Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
In doua nuvele ale sale, "Tinerete fara de tinerete" si "Les trois graces", Mircea
Eliade transpune in schema epica o viziune originala asupra nemuririi si tineretii: el
porneste de la ideea ca odinioara, in illo tempore, omul era pur, neconstrans de
vicisitudinile vietii, intotdeauna tanar, dar ca, printr-un accident, atributele nemuririi
au disparut si, o data cu ea, si capacitatea fiintei umane de a avea o viata eterna. in
"Les trois graces" nemurirea pierduta devine posibila, undeva, intr-o Europa
comunista, ca prin miracol, prin cercetarile doctorului Tataru, care descopera sau
mai bine zis redescopera serul care controleaza dezvoltarea nelimitata a celulelor
corpului .uman, regenerandu-le la nesfarsit.
Cancerul, crede doctorul Tataru, este o explicatie care ar putea veni in sprijinul
acestei ipoteze: in aceasta teribila maladie, celulele se multiplica cu o
nemaipomenita viteza, dar mecanismul initial, de regenerare controlata si necesara,
este uitat, astfel ca organismul, in loc sa se insanatoseasca, sufera de o hiperinflatie
de celule si moare. Informatia care permitea regenerarea este pierduta pe drum,
este, intre altele, inca unul dintre acele adevaruri originare care s-au pierdut. Nuvela
"Tinerete fara de tinerete" propune alta varianta de intinerire, pe cale energetica, in
care cele doua planuri ontologice, virtual si concret, se confunda intre ele,
personajul principal, Dominic, nemaistiind in final daca ceea ce i s-a intimplat,
intinerirea, este ceva real sau a fost doar un vis al unui om in varsta care mai vrea,
inca o data, sa elimine aceasta neputinta specifica a batranetii.
Se ilustreaza aici o alta idee, cu aparente explicatii stiintifice: omul este asemenea
unui sistem energetic, de putere joasa, aflat in echilibru, prin nenumarate legaturi,
cu mediul inconjurator. Dar, ca o baterie care se descarca treptat, prin utilizare
continua, si corpul omenesc, la randu-i, pierde energia initiala cu care a fost
inzestrat, ajungand, in cele din urma, la extinctie, cand totul este epuizat. I-ar fi
necesar un surplus energetic, care sa compenseze epuizarea treptata a fiintei. in
nuvela, suplimentul de energie folosita pentru intinerire, enorma, este adus, din
intamplare, printr-un fulger infricosator, in timpul unei furtuni. Ciudat este faptul ca
Dominic, eroul povestirii, traieste, o data cu avatarurile tineretii, si o regresiune in
timp, catre o memorie ancestrala, venindu-i in minte cuvinte din limbi de mult
disparute si imagini ale unor ere revolute. De fapt, Mircea Eliade ilustreza epic doua
modalitati de a obtine nemurirea, una in "Les trois graces", pe cale chimica, precum
la vechii alchimisti din Evul Mediu, folosita si de Simone de Beauvoir in romanul "Toti
oamenii sunt muritori", si una pe cale energetica, in a doua nuvela, "Tinerete fara
de tinerete".
In nuvela "Tinerete fara de tinerete", Dominic, profesor ratat de limbi orientale, este
lovit in plin, in crestetul capului, de trasnet, pe o strada din Bucuresti, in apropiere
de Mitropolie. Nimic deosebit pana aici, dar amanuntele care pledeaza pentru
miraculos se aglomereaza dupa o logica nestiuta: desi impactul este de o forta
teribila, omul nu moare si, transportat la spital, incepe, in mod ca totul bizar, sa
intinereasca. Cele doua fatete ale universului, real si ireal, se intrepatrund, iar viata
Iui devine vis, el nemaistiind care sunt limitele intre cele doua taramuri. Miraculosul
este evident cand imprejurarile incep a se limpezi: doar in locul in care fusese
plouase, la o distanta de cativa kilometri, asfaltul ramasese uscat.
