Preot Alessandro Maria Minutella

PETRU, UNDE EȘTI?

DOSAR DESPRE SITUAȚIA ACTUALĂ DIN BISERICA

CATOLICĂ

Textul original italian: 2020 Gamba Edizioni – Verdello (BG)

Ediție provizorie în limba română realizată cu acordul și binecuvântarea autorului

traducere de VICTORIA CÂMPAN
redactare îngrijită de Letiția Câmpan

1
 Prefață

De curând, cel considerat ca fiind papa Francisc, a declasat expresia de “Vicar al lui Cristos” (Vicarius
Christi) la un simplu titlu istoric, preferând formula mai puțin angajantă de “episcop al Romei”. Chiar
munus-ul (adică însărcinarea dată de Isus lui Petru în Mt 16,18) îi aparține încă lui Benedict al XVI-lea,
întrucât acesta a renunțat numai la ministerium, adică la exercitarea activă a guvernării. Toate acestea
pot fi verificate prin lectura critică a declarației (Declaratio) prin care Benedict al XVI-lea și-a anunțat,
în 11 februarie 2013, demisia. De altfel, împotriva mărturiilor, nedezmințite vreodată, ale cardinalului
belgian Godfried Danneels și cea a englezului Murphy O' Connor, care au vorbit despre o “mafie din
Saint Gallen” care l-a constrâns pe Benedict al XVI-lea la demisie și a orchestrat alegerea lui
Bergoglio (făcând-o astfel nevalidă) - cum se va demonstra în acest dosar – chiar dacă Francisc ar fi
fost ales în mod valid, ar rămâne chestiunea nerezolvată a unui pontificat în mod evident eretic, apostat
și idolatru. Cum se mai poate vorbi despre o asistență specială a Spiritului Sfânt în exercitarea ordinară
a guvernării petrine (cum ne învață Magisterul și Tradiția), când trecem în revistă șirul nesfârșit de
greșeli doctrinale și de alegeri “pastorale” ale lui Bergoglio? De mai bine de trei ani, a început să se
constituie, încet-încet o “mică rămășiță catolică” (nefiind, de acum, chiar mică), și care îi rămâne
credincioasă lui Benedict al XVI-lea, considerându-l adevăratul papă și, ca urmare, socotindu-l pe
Francisc papă nevalid și uzurpator al tronului petrin. Nu este vorba de o alegere sentimentală sau
emoțională, ci de o poziționare inevitabilă, bazată pe indicii, care vor fi explicate în acest dosar.

Benedict al XVI-lea, ales în aprilie 2005, după guvernarea neuitatului papă Ioan Paul al II-lea, este
Vicarul lui Cristos pe deplin, întrucât munus-ul este atribuit “ad personam Petri”, nu poate fi un alt
Petru atât timp cât papa precedent își păstrează încă în mod valid mandatul. Cardinalul Bergoglio pune
mari probleme celor care se consideră și vor să rămână catolici. Pe lângă că este ales în mod nevalid, el

2
este în mod evident eretic, cu o voință încăpățânată. Dramatica înșiruire de imagini care prezintă ritul
idolatru pentru Pachamama în grădinile Vaticanului ridică o întrebare de neocolit. Este acesta cu
adevarat Vicarul lui Cristos? Este acesta Papa? Așa zisele “procese de schimbare”, ca reforme ale noii
biserici, (cum o numea von Balthasar, în timp ce Fericita Emmerick profetiza o falsă biserică, iar
monseniorul Fulton Sheen vorbea de neobiserică), sunt în mod clar în discontinuitate cu bimilenarul
patrimoniu magisterial. Însă ignoranța religioasă atât de răspândită și acțiunea de susținere mediatică a
lui Bergoglio, de parcă ar fi un popstar religios, împiedică orice conștientizare colectivă, chiar dacă
apar unele semnale pozitive. Dar o cortină de protecție de nepătruns, orchestrată de media, pune piedici
unei clarificări a situației. Dimpotrivă, cei care, ca noi, insistă asupra nevalidității Conclavului din 2013
și asupra ereziilor bergogliene sunt supuși unui proces mediatic de ridiculizare. Ceea ce ar trebui să fie
o chestiune internă a Bisericii, abordată cu seriozitate, sub plan dogmatic și canonic, devine un tabu
mediatic, exceptând rețelele sociale unde, deocamdată, este posibil să se audă glasul celor care sunt
preocupați de soarta Bisericii.

De neînțeles este cum cardinali, episcopi și preoți, congregații religioase, chiar și dintre cele
tradiționaliste, și network catolice nu-și dau seama de anomaliile evidente privind atât demisia lui
Benedict al XVI-lea, cât și alegerea cardinalului Bergoglio, dar mai ales cele privind incalificabila
derivă eretică și idolatră în care acesta din urmă a angajat Biserica. O tăcere stânjenitoare, o lipsă de
interes la scară largă, o nepăsare de neiertat, domnesc pretutindeni în Biserică, în timp ce Bergoglio
îngroapă identitatea catolică. Este posibil, ba chiar sigur, că deriva a început deja cu perioada
conciliară, așa cum susțin unii. Dar nu este suficient pentru a justifica situația actuală pentru că, în orice
caz, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea, chiar cu unele concesii, nu au rupt niciodată cu Tradiția,
dimpotrivă, au apărat-o și au ocrotit-o față de agresiunile ramurei „catoprogresiste”. Nu este vorba
numai despre un cont deschis cu modernitatea, ori cu postmodernitatea, ceea ce se întâmplă acum, nici
nu se poate reduce totul la cuceriri neașteptate, visate de mult timp, din partea catolicismului rahnerian-
progresist, dornic să vadă o Biserică antidogmatică, mondialistă și aliată cu marile puteri. Problema
este chiar mai serioasă. Este vorba de atacul final dat de satana, prințul întunericului, împotriva
Bisericii, cum a văzut și descris Papa Leon al XIII-lea în celebra lui viziune din 13 octombrie 1884.
Înțelesul este, în ultimă instanță, supranatural. Este confruntarea dintre Femeia înveșmântată în soare și
balaurul infernal din Apocalipsa, 12. Este vorba despre împlinirea celui de al treilea secret de la Fatima,
nedeclarat încă în mod deschis, care vorbea despre apostazia credinței, de înscăunarea unui fals papă

3
idolatru și venirea lui anticrist. Ici și colo, prin cercurile catolice, se observă o extremizare opusă. Ori
se radicalizează expectativa apocaliptică, ajungându-se astfel la delegitimarea oricărei rezistențe, ori
aceasta se ignoră cu totul, pierzând orice cheie interpretativă și orice grilă metodologică pentru
interpretarea a ceea ce trăim de mai bine de șapte ani în Biserică.

Lumea conservator-tradiționalistă și-a însușit o atitudine de așteptare care riscă să descalifice orice
efort. Așteaptă de fapt, resemnată, să treacă uraganul eretic al lui Bergoglio, sperând, imediat după,
într-o alegere moderată, mai atentă la exigențele tradiționaliste. Așa încât, cântatul lor adresat
Domnului în latină: “Dominus conservet eum” este cât se poate de ipocrit în somptuoasele și barocele
lor liturghii. Este vorba despre o tactică de așteptare care, foarte probabil, implică o alianță cu unii
exponenți importanți din lumea progresistă, apropiată de galaxia bergogliană. Nu își dau însă seama că
este o înșelare. În primul rând pentru că, dacă a fost nevalid conclavul din 2013, atunci rezultă nevalidă
toată seria de conclavuri succesive, până la o curajoasă sanatio Ecclesiae, care să declare nulă alegerea
lui Bergoglio. În realitate, însă, o sanatio este prevăzută pentru un act administrativ care să nu fie lovit
de nevaliditate, altfel actul este insanabil ca fiind inexistent.

Apoi pentru că, în realitate, nu va fi niciun acord și nici nu va fi respectat niciun pact clandestin între
părți, din moment ce succesorul lui Bergoglio, la rândul său nevalid, va reprezenta modelul unei
guvernări care va fi doar aparent dispusă la concesii de întoarcere la Tradiție. În realitate, va fi cea care
va deschide în mod atât de rafinat mistic încât nimeni nu-și va da seama, dar în mod definitv, porțile
anticristului.

Iar Biserica catolică, în fața acestui “monstru”, a falsei biserici, care a pus mâna pe putere în structurile
vaticane, ce soartă va avea? Oare promisiunea lui Isus care a zis: “porțile iadului nu o vor dărâma”
(Mt 16,18) va putea fi dezmințită? Nu! Pentru că, între timp există o “mică rămășiță catolică”, care nu
se contaminează cu ritualuri idolatre pentru Pachamama și continuă să rămână legată de Papa Benedict
al XVI-lea. Acest popor, astăzi răspândit și în alte regiuni din lumea catolică, mai ales în zona
hispanică, ține aprinsă flacăra credinței catolice în întunericul surprinzător al apostaziei. Acest popor
privește cu încredere spre Papa Benedict al XVI-lea, adevăratul papă și astfel se simte, prin el, în
comuniune cu Biserica, cea care există de două mii de ani, fondată de Cristos însuși, întorcând spatele
acestei noi biserici, care nu mai este catolică, fondată de masoneria internațională, ca o sucursală a Noii

4
Ordini Mondiale. “Mica rămășiță” este astăzi adevărata Biserică, chiar dacă este minoritară și
clandestină și, în plus, ridiculizată și persecutată prin martiriul moral al defăimării și al condamnării
canonice. Acest lucru a fost anticipat de însuși Benedict al XVI-lea, pe când era încă cardinal, el care
cunoștea ca puțini alții al treilea secret de la Fatima, când a zis: “totul va părea pierdut, dar la
momentul potrivit, chiar în faza cea mai dramatică a crizei, Biserica va renaște. Va fi mai mică, mai
săracă, aproape catacombală, dar și mai sfântă. Pentru că nu va mai fi Biserica celor care caută să
placă lumii, ci Biserica celor credincioși lui Dumnezeu și legii lui veșnice. Renașterea va fi lucrarea
unei mici rămășițe, nesemnificativă în aparență și totuși de neoprit, trecută printr-un proces de
purificare. Pentru că în acest mod lucrează Dumnezeu. Împotriva răului, rezistă o mică turmă”
(interviu dat unui radio german în 1969). Sunt cuvinte surprinzătoare, profetice, care descriu într-un
mod de-a dreptul fotografic situația actuală. Și frapează faptul că cel care se află în fruntea acestei
“rămășițe”, lucru pe care niciodată nu l-ar fi putut bănui, este chiar cel care a făcut această profeție. În
orice caz, cel puțin în starea actuală, din cauza regimului mediatic, orice încercare de a demonstra că în
Biserică există o situație anormală este prezentată maselor ca un complotism zădarnic și ca o banală
nostalgie pentru un trecut apus.

