Francesco Lamendola

L' ESORCISMO DI ANNELIESE MICHEL

E L' INQUISIZIONE SCIENTISTA

EXORCISMUL ANNELIESEI MICHEL ȘI

INCHIZIȚIA ȘTIINȚIFICĂ

Ce se întâmplă dacă o persoană care crede că este

posedată de demoni cere ajutorul unui preot catolic
pentru a trece la ritualul exorcismului, consimțind și
familia sa, și dacă în cele din urmă moare de subnutriție
și acte de auto-vătămare, după ce a oprit tratamentul
medical, care este complet ineficient - și a refuzat să îl
continue?

Se întâmplă un lucru foarte simplu: că legile statului,

aliate cu clasa medicilor „oficiali”, îl judecă pe preot și îl
condamnă pentru omor, judecându-l vinovat că a
provocat întreruperea terapiei care ar fi putut salva acea
viață umană.

1
Cu alte cuvinte, reproșându-i că nu s-a supus paradigmei
științifice conform căreia nu există terapii alternative la
medicina academică și că este irelevantă alegerea
exprimată liber de pacient și de familia sa.

Presupusa posesie diabolică, de fapt, nu este doar un caz

special de medicină (psihiatric, în acest caz) și faptul că
autoritățile statului consideră o infracțiune să se supună
unor tratamente altele decât cele ale științei „oficiale”
înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, că teatrul
(spectacolul) democrației s-a terminat. și s-a încheiat
exact acolo unde începe sfera cu cea mai imediată
relevanță pentru viața cetățeanului individual: lupta
împotriva durerii și a bolilor, apărarea sănătății și a vieții
umane.

Felicitări pentru noua Sfântă Inchiziție, care condamnă

un preot pentru că a practicat exorcizarea și nu deschide
nicio procedură împotriva acelor milioane de medici
care, cu diagnosticele lor greșite, cu prescripția
medicamentelor dăunătoare și cu executarea
intervențiilor chirurgicale în care pacientul și-a pierdut

2
viața sau a suferit daune ireversibile din cauza unei serii
de efecte secundare, au marcat soarta a nenumărate
persoane, dar au fost protejați de zidul tăcerii al
secretului profesional.

Sau vrem să vorbim despre toți copiii care au suferit

daune permanente foarte grave din cauza vaccinărilor
obligatorii pe bază de medicamente la care au fost
alergici sau despre mii și mii de victime ale infamei
talidomide1?

Aceste reflecții ne-au venit în minte după ce am asistat la

vizionarea filmului „The Exorcism of Emily Rose”,

1
thalidomídă s. f. (farm.) ◊ „A fost evocat cu acest prilej
cazul thalidomidei – un produs vest-german care, consumat
de femeile-mame, a dus la nașterea unor copii anormali.” Sc. 3
IX 72 p. 6. ◊ „Multe medicamente tranchilizante (cum ar
fi thalidomida sau conterganul care a fost utilizat în țările
occidentale până mai acum câțiva ani ca antivomitiv la
femeile însărcinate în primele luni de gestație) pot exercita o
acțiune nocivă.” Cont. 16 III 79 p. 5. ◊ „Mamele victimelor se
trataseră la începutul sarcinei cu contergan; thalidomida, una
din componentele conterganului, a fost vinovată pentru
malformațiile copiilor.” R.l. 26 V 79 p. 6. ◊ „Presa internațională
revine asupra cazului Thalidomidei.” D. 98/94 p. 5;
v. și copil-monstru (1962) [și talidomidă]
(din germ., fr., engl. thalidomide; PR 1960; DC; DEX-S)

3
realizat în 2005 de regizorul american Scott Derrickson.
La rândul său, filmul se bazează pe o poveste care s-a
întâmplat cu adevărat, nu în Statele Unite, ci în Europa
și, mai precis în Germania: povestea dramatică care a
dus la moartea unei fete germane, pe nume Anneliese
Michel (născută la 21 septembrie 1952, la Leiblfing, în
Bavaria), în 1 iulie 1976, la Klingenberg am Main. după
ce luni de zile a fost supusă, dar în zadar, la ritul
exorcismului catolic.

Ea considera că este posedată de cel puțin șase demoni și

familia ei profund religioasă (părinții Josef și Anna și
trei surori) împărtășeau această părere. Bolile sale
inexplicabile începuseră să se manifeste de la vârsta de
șaisprezece ani și îi afectaseră frecventarea ultimelor
clase de liceu. Soții Michele erau oameni simpli, cu un
statut social modest; abia mai târziu Anneliese a găsit
puterea de a le cere ajutorul.

