Les trois graces

Mircea Eliade

In doua nuvele ale sale, ‘’Tinerete fara de tinerete’’ si ‘’Les trois graces’’, Mircea
Eliade transpune in schema epica o vziune originala asupra tineretii si nemuririi. El
porneste de la idea ca odinioara, in illo tempore, omul era pur, neconstrans sa
suporte toate vicisitudinile vietii, intotdeauna tanar,dar ca printr-un accident,
atributele nemuririi au disparut si, si odata cu acestea, si capacitatea fiintei umane
de a avea o viata eternal. In ‘’Les trois graces’’ nemurirea pierduta devine posibila,
ca prin miracol, undeva, Romania comunista, prin cercetarile doctorului Tataru, care
descopera sau mai bine zis redescopera serul care controleaza dezvoltarea
nelimitata a celulelor corpului uman, regenerandu-le la nesfarsit. Producerea
cancerului, crede doctorul Tataru, este si o explicatie care ar putea veni in sprijinul
acestei ipoteze: in aceats teribila maladie, celulele se multiplica cu o viteza
incredibila, dar mecanismul initial, de regenerare controlata si necesara, este uitat,
astfel ca organismul, in loc sa se insanatoseasca, sufera de o hiperinflatie de cellule
si moare. Informatia care permitea regenerarea este pierduta pe drum, fiind, intre
altele, inca unul dintre acele adevaruri originare care s-au pierdut.
O alta modalitate de reintinerire este prezentata de Mircea Eliade in nuvela
‘’Tinirete fara de tinerete’’, in care cele doua planuri ontologice, virtual si concret,
se confunda, personajul principal, Dominic, nemaistiind in final daca ceea ce i s-a
intamplat, intinerirea, este ceva real sau a fost doar un vis al unui om mai in varsta
care mai avea, inca o data, sa elimine neajunsurile specifice batranetii. O alta idée,
cu aparente explicatii stiintifice , se ilustreaza aici: omul este asemenea unui sistem
energetic, de putere joasa, aflat in echilibru, prin nenumarate legaturi cu mediul
inconjurator. Dar, ca o baterie ce se descarca treptat, prin utilizare continua, si
corpul omenesc, la randu-i, pierde energie initiala cu care a fost inzestrat, ajungand,
in cele din urma la extinctie, cand totul este epuizat. I-ar fi necesar un surplus
energetic, care sa compenseze epuizarea treptata a finite. In nuvela, suplimentul de
energie folosita pentru intinerire, enorma, este adus, din intamplare, printr-un
fulger infricosator, in timpul unei furtuni. Ciudat este faptul ca Dominic, eroul
povestirii, traieste, odata cu avatarurile tineretii, si o regresiune in timp, catre o
memorie ancestrala, venindu-i in minte cuvinte din limbi de mult disparate si imagini
ale unor ere revolute. De fapt, Mircea Eliade ilustreaza epic doua modalitati de a
obtine nemurirea, una in ‘’Les trios graces’’, pe cale chimica, precum la vechii
alchimisti din Evul Mediu, imaginata si de Simone de Beauvoir in romanul ‘’Toti
oamenii sunt muritori’’, si una pe cale energetica, in cealalta nuvela, ‘’Tinerete fara
de tinerete’’.
Les trios Graces sunt trei cabane din muntii helvetici, undeva nu prea departe
de Vevey, un loc mirific, acoperit de zapada, cu brazi in jur. Les trios Graces erau,
in acelasi timp trei frumoase locuitoare ale tinuturilor muntoase din indepartata
Elvetie, camarade de studentie ale celor trei romani. Povestirea inseamna o
readucere la suprafata a unor lucruri demult uitate, prin amintiri ale unor oameni in
varsta, acestia rememorand cu nostalgie vremurile trecute, cand erau tineri si
intreprinzatori. Numarul trei este magic, trinitatea fiind de mai multe ori
prezentata in simbolistica religiilor. Cele Trei Gratii sau Les Charites reprezinta in
fond unitatea, fiind zeitele frumusetii. Situarea actiunii intr-un loc departe de
metropala cea plina de oameni, aflati in cautarea aventurilor facile, deschide
perspective pentru o bresa in datul cotidian, pentru ireal. Ruperea de real trebuie
sa se produca undeva, la capat de lume, unde nu actioneaza mentalitati primare,
unde interfata este posibila, la mare departare de civilizatie, in plina salbaticie a
naturii. Privite acum dinspre viitor spre trecut, cele trei elvetiene apar ca niste
fapturi misterioase, fara conotatii de normal. Apelativul dat de cei trei studenti, de
Les trois Grasses, dispare, lasand loc unor altor imagini cu totul diferite. Cele trei
pot fi considerate drept niste divinitati primordiale, care, in joaca, iau forme
umane, antrenand in scenario ludice simturile bietilor muritori, retragandu-se apoi la
loc, in acel nonspatiu atemporal, caracteristic divinitatilor.