Focuri se pot vedea si in vechile tinuturi locuite de celti, inainte de Ziua Tuturor
Sfintilor (numita si Halloween la occidentali), in noaptea de treizeci si unu
octombrie, laolalta cu ritualuri si cantece (numite hogmany in vechea Irlanda,
insotite de strigatul Hoggunaaa!). in vaile Sieg si Lahn, din Germania Centrala,
butucul purificat avea proprietati benefice, Christbrandul protejandu-i pe cei din
casa de fulgere.
Explicatia sarbatorilor focului este simpla: in semnificatiile lor cele mai adanci, se
incerca prin aceste practici sa se imite revolutia Pamantului in jurul Soarelui. Acesta
era simbolul busteanului care se rostogolea la vale, in Glamorgan. Focul avea, de
asemenea, efecte purificatoare; mai tarziu, in Evul Mediu, exista in unele locuri
proba focului, prin ardere pe rug: cel care supravietuia flacarilor se credea ca spune
"ploaia care il intampinase de cum iesise din gara si care ameninta sa devina
torentiala"; "explozia luminii albe, incandescente"; "ploaia il lovea salbatecita".
Minunea care vine sa impresioneze este cea a imortalitatii, care eludeaza realul
tocmai prin faptul ca se produce undeva unde lucrurile neobisnuite sunt excluse,
intr-un oras oarecum provincial, Bucurestiul, cu multimea de fotografi care asteapta
pe stradutele invechite de vreme, cu micii burghezi care plimba cainii in dupaamiezile pline de soare, intr-unui din parcurile pline de verdeata, sau cu masinile
legatiilor straine care asteapta nesfarsit interminabilele sedinte ale celor din Corpul
Diplomatic, terminate cu o partida de golf sau cu una de inot. in aceasta lume in
care nu se intampla nimic, apare deodata ceva iesit din firesc, ceva cu totul
inexplicabil, insanatosirea unui om lovit de fulger. intamplarea nu devine publica,
este stiuta doar de un corp restrans de medici, dar este suficienta pentru a deschide
o poarta a irealului. Afara, lumea obisnuita isi urmeaza cursul, la fel de nestiutoare
si de bonoma in comportament.
Antinomia dintre cei doua laturi ale lumii este ireversibila: una cu cohorta sa de
anormali, trecand prin timp fara oprire, vesela in orice moment, fara griji, cealalta
trudind din greu pentru atingerea unei relative stari de fericire sau a ceea ce fee
numeste fericire, daca aceasta stare exista cu adevarat. Desigur, prima lume este
cea plina de atractii, cea care promite totul, fara limite, orice dorinta devenind
realizabila. Cea de-a doua este stearsa in comparatie cu prima, impovarata de grijile
existentei, cu razboaie in care mortii nu se mai trezesc la viata, cu cersetori care nu
se transforma, precum zana cea buna din poveste, intr-o fata de frumusete
orbitoare sau un print frumos. in a doua dintre aceste lumi, Dominic este un domn
respectabil, domnii in varsta fiind respectati in primul rand ca urmare a numarului
de ani pe care ii poarta. Denumirea de Venerabilul, pe care i-o dadusera studentii si
colegii de cancelarie de la liceul "Alexandru Ioan Cuza" din Piatra Neamt, este un
semn al distinctiei, dar totodata si al trecerii lui Dominic prin lumea profesorala,
incovoiat de ani, cu o tristete profunda, generata de neinteresul pentru ceea ce
altadata il pasiona, intr-un fel coplesit de responsabilitatea de a educa generatiile
de tineri, care il saluta respectuos ca pe unul care si-a facut datoria, dar cu care nu
poti angaja o discutie vesela din cauza ireversibilitatii procesului de imbatranire prin
care trece. Fostii discipoli il parasesc, se muta in alte orase, iar el, care altadata era
in centrul atentiei, devine ignorat, poate din cauza batranetii sau poate din cauza
eliminarii de pe scena pe care o impune aceasta respectabilitate. Disparitia treptata
din atentia tuturor este de fapt cea impusa de restrictiile varstei: cel care, odata