Epilogul guvernării bergoliene va crea o atmosferă de mare așteptare, aproape de suspensie mistică,
atât în cercurile progresiste cât și în cele tradiționaliste. Va fi așteptat numele unui papă care să ducă
înainte reformele, fără să le facă însă neplăceri catolicilor legați de Tradiție. Se înțelege că nimeni nu ar
putea spune cum ar fi posibil așa ceva. Entuziasmul pentru noua alegere va părea să reducă “mica
rămășiță” catolică, rămasă fidelă lui Benedict al XVI-lea, la rangul de sectă eretică. În realitate, cum
zice Anne Catherine Emmerick, “Dumnezeu avea alte planuri”. Tocmai din această rămășiță catolică,
Dumnezeu îl va scoate la iveală pe adevăratul succesor al papei. Acesta va fi “marele prelat” care va
conduce Biserica, prin mari prigoane, la adevărul credinței și va pune capăt dureroasei perioade de
apostazie. Poate că toate acestea vor presupune o confruntare frontală cu anticristul, dar o certitudine îl
va însufleți până la capăt atât pe marele prelat, succesorul lui Benedict al XVI-lea, cât si rămășița
catolică. Aceasta este certitudinea că Sfânta Fecioară, chiar de la început, le va însoți lucrarea de
schimbare și cuvântul de combatere a falsei biserici.

Ce ne rămâne de făcut între timp? Să ne însușim cuvintele sfântului M. Grignion de Montfort: “cum și
când vor veni toate acestea? Dumnezeu singur știe. Nouă ne rămâne sarcina de a ne ruga, de a

5
suspina și de a aștepta”.

Iată sarcina noastră: să ne rugăm, să suspinăm și să așteptăm. La care adăugăm mai ales: să rezistăm
(hypomone).

Uneori textul ar putea părea îngreunat de continuele referiri la normele canonice care, în realitate, la o
lectură atentă și răbdătoare, se vor dovedi a fi clarificări decisive. De fapt, chestiunea decisivă este
aceea de a demonstra că noi care rămânem cu tenacitate în unitate cu Papa Benedict al XVI-lea,
“teroristul alb”, cum a fost denumit în documentele secrete ale celor de la Vatileaks, nu suntem deloc,
cum vor să ne prezinte media (aflate în mâna puterii bergogliene), dubioși și incompetenți. Acesta este
mai ales scopul acestui dosar, să-i punem la punct pe detractorii noștri. E destul să observăm boicotajul
mediatic la care este supusă, din toate părțile, mica rămășiță catolică fidelă lui Benedict al XVI-lea, ca
să înțelegem temerile pe care cei din jurul lui Bergoglio le încearcă față de noi. În ciuda numărului
mereu în creștere al celor care urmăresc Radio Domina Nostra (o simplă pagină Facebook, care are mii
și mii de înscriși), embargoul mediatic se dovedește, pe cât de implacabil, tot pe atât de lipsit de
profesionalism și de deontologie. Dar nu numai atât, ci pe lângă embargoul mediatic, în netă opoziție
cu legile canonice, a fost declanșată o dură campanie de sancțiuni punitive, care merg de la suspendarea
ad divinis până la excomunicare, fără a respecta, în mod evident, canonul 41 din Codul de Drept
Canonic, care îi apără pe cei care, în fața unor indicii de nulitate, nu execută actul administrativ. Într-un
astfel de caz, legea prevede ca executorul să întrerupă (să suspende) executarea actului însuși, și orice
sancțiune apare ca un adevărat abuz de putere.

Secțiunea centrală a acestui dosar este dedicată cardinalului Bergoglio ca eretic și idolatru. Într-o
secvență realmente dramatică, va fi pusă în evidență o guvernare dezastruoasă care a adus Bisericii
daune care se dovedesc tot mai profunde, cu cât clerul și laicii nu au vrut să reacționeze. Vom insista,
mai ales, asupra nefastului eveniment din 4 octombrie 2019, când în Grădinile Vaticanului, în fața unui
Bergoglio satisfăcut și cu fața luminoasă (în timp ce e întunecat și posomorât în sanctuarele mariane,
așa cum este surprins in diverse înregistrări video), este instalat idolul diabolic, oricum cel puțin idol
păgân, al zeității Pachamama. Niciun motiv teologic și pastoral nu ar fi putut autoriza un astfel de act
care, după părerea noastră, este decisiv în dezvăluirea naturii guvernării bergogliene, până la urmă

6
diabolică și idolatră.

În orice caz, această contribuție sub formă de dosar nu se naște dintr-o dorință a unui jurnalist de a
urmări criteriile unui scoop, nici dintr-o voință polițienească de investigare, ci din inima unui preot
catolic, poziționat pe câmpul de luptă, pentru a rezista atacului inamic. Fiecare silabă a acestui text este
însuflețită de dragostea pentru Biserică, dragostea pentru Cristos și pentru suflete și de ceea ce până la
urmă este același lucru, dragostea pentru adevar. De aceea, în secțiunea concluzivă, am dedicat un
amplu spațiu profețiilor timpului nostru, în frunte cu al treilea secret de la Fatima.

Tocmai când era în curs de apariție acest dosar, apare știrea de la Vatican despre publicarea unei cărți al
cărui titlu este semnificativ pentru situația dramatică și în același timp grotescă pe care o trăim. Cartea
se intitulează: “O singură biserică”, și pune împreună concordanțele magisteriale dintre Benedict al
XVI-lea și Francisc, dar deja în titlu se află un monstrum teologic. Ce înseamnă fotografia cu cei doi
papi? Este ilogic sub orice punct de vedere. De fapt în Biserică, dintotdeauna, papa este unul singur, și
nici macar disputele din cursul schismei din secolul al XIV-lea, când s-a dat o luptă între trei papi, nu
au demolat acest adevăr dogmatic și nici logica acelui: “Tu es Petrus” (Mt 16,18). Acelor papi care
luptau între ei nu le-a venit niciodată în minte ideea unui triumvirat sau a unei diarhii papale, pentru că
de fapt așa ceva este de neconceput, deci un monstru teologic, care astăzi însă reușește să convingă
opinia publică. Sau poate, numai. Pentru că, de fapt în imaginarul colectiv, chiar și în cel laic sau
laicist, rămâne ideea clasică potrivit căreia papa trebuie să fie și poate să fie unul și numai unul singur.
Nici măcar filmul “Cei doi papi” din 2019, finanțat în stil mare și promovat de Netflix, cu participarea
lui Anthony Hopkins, nu a reușit să obțină un rezultat acceptabil. Ideea nu reușește să prindă, cu toate
încercările de “propagandă” pe care Sfântul Scaun le-a pus în mișcare. Nu va reuși niciodată să facă să
prindă ideea unui “vos estis Petri”. Într-o alternanță de declarații contradictorii, cele mai importante
organe de presă vaticane, cum se poate ușor constata, trec de la neghioaba încercare de a impune ideea
că astăzi sunt doi papi, la aceea mai puțin productivă, dar cel puțin rațională, că papa rămâne unul
singur. Problema este că, dacă se afirmă această ultimă evidență, trebuie apoi să explice cum de, între
timp, în Vatican există încă un altul care se îmbracă în alb și se semnează cu sigla papei în funcție. Iar
în fața acestei evidențe, în realitate, încurcătura este așa de mare încât, se preferă refugierea în sloganul,
cu totul inutil și nelegitim pe plan dogmatic, privind o Biserică și doi papi. Un exemplu grăitor este

7
cotidianul episcopilor italieni, Avvenire, care de altfel este în cădere liberă. În timp ce în data de 15
ianuarie 2020 găzduiește un articol, sub semnătura lui Giuseppe Lorizio, în care ideea a doi papi este
definită, fără ocolișuri, “mit fals”, de fapt este preocupat, ca organ de presă catolic, să țină în picioare
ideea însăși a doi papi. Încercercările de a face să se creadă într-o continuitate de guvernare între
Ratzinger și Bergoglio au dat până acuma faliment, pentru simplul fapt că este vorba de o minciună. Ca
dovada stă amestecul aiuritor de dezmințiri și de încercări penibile de instrumentalizare a cuvintelor lui
Benedict al XVI-lea în favoarea lui Bergoglio, o operațiune nicicând reușită. Acele Appunti din aprilie
2019 au oprit interpretarea pedofiliei din Biserică în cheie exclusiv psihologică, cum voia Bergoglio.
Tot astfel cartea scrisă cu cardinalul Sarah, “Dal profondo del nostro cuore” (Cantagalli 2020), a servit
la a potoli entuziasmele, după Sinodul privind Amazonia, legate de abolirea celibatului preoților. Nu
există niciun punct de coeziune între Benedict al XVI-lea și Bergoglio. Orice încercare de a-i uni într-o
singură gândire este pură ideologie de regim. Dovadă stă ceea ce relatăm aici. În ianuarie 2020, cu
puțin înainte de a se abate asupra Italiei virusul Covid-19, s-a aflat că la Castel Gandolfo a fost distrusă
mica vie de câteva rânduri, dăruită lui Benedict al XVI-lea. Bătrânul pontif a vrut ca plantele să fie
așezate într-un colț al grădinii în paralel cu statuia Bunului Păstor, pentru a-i sublinia valoarea
simbolică. Când sosea la Castel Gandolfo cu elicopterul pentru a petrece câteva zile în compania
fratelui său, pontiful bavarez prefera acel colț ferit al grădinii plin de verdeață unde, în fundal, se
profila Isus. Acea zonă a grădinii a fost răvășită și victima principală a fost mica vie a lui Ratzinger
care a fost smulsă, dezrădăcinată, desființată. În Vatican nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Un
adevărat afront la memoria lui Benedict al XVI-lea.

Va fi nevoie de o purificare profundă și de o verificare complexă privind cauzele adevărate care l-au
dus pe Benedict al XVI-lea la demisie în februarie 2013, și pe cardinalul argentinian Bergoglio să
ocupe în mod nevalid tronul lui Petru în conclavul din 13 martie 2013 și cum Biserica, înainte de toate,
este a lui Isus Cristos, nu putem avea dubii că, mai devreme ori mai târziu, situația va fi clarificată de
Mirele ei în persoană.

8
Nota Autorului

Textul acestui dosar este însoțit, ca o completare finală, de o listă destul de amplă de link-uri și de un
repertoriu fotografic numerotat, care poate fi urmărit dacă se vrea, chiar în lectura textului. Ambele liste
– link-uri și fotografii – sunt așezate la sfârșitul acestui dosar. Ordinea link-urilor urmărește conținutul
textului. Astfel fiecare va putea să le urmărească în mod autonom. Link-urile sunt distribuite potrivit
succesiunii celor patru capitole.

13.09.2020 Preot Alessandro M. Minutella

9
 PRIMUL CAPITOL

CINE ESTE PETRU?

Pentru un botezat catolic a ști cine este papa este un lucru fundamental, nu numai pentru că acesta este
urmașul lui Petru, cel căruia Isus Cristos i-a zis: “tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica
mea” (M 16,18), dar și pentru că, în virtutea acestei încredințări divine, papa este garantul credinței și
principiul vizibil al comuniunii în cadrul Bisericii în întreaga lume. Părinții Bisericii, tocmai de aceea
au folosit maxima: “ubi Petrus ibi Ecclesia”, “unde este Petru acolo este Biserica”.