Boala de care a suferit fata s-a manifestat sub formă de

convulsii musculare atroce și, ulterior, au fost însoțite de

4
o criză depresivă severă, atât de mult încât a trebuit să
recurgă la o perioadă lungă de spitalizare.

La toate acestea s-a adăugat o rigiditate a membrelor, un

refuz obstinat de hrană (din ordinul demonilor, după ea),
o intensă activitate autodistructivă constând în
provocarea rănilor; și, încă, mâncând insecte, bând
propria urină, căzând în convulsii violente în fața
sacrului sau încercând să distrugă rozarii și crucifixuri.

Toate acestea erau însoțite de viziuni înfricoșătoare ale

demonilor care au amenințat-o constant și, se pare, de
facultatea glosolaliei, adică de a vorbi limbi
necunoscute.

Situația a devenit insuportabilă, mai ales că tratamentul

spitalicesc și tratamentul medicamentos nu produceau
niciun efect pozitiv.

Deși umplută cu tranchilizante și supusă hrănirii forțate,

starea lui Anneliese nu s-a îmbunătățit: atunci părinții ei

5
s-au adresat parohului lor, Ernes Alt, cerând să fie
încercată varianta exorcismului.

Annaliese, de fapt, afirma că îl vede pe diavol și că este

posedată de nu mai puțin de șase demoni (cu toate
acestea, ea doar menționase vag acest lucru medicilor
spitalului, pentru a explica refuzul ei de a mânca).
Episcopul de Würzburg, Josef Stangl, însă, la început a
refuzat să se conformeze cererii; deși starea fetei, după
întoarcerea acasă, s-a deteriorat și mai mult, atât de mult
încât a fost necesară intervenția mai multor bărbați
robuști pentru a o ține liniștită atunci când cădea în
convulsii.

Abia mai târziu, în 1975, episcopul a decis să autorizeze

celebrarea exorcismului de către chiar preotul paroh Alt
și unui alt preot și părintele Arnold Renz. Când aceștia i-
au cerut spiritului rău, conform procedurii, să dezvăluie
numele lui, au primit răspunsul că există mai mulți
demoni în victima lor, printre care Lucifer, Iuda, Cain și
Hitler. Exorcismul nu a avut succes și s-a decis
prelungirea acestuia în timp, repetându-l la intervale

6
regulate. În condiții similare, profitând de perioadele de
răgaz relativ, biata Anneliese a reușit în mod eroic să-și
termine studiile liceale, să absolve și să se înscrie la
Universitatea din Würzburg. Dar situația s-a înrăutățit
rapid, corpul său era acoperit de răni și genunchii s-au
fracturat în căderile care au avut loc în timpul atacurilor
celui rău; în plus, întregul organism a fost grav slăbit de
lipsa unei alimentații adecvate. Cei doi preoți au
continuat exorcismele, o dată pe săptămână, pentru un an
întreg.

Dar rezistența fetei ajunsese la sfârșit: îmbolnăvită de

pneumonie muri, după ce a solicitat și a primit iertarea
păcatelor, la 30 iunie 1976. Vestea suferințelor sale
cumplite se răspândise între timp la Klingenberg și
mormântul său, acoperit cu flori, deveni loc de pelerinaj.
Însă o comisie de episcopi germani însărcinați să facă
lumină asupra acestei chestiuni ar fi ajuns la concluzia că
Annaliese nu a fost posedată de diavol.

Între timp, se punea în mișcare, încet și laborios,

mecanismul judiciar: iar acesta (tot în filmul lui Scott

7
Derrickson) este, în anumite privințe, cea mai
semnificativă parte a întregii chestiuni. Deși preotul
paroh Alt a informat imediat autoritățile despre
circumstanțele în care Anneliese Michel a murit, ancheta
lansată de procurorul șef din Aschaffenburg a durat doi
ani, la finalul căreia a avut loc procesul penal împotriva
părinților fetei și a celor doi preoți catolici care au
efectuaut exorcismele.