tanar, era in stare sa scrie opere pe care le-ar fi apreciat insusi Iorga, cu puteri care
l-ar fi facut sa strabata lumea in lung si lat, este supus acum degradarii fizice,
intelectuale, ramolismentului, silit sa iasa cat mai putin din casa, sa se miste din ce
in ce mai putin, constient de propriul sfarsit, facand gesturi pe care nici el nu si le
poate explica. Patetismul acesta al existentei este general, vizandu-i pe toti cei care
au destinul marcat in mod esential de un sfarsit inexorabil. O perioada trista a vietii
oricui, bantuita de dulci aduceri aminte, de melancolii de om in varsta care nu poate
incepe din nou, de o cruda si neclintita fatalitate. O perioada in care rememoreaza,
cu tristul sentiment al ireversibilitatii timpului, iubiri de altadata, vremuri apuse, cu
moliciunea omului care deapana amintiri la gura sobei, obosit de prea multa viata,
consolat de faptul ca a trait ca in povesti. in cea de-a doua lume, cea in care intra,
el este un batran tanar, la care varsta nu este tradata prin infatisare, si ameninta a
ramane asa pentru totdeauna, cu o capacitate fizica debordanta si una intelectuala
iesita din comun. Dominic Matei, profesor de latina si italiana la un liceu din Piatra
Neamt, in varsta de saptezeci de ani, este acum un om cu o varsta aparenta de
treizeci. Aceeasi precautie este necesara si in cazul acesta: ca si Eufrosina din "Les
trois graces", Dominic trebuie sa scape acum de cei mult prea curiosi, de agentii
Sigurantei, care il considera legionar, scapat cumva in timpul rebeliunii. Viata este
ciudata cateodata: cel care venise din Piatra Neamt sa se sinucida, coplesit de
perspectiva imbatrinirii, este ales de nestiute puteri secrete pentru a reintineri intr-o
maniera radicala. Modul in care se face aceasta alegere, in care actioneaza acestea
ramane necunoscut. Astfel de forte sunt o prelungire a irealului, niste semnale care
vin de dincolo de lume, pentru a smulge pe cate unul din ea, pentru a-l folosi drept
pion intr-un joc neinteles.
Perceptia personajului asupra universului este acum schimbata, realizata prin
intermediul noilor simturi, revitalizate, imaginea revelata lui Dominic de mediul
inconjurator fiind in consecinta diferita; observatia scriitorului inregistreaza chiar
detalii comice: tanar fiind, hainele vechi nu ii mai stau bine, nu il mai incap, sunt
gata sa-i crape pe trupul aproape atletic. Frumusetea lumii, adevarata ei frumusete,
care scapa omului in varsta, cu simturile adormite, ii apare din nou pregnanta. O
lume in care fiecare imagine este vie, amplificata pana la maximum de simturi, in
care exista o revelatie in fiecare apus de soare, in fiecare plimbare in parcuri pline
cu frunze ruginite sau pe fiecare alee a unei case cu pereti grosi de piatra, de o
istorie intunecata sau misterioasa. Nu e o lume vazuta ca prin ceata de pe un pat
oarecare de spital, pe jumatate inert, cu picioarele incremenite, in care singurele
gesturi sunt cele anemice, vlaguite. Dar, in acelasi timp, intalnirea cu lumea il
situeaza la o oarecare distanta: el este un altul, are o dubla personalitate, in el s-a
produs o dedublare, cele doua fatete vizand o data vechiul personaj, batranul care
nu mai avea forta?, si alta data tanarul care s-a trezit din morti precum pasarea
Phoenix. Vechile amintiri, preluate de el, conservate intr-un album cu poze care se
ingalbenesc la trecerea timpului, devin vii, se preschimba in dilatate prelungiri in
trecut, de o deosebita intensitate. Dar imaginile acestea nu.mai fac parte din noua
lui biografie, el fiind acum un altul, schimbat fata de ceilalti, un perfect necunoscut
care trebuie sa-si inceapa o noua viata, fara nici o legatura cu cea veche.