În textele Noului Testament, găsim trei mari referiri la munus-ul petrin. Există fragmentul, deja citat,
din M 16,18-19: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea iar porțile Iadului nu o vor
birui. Ție îți voi da cheile Împărăției Cerurilor și orice vei lega pe pământ, legat va fi în ceruri, iar
orice vei dezlega pe pământ, dezlegat va fi în ceruri”. Este vorba despre textul pe care s-a întemeiat
munus-ul petrin, care este de origine divină și care îl identifică pe Petru ca și cap al colegiului apostolic
și deținător al cheilor. Alt fragment este L 22,32: “întărește-i pe frații tăi” în cadrul cinei de pe urmă, în
care Isus pune în lumină celălalt aspect al munus-ului petrin, acela de a-i întări pe frați în credință, ca
cel dintâi garant a ceea ce numim depositum fidei. În sfârșit, mai este I 21,16: “paște oițele mele” care
indică ministerul pastoral al lui Petru, ca păstor universal al turmei, prin acel amoris officium despre
care vorbește Sfântul Augustin. Petru este, deci, garant al credinței, cap al Bisericii văzute, păstor
universal. Biserica, de-a lungul secolelor, i-a atribuit diferite titluri, între care: Vicar al lui Cristos,
Pontif Roman, Păstor al Bisericii universale, Doctor al tuturor credincioșilor, Servitorul Servitorilor lui
Dumnezeu. Părinții Bisericii, încă din epoca post apostolică, au putut aprofunda tema munus-ului
petrin, recunoscând, practic imediat, episcopului Romei un caracter primațial asupra întregii Biserici. În
cursul secolelor, munus-ul s-a îmbogățit (ori sărăcit, în funcție de punctele de vedere) cu ulterioare

10
caracteristici, dar nucleul central, decurs din Evanghelie, ca normă voită de Cristos însuși, a rămas
neschimbat: Petru este capul colegiului apostolic și, ca atare, este însuși Vicarul lui Cristos pe pământ.

Catehismul Bisericii Catolice la numarul 881 îl definește pe Petru “păstorul întregii turme”. Și tocmai
prin aceasta, în ultima redactare a Codului de Drept Canonic, se afirmă că papa are “asupra Bisericii
putere deplină, supremă și universală, pe care o poate întotdeauna exercita în mod liber” (CJC 331).
Catehismul, la numărul 937, adaugă în plus că “se bucură, din orânduire divină, de putere supremă,
deplină, nemijlocită și universală în ceea ce privește grija pentru mântuirea veșnică a oamenilor”.
Ecleziologia postconciliară, chiar dacă a pus uneori în valoare în mod unilateral tema colegialității, nu a
reușit să dăuneze în vreun fel datul dogmatic privind munus-ul petrin.

Pontiful roman primește autoritatea supremă asupra Bisericii printr-o alegere legitimă (CJC: Can. 331
– Episcopul Bisericii Romei, în care durează necontenit funcția pe care Domnul a acordat-o numai lui
Petru, primul dintre Apostoli, și care trebuie să fie transmisă succesorilor săi, este capul Colegiului
Episcopilor, Vicarul lui Cristos și Păstorul Bisericii întregi pe acest pământ; de aceea, el, în virtutea
funcției sale, se bucură în Biserică de puterea ordinară supremă, deplină, nemijlocită și universală, pe
care poate să o exercite întotdeauna în mod liber.). Dacă lipsește unul dintre criteriile unei alegeri
legitime, cel ales nu este papa și nu are nicio autoritate asupra Bisericii. În decursul secolelor, s-a putut
asista la o serie de bătălii între familiile nobile romane, mai ales în epoca medievală, pentru alegerea
unui nou papă. Au existat perioade de sede vacante, din cauza imposibilității unui acord în cadrul
conclavurilor, care s-au prelungit pentru mult timp. Perioada cea mai lungă a fost de doi ani și zece luni
(deci, aproape trei ani), între 1268 și 1271, care s-a încheiat cu alegerea lui Grigore al X-lea. În epoca
modernă, perioada de sede vacante cea mai extinsă a fost aceea între moartea papei Pius al VIII-lea și
alegerea lui Grigore al XVI-lea, în 2 februarie 1831 (cu o durată de 63 de zile). Între moartea lui Ioan
Paul II și alegerea lui Benedict al XVI-lea au trecut treisprezece zile de sede vacante, perioada cea mai
scurtă din istoria recentă. Nu există însă, totuși, cel puțin nu în mod oficial și cu așa multe suspiciuni
(ca în cazul conclavului din 2013), că ar fi fost o alegere nevalidă.

În privința criteriilor de nevaliditate a alegerii unui papă, cum vom vedea, intervine recentul document
al lui Ioan Paul al II-lea, Universi Dominici Gregis, Constituția Apostolică (din 22 februarie 1996), care
stabilește criteriile de validitate a unui conclav (mai ales la numerele 79, 81, 82). Pentru alegerea

11
cardinalului Bergoglio s-au prezentat nu puține detalii care ne fac să-l considerăm nevalid.

Dacă alegerea a fost făcută altfel decât este prescris, avem de-a face cu nulitate și nevaliditate conform
prevederilor canonice, lucru care conduce la imposibilitatea sanării actului. De fapt, în vreme ce actul
nul poate fi sanat de către autoritatea competentă, actul nevalid este insanabil și se consideră ca
inexistent din punct de vedere juridic. (Această distincție nu există în legislația civilă românească,
unde se vorbește de acte juridice lovite de nulitate absolută – care nu pot produce niciun efect juridic și
de acte lovite de nulitate relativă – care poate fi acoperită in anumite situații sau pot produce anumite
efecte – n.t.) Acest lucru este foarte important de luat în seamă, pentru că astăzi, la distanță de câțiva
ani, se pare că unii ar vrea să procedeze la sanarea nevalidității alegerii lui Bergoglio, petrecută în 13
martie 2013, nevaliditate care, de acum, e sigură. Dar, repetăm, potrivit legii, doar un act nul poate fi
sanat, în timp ce un act nevalid rămâne insanabil. Sanarea în Dreptul Canonic se prezintă ca o
remediere destinată a face eficace un act care la început era nul, dar dacă actul este nevalid nu se poate
face nicio sanare. În timp ce actul nul se poate bucura de o eficacitate precară pe baza aparenței ei și
poate fi susceptibilă de sanare, actul inexistent este lipsit de orice efect juridic și nu i se poate aplica
niciun instrument de remediere.

Deci, dacă Bergoglio a fost ales în mod nevalid, nu există nicio manevră sau inițiativă, nici chiar dacă
ar fi promovată de Colegiul cardinalilor ori de unul dintre Dicasteriile vaticane competente, care să
poată interveni pentru a face actul valid, din moment ce, fiind recunoscut ca nevalid, este inexistent.
Canonul 10 din CJC prescrie că: “Trebuie să fie considerate anulante ori incapacitante numai acele
legi în care este stabilit în mod expres că un act este nul sau că o persoană este incapabilă ”. Depoziția
cardinalului elector Godfried Danneels, depoziție care nu a fost dezmințită încă, introduce suspiciuni de
nevaliditate a alegerii. Organelor competente le revine obligația de a interveni și de a clarifica această
problemă, în schimb asistăm la o boicotare fără precedent în istoria Bisericii.

Pe urmele a ceea ce a fost dispus deja de papa Grigore XV în 1621 (Gregorius XV, Const. Ap. Aeterni
Patris), și succesiv de Pius X în 1904 (Pius X, Const. Ap. Vacantis Apostolicae Sedis, nr. 78), Pius al
XII-lea vorbește în mod expres despre trei cazuri: “Dacă din întâmplare alegerea s-ar fi făcut altfel
decât este indicat mai jos: - în scrutin prin voturi secrete, cu buletine de vot, de către trei sferturi
dintre Cardinalii prezenți în Conclav, plus încă un vot; - prin compromisul făcut deopotrivă de toți

12
Cardinalii prezenți în Conclav, fără ca vreunul să fie în dezacord, și în așa fel încât niciunul să nu se
aleagă pe el însuși; - ca prin inspirație, fără să fi avut loc vreun acord precedent privind persoana,
deopotrivă de către toți Cardinalii prezenți în Conclav, ca de obicei, tot așa ca niciunul să nu fie în
dezacord, prin cuvântul 'eligo' exprimat cu voce inteligibilă sau în scris; prin însuși acest fapt să fie
nulă și nevalidă fără nicio declarație și prin urmare să nu-i confere celui ales niciun drept” (Pius al
XII-lea, Const. Ap. Vacantis Apostolicae Sedis, nr. 90). Dat fiind că dintre cele trei moduri valabile
atunci, acum este în vigoare numai cel prin scrutin, unul dintre motivele pentru care o alegere este
nevalidă este de a proceda printr-o formă diferită de cea prescrisă. Prin aceasta, alegerea trebuie
declarată nevalidă, dacă nu se respectă condițiile legate strict de actele elective. Așa cum ne învață
limbajul juridic, normele strict legate de alegere pot fi numite „anulante” („irritantes” = care prescriu
nulități în codul canonic) în raport cu alegerea însăși, ca de altfel toate acelea care, chiar nefiind strict
conexe, au fost definite ca atare în același act normativ.

Acolo unde legislația consideră că nu este nevalidantă (adică cauză de nevaliditate) o normă privitoare
strict la actul electiv, trebuie să o spună în mod expres în aceeași normă, ca de exemplu în cazul
alegerii simoniace: “dacă în alegerea Pontifului Roman s-ar fi săvârșit – Doamne ferește – crima
simoniei, hotărăsc și declar că toți cei care s-ar fi făcut vinovați de ea vor cădea în excomunicare latae
sententiae și că este totuși ridicată nulitatea sau non validitatea acestei pregătiri simoniace, pentru ca
pentru acest motiv – așa cum a fost stabilit de Predecesorii mei – să nu fie atacată validitatea alegerii
Pontifului Roman” (Universi Dominici Gregis, 78). Ceea ce înseamnă că în alte cazuri, în care nu se
spune în mod expres, legislația va considera nevalidantă oricare dintre normele privind actul electiv,
chiar din momentul în care se contravine împotriva acesteia.

Prin urmare, pentru un botezat catolic, a ști cine este papa este de importanță vitală, așa cum este
decisiv ca conclavul să fie considerat valid, altfel am avea de a face cu un papă nevalid și care nu este
învestit cu munus-ul petrin, deci nelegitim, întrucât inexistent.

