oameni, dintr-un motiv sau altul excluși de la viața comunității, sunt priviți mult
timp cu suspiciune. Spaima se naște încet în mințile membrilor colectivității. Proscrisul face
gesturi ciudate, murmură descântece, toate înscrise unui comportament bizar pentru ceilalți. Ei
nu ezită să-l numească „vrăjitor”. Însă se poate la fel de bine întâmpla ca acuzația de vrăjitorie să
fie adusă unor membri ai comunității considerați de bună credință. Teama nu este doar noutatea,
alteritatea, dar și aproapele, vecinul, proximitatea periculoasă și riscantă. Cei și cele care au fost
denunțați ca vrăjitori și vrăjitoare erau îndeobște oameni pe care acuzatorii lor îi cunoșteau bine,
le iscodiseră zi de zi comportamentele suspecte cu ajutorul depozițiilor multor martori oculari,
care însă denunțau și reclamau ceea ce nu înțeleageau. Iar ceea ce este de neînțeles este privit cu
suspiciune și teamă.
Vrăjitorul este tipul clasic al ereticului în Evul Mediu. El abjură credința în Hristos,
profanează ori de câte ori are ocazia simbolurile credinței, depune omagiu diavolului, obținând
de la acesta puterile cu care produce tot răul posibil: provoacă boala, recoltele slabe, moartea
animalelor din împrejurimi. Agent al întunericului, vrăjitorul a fost obsesia perpetuă în Evul
Mediu. Tratarea izolată a cazului de vrăjitorie nu acoperă însă decât un plan restrâns al
fundalului acestei spaime. Ea se augmentează odată cu apariția, în secolul al XV-lea, a unui nou
concept propagator de spaime, „conspirația vrăjitoarelor”. Mentalul colectiv hrănise o spaimă
individuală pentru a sfârși dându-i un aspect global. Ideea că undeva, la adăpostul nopții și al
farmecelor oculte societăți de vrăjitoare și eretici, uneori în alianță cu evreii, complotează asupra
modului în care să-i distrugă pe creștini, făcea o întreagă lume să tremure îngrozită la propriile
fantasme. Frica particulară de răuvoitori, leproși, evrei, devenise infinit mai puternică în ideea

8
existenței unei colectivități macabre de vrăjitoare care trudeau pentru a face răul posibil din pură
plăcere, în temeiul unei alianțe perverse cu diavolul.
Frica, în mentalul colectiv medieval, este o prezență constantă. Ea are mobiluri diverse.
Uneori tinde să le schimbe, să treacă de la unul la altul, alteori le îngemănează într-un rezultat cu
atât mai înfricoșător. Nimic nu demonstrează mai bine acest lucru decât cazul evreilor, leproșilor
și vrăjitoarelor în Evul Mediu occidental. Se poate vorbi chiar de o geografie a fricii, de locuri de
emergență ale ei, de unde se răspândește pe trasee ce rămân constante, deși ulterior mobilul
spaimelor este înlocuit. Inițial, în 1321, ca și în 1348, complotul îi avea drept protagoniști pe
leproși, respectiv cerșetori. În ambele cazuri, ulterior, locul lor va fi luat de evrei, persecuțiile
lărgindu-se și mai mult în apusul european. Analogiile între cele două cazuri de violență sunt
însă evidente, deși sunt și unele diferențe imposibil de ignorat. Chiar din Alpii occidentali, unde
apăruseră prima dată acuzațiile de răspândire a ciumei aduse evreilor, s-a iscat după aproximativ
o jumătate de secol, un nou val de persecuții. De data aceasta evreii erau doar implicați în treacăt,
dar protagoniștii principali erau vrăjitorii.

Bibliografie:

Delumeau, Jean – Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol. I-II, Editura
Meridiane, București, 1986.

Idem – Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), vol. I, Editura Polirom,
Iași, 1997.

Duby, Georges – Cavalerul, femeia și preotul, CEUPress, București, 1997.

Ginzburg, Carlo – Istorie nocturnă. O interpretare a Sabatului, Editura Polirom, Iași, 1996.

Oișteanu, Andrei – Mythos și Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală, Ed.Nemira,

București, 1997.

Muchembled, Robert – Magia și vrăjitoria în Europa. Din Evul Mediu până astăzi, Editura
Humanitas, București, 1994.