Acuzația a fost de „omor prin imprudență și omisiune de

salvare” pentru că s-au întrerupt terapiile medicale
adecvate ale sărmanei Anneliese în favoarea
exorcismului și astfel i s-a provocat în mod indirect
decesul. În zadar a fost mărturia surorii sale, potrivit
căreia ea refuzase să se întoarcă ca să fie internată în
spital pentru presupusa sa „boală mintală”, precum și
audierea casetelor audio cu care cei doi preoți (în această
parte filmul „Exorcismul lui Emily Rose” este fidel
poveștii originale) înregistraseră diferitele faze ale
exorcismului și în care se auzeau vocile presupușilor
demoni care vorbeau prin gura lui Anneliese.

8
Psihiatrii care o îngrijiseră în timpul șederii sale în spital
au depus mărturie împotriva preoților și a părinților ei,
formulând un diagnostic de „epilepsie a lobului
temporal”, o tulburare care, ar explica, potrivit lor,
manifestările impresionante pe termen lung, care
conduseseră fata până la moarte.

Procesul s-a încheiat cu pedeapsa ușoară, într-adevăr

destul de ipocrită, la șase luni de închisoare pentru cei
patru inculpați. Dacă curtea era într-adevăr convinsă de
vinovăția lor, șase luni erau într-adevăr prea puține;
dacă, pe de altă parte, credea că nu, inculpații ar fi trebuit
achitați de toate acuzațiile (Pentru această reconstrucție
am folosit pe scară largă săptămânalul virtual de cultură
și divertisment „I. H. Magazione”).

Aceasta este povestea unei fete ca atâtea altele din anii

'70, plăcută la vedere, cu un chip inteligent, cu rezultate
bune la învățătură și o vizitatoare frecventă a bisericii
sale. O fată obișnuită cu rugăciunea zilnică, crescută într-
o familie unită și cu puternice valori religioase; dar, în

9
afară de acestea, cu o viață absolut normală și
transparentă.

Dacă într-adevăr cazul său a fost un caz de posesie

diabolică, nu se poate să nu fie deosebit de tulburător
(deconcertant), deoarece teologii afirmă că diavolul nu
încearcă să posede decât acei oameni care, într-un fel sau
altul, au formulat, - de obicei, fără să știe - un fel de
„invitație” pentru el, de exemplu, dedicându-se la ședințe
spiritiste sau frecventând secte satanice sau altele
asemenea.

Mai mult, printre experții pe această temă este răspândită

ideea că, cel puțin în etapele inițiale ale posesiei, liberul
arbitru al victimei nu este compromis iremediabil și că,
prin urmare, dacă recurge la ajutorul unui preot exorcist,
poate spera să se elibereze de cel rău.

Acesta este motivul pentru care sfinții (Păstorul de Ars –

Sf. Ioan Maria Vianney, Ioan Bosco, Padre Pio de
Pietrelcina) pot fi într-adevăr deranjați, atacați și chiar
bătuți fizic de atacurile diavolului, dar păstrează

10
întotdeauna puritatea sufletului și, deși suferă, nu pierd
libertatea voinței și perseverează într-adevăr în viața lor
de sfințenie.

În mod similar, sunt destul de rare cazurile de posesie

care se încheie cu moartea victimei, mai ales dacă
victima solicită ajutorul unui preot în timp util.

Un caz celebru care a dus la moartea „posedatului” este

cel înregistrat la Nanjing la 11 decembrie 1937 de
preotul Michael Strong, în ajunul căderii marelui oraș
chinez în mâinile armatei japoneze, care ar fi comis,
poate, cele mai grave atrocități care nu s-au întâmplat
niciodată în timpul celui de-al doilea război mondial.
Faptul este relatat de teologul Malachi Martin, fost iezuit
și expert în exorcisme, în cartea sa „In mano a Satana” –
„În mâinile Satanei” – (Milano, Sperling & Kupfer,
1978, p. 9 și urm.). Am tratat-o într-un articol anterior
(cf. F. Lamendola, „Există uși care ar trebui să rămână
închise”), deci nu ne vom opri mai departe asupra
acesteia.

11
În orice caz, cazurile documentate de Malachi Martin în
cartea sa ne amintesc că posesiunea diabolică, dacă
există, trebuie considerată un eveniment foarte rar și care
îl angajează pe exorcist la epuizarea forțelor sale fizice,
psihice și spirituale, punând într-adevăr în risc sănătatea
și însăși viața.