Faptul, în sine grav, că cea mai mare parte dintre credincioșii catolici ignoră seriozitatea problemei, nu
împiedică să fie oricum validă legea privind pedeapsa sancționată. Adică, așa cum zice canonul 15
§1: Ignoranța sau eroarea cu privire la legile anulante și incapacitante nu împiedică efectul acestora,
în afară de cazul când este stabilit în mod expres altfel.”. Atât în cazul subiecților implicați, cât și în

13
cazul supușilor, ignoranța privind legea anulantă și incapacitantă nu este impediment pentru aplicarea
ei. Dacă Bergoglio a fost ales în mod nevalid, rămâne ca atare, independent de faptul că acest lucru este
știut sau nu. Ignoranța, deci, nu se presupune pentru validitatea legii (canonul 15 §2).

PAPA ESTE DECISIV PENTRU BISERICĂ. A NU ȘTI CINE ESTE PAPA ESTE DELICT
CANONIC

Scriptura și datul dogmatic și teologic confirmă, astfel, cât de decisiv este papa pentru Biserică. Acest
lucru este confirmat și de Codul de Drept Canonic (CJC) care zice în mod expres că lipsa de supunere
față de papa trebuie să se considere un act schismatic. El afirmă în canonul 751:“se numește (…)
schismă refuzul supunerii față de Pontiful Roman sau refuzul comuniunii cu membrii Bisericii supuși
acestuia”. Dacă, deci, cine nu recunoaște ori nu se supune adevăratului Pontif Roman, devine
schismatic. Iar pedeapsa pentru aceste delict canonic este foarte dură, cum afirmă CJC 1364 §1:
“apostatul de la credință, ereticul sau schismaticul cad în excomunicarea latae sententiae”. Asfel cine
nu se supune papei este excomunicat fără a fi nevoie de o comunicare formală. În același mod în care
dacă te supui unui papă ales în mod non valid ești la fel excomunicat, mai ales când este vorba despre o
ignoranță vinovată.

Iată de ce este atât de important pentru orice catolic botezat să știe cine este cu adevărat papa, căruia să
i se supună cu tot respectul inteligenței și al voinței.

Ar putea cineva să se justifice în această privință printr-o presupusă ignoranță privindu-l pe papa?
Adică, este posibil ca un catolic botezat să ignore cine este cu adevărat Pontiful Roman și astfel să-și
continue viața de credință fără primejdia și riscul excomunicării? Nu, potrivit prevederilor de până
acum ale Codului, care nu admite ignoranța sub acest aspect. Canonul 748 §1 zice: “§ 1. Toți oamenii
sunt ținuți să caute adevărul cu privire la Dumnezeu și Biserica sa și, cunoscându-l, au, în virtutea
legii divine, obligația și dreptul de a-l îmbrățișa și de a-l păstra”.

Este deci o obligație căutarea adevărului în lucrurile care privesc Biserica; Codul adaugă că adevărul
apoi nu trebuie ignorat, ci odată cunoscut te obligă. Această obligație nu este o greutate, ci o garanție.

14
Prin ignoranță se înțelege lipsa cuvenitei cunoașteri; nebăgarea de seamă este lipsa de atenție; eroarea
este, însă, o cunoaștere inexactă, o judecată falsă. Ignoranța (echivalată cu nebăgarea de seamă și cu
eroarea) pentru a fi cauză de disculpare trebuie să fie nevinovată și, potrivit canonului 15 §2, nu se
prezumă: Ignoranța sau eroarea cu privire la o lege sau la o pedeapsă sau la un fapt personal sau la
un fapt străin notoriu, nu se presupune”.

CAPITOLUL DOI

CINE ESTE ASTĂZI PAPA?

În capitolele următoare sunt aduse la lumină evidențele privind falsa alegere în scaunul pontifical a
cardinalului argentinian Jorge Mario Bergoglio, petrecută în 13 martie 2013.

De aici decurge că papa în funcție, deținător al munus-ului petrin, este Benedict al XVI-lea, a cărui
demisie, după norma din CJC 332 §2, este nevalidă și cine nu este în comuniune cu el este vinovat
potrivit normei din CJC 751: “Se numește erezie negarea cu încăpățânare, după primirea Botezului, a
unui adevăr ce trebuie crezut cu credință divină și catolică, sau îndoiala perseverentă față de el;
apostazie, respingerea totală a credinței creștine; schismă, refuzul de a se supune Suveranului Pontif
sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuși lui”.

Pentru ca să poată fi considerat valid conclavul din 2013 este necesar să se accepte că demisia lui
Benedict al XVI-lea a fost validă. Dar legea canonică amintește că actul de demisie a Pontifului Roman
trebuie să fie efectuat în deplină libertate, însă sunt bine cunoscute opoziția și presiunile mari la care a
fost supus Benedict al XVI-lea ca să ajungă la demisie. Canonul 332 §2 zice: “Dacă se întâmplă ca
Pontiful Roman să renunțe la funcția sa, pentru validitate este necesar ca renunțarea să fie făcută în
mod liber și manifestată în mod regulamentar, fără însă să fie acceptată de cineva”. Vom arăta în
cele ce urmează criteriile și indiciile de necombătut atât în privința lipsei de libertate cât și în privința
manifestării necorespunzătoare, deci nevalide, a cunoscutei Declaratio a lui Benedict al XVI-lea din 11
februarie 2013 (cu greșeli formale atât de evidente încât trebuie considerate intenționate). Pe de altă

15
parte, în legătură cu greșelile formale din Declaratio, canonul 17 amintește că “Legile ecleziastice
trebuie înțelese conform semnificației proprii a cuvintelor, considerate în text și în context”.

Dacă demisia lui Benedict al XVI-lea este nevalidă după norma din CJC 332 §2 (cum este dovedit de
prețioasa mărturie a cardinalului Danneels), cardinalul Bergoglio este prin aceasta capul unei false
biserici schismatice, și nu Pontiful Roman. Ca urmare, toți cei care se supun lui și succesorilor lui, și
care îl resping pe Benedict al XVI-lea ca succesor legitim al lui Petru, rezultă a fi de facto et de jure
schismatici și excomunicați în baza normei canonului 751. Chiar dacă se află în ignoranță, care în
drept este condamnată. Punctele care urmează în dosar sunt organizate în acest mod: a) evidențe ale
nevalidității alegerii cardinalului Jorge Mario Bergoglio în conclavul din 2013; b) evidențe ale faptului
că Benedict al XVI-lea este papa în funcție, ca urmare a nevalidității demisiei anunțate în 11 februarie
2013; c) lectura și aprofundarea numitei Declaratio; d) indicii și diferite “semnale” încredințate în
acești ani de către însuși papa în funcție, Benedict al XVI-lea (veșmântul alb, inelul, semnătura,
rezidența, numele, stema, etc.); e) culegere de indicii în favoarea punctului 'a' (referiri la “Mafia din
Sankt Gallen” și alte declarații ale cardinalului Danneels nedezmințite vreodată); f) demonstrarea
ereziilor cardinalului Bergoglio și inconciliabilitatea lor cu chestiunea privind alegerea lui validă; dacă
el ar fi de fapt papa, ar fi problematic să se concilieze erezia vădită a papei cu promisiunea lui Cristos
(M 16,18: “porțile iadului nu o vor birui”); g) confirmări ale izvoarelor magisteriale în această
privință; h) listă de profeții foarte cunoscute care susțin situația actuală din Biserică, cu prezența a doi
papi, dintre care unul în mod necesar fals (secretul al treilea de la Fatima, viziunea lui Leon al XIII-lea,
aparițiile Madonnei del Buon Successo, etc.).

JORGE MARIO BERGOGLIO NU ESTE PAPA ȘI ESTE EXCOMUNICAT LATAE

SENTENTIAE

În 13 martie 2013 nu a avut loc nicio alegere a unui papă. Codul de Drept Canonic impune ca, atâta
vreme cât domnește Pontiful Roman, nu se poate convoca un conclav pentru a alege un altul, decât
dacă papa personal a decis să-și dea demisia (canonul 332 §2, care prevede “libere” și “rite
manifestur”). Pentru ca demisia să fie validă trebuie, deci, să fie făcută în mod liber și corect din punct

16
de vedere formal, aspecte care, după cum vom vedea mai încolo – în examinarea numitei Declaratio a
lui Benedict al XVI-lea – lipsesc în mod vădit.

Canonul 332, al paragrafului 1, precizează în plus ceva și mai important: “Pontiful Roman obține
puterea deplină și supremă asupra Bisericii prin alegerea legitimă, acceptată de el”. Chestiunea pe
care urmează să o aprofundăm privește tocmai acest aspect substanțial. Alegerea din 13 martie 2013
este nulă și nevalidă în sensul Codului de Drept Canonic și potrivit dispozițiilor Constituției Apostolice
“Universi Dominici Gregis”. Deci, așa numitul papa Francisc, de facto et de jure nu există.
Alegerea lui a fost făcută în timp ce domnește încă Benedict al XVI-lea, în plus – potrivit
declarațiilor cardinalului Danneels – conclavul din 2013 este nevalid din cauza orchestrării
candidatului, pedepsită cu excomunicarea latae sententiae.

Conclavul care l-a ales pe cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio în 13 martie 2013 este nevalid
și sub excomunicare latae sententiae, în virtutea normei Constituției Apostolice Universi Dominici
Gregis (22 februarie 1996), la numerele 79, 81 și 82.

Redăm, pentru o mai bună înțelegere, numerele citate.

Nr. 79 “interzic oricui, chiar dacă ar fi cineva învestit cu demnitatea Cardinalatului, să încheie vreo
înțelegere, cât timp Pontiful este în viață și fără să îl fi consultat, privind alegerea Succesorului său,
ori să promită voturi, ori să ia decizii în această privință prin înțelegeri private”.

Nr. 81: “Cardinalii electori să se abțină, în plus, de la orice formă de tratative, acorduri, promisiuni și
alte angajamente de orice fel, care i-ar putea constrânge să dea sau să nege votul unuia sau unora.
Dacă aceasta în realitate s-ar fi făcut, chiar și sub jurământ, decretez că un astfel de angajament este
nul și nevalid și că nimeni nu este ținut să îl respecte; și chiar de acum stabilesc excomunicarea latae
sententiae pentru cei care nesocotesc această interdicție. Nu întenționez, totuși, să interzic ca pe
durata de Sede Vacante să aibă loc schimburi de idei privind alegerea”.

Nr. 82: “Tot astfel, le interzic Cardinalilor să facă, înainte de alegere, acorduri, ori să-și ia
angajamente de comun acord, obligîndu-se să le pună în practică în cazul în care unul dintre ei ar fi

17
ales la Pontificat. Și aceste promisiuni, în cazul că în realitate ar fi fost făcute, chiar și sub jurământ,
le declar nule și nevalide.