Ruptura realitate-irealitate este puternica: Siguranta il considera un fost sef
legionar, care isi mascheaza tentativa de evadare din tara cu o poveste despre
Este vorba de o lume care se reveleaza in vis, mult mai puternica si mai reala decat
in realitate. O memorie ancestrala, care, eludand portile timpului, se deschide ca o
cronica, fara a se mai efectua procesul de transfer necesar in astfel de cazuri, fara
dictionare, fara studii in biblioteca, fara nici unul din acele obositoare conditii
necesare invatarii obisnuite. Memoria ancestrala preexista in fiecare dintre fiintele
umane, dar ea iese la suprafata doar in cazuri extreme, adica foarte rar. Intrat intr-o
lume in care nimic nu mai este cunoscut, evenimentele iau o alta turnura: forte de
dincolo incep a-l dirija, astfel ca se trezeste, fara a face nici un efort, recitand in
"chineza, asa cum nu o cunoscuse niciodata", la fel de usor cum ar fi recitat texte
"in limba latina sau limba italiana veche".
Este relativitatea care nu permite a distinge cu mare acuratete ceea ce este in jur,
precum la filozofii chinezi, Sun Tze de pilda, care afirma ca omul nu poate fi sigur ca
nu este un tantar care viseaza ca este om sau tantarul este doar un om care se
viseaza tantar. Incognoscibilitatea universului ca atare este unul dintre principiile
care stau la baza existentei umane: nu poti fi sigur ca esti doar cineva ce crede ca
stie totul sau cineva care stie totul, dar in fapt nu stie nimic.
Principiul oglinzilor paralele il face sa nu mai stie pe care dintre cele doua taramuri
actioneaza: daca doar viseaza ca este intinerit sau este un tanar care se inchipuie
batran. Alternanta aceasta intre real si ireal este generatoare de confuzii, de situatii
ciudate, cum ar fi acea hypermnezie cu legatura spre trecut care il face pe Dominic
sa traiasca intr-o lume paralela, facandu-l sa invete, precum ingerul din povestirea
lui Mark Twain, "Strainul misterios", carti intregi doar prin atingere. Lumea reala,
departe de el, isi continua mersul: Gestapo-ul strecurase in tara mai multi agenti ca
sa-l rapeasca pe reintinerit, cel lovit de fulger confirmandu-le banuielile despre
existenta Ubermensch-ului postulat de Nietzsche, personaj scaldat in lumina si
fulgere, care supravietuieste tuturor dezastrelor. Dominic este un personaj faimos,
fiind facut sa apara pe copertele revistelor de specialitate medicala. Dar el nu are ce
cauta in lumea rtila, un cobai pentru toate universitatile medicale, ravnit de puteri
straine, cum ar fi cel de-al Treilea Reich. Un personaj ireal, la margine de lume, nu
poate fi in acelasi timp intr-o lume banala.
Nazistii sunt cei care au emis teoriile cele mai ciudate, dar care, puse in aplicare si
intelese gresit, au generat cele mai mari dezastre, stiutele holocausturi. Una., teoria
supraomului, izvoraste din conceptii pastrate din vechime, mergand pana in India
preantica. Un astfel de savant ticnit este Rudolf, care are teoria ca un om supus
unei descarcari electrice de foarte mare intensitate nu numai ca nu moare, dar si
intinereste. O idee care, in Germania fanatizata a lui Hitler, tara mistica, de un
misticism ideologic fanatic, prinde viata, confirmand parca bazele teoriei ariene.
Dar timpul se grabeste parca in cazul lui Dominic, cel salvat de la o moarte
inevitabila printr-un miracol ceresc. Profesorul care ii cercetase cazul dispare,
moare; o data cu accidentul inscenat, in care Dominic trebuia sa moara, si operatia
estetica pe care o efectueaza pentru a se indeparta orice urme ale existentei sale,
el ramane sa traiasca aceasta tinerete, un simplu necunoscut pe suprafata lumii, in
permanenta schimbare. Demna de luat in considerare este dedublarea la care este
supus, avand conotatii biblice: fiecare dintre oameni are deasupra lui un inger
pazitor, care ii analizeaza cursul destinului, luand hotararile cele mai avantajoase
pentru subiect. Acest inger binefacator este o reminiscenta a acelei vremi arhaice,
cand omul nu parasise inca paradisul, fiind protejat de forte divine.
