La câteva ore după moartea doctorului Aurelian Tătaru, prietenii săi

meditează cu nedumerire la posibila semnificaţie a ultimelor cuvinte ale
muribundului. Aceste cuvinte fuseseră: “Les trois Grâces”.  
        În discuția lor, inginerul Hagi Pavel, botanistul Filip Zalomit şi doctorul
Nicoleanu îşi amintesc momente petrecute împreună. Botanistul Zalomit le
aminteşte că, în urmă cu 39 de ani, ei erau studenți în Elveţia. Acolo
descoperise el într-o pădure trei vile superbe ce aveau tăbliţă-indicatoare
pe care scria “Les trois Grâces”. Casele erau păzite de un câine mare şi
negru, al cărui lătrat ameninţător anunța, precum un Cerber vigilent,
intrarea pe un teritoriu interzis. Pentru Zalomit vilele alcătuiau împreună „o
casă de vis” fascinantă. Şi-a dus şi prietenii să le admire, dar pentru
aceştia ele au reprezentat doar un peisaj încântător ce li s-a şters ulterior
din memorie.  
     Acțiunea nuvelei se petrece într-o vacanţă de vară, în a doua jumătate a
lunii iunie, când cei patru prieteni îşi dau întâlnire lângă Poiana Dornei, la o
cabană de munte.  
       Cei patru bărbaţi urcau muntele pe o cărare îngustă ce şerpuia printre
brazi înalţi. Aurelian Tătaru se afla în fruntea grupului. La un moment dat,
cei din urmă au auzit “un strigăt sugrumat” şi zgomotul înfundat al prăbuşirii
unui corp. Alergând la faţa locului îl găsesc pe Tătaru care le şopteşte cele
trei cuvinte enigmatice şi moare.  
     Cea care provocase moartea protagonistului este Frusinel Chiperii. Ea
fusese la spitalul Brancovici, alături de Aglae Irimescu şi Italia Gâldău,
pacienta medicului Aurelian Tătaru. Cele trei femei erau în jurul vârstei de
60 de ani şi fuseseră operate de neoplasm dar rezultatele scontate
chirurgical au eşuat. În această situaţie limită, ele au fost puse la dispoziţia
lui Tătaru, pentru experimentarea serului descoperit de savant împotriva
cancerului. Când le-a aflat prenumele, doctorul Tătaru le-a rebotezat
simbolic asociindu-le o identitate sacră, după modelul celor trei Graţii:
Aglae, Thalia şi Euphrosyne. Botezul spiritual are o dublă semnificaţie. Pe
de o parte, răpindu-le unei morţi sigure, Tătaru le oferă unica şansă de a
renaşte prin aplicarea tratamentului său original. Pe de altă parte,
vindecarea neoplasmului are drept consecinţă regenerarea biologică, fapt
care le redă femeilor tinereţea pierdută.  
       În ciuda neîncrederii provocate de experimentul său, doctorul Tătaru
era pe cale să obţină rezultate spectaculoase. Convins de faptul că în
cărţile sacre e camuflat misterul reîntineririi copului omenesc pentru că ,,…
omul a rămas acelaşi, aşa cum erau Adam şi Eva în Paradis, înainte de
păcat…” şi apreciind că nu avea o pregătire teologică serioasă, Aurelian
Tătaru îi solicită informaţii călugărului Calinic.  
       Referirile teologice ale medicului au trezit suspiciuni din partea celor de
la Cadre. În urma unor denunţuri colegiale, tratamentul e brusc întrerupt şi
interzis printr-un „ordin de sus”. Doctorul Tătaru e transferat disciplinar la
un alt spital. El îşi distruge toate însemnările şi fişele de observaţie
medicală, iar viața celor  trei paciente nu mai prezintă interes pentru
nimeni.         Una dintre ele, Italia Gâldău, moare într-un accident de
maşină.  
      A doua pacientă, Aglae Irimescu, emigrează în Statele Unite, unde e o
necunoscută, iar aspectul ei nu dă nimănui de bănuit.  
      Ultima dintre cele trei ,,Graţii”, bătrâna şi totodată tânăra Frusinel,
reface fără să vrea şi fără să ştie soarta ingrată a a mitologicei
Persephone, cea condamnată să trăiască „o jumătate din an pe pământ, iar
cealaltă jumătate în întunecimile subpământene din Hades”. După mai
mulţi ani, doctorul Tătaru o reîntâlneşte din întâmplare şi îşi găseşte
moartea în împrejurări neclare, ceea ce alertează Securitatea, între timp
devenită conştientă de valoarea ştiinţifică, dar şi politică, a descoperirii,
preluând cazul şi punând-o pe femeie sub o discretă şi permanentă
urmărire, pentru a recupera formula miraculosului ser al întineririi.  
        Albini, anchetatorul morţii misterioase a doctorului Tătaru, recunoaşte
public incapacitatea sa de a elucida misterul.  
        Zalomit rămâne singurul care intuieşte mesajul secret comunicat de
prietenul lor: “…Şi poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o
perfectă integrare a tuturor facultăţilor înalte cu care am fost dăruiţi…”.  
       Iar misterul nemuririi ,,continuă să rămână ascuns în biologia muritoare
a omului, precum ascuns dăinuie şi sacrul în profan”.