Am văzut, în primul capitol, că unul dintre motivele pentru care alegerea este nevalidă și nulă este când
în vederea ei se procedează printr-o formă diferită de cea prescrisă. În plus, am văzut că în vreme ce
actul nul poate fi sanat de autoritatea competentă, actul nevalid este insanabil și trebuie considerat ca și
cum nu ar fi fost efectuat, sau altfel spus, inexistent din punct de vedere juridic. Dacă conclavul din
2013 rezultă nevalid, el nu poate fi sanat în niciun chip, pentru că rămâne un act inexistent. În
literatura canonistică se folosește în mod obișnuit termenul „sanare” într-un sens foarte larg, dându-i
ca înțeles numai efectul de a face să fie eficace un act care până atunci nu era. Un punct esențial admis
de comun acord este că această sanatio operează ca remediu care înlătură obstacolele care împiedicau
actul existent să aibă eficacitate juridică, adică sanarea se referă întotdeauna la acte nule dar existente.
În cazul specific, însă, actul este, așa cum s-a zis deja, inexistent. Este un dat incontestabil că Codul din
1983, la fel ca cel precedent, a vrut să declare ineficacitatea juridică a actelor lipsite de elementele
esențiale împreună cu constituirea nulității de acte existente din punct de vedere natural dar lipsite de
anumite condiții cerute de lege ad validitatem. În rest, redactorii materialelor noului Cod erau
conștienți de aceasta, chiar apărând categoria inexistenței actelor. Consecința cea mai importantă a
inexistenței este cea a incapacității radicale de a produce efecte juridice, chiar și precare, cum se poate
întâmpla în cazul actului nul și, ca urmare, imposibilitatea de a sancționa actul, atât prin prescripție cât
și prin convalidare. Este valabil aici cu toată intensitatea principiul “quod nullum est nullum parit
effectum” (ceea ce este nul nu produce niciun efect), care se răsfrânge asupra regulii privind
imprescriptibilitatea. Constituția este clară în privința modalităților care fac nevalidă alegerea. După
mai puțin de un an de la conclavul din 2013, au ieșit la iveală diferite indicii, grație declarațiilor unor
jurnaliști și, mai ales, ale răposatului cardinal belgian Godfried Danneels, care a vorbit despre o “mafie
din Sankt Gallen” (foto 1), care a pus la cale demisia lui Benedict al XVI-lea și a orchestrat alegerea lui
Bergoglio. Cardinalul (foto 2) a fost între protagoniștii alegerii lui Bergoglio, tocmai de aceea apare,
fără nicio justificare plauzibilă, în balconul de la Sfîntul Petru, alături de noul ales, împreună cu un alt
mare susținător, cardinalul brazilian Claudio Hummes (foto 3).

În noiembrie 2014, jurnalistul catolic englez Austen Ivereigh, fost secretar al cardinalului Murphy
O'Connor (membru autoritar al “mafiei din Sankt Gallen”), a publicat o carte, cu titlul “The Great

18
Reformer” (foto 4). Cartea, netradusă în italiană, conține o dezvăluire uluitoare privind conclavul din
2013 și alegerea lui Bergoglio. Se vorbește despre un “team Bergoglio”, care a lucrat pentru a
promova, până la a manevra, în vizibilă opoziție cu Constituția Apostolică Universi Dominici Gregis,
alegerea cardinalului argentinian ca papă. Acest team Bergoglio, tot potrivit dezvăluirilor lui Ivereigh,
era compus din cardinalii Murphy O'Connor, Kasper, Danneels și Lehmann. Știrea a făcut imediat
ocolul lumii. Dintre aceștia, doi sunt decedați, ceilalți doi au făcut, în mod neașteptat, chiar și pentru
Sfântul Scaun, un răsunător coming out care impune exercitarea legii bisericști, pentru a declara
inexistent însuși actul conclavului din 2013.

În data de 1 decembrie 2014, purtătorul de cuvânt al Sălii de Presă a Vaticanului, padre Federico
Lombardi, se grăbea să precizeze că “toți cei patru cardinali numiți neagă în mod explicit descrierea
faptelor”. Declarație incredibil de falsă și mincinoasă. De fapt, la distanță de mai puțin de un an, la
sfârșitul lui septembrie 2015, chiar unul din cei patru cardinali din numitul team Bergoglio, mai precis
cardinalul belgian Godfried Danneels, prezentând o autobiografie în franceză (foto 5), netradusă în
italiană, recunoaște existența unui grup de cardinali care a lucrat pentru a controla succesiunea lui Ioan
Paul al II-lea în 2005, proiect falimentat prin alegerea validă a lui Benedict al XVI-lea. În continuare,
acest team de cardinali, ale căror nume sunt precizate de Danneels (fără nicio dezmințire din partea
celor implicați, dimpotrivă, cu confirmarea, de această dată a lui Murphy O'Connor), care se reunea în
mod periodic în orașul elvețian Sankt Gallen, a lucrat pentru a-l constrânge la demisie pe papa Benedict
și pentru pregătirea alegerii lui Bergoglio. Sfântul Scaun, care astfel a fost dezmințit în mod răsunător
în declarația din decembrie 2014, de data aceasta a tăcut de tot, fără nicio dezmințire. Cardinalii
nominalizați de Danneels ca membri ai “mafiei din Sankt Gallen” sunt: Kasper, Silvestrini, Van Luyn,
Martini, Murphy O'Connor, Lehmann, da Cruz, Husar și Hume. Dintre aceștia niciunul nu a dezmințit
apartenența. Unii sunt deja decedați. O'Connor a vrut chiar să confirme că a făcut parte din aceasta. Ei
au lucrat, prin acorduri transversale, pentru a fi ales Bergoglio, căzând astfel sub excomunicare latae
sententiae potrivit normei Constituției Apostolice Universi Dominici Gregis 81: “Cardinalii electori
să se abțină, în plus, de la orice formă de înțelegeri, acorduri, promisiuni și alte angajamente de orice
fel, care i-ar putea constrânge să dea sau să nege votul unuia sau unora. Dacă acest lucru, în
realitate, s-ar fi făcut, chiar și sub jurământ, decretez că acest angajament este nul și nevalid și că
nimeni nu este ținut să îl respecte; chiar de acum stabilesc excomunicarea latae sententiae pentru cei
care nesocotesc această interdicție”.

19
Henry Sire, în cartea sa The Dictator Pope, și Michael Voris, pe situl tradiționalist Church Militant, fac
legătura între acest grup și ex cardinalul Theodore Edgar McCarrick, redus la starea laicală pentru a se
fi făcut vinovat de abuzuri sexuale, protejat – cum susține monseniorul Carlo Maria Vigano – de însuși
Bergoglio. Alți autori, ca John J. Aréchiga, susțin că această conspirație invalidează în totalitate
alegerea papei Francisc, astfel încât, de facto et de jure, el nu este papă.

Cum se poate că Sfântul Scaun s-a grăbit să dezmintă existența acelui “team Bergoglio”, în acel
briefing din 1 decembrie 2014, dar a tăcut cu totul în privința declarațiilor cardinalului Danneels asupra
“mafiei din Sankt Gallen”? În primul caz padre Lombardi îl dezminte pe jurnalistul englez Ivereigh, în
cel de al doilea caz nici el nicio altă voce de la Sfântul Scaun nu intervine asupra declarațiilor explozive
ale lui Danneels. Cum e posibil? De data aceasta nu este un jurnalist cel ce vorbește, nici un simplu
credincios, ci un cardinal, în plus prieten al lui Bergoglio, și el rostește și alte nume, între care Martini.
Cum se explică tăcerea asurzitoare a Sfântului Scaun?

Cum de nu există nicio replică din partea Sfântului Scaun privind confirmarea cardinalului O'Connor
de a fi făcut parte din conspirație?

Cardinalul Danneels face declarații surprinzătoare citând nume, locuri, date. Cum de nu a existat nicio
dezmințire nici din partea cardinalilor implicați, nici din partea Sfântului Scaun?

Cardinalul Danneels apare lângă Bergoglio în ziua alegerii în balconul de la Sfântul Petru, deși nu are
niciun titlu pentru aceasta. Este evident că, împreună cu cardinalul brazilian Hummes, este acolo ca
“premiu” pentru optima operațiune. După declarațiile din 2015, cardinalul Danneels iese din scenă.
Este izolat și uitat.

Între timp, în Italia, episcopul emerit de Ferrara, monsenior Luigi Negri, declară textual: ¨unii episcopi
unelteau pentru ca Benedict să fie înlăturat și să fie înlocuit de alții, făcând în cantonul din Sankt
Gallen acele întâlniri cu caracter... Se numeau... chestia aceea din Sicilia... mafia! Eu deduc aceste
informații din biografia cardinalului Danneels, arhiepiscop de Bruxelles până acum zece ani... aceste
lucruri sunt povestite, cu nume și prenume”. Episcopul Luigi Negri nu a dezmințit niciodată aceste

20
declarații. Deci, cum se poate că Sfântul Scaun, și în acest caz, a tăcut cu totul, fără a dezminți? Și, pe
lânga aceasta, cum de, după aceste declarații, monseniorul Negri a dispărut de pe scena publică?

În SUA, monsenior René Henry Gracida, episcop emerit din Corpus Christi, Texas, a declarat public că
se îndoiește de validitatea renunțării lui Benedict al XVI-lea încă din prima zi, și că se îndoiește de
validitatea conclavului din același motiv. Cu atât mai mult, s-a îndoit de validitatea conclavului când, în
2015, a explodat știrea existenței așa zisei “mafia din Sankt Gallen”. Nicio dezmințire nici în cazul lui
din partea Sfântului Scaun. Tăcere și aici!

În Polonia, acum un an, monsenior Jan Pawel Lenga, arhiepiscop emerit de Karaganda (Kazahstan), a
declarat că papa Bisericii catolice rămâne Benedict al XVI-lea și că Bergoglio este antipapa, eretic și
apostat, ales în mod nevalid prin manevre legate de “mafia din Sankt Gallen”. Nicio dezmințire din
partea Sfântului Scaun. Tăcere și în acest caz!

În Polonia, acum un an, monsenior Jan Pawel Lenga, arhiepiscop de Karaganda (Kazahstan), a declarat
că papa Bisericii catolice rămâne Benedict al XVI-lea și că Bergoglio este antipapa, eretic și apostat,
ales prin manevre legate de “mafia din Sankt Gallen”. Nicio dezmințire, nici aici, din partea Sfântului
Scaun. În afară de zvonuri privind încercări de a-i închide gura episcopului polonez prin adevărate
criterii sovietice.

Luat în totalitate, deci, Sala de Presă a Vaticanului, în cursul acestor ani, a fost în stare să dezmintă o
singură dată, în decembrie 2014. Apoi, însă, a tăcut până astăzi. Este o tăcere care îmbracă aspectul
unei confirmări a indiciilor. Nu există nici cea mai mică dezmințire a numeroaselor declarații din acești
ani, privind nevaliditatea demisiei lui Benedict al XVI-lea și a conclavului din 2013, prin simplul motiv
că declarațiile sunt ADEVĂRATE, DE NECOMBĂTUT. Ele sunt făcute de cardinali și episcopi, și
totuși Sfântul Scaun le-a ignorat cu totul, în încercarea de a îngropa dovezile zdrobitoare.