Dominic, deja departe de un pericol iminent, este un mutant, o fiinta care a
modificat legile evolutiei umane, pentru a deveni altceva. Daca unii mutanti erau
vazuti drept niste monstri, el este o exceptie, un mutant cu puteri superioare, atat
fizice, cat si intelectuale. Dominic este omul postistoric, de fapt anistoric, neafectat
de trecerea timpului si de evenimentele sociale. Noua lui umanitate consta in
posibilitatea de a recupera trecutul cu un simplu efort de concentrare. El are o
supracunoastere, ca si cum informatiile existau aprioric in creierul sau, inainte sa le
fi citit:
O teorie noua, aceea ca nimic nu este nou, ci ideile se repeta, fiind scrise doar intr-o
alta forma, care arata o finalitate a lumii ideilor, un caracter inchis al mintii. Ideile
cu adevarat noi trebuie ca atare sa provina nu din interiorul unei lumi, ci din
exteriorul ei, pentru a se elimina acea obisnuire a mintii, sablonizarea 6i. Simtul
acesta nou, de a prevedea lucrurile, vine dintr-un instinct transexistential, care il
face sa vada lucrurile dincolo de aparenta. Acest simt nu il insala niciodata, nici
atunci cand cumpara un album filatelic cu o suma derizorie, scos de cineva din
Germania si continand piese rare, care s-ar fi putut vinde cu o suma de doua sute
de mii de franci. Are, de asemenea, premonitii care ii permiteau sa afle ce numar
urma sa fie castigator si la ce ora intr-un anume cazino. Irealul nu are limite in timp;
acesta isi pierde caracterul linear, facandu-l sa curga intr-un singur sens, fara
intoarcere. Dominic, aflat in sfera irealului, priveste timpul din afara, astfel ca vede
simultan si trecutul si viitorul. El are acces la acea dimensiune in care timpul nu mai
devine, ci este simultan trecut, prezent si viitor, intr-o inlantuire in care cauza nu
mai are legatura cu efectul. Asa cum singur recunoaste, el este o persoana care va
exista peste zeci si zeci de mii de ani, un subiect capabil sa detina stiinta
universala. El nu este un clairvoyant, ci un singular care are acces la o treapta de
cunoastere superioara. Ramasi sa-si mane turmele pe pamant la nesfarsit sau sa-si
imagineze castele de nisip, oamenii obisnuiti au fost amputati de acest simt, fara
capacitate de iesire din universul concentrationar al vietii lor. Pierderea aceasta a
simtului anistoric este legata de pierderea nemuririi, de refuzarea sacrului in
favoarea profanului.
"Dar suntem cativa care, din 1939, stim ca existati. Faptul ca ati aparut deodata, si
independent de traditiile pe care le cunoastem, ne indeamna sa credem, pe de o
parte, ca aveti o misiune speciala, iar pe de alta parte, ca dispuneti de mijloace de
cunoastere mult superioare celor care sunt la dispozitia noastra."
Chiar al doilea razboi mondial, pentru acest ciudat conte, are o alta semnificatie
decat cea normala; este confruntarea dintre doua societati secrete de o foarte mare
putere, care dirijeaza pe ascuns destinele omenirii: a Templierilor si a Cavalerilor
Teutoni, care au de partea lor forte uriase, izvorate din vechile doctrine ezoterice.
Semnele care vestesc schimbarea ar fi continute in vechile teorii: autorul expune
aici alta viziune asupra lumii, anume posibilitatea ca cei vechi, disparutii, sa fi avut
cunostinte pe care modestele informatii ale oamenilor de stiinta de acum sa nu le fi
putut egala. Stiinta lor ar fi fost una ce se apropie de magie. De aici si repulsia fata
de stiinta a omului postistoric, respingand o stiinta falsa sau incompleta, bazata pe
adevaruri false, trunchiate, pe masura incompetentei de care da dovada spiritul
uman. Cunoasterea adevarata, cea oferita lui Dominic de indecelabile forte din
exterior, si cunoasterea falsa, profana, oferita omului dupa renuntarea la nemurire,
sunt cele doua perspective gnoseologice contrapuse de scriitor.
Este o aberatie!" Doctorul Monroe este unul din acei mediocrizatori, care nu admite
explicatii ce depasesc limitele bunului simt, asa cum multi au existat de-a lungul
timpului.