In plan real al actiunii, trei fete cu nume frantuzesc se intalnesc pentru un
scurt rastimp cu trei studenti romani aflati la studii, Tataru, Hagi Pavel si
Nicoleanu, pentru a se pierde apoi, nestiute, in nemarginirea lumii. Acesta este jocul
Gratiilor, hora ritual ape care o fac la intervale de timp bane definite, in jurul
pamantenilor alesi, luandu-le mintile, pentru a disparea pentru totdeauna din fata
ochilor uimiti. Timpul rememorat de cei trei studenti e trecut, lasand loc altor
spatii, altor oameni: ,,partea asta a Carpatilor nu seamana cu Elvetia alpina’’, dar
care nu mai sunt asemenea celor dinainte. Yvone, Henriette, fiecare dintre ele
avand o individualitae aparte, si inca una, necunoscuta, sunt numele celor trei fete
de odinioara, dintr-o Elvetie cu mici cabane, avand in curte ,,pitici si un bazin
smaltuit, albastru’’.Roata timpului s-a mai invartit o data, lasand in urma acele locuri
si clipe, in teribila sa montagne russe. Hora celor trei Gratii este de fapt hora
timpului, care nu-I lasa in urma pe cei care nu-i pot rezista.
‘’Les trios Graces’’ sunt ultimele cuvinte rostite de doctoral Tataru inaite de a
muri. Semnificatia acestor cuvinte scapa celor trei care il insoteau pe doctor in
excursia sa la munte, aducandu-le aminte de acea cafanea discreta, ,,Les Vosges’’,
unde Henriette, una dintre gratii, ce avea pe vino-ncoace, striga ,,Vive la Roumanie’’
si ‘’Vive les allies’’. Lucrurile, la inceput in aparenta banale, isi schimba deodata
contextul: in acea dupa-amiaza, al munte, cineva, unul dintre cei apropiati, murise,
aproape copilareste cazand intr-o rapa. O moarte care se intampla oriunde pe glob,
poate in orice secunda, dar aici individualizata, fiind a unuia dintre prietenii lor cei
mai buni, doctoral Tataru. Dar o moarte care dovedeste ceva: e fenomenul cel mai
nedorit, cel mai regretabil, pe care fiecare trebuie sa-l intampine la un anume
moment, fiind un fel de implinire a existentei. Teroarea mortii il insoteste pe om din
clipa in care s-a nascut, fiind amplificata cu mici pasi: un rid care apare acolo unde
nu trebuie, un organ care nu mai functioneaza bine, o fata imbatraniata. Aceasta
teroare de aneantizare este, fara indoiala, si cauza mortii doctorului Tataru. Despre
enigmele doctorului Aurelian Tataru vorbesc, dupa moartea acestuia, prietenii sai
din tinerete, analizand ipotezelestiintifice care au stat la baza experientelor sale.
Pierderea inocentei initiale, in favoarea unei cunostiinte limitate, este cauza
decadentei omului, astfel incat el nu mai recunoaste miracolul, nu-l mai poate
percepe, simturile sale sinergetice si cele transgresionale fiind pierdute.
Personajele care discuta despre moartea doctorului sunt Zalomit, specialist in
botanica, avand in acelasi timp preocupari poetice, doctorul Nicoleanu si Hagi Pavel.
Noaptea este prilej pentru cei trei de a analiza opera doctorului, mort din cauze
necunoscute pe o coasta de munte, cazand intr-o prapastie. In taria noptii, vorbele
dobandesc rezonante caudate. Tataru gasise o matoda de a trata cancerul sau, mai
mult, care ajuta la reintinerire, canalizand dezvoltarea anarhica a celulelor corpului
intr-una ordonata, folosita pentru regenerare. O inviere cu ramasite arhaice de
mitologie iraniana, in care cel adormit este trezit cu fortza la viata.
Drumurile celor trei colegi de studentie se despart, fiecare urmandu-si calea
proprie, pentru ca apoi sa se reintalneasca cu prilejul acestui tragic accident. Toti
trei umblau unul in spatele celuilalt, pe o potece de munte, undeva departe, apoi s-au
despartit, doctoral Zamolit pentru a observa mai atent niste plante, iar celalalt
urcandu-se pe o poteca mai razletita. Intre timp cei doi aud un srigat si il vad, mai
bine zis si-l inchipuiepe doctor rostogolindu-se de-a lungul pantei fara rasuflare.
Odata cu venirea politiei, primul dintre cei interogati a fost Zalomit. Lucrurile incep
sa devina clare din discutia ce se desfasoara pas cu pas, intr-o atmosfera incarcata
cu fum si miros de ferigi. Semnificatii in plus adduce Calinic, un fel de profet in
varsta de 70 ani, cu par alb, ingalbenit de ceva vreme, cu barba rara. Fosca ramane
sa traiasca pana la sfarsitul veacurilor, neimpartasind soarta celor care vor fi oale
si ulcele, tarana uitata, el si soarecele,care sorbisera din acel leac extreme, daruit
candva de un necunoscut alchemist italian, un batran.
 Misterul mortii doctorului, intr-o rapa a muntilor Dornei, se risipeste atunci
cand Eufrosina, una dintre pacientele supuse tratamentului, se prezinta la
profesorul Zalomit, redeclansand astfel cursul actiunii.