E în desfășurare o încercare de a reduce suspiciunile, dovezile neașteptate, privind nevaliditatea

conclavului din 2013, la o formă de complotism, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu chestiunea celui de
al treilea secret de la Fatima. Toate grupurile și realitățile, precum și fiecare individ în parte, care au pus
în lumină văditele contradicții ale Sfântului Scaun în gestionarea celui de al treilea secret (suspiciuni

21
care, de fapt, au fost apoi considerate valide, cum va zice însuși Benedict al XVI-lea în 2010), erau
descalificate moralmente ca grupuri contra papei ori contra Bisericii. O delegitimare morală care se
încheie cu uitarea chestiunii. Grupurile care aveau suspiciuni privind manipularea celui de al treilea
secret aveau dreptate. Astăzi avem dovada. A fost doar o chestiune de timp. Și totuși aici este în joc
ceva mai substanțial, este în joc Biserica, papa. Cine este astăzi cu adevărat papa?

Privind în ansamblu, o tăcere complice domnește peste tot, acoperind chiar și galaxia de situri si
networks catolice cu orientare tradiționalistă. Chiar și jurnalistul Antonio Socci, primul susținător al
nevalidității alegerii lui Bergoglio, azi îl numește papa. Galaxia tradiționalistă a sfârșit prin a se face
complice tăcerii adânci asupra chestiunii, considerând prea slabe indiciile, și susținând un papa cu iz
eretic, în așteptarea unei sanatio Ecclesiae. Amintim din nou ce ne învață legea canonică, și anume că
actul nevalid este insanabil și trebuie considerat ca neînfăptuit, ori din punct de vedere juridic
inexistent. Posibilitatea unui conclav valid după cel nevalid din 2013 nu este prevăzută de lege.

Pentru mai multe detalii, cronologia informațiilor privind așa zisul “team Bergoglio” (nume alternativ
pentru “mafia din Sankt Gallen”) poate fi consultată în situl fromrome.info. În orice caz, o căutare
atentă și răbdătoare, capabilă de discernământ, în rețea, va dezvălui aprofundări ulterioare, toate mai
mult ori mai puțin boicotate. Secțiuni specifice pot fi găsite în numeroasele videouri ale lui don
Minutella pe Radio Domina Nostra.

PRECIZĂRI PRIVIND NEVALIDITATEA CONCLAVULUI DIN 2013

Dacă citim cu atenție Constituția Apostolică Universi Dominici Gregis, ne dăm seama că numerele care
tratează comportamentul cardinalilor într-un conclav, în timp ce își atrag asupra lor excomunicarea
latae sententiae, nu afirmă că acel conclav este nevalid, chiar dacă de fapt nu o neagă. Acest lucru ar
putea să îi determine pe unii să creadă că, astfel, conclavul din 2013, chiar dacă a fost manevrat de
“mafia din Sankt Gallen”, l-ar fi ales în mod valid pe Bergoglio ca papă. La această teză posibilă
răspundem în felul următor. În caz de excomunicare latae sententiae a unui subiect – în cazul nostru
fiecare cardinal care a participat la un complot pentru a dirija alegerea papei – acesta își pierde în mod
automat însărcinarea și, deopotrivă, o serie de facultăți canonice și bisericești, între care dreptul de vot

22
și, deci, chiar și facultatea de a putea participa la un conclav.

Chiar dacă numerele 79, 81 și 82 din Universi Dominici Gregis, nu stabilesc în mod explicit că
conclavul este nevalid, totuși afirmația ar echivala cu a susține că excomunicarea – care de fapt este
pedeapsa canonică cea mai gravă – nu produce niciun efect, dar acest lucru este împotriva Dreptului
însuși, pentru că excomunicarea de fapt exclude subiectul din comuniunea ecleziastică. Un
comportament care, de fapt, reprezintă o violare a legii canonice, în niciun caz, nu poate menține – în
cazul acesta pe cardinalul elector – în deplinele lui facultăți.

Putem să ne referim la canonul 171, care se articulează în două paragrafe: “§1: Nu este abilitat să
voteze: 1) cel care este incapabil de un act uman; 2) cel care este lipsit de voce activă; 3) cel care este
legat de pedeapsa excomunicării fie prin sentință judecătorească fie prin decret prin care pedeapsa
este aplicată și declarată; 4) cel care s-a desprins în mod notoriu din comuniunea Bisericii. §2: Dacă
vreunul dintre cei mai sus amintiți este admis, votul său e nul, dar alegerea e valabilă, mai puțin când,
fără acel vot, cel ales nu a obținut numărul de voturi cerut”. Canonul este destul de clar privind
regulile de respectat pentru ca votul să nu fie inabil. E adevărat că paragraful 2 afirmă că alegerea este
validă, dar adaugă: “mai puțin când, fără acel vot, cel ales nu a obținut numărul de voturi cerut” .
Dar, tocmai în comformitate cu paragraful 2 din canonul 171, alegerea poate fi considerată validă dar
nu când la numărătoare sunt înregistrate și voturile electorilor excomunicați. Canoniștii, mai ales
Chiappetta, susțin că e suficientă notorietatea de drept, când separația provine dintr-o sentință
judecătorească, dintr-o declarație oficială a autorității bisericești, din mărturisirea judecătorească a
subiectului însuși, pentru ca persoana să nu fie abilitată la vot. Cine s-a despărțit în mod notoriu de
comuniunea cu Biserica, așa cum se întâmplă de exemplu în caz de apostazie, schismă și erezie
(canonul 751), săvârșește o separație notorie. În plus, doctrina canonică vorbește despre notorietatea
faptului, deci când separația este atât de cunoscută, publică, încât nu mai poate fi negată sau pusă la
îndoială, și acesta este cazul declarațiilor cardinalului belgian Godfried Danneels. Sunt suficiente chiar
și voturile a doi complotiști pentru a face nevalidă alegerea; în cazul lui Bergoglio, sunt cu mult mai
multe, pentru că, din mărturiile care s-au făcut, electorii complotiști ar fi între șaisprezece și douăzeci și
șase.

Numărul 70 din Universi Dominici Gregis zice: responsabilii cu scrutinul fac suma tuturor voturilor pe

23
care fiecare le-a primit, și dacă niciunul nu a atins cele două treimi din voturi în acea votare, Papa
nu a fost ales; dacă însă va rezulta că unul a abținut cele două treimi, avem alegerea Pontifului
Roman validă din punct de vedere canonic”. Prin urmare, alegerea este validă când candidatul obține
cele două treimi din voturi. Pe lângă că textul lui Antonio Socci (“Non è Francesco”, Mondadori 2014)
care, deja la un an după alegerea lui Bergoglio, făcea cunoscut un ansamblu de vicii din desfășurarea
conclavului, chestiunea a fost în mod incredibil arhivată. După spusele jurnalistei argentiniene
Elisabetta Piqué (“Francesco, Vita e rivoluzione” Lindau, 2013), în seara celei de a doua zile a
conclavului, la a patra și cea din urmă votare din program, adică a cincea din tot conclavul, cardinalul
responsabil cu scrutinul își dă seama că există un vot în plus: sunt 116 și nu 115, cum ar fi trebuit să fie.
Probabil careva dintre cardinali a depus două foi în urnă, astfel încât cardinalul responsabil anulează
scrutinul și procedează la o a șasea votare. Numărul 68 din Universi Dominici Gregis stabilește însă
nulitatea votării când numărul buletinelor este mai mare decât al cardinalilor alegători: “dacă numărul
buletinelor nu corespunde numărului de alegători, trebuie să fie arse toate și să se treacă imediat la o
a doua votare; dacă, însă, corespunde numărului de alegători, urmează deschiderea buletinelor după
cum e stabilit”. Socci consideră că nulitatea celei de a cincea votări nu subzistă, bazându-se pe numărul
69 din aceeași Universi Dominici Gregis, care zice: “dacă în deschiderea voturilor responsabilii cu
scrutinul ar găsi două buletine împăturate în așa fel încât ar părea completate de un singur alegător,
dacă ele conțin același nume, trebuie numărate ca un singur vot, dacă însă conțin două nume diferite,
niciunul dintre cele două voturi nu va fi valid; totuși, în niciunul dintre cele două cazuri nu va fi
anulată votarea”. Întrebarea este dacă cele două foi pe care cardinalul elector le-a consemnat
conțineau același nume sau două nume diferite.

Pe de altă parte, tot Constituția Apostolică a lui Ioan Paul al II-lea stabilește că într-o singură zi nu pot
fi desfășurate mai mult de patru votări (nr. 63). Deci a cincea votare era deja nevalidă conform
prevederilor Constituției înseși. Concluzia studiului făcut de Socci este pe cât se poate de explozivă și
se adaugă la deja numeroasele suspiciuni descrise de noi privind atât demisia lui Benedict al XVI-lea
cât și alegerea lui Bergoglio, și de aceea pare inexplicabil boicotul general privind iregularitatea
conclavului, în jurul căruia a coborât o complice tăcere transversală. Numărul 76 al Constituției afirmă
fără echivoc: “Dacă alegerea s-a făcut altfel decât este prescris în prezenta Constituție ori nu au fost
respectate condițiile aici stabilite, alegerea este prin aceasta nulă și nevalidă, fără să intervină vreo
declarație în acest sens și, deci, ea nu conferă niciun drept persoanei alese”. Trebuie subliniat că nu

24
este necesară nicio declarație în această privință, așa cum prevede documentul: alegerea rămâne ipso
facto nevalidă și prin aceasta inexistentă.

Noi eram în Piața Sfântul Petru în seara zilei de 13 martie 2013 și de fapt am observat că fumul alb
întârzia să sosească și nici astăzi nu există o explicație oficială. Canonul 173 §2 prevede: “însărcinații
cu scrutinul strâng voturile și în fața președintelui alegerii examinează dacă numărul buletinelor
corespund numărului de alegători, procedează la scrutinul voturilor și fac cunoscut tuturor câte voturi
a însumat fiecare”. Asta înseamnă că cei trei cardinali însărcinați cu scrutinul, probabil și cardinalul
decan și, poate și revizorii, au decis să refacă votarea și, potrivit canonului în cauză, or fi făcut cu
siguranță cunoscută iregularitatea. Dacă există un dubiu întemeiat care privește actul însuși al alegerii
și validitatea lui, trebuie respectate regulile prevăzute pentru alegerea însăși. Pius al XII-lea, în
Constituția Apostolică Vacantis Apostolicae Sedis, la numerele 3-4, afirmase deja că: “dacă dubiul
probabil privește validitatea alegerii, papa nu este în mod valid ales. Pentru ca Pontiful Roman să
obțină jurisdicția supremă se consideră că el trebuie să fie în mod legitim ales; alegerea îndoielnic
validă nu este legitimă”.

Paragraful 2 din canonul 171 arată, în realitate, cât este de rezonabil ceea ce susținem – adică faptul că
conclavul din 2013 este nevalid – pentru că mărturiile puse în scris de cardinalul Danneels și de
monseniorul Ivo Fürer, episcop emerit de Sankt Gallen și membru al “mafiei din Sankt Gallen” nu pot
fi contestate deoarece până astăzi nu există mărturii contrarii și de aceeași valoare, făcute în scris ori în
alt mod.