Actiunea se precipita cand intervin alti subiecti, care de data asta cunosc
identitatea lui Dominic:
"- Acum cateva saptamani, la 8 ianuarie, ati implinit optzeci de ani! sopti".
Iar noul articol, pe care el vrea sa-l scrie despre omul intinerit prin fulger, este
interzis: experimentele cruciale sunt rau vazute de cei de la putere. Sau, altfel spus,
irealul nu are ce cauta in profan. Sau poate oamenii nu sunt pregatiti, marea lor
majoritate dand dovada de aceeasi atitudine pe care o aveau multimile atunci cand
aruncau cu pietre in cei condamnati. El, individul primar si necioplit, cu gesturi
venind de undeva din pesterile de piatra, a distrus ceea ce a fost bun vreodata,
Este o interferenta a doua zone diferite ale irealului, rezolvate prin separarea celor
doi, Veronica Buehler si Dominic.
Mersul tot mai accelerat al evenimentelor nu se lasa asteptat: Dublinul este un alt
punct unde irealul patrunde cu insistenta, iar mesagerii sunt din ce in ce mai stranii:
Colomban, "pe jumatate chel, cu favoriti de culoarea cuprului, contrastand cu
paloarea galbena a parului", care vorbeste despre metafizicieni disparuti, magicieni
precum Sean Bran, doctorul Griffith, un tanar spalacit, care se intreaba retoric "Ce
facem cu Timpul?", vorbind despre intinerirea unui batran lovit de fulger drept in
mijlocul capului, dupa cum atesta romanul lui Jones sau articolul Lindei Gray.
Aceasta Iruptie, la fel de neobisnuita precum scena in care aceste patru personaje
merg pe o strada din spatele unui square, unde nu demult fusese trasnit un stejar,
se pot petrece numai la capat de lume, la limita, acolo unde tesaturile realului sunt
mai rare; iar Dublinul este un loc la capat de lume. Colomban sustine ca viitoarea
mutatie in specia umana este fiinta nemuritoare, ce foloseste energia si nu este
distrusa de ea, anume toate tipurile de energie: de la fulger si radiatii de cobalt, la
bomba cu hidrogen sau atomica. Apocalipsul nuclear este in fond semnul care duce
la nasterea unei noi generatii, a omului postatomic, a celui ce rezista oricarui tip de
mediu, fie el radioactiv sau toxic. "Un om din linii de energie pura", care-l
devanseaza pe cel format din simple filamente de molecule si atomi, dispuse intr-o
relativa ordonare. Dar toate acestea raman in urma si dedublarea personajului isi
urmeaza caile: ultima prezenta a lui Dominic cel reintinerit este la Nisa, unde isi
sarbatoreste centenarul, in compania unei tinere suedeze, Selma Eklund. Al doilea
personaj, tanarul, este scos de pe scena de aceleasi forte inexorabile care l-au
propulsat pentru a face loc primului, batranul: ca si in basmul "Tinerete fara
batranete si viata fara de moarte", el se intoarce in locurile de altadata, in locul de
origine. Si, o data cu aceasta, Irealul se retrage, cu toata cohorta de efecte si de
mutatii. Nu trebuie gasita o logica a acestei reveniri la normal: schimbarea era
prematura poate sau montagne russe ar fi fost ajuns la limita sa inferioara, cea de
la care pornise, oferindu-i unuia dintre membrii acestei umanitati o alta viziune,
spre a-l lasa in final in acelasi loc. Ultimul dintre Dominici este un personaj obosit,
ajuns la capat de linie, un neajutorat supus calvarului existentei umane, nestiind
daca ceea ce s-a intamplat a fost real su doar un vis, admonestat prieteneste de
fostii sai amici, intr-o cafenea, in acelasi loc unde nu se intampla nimic de la
inceputul nuvelei, traind cu resemnare deziluzia grandorii, nemairetinand din ceea
ce se intamplase inainte decat foarte putine evenimente ce aveau sa vina: al doilea
razboi mondial, Hiroshima, Armstrong, bombele cu hidrogen. La fel ca in basmul
"Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", timpul se revarsa asupra lui la
intoarcere, omorandu-l pe imprudentul care calcase nestiute reguli secrete.
Nepatrunsul fusese mult prea mult pentru el.