Cu alte cuvinte, este destul de realist să credem că un

exorcist poate suporta un astfel de test supraomenesc de
cel mult patru, cinci sau șase ori în viața sa, cel puțin în
ceea ce privește așa-numitul „exorcism major”, care
constă în expulzarea entităților demonice care s-au
stabilit permanent în sufletul unei ființe umane.

În consecință, chiar și cu tot respectul cuvenit, suntem

oarecum nedumeriți de acei exorciști, precum părintele
Gabriele Amorth, care pretind că au celebrat mii și mii
de exorcisme în viața lor și că aproape zilnic ar fi văzut
diavolul și l-ar fi combătut.

Oricum ar fi, din povestea lui Anneliese Michel reiese o

atitudine din partea autorităților statului, pe care nu

12
ezităm să o definim ca o adevărată Inchiziție științifiică.
Faptul că Anneliese ar fi refuzat tratamentele medicale,
după ce a constatat ineficiența lor, și a apelat la Biserica
Catolică, convinsă fiind că era victima unei posesii
demonice, a fost considerat irelevant: într-adevăr, s-a
spus că biata fată fusese influențată (sugestionată) de
adulți și sfârșise prin a se autoconvinge că este victima
unui rău imaginar. Ca și cum s-ar spune că un pacient nu
are nici dreptul să formuleze ipoteze despre afecțiunile
de care suferă, cu atât mai puțin să adopte tipul de
tratament pe care îl consideră cel mai potrivit pentru
cazul său. În caz contrar, trebuie considerat incompetent
mintal și incapabil de a fi responabil de faptele sale,
după cum consideră statul cel mai potrivit; dacă este
necesar, chiar împotriva voinței sale.

Ei bine, este reconfortant să știm că acestor domni le

pasă atât de mult de sănătatea noastră și de viața noastră.
Păcat că ne văd cu un singur ochi pentru că, dacă
motivele lor sunt într-adevăr atât de nobile și
dezinteresate, este ciudat că nu găsesc niciodată nimic de
spus despre toate cazurile de deces, dizabilitate și

13
depresie cronică cauzate de medicina „oficială”,
psihiatrie în cap. Când sunt pranoterapeuții, iridologii,
naturopații, maeștrii Yoga și Tai Chi Chuan, adepții lui
Wilhelm Reich, Rudolf Steiner, ai Științei creștine,
vindecătorii filipinezi, psihochirurgii și, dacă veni vorba,
astrologii, ghicitorii și chiromanți?

Francesco Lamendola

http://www.accademianuovaitalia.it/media/com_form
2content/documents/c3/a4510/f30/L'esorcismo%20di
%20Anneliese%20Michel.pdf

14
Francesco Lamendola

L' ESORCISMO DI ANNELIESE MICHEL

E L' INQUISIZIONE SCIENTISTA

Che cosa succede se una persona che ritiene di essere

posseduta dai demoni chiede l'aiuto di un sacerdote
cattolico per sottoporsi al rito dell'esorcismo,
consenziente anche la propria famiglia, e se alla fine
muore per la denutrizione e gli atti di autolesionismo,
avendo interrotto le cure medicheperaltro del tutto
inefficaci - e rifiutato di proseguirle?

Avviene una cosa molto semplice: che le leggi dello

stato, alleate alla casta dei medici "ufficiali", processano
quel sacerdote e lo condannano per omicidio colposo,
giudicandolo colpevole di aver causato l'interruzione

15
della terapia che avrebbe potuto salvare quella vita
umana.

In altre parole, rimproverandogli di non essersi

sottomesso al paradigma scientista secondo il quale non
esistono terapie alternative a quelle della medicina
accademica ed è irrilevante la scelta liberamente espressa
dal paziente e dai suoi familiari.

La presunta possessione diabolica, infatti, non è che un

caso particolare della medicina (psichiatrica, nella
fattispecie) e il fatto che le autorità dello Stato
considerino un crimine il sottoporsi a cure diverse da
quelle della scienza "ufficiale" significa, né più né meno,
che la commedia della democrazia è finita. ed è finita
proprio lì dove incomincia la sfera di più immediata
rilevanza per la vita del singolo cittadino: la lotta contro
il dolore e la malattia, la difesa della salute e della vita
umana.

Complimenti alla nuova Santa Inquisizione, che processa

un prete per aver praticato l'esorcismo e non apre alcun

16
procedimento a carico di quei milioni di medici che, con
le loro diagnosi sbagliate, con la prescrizione di farmaci
dannosi e con l'esecuzione di interventi operatori in cui il
paziente ha peso la vita o ha subito danni irreversibili per
una serie di effetti collaterali, hanno segnato il destino di
innumerevoli persone ma sono stati protetti dal muro di
gomma dell'omertà professionale.

Oppure vogliamo parlare di tutti i bambini che hanno

subito gravissimi danni permanenti per le vaccinazioni
obbligatorie a base di farmaci ai quali erano allergici, o
delle migliaia e migliaia di vittime del famigerato
talidomide?

Queste riflessioni ci son venute alla mente dopo aver

assistito alla proiezione del film The Exorcism of Emily
Rose, realizzato nel 2005 dal regista americano Scott
Derrickson. Il film, a sua volta, è tratto da una storia
realmente accaduta, non negli Stati Uniti ma in Europa e,
precisamente, in Germania: la drammatica vicenda che
condusse alla morte una ragazza tedesca, di nome
Anneliese Michel (nata il 21 settembre 1952 a Leiblfing

17
in Baviera), il 1° luglio 1976 a Klingenberg am Main,
dopo che per mesi si era sottoposta, ma invano, al rito
dell'esorcismo cattolico.

Ella riteneva di essere posseduta da almeno sei demoni e

la sua famiglia, profondamente religiosa (i genitori Josef
e Anna e tre sorelle), condivideva tale opinione. I suoi
inspiegabili malesseri avevano cominciato a manifestarsi
fin dall'età di sedici anni e avevano tribolato la sua
frequenza nelle ultime classi del liceo.

I Michel erano gente semplice, di condizione sociale

modesta; solo in un secondo tempo Anneliese trovò la
forza di chiedere il loro aiuto. Il male di cui la ragazza
soffriva si manifestava sotto forma di atroci convulsioni
muscolari e, in seguito, furono accompagnati da una
grave crisi depressiva, tanto che ella dovette ricorrere a
un lungo periodo di degenza ospedaliera.

A tutto ciò si aggiunse una rigidità delle membra, un

rifiuto ostinato del cibo (per ordine dei demoni, a suo
dire), una intensa attività autolesionista consistente

18
nell'infliggersi ferite; e, ancora, il mangiare insetti, bere
la propria urina, cadere in violente convulsioni davanti al
sacro o cercar di distruggere rosari e crocifissi.

Il tutto era accompagnato da visioni spaventose di

demoni che la minacciavano continuamente e, sembra,
dalla facoltà della xenoglossia, ossia di parlare lingue
sconosciute. La situazione divenne insostenibile, tanto
più che le cure ospedaliere e il trattamento
farmacologico non producevano alcun effetto positivo.
Benché imbottita di tranquillanti e sottoposta ad
alimentazione forzata, Anneliese non migliorava: fu a
quel punto che i suoi genitori si rivolsero al loro parroco,
Ernes Alt, chiedendo che venisse tentata la strada
dell'esorcismo.

Annaliese, infatti, affermava di vedere il diavolo e di

essere posseduta da non meno di sei demoni (ai medici
dell'ospedale, però, ne aveva accennato solo vagamente,
per spiegare il suo rifiuto del cibo). Il vescovo di
Würzburg, Josef Stangl, tuttavia, in un primo momento
rifiutò di aderire alla richiesta; anche se le condizioni

19
della ragazza, dopo il suo ritorno a casa, peggiorarono
ulteriormente, tanto che era necessario l'intervento di
parecchi uomini robusti per tenerla ferma quando cadeva
in convulsioni.

Fu solo più tardi, nel 1975, che il vescovo si decise ad

autorizzare la cerimonia dell'esorcismo, affidandola allo
stesso parroco Alt e a un altro sacerdote, padre Arnold
Renz. Quando essi chiesero allo spirito maligno, secondo
la procedura, di rivelare il suo nome, ottennero la
risposta che vi erano parecchi demoni all'interno della
loro vittima, tra i quali Lucifero, Giuda, Caino e Hitler.

L'esorcismo non ebbe successo e si decise di prolungarlo

nel tempo, ripetendolo a intervalli regolari. In simili
condizioni, sfruttando i periodi di relativa tregua, la
povera Anneliese riuscì eroicamente a concludere gli
studi liceali, a diplomarsi e ad iscriversi all'università di
Würzburg. Ma la situazione peggiorava rapidamente, il
suo corpo era coperto di piaghe e le sue ginocchia si
fratturarono nelle cadute che vi verificavano durante gli
attacchi del male; inoltre tutto l'organismo era

20
gravemente debilitato per la mancanza di alimentazione
adeguata. I due sacerdoti proseguirono con gli esorcismi,
una volta alla settimana, per un anno intero.

Ma ormai la resistenza della ragazza era giunta alla fine:

ammalatasi di polmonite moriva, dopo aver domandato e
ricevuto l'assoluzione, il 30 giugno 1976. La notizia delle
sue terribili sofferenze si era frattanto diffusa a
Klingenberg e la sua tomba, coperta di fiori, diveniva
meta di pellegrinaggio; ma una commissione di vescovi
tedeschi incaricata di far luce sulla vicenda avrebbe
finito per concludere che Annaliese non era stata
posseduta dal demonio.

Intanto si metteva in moto, lentamente e faticosamente, il

meccanismo giudiziario: e questa (anche nel film di
Scott Derrickson) è, per certi aspetti, la parte più
significativa dell'intera vicenda. Benché il parroco Alt
avesse informato subito le autorità delle circostanze in
cui si era spenta Anneliese Michel, le indagini avviate
dal procuratore capo di Aschaffenburg durarono ben due
anni, alla fine dei quali si svolse il processo penale a

21
carico dei genitori della ragazza e dei due sacerdoti
cattolici che le avevano praticato l'esorcismo.

L'accusa era di "omicidio colposo e omissione di

soccorso" per aver interrotto le appropriate terapie
mediche della povera Anneliese in favore dell'esorcismo
e averne così provocato, indirettamente, il decesso.

A nulla valse la testimonianza di sua sorella, secondo la

quale ella aveva rifiutato di tornare a farsi ricoverare in
ospedale per la sua presunta "malattia mentale", nonché
l'audizione delle audiocassette con le quali i due
sacerdoti (in questa parte il film The Exorcism of Emily
Rose è fedele alla vicenda originaria) avevano registrato
le varie fasi dell'esorcismo e nelle quali si udivano le
voci dei presunti demoni che parlavano per bocca di
Anneliese.

Gli psichiatri che si erano occupati di lei, al tempo della

sua degenza ospedaliera, testimoniarono contro i
sacerdoti e i suoi genitori, formulando una diagnosi di
"epilessia del lobo temporale", disturbo che avrebbe

22
spiegato, secondo loro, le impressionanti manifestazioni
che, alla lunga, avevano condotto la ragazza alla morte.

Il procedimento si concluse con la mite condanna, invero

piuttosto ipocrita, a sei mesi di carcere per i quattro
imputati. Se davvero la corte era convinta della loro
colpevolezza, sei mesi erano veramente troppo pochi; se,
invece, pensava che non lo fossero, gli imputati
avrebbero dovuto essere prosciolti da ogni accusa. (Per
questa ricostruzione ci siamo largamente serviti del
settimanale virtuale di cultura e spettacolo I. H.
Magazione).

Questa, la vicenda di una ragazza come tante degli anni

'70, graziosa di aspetto, dal viso intelligente, brava negli
studi e assidua frequentatrice della sua chiesa; una
ragazza abituata alla preghiera quotidiana, cresciuta in
una famiglia unita e dai forti valori religiosi; ma, a parte
ciò, dalla vita assolutamente normale e trasparente.

Se davvero il suo è stato un caso di possessione

diabolica, non si può non restarne particolarmente

23
sconcertati, poiché i teologi affermano che il demonio
non tenta di possedere se non quelle persone che, in un
modo o in un altro, hanno formulato - di solito
inconsapevolmente - una sorta di "invito" nei suoi
confronti, ad esempio dedicandosi a sedute spiritiche
oppure frequentando sette sataniche o simili.

Inoltre, fra gli esperti in materia è diffusa la convinzione

che, almeno nelle fasi iniziali della possessione, il libero
arbitrio della vittima non sia irrimediabilmente
pregiudicato e pertanto che egli, se ricorre all'aiuto di un
prete esorcista, possa sperare di liberarsi dal maligno.