Nu pot fi combătute, în mod plauzibil, niște mărturii de o asemenea valoare, pentru că reprezintă,
tocmai prin lege, dovezi imbatabile. Nu există rațiuni demne de luat în seamă pentru a le nesocoti. Să
ținem mereu seama de faptul că ele conțin detalii circumstanțiale, cu nume precise, date și locuri. Pe de
altă parte canonul 41 prevede că executorul, acolo unde există dubii rezonabile, trebuie să suspende
executarea actului și să le verifice.

În actuala stare de fapte, constatăm că există declarații, relevante pentru lege, nedezmințite de tot atâtea
declarații, făcute în sens contrar. Din mărturiile făcute, reiese că Bergoglio nu putea să nu fie conștient
de ceea ce se plănuia în anii precedenți conclavului din 2013. Deja în conclavul din 2005 – potrivit

25
declarațiilor lui Danneels nedezmințite – Bergoglio apărea ca antagonist al liniei tradiționale și
conservatoare. Bergoglio însuși nu a dezmințit acest lucru niciodată, și nici pe secretarul cardinalului
Murphy O'Connor, primul care a oferit indiscreții asupra nevalidității conclavului.

Așa încât, în acest punct, unica serioasă argumentație contrară tezei noastre ar trebui să fie în mod
necesar bazată pe o evidență de fapte opuse tot atât de incontestabile.

CONSECINȚE ALE ACTULTUI NEVALID DIN 2013

Lipsa dezmințirii din partea Sfântului Scaun, în privința declarațiilor care au fost făcute nu de jurnaliști,
ci de cardinali și episcopi, conduce la următoarele concluzii:

1. Cardinalul Bergoglio a fost ales papă în mod nevalid, conform prevederilor Constituței Apostolice
Universi Dominici Gregis. El a avut sprijinul “mafiei din Sankt Gallen”, care a orchestrat alegerea.
Cardinalul Bergoglio este astfel excomunicat latae sententiae în 2013. El a primit o a doua
excomunicare, după aceea din 2005, când a luat parte la mașinațiile pentru succesiunea lui Ioan Paul al
II-lea. Cardinalul Bergoglio ESTE DE DOUĂ ORI EXCOMUNICAT. El nu este papa Bisericii
catolice.

2. În plus, conclavul din 2013 este nevalid încă pentru un aspect. Cardinalul Walter Kasper nu ar fi
putut participa la conclav. Dacă, de fapt, starea de sede vacante ar fi început cu cinci zile mai târziu
decât data indicată, el, împlinind 80 de ani în 5 martie 2013, nu ar mai fi fost cardinal elector. În acest
caz totuși, din punct de vedere canonic, este decisivă data începerii stării de sede vacante și nu data
începerii conclavului. Din moment ce scaunul a devenit vacant începând cu 28 februarie, Kasper a
putut intra în conclav, chiar dacă împlinise 80 de ani. Și acesta este un prețios indiciu. Pentru ce
niciodată nu s-a stabilit o dată atât de irelevantă pentru începutul stării de sede vacante? Cardinalul
Kasper este unul dintre paladinii “mafiei din Sankt Gallen”, potrivit afirmațiilor lui Danneels.

3. Pe plan juridic, mărturia în procesul penal trebuie evaluată întotdeauna în măsura unui indiciu și nu a
unei dovezi constrângătoare, în sensul că ea trebuie să găsească confirmare în alte elemente adunate, ca
de exemplu mărturiile altor persoane. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu cardinalul Danneels și

26
ulterioarele confirmări ale unor voci cu autoritate de episcopi și cardinali (O'Connor, Negri, Gracida,
Lenga). Tăcerea prelaților implicați, care nu au dezmințit adeziunea la “mafia din Sankt Gallen”, este
un indiciu în favoarea mărturiei. Mai multe indicii nedezmințite constituie o probă.

4. Ne-am aștepta la o replică, serioasă și documentată, din partea Sfântului Scaun, asupra unor astfel de
grave declarații. Tăcerea totală nu este în favoarea transparenței vaticane. Pe de altă parte, cum se poate
că începând cu cardinalul Danneels, și apoi și ceilalți, nu a fost nicio sancțiune canonică în legătură cu
astfel de grave afirmații care lezează autoritatea papei? Don Minutella, preot teolog și cunoscut
predicator internațional, a fost excomunicat de două ori pentru erezie și schismă, pentru că, fiind invitat
să îl recunoască pe social network pe Francisc ca papă, a zis că papa este Benedict al XVI-lea. Aceeași
soartă au avut, mai recent, călugării scoțieni Stephen de Kerdrek, sora Colette Roberts și fratele Damon
Kelly, ca și alți câțiva preoți din Statele Unite, toți având în comun nerecunoașterea lui Bergoglio ca
papă (chiar dacă, după câte știm, călugării scoțieni consideră validă demisia lui Benedict al XVI-lea și,
deci, sunt de fapt sedevacantiști, așa cum este și preotul brazilian, și el excomunicat, don Dornelles).
Observăm, și aici, încurcătura și neplăcerea în gestionarea situației. Pentru ce don Minutella și acești
alți preoți au fost imediat excomunicați și, pentru aceleași declarații, făcute de autorități superioare,
cardinali și episcopi, nu a existat nicio sancțiune canonică? Dacă ei au afirmat aceleași lucruri ca don
Minutella și ceilalți preoți, și chiar având piețe mediatice mai largi, cum de rămân nepedepsiți canonic?
Legea, inclusiv cea eclezială, nu este, oare, egală pentru toți? Este evidentă incapacitatea Sfântului
Scaun de a gestiona chestiunea. La aceste dovezi zdrobitoare a fost în stare să răspundă doar cu o tăcere
jenantă sau cu pedepse, folosind în mod ilicit Codul. O Biserică, aceea guvernată de Bergoglio, care se
prezintă cu o înfățișare de dialog și de milostivire, care produce, mai mult ca oricând, condamnări și
sancțiuni.

5. În general, chestiunea deschide scenarii dramatice. Dacă, de fapt, Bergoglio de acum bătrân, nu este
papa, și dacă conclavul din 2013 este nevalid și dacă, în plus, Benedict al XVI-lea rămâne papa, atunci
un probabil succesor al lui Bergoglio, într-un conclav succesiv celui nevalid din 2013, ar rezulta la
rândul lui nevalid, pentru că actul nevalid este inexistent, și nu poate fi sanat. Mai mult, cum am zis
deja, colegiul cardinalilor nu poate purcede, în norma canonului 359, la alegerea papei cât timp este în
funcție papa ales în precedență. Acum există de fapt două biserici. Dintre ele, una singură este cea
catolică. Un după Bergoglio rămâne un cadru nevalid în baza normativei Codului.

27
6. Toți în Biserică sunt obligați să îl urmeze pe adevăratul Papă. Un subiect botezat, ales într-un conclav
în vreme ce este încă în viață un papă ales în mod canonic, nu este papa. Canonul 359 interzice
cardinalilor în mod expres să aleagă un alt papă în timpul vieții Papei în funcție: “Când Scaunul
Apostolic este vacant, Colegiul Cardinalilor se bucură în Biserică numai de acea putere ce îi este
acordată de legea specială”. Papa în funcție în mod obiectiv este încă papa în funcție până nu renunță
la munus potrivit normei Canonului 332 §2. Dacă, de fapt, cardinalii în grabă și fără un just
discernământ au considerat renunțarea ca o renunțare la papat, acest lucru nu obligă la nimic. Același
lucru e valabil și pentru presupunerea unei mari părți din cler și din credincioșii laici; ea nu ne obligă la
nimic după lege. Chiar dacă papa Benedict la vârsta lui a crezut că a renunțat la putere sau la oficiul de
papat, dar nu a făcut o renunțare la munus, ori încă nu vrea să renunțe la munus, aceasta nu obligă la
nimic, pentru că nici măcar papa nu are autoritate asupra oficiului papal. Numai Cristos, care a
întemeiat acest munus petrin, o poate avea. Deci nici măcar intenția lui Benedict al XVI-lea exprimată
în actul respectiv (pentru a face vacant scaunul ori pentru a convoca un conclav) nu poate sana greșeala
de a nu fi renunțat la munus. Astfel încât, este legitimă o acțiune pastorală și eclezială pentru a
convinge clerul și credincioșii laici să înceteze să îl mai pomenească în Canonul Sfintei Liturghii pe
omul care nu are acest munus petrin, întorcându-se la pomenirea lui Benedict al XVI-lea. Nu poate fi
aplicată nicio sancțiune punitivă, în virtutea legii, asupra celor care înțeleg să declare renunțarea lui
Benedict al XVI-lea un act nul. Orice sancțiune apare ca o nedreptate, un abuz în raport cu legea însăși,
care în canonul 41 autorizează nesusținerea actului administrativ când există suspiciuni de nulitate:
“Executorul unui act administrativ, căruia îi este încredințată numai misiunea executării, nu poate
refuza executarea acestui act, decât dacă reiese clar că actul este nul sau că nu poate fi acceptat dintr-
un alt motiv grav sau când condițiile puse în actul administrativ nu sunt îndeplinite; totuși, dacă se
consideră că executarea actului administrativ este inoportună datorită circumstanțelor persoanei și
locului, executorul trebuie să întrerupă executarea; în astfel de cazuri, executorul va informa imediat
autoritatea care a emis actul”. Sancționarea cu condamnare a celor care se referă la canonul 41 pentru
a afirma existența unor suspiciuni privind validitatea unui act administrativ apare ca un abuz de putere,
pentru că se cere mai degrabă un răspuns respectuos și, mai ales, capabil să înlăture suspiciunile asupra
respectivului act administrativ, considerat nevalid. Preluând concluziile studiului făcut de fratele
american Alexis Bugnolo, prezentăm aici câteva întrebări pe care fratele însuși le pune privind
anomalia pe care o trăim în Biserică. Urmează întrebările: dacă li se pare tuturor ori aproape tuturor că

28
papa Benedict a demisionat din oficiul său, din punct de vedere canonic problema rămâne, din moment
ce el nu a menționat o renunțare la oficiu ori la munus-ul petrin. Dacă prin canonul 41 i se dă fiecărui
preot dreptul la discernământ și dreptul de a evalua actul de renunțare papală, înainte de a înceta
să îl pomenească pe Benedict în canonul liturghiei, ca papă, de ce e greșit din punct de vedere canonic?
Preotul care continuă să îl citeze pe Benedict al XVI-lea în liturghie își exercită discernământul,
prevăzut de ordinul juridic, în norma canonului 41 și, deci, atâta timp cât nu i se demonstrează
că suspiciunile sunt neîntemeiate din punct de vedere juridic, nu poate fi nici pedepsit, nici nu
trebuie sancționat. Dacă nimeni nu are dreptul de a interpreta actul papal, cum poate fi explicat că
aproape toți cei din ierarhie consideră că Benedict al XVI-lea a înfăptuit o renunțare la oficiul papal,
dacă el, în niciun punct al actului nu a zis: “eu renunț” la oficiu ori la munus? Nu este oare poziția lor o
interpretare? Și de ce această ultimă interpretare este presupusă ca validă fără să corespundă normativei
canonice, și rămâne nepedepsită, în timp ce este sancționată cealaltă interpretare? În plus, nu există
argumente canonice pentru validitatea renunțării la a efectua o pierdere a oficiului petrin, pentru că
interpretarea este pur și simplu doar o presupunere bazată pe o metodă extrinsecă de lectură a actului,
care este metoda de lectură cea mai puțin autentică și cea mai supusă greșelilor.

7. În privința Constituției Apostolice Universi Dominici Gregis, trebuie precizat ceea ce urmează. Ioan
Paul al II-lea la numărul cinci a clarificat că “dacă s-ar ivi unul dintre aceste dubii în legătură cu
prescripțiile conținute în această a Noastră Constituție, ori în legătură cu criteriul pe baza căruia ele
trebuie puse în practică, Noi declarăm și judecăm că puterea de a emite o judecată asupra lor revine
Colegiului Cardinalilor; conferim în plus Colegiului Cardinalilor facultatea de a interpreta pasajele
care ridică dubii și/ori contestații, în așa fel ca atunci când el emite sentințe asupra unor chestiuni de
acest tip și/ori similare – cu excepția specifică a alegerii – să fie suficient ca majoritatea Cardinalilor
reuniți să se afle de acord asupra aceleiași opinii”. Ioan Paul al II-lea aprofundează diferite puncte. În
primul rând, Sfântul Colegiu are autoritatea și jurisdicția asupra chestiunilor privind semnificația
fiecărui paragraf și asupra metodei de folosit pentru a le aplica; în al doilea rând, papa stabilește ca cei
care trebuie să delibereze în legătură cu aceasta să fie cardinalii, că trebuie să se procedeze la o votare
și că deciziile trebuie luate de majoritatea cardinalilor electori reuniți. Cardinalii electori reuniți sunt
judecătorii cazurilor care se pot ivi în legătură cu legea papală însăși. Unica materie asupra căreia nu
se pot pronunța este însuși actul alegerii: sau mai bine spus, nu pot judeca dacă actul a avut loc ori
nu, ci pot doar să judece dacă s-a aderat după cerințe la termenii legii papale și dacă aceștia au

29
fost urmați. Deja la numărul 41, Constituția stabilește că orice neîndeplinire a termenilor face
alegerile nule și non valide: nu este deci nevoie să juedece cardinalii validitatea actului însuși. Este
așadar suficient să se reunească toți cardinalii, să delibereze în legătură cu cazul scandalului acelui
“team Bergoglio” și să o comunice. Vor putea să dezbată asupra veridicității acuzelor și să cerceteze
asupra faptelor întrebând martorii oculari dacă Constituția Apostolică la numărul 81 a fost violată
printr-un acord asupra voturilor pus la cale de susținătorii cardinalului Bergoglio. În acel caz, nu vor
putea adăuga altceva, din moment ce un act nevalid rămâne inexistent, și deci nu poate fi sanat.

PAPA ESTE Benedict al XVI-lea. DEMISIA SA ESTE NEVALIDĂ

Dar, atunci, dacă într-adevăr cardinalul Bergoglio este de două ori excomunicat și nu este el papa,
Scaunul petrin este vacant? Nu, pentru că papă rămâne Benedict al XVI-lea, întrucât demisia lui este
nevalidă în conformitate cu normele de Drept (foto 6).

În 11 februarie 2013, Benedict al XVI-lea a pronunțat o Declaratio în care își anunța demisia. Această
demisie rămâne nevalidă pentru mai multe motive. Să vedem care. Mai ales să examinăm
comportamentele lui Benedict al XVI-lea după demisie și cele ale lui Bergoglio după nevalida alegere
din 2013.

ÎMPINS SĂ SE DEMITĂ DE “MAFIA DIN SANKT GALLEN”

“Mafia din Sankt Gallen” - după cum susține unul dintre membrii ei, cardinalul Danneels – l-a
constrâns pe Benedict al XVI-lea să se demită. Scandalul Vatileaks, izolarea progresivă, sustragerea de
hârtii personale operată de majordom, gesturile răsunătoare de ostracism (ca prelații care refuză să-i
strângă mâna), tot mai apăsătoarea atmosferă de ostilitate mediatică, implicarea (dovedită ca falsă) a
fratelui Georg în scandalurile de pedofilie, și multe alte elemente, l-au constrâns pe papa să-și anunțe
demisia. Dar mai ales în ianuarie 2013 se dezvăluie puternica presiune asupra lui Benedict al XVI-lea.

30
Este vorba despre cunoscutul șantaj din partea rețelei SWIFT. Este un consorțiu bancar internațional
care, în zilele precedente abdicării Sanctității Sale, a paralizat bancomatele și conturile curente ale
Sfântului Scaun. Așa cum a scris jurnalistul Maurizio Blondet, “SWIFT (sigla înseamnă Society for
Worldwide Interbank Financial Telecommunication – Societate pentru telecomunicații financiare
interbancare): în teorie este o “cameră de compensațiune” (clearing, în jargou) mondială, care unește
10500 de bănci din 215 țări. De fapt, este cel mai ocult și mai necontrolabil centru de putere
financiară americano-globalistă, instrumentul de șantaj pe care se bazează hegemonia dolarului,
mijlocul cel mai puternic de spionaj economic și politic (în dauna mai ales a noastră, a europenilor) și
mijlocul cel mai temut cu care finanțele globale taie picioarele statelor care nu sunt obediente”
(“Benedict al XVI-lea este constrâns să mintă. De cine?”, septembrie 2016). A existat un șantaj venit
nu se știe de unde, prin intermediul Swift, exercitat asupra lui Benedict al XVI-lea. Motivele profunde
ale acestei istorii nu au fost clarificate, dar e limpede că SWIFT a intervenit direct în direcția afacerilor
Bisericii. “Aceasta explică – adaugă Blondet – și justifică nemaiauzita demisie a lui Ratzinger, pe care
mulți dintre noi am putut-o considera un act de lașitate; Biserica era tratată ca un stat “terorist”, și
chiar mai rău – pentru că, observăm, duzina de bănci căzute în mâinile Statului Islamic în Irak și în
Siria 'nu au fost excluse din SWIFT' și continuă să poată face tranzacții internaționale – iar finanța
vaticană nu mai putea plăti nunțiaturile, nu putea să facă să ajungă mijloacele necesare la misiuni –
mai mult, chiar bancomatele din Cetatea Vaticanului erau blocate. Biserica lui Benedict nu mai putea
'nici să vândă nici să cumpere', viața ei economică avea orele numărate” (“Benedict al XVI-lea este
constrâns să mintă. De cine?”, septembrie 2016). Imediat după plecarea lui, iată că SWIFT
deblochează tranzacțiile vaticane, deschide bancomatele, redă IOR (Istituto per le Opere di Religione,
banca vaticana – n. trad) onoarea în fața lumii. “Nici nu au așteptat să fie ales Bergoglio – conclude
Blondet – le-a fost deajuns expulzarea teroristului alb”. Demisia, deci, rămâne nevalidă în
conformitate cu prevederile CJC 332 §2: “ Dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să renunțe la funcția
sa, pentru validitate este necesar ca renunțarea să fie făcută în mod liber și manifestată în mod
regulamentar”. Cardinalii conspiraționiști au operat, deci, în umbră, pentru a-l constrânge pe papa să
se demită și pentru a-l alege, în urma unor acorduri nevalidante, pe cardinalul Bergoglio.

La acestea se adaugă celebra afacere Vatileaks, un termen prin care se indică scurgerea de informații
private sau secrete referitoare la Cetatea Vaticanului; este un neologism inventat de padre Federico
Lombardi, director al Sălii de presă a Sfântului Scaun din 2006 până în 2016, și derivă din termenul

31
englez leaks, literalmente scurgerea de știri, plecând de la analogul termen Wikileaks, cu care a fost
denumită o organizație internațională dedicată publicării de material acoperit de anonimat ori secret,
care în noiembrie 2010 publicase online un mare număr de documente private. În anii săi de guvernare,
Benedict al XVI-lea s-a confruntat de două ori cu această scurgere de informații. Prima (Vatileaks 1) a
fost în primele luni ale anului 2012. Obiectul scandalului a fost descoperirea unor profunde diviziuni și
contraste interne privind direcția de guvernare a Vaticanului și privind gestiunea băncii lui (IOR,
Institutul pentru Opere de Religie). Scandalul, în al cărui centru era figura secretarului de Stat, Tarcisio
Bertone, a fost pus în lumină printr-o scurgere de informații care a adus la cunoștința publică o serie de
documente interne de natură privată. În cursul primelor luni din 2012 s-a constatat o sistematică
scurgere de documente private vaticane privind raporturile din interiorul și din exteriorul Sfântului
Scaun. Aceste documente au pus în evidență, printre altele, luptele de putere din cadrul Vaticanului și
unele nereguli în gestiunea financiară a Statului și în aplicarea normativelor antireciclare. În vizor era
luat, în mod evident, “teroristul alb”, Benedict al XVI-lea, împotriva căruia se pornise o campanie
mondială de discreditare. Între documentele sustrase și puse în circulație, cel care a făcut mai mare
vâlvă privea un presupus plan de ucidere a papei Benedict al XVI-lea, care urma să fie înfăptuit într-un
an, și trebuia să preceadă apropiata urcare pe tronul pontifical a cardinalului Angelo Scola. Ca urmare,
papa a instituit o Comisie de anchetă alcătuită din cardinalii Julián Heranz Casado, Josef Tomko și
Salvatore De Giorgi, pentru a face lumină asupra acestui caz și a descoperi vinovații.

În 25 mai 2012, padre Federico Lombardi, director al Biroului de Presă a Sfântului Scaun, anunță că
Jandarmeria Vaticană, în seara precedentă, a găsit un bărbat având asupra lui corespondență rezervată a
Papei și a procedat la interogarea lui și la reținerea lui. A reieșit apoi ca bărbatul era Paolo Gabriele,
majordomul Sanctității Sale din 2006, una dintre persoanele cele mai apropiate lui. A fost arestat cu
acuzația de furt agravat. A fost vorba despre prima arestare în absolut operată de Jandarmeria Vaticană.
De acum era clar pentru toți că între zidurile vaticane domnea o atmosferă de suspiciune și de
intimidare, însă puțini puteau încă să înțeleagă că ținta era chiar papa. În 30 mai, Benedict al XVI-lea a
făcut primele sale declarații directe asupra scandalului, la sfârșitul audienței săptămânale. Papa a definit
știrile care circulau ca fiind exagerate și a zis că ele au “oferit o falsă imagine a Sfântului Scaun”,
adăugând: “evenimentele din