È questa la ragione per cui i santi (il curato d'Ars, don

Giovanni Bosco, padre Pio da Pietrelcina) possono bensì
essere disturbati, aggrediti e persino malmenati
fisicamente dagli assalti del diavolo, ma conservano
sempre la purezza dell'anima e, pur soffrendo, non
perdono la libertà del volere e anzi perseverano nella
loro vita di santità. Così pure, sono piuttosto rari i casi di
possessione che si concludono con la morte della

24
vittima, specialmente se essa si rivolge tempestivamente
all'aiuto di un sacerdote.

Un celebre caso concusosi con la morte del "posseduto"è

quello registrato a Nanchino l'11 dicembre 1937 dal
sacerdote Michael Strong, alla vigilia della caduta della
grande città cinese nelle mani dell'esercito giapponese
che vi avrebbe commesso, forse, le peggiori atrocità mai
accadute nel corso della seconda guerra mondiale.

Il fatto è riportato dal teologo Malachi Martin, ex gesuita

ed esperto di esorcismi, nel suo libro In mano a Satana
(Milano, Sperling & Kupfer, 1978, p. 9 sgg.). Ce ne
siamo occupati in un precedente articolo (cfr. F.
Lamendola, Vi sono porte che dovrebbero restare
chiuse), per cui non ci soffermeremo oltre su di esso.

Ad ogni modo, i casi documentati da Malachi Martin nel

suo libro ci ricordano che la possessione diabolica, se
esiste, deve considerarsi un evento assai raro e che
impegna l'esorcista allo stremo delle sue forze fisiche,

25
psichiche e spirituali, mettendone anzi gravemente a
rischio la salute e la vita stessa.

In altre parole, è abbastanza realistico pensare che un

esorcista possa sostenere una simile prova sovrumana
non più di quattro, cinque o sei volte nella sua vita,
almeno per quanto riguarda il cosiddetto "esorcismo
maggiore", che consiste nella cacciata di entità
demoniache che hanno preso stabilmente dimora
nell'anima di un essere umano.

Di conseguenza, pur con tutto il dovuto rispetto, ci

lasciano alquanto perplessi quegli esorcisti, come padre
Gabriele Amorth, che affermano di aver celebrato
migliaia e migliaia di esorcismi nella loro vita, e che
quasi quotidianamente avrebbero visto il demonio e lo
avrebbero combattuto. Sia come sia, dalla vicenda di
Anneliese Michel emerge un atteggiamento, da parte
delle autorità statali, che non esiteremmo a definire di
vera e propria Inquisizione scientista.

26
Chi non si sottomette alle procedure della medicina
ufficiale può essere punito a termini di legge: questo è il
monito che si ricava dalla sentenza emessa dal tribunale
tedesco che ha giudicato e condannato i genitori della
sfortunata ragazza, aggiungendo dolore a dolore, e i due
sacerdoti cattolici coinvolti nell'inchiesta.

Il fatto che Anneliese avesse rifiutato le cure mediche,

dopo averne constatato l'inefficacia, e si fosse rivolta alla
Chiesa cattolica, convinta com'era di essere vittima di
una possessione demoniaca, è stato giudicato irrilevante:
anzi, si è detto che la povera ragazza era stata
suggestionata dagli adulti e aveva finito per
autoconvincersi di essere vittima di un male
immaginario.

Come dire che un malato non ha il diritto né di formulare

ipotesi intorno ai disturbi di cui soffre, né, tanto meno, di
adottare il tipo di cure che ritiene più adatte per il suo
caso; diversamente, bisogna considerarlo incapace di
intendere e di volere e "curarlo" come lo Stato ritiene più
opportuno; se necessario, anche contro la sua volontà.

27
Bene, è confortante sapere che questi signori che si
preoccupano così tanto della nostra salute e della nostra
vita. Peccato che ci vedano con un occhio solo perché, se
davvero le loro motivazioni sono così nobili e
disinteressate, è strano che non trovino mai nulla da dire
su tutti i casi di morte, invalidità e depressione cronica
provocati dalla medicina "ufficiale", psichiatria in testa.
A quando le liste di proscrizione per pranoterapeuti,
iridologi, naturopati, maestri di Yoga e di Tai chi chuan,
seguaci di Wilhelm Reich, di Rudolf Steiner, di Christian
Science, guaritori filippini, psicochirurghi e, già che ci
siamo, astrologi, indovini e chiromanti?

Francesco Lamendola

http://www.accademianuovaitalia.it/media/com_form2co
ntent/documents/c3/a4510/f30/L'esorcismo%20di%20Ann
eliese%20Michel.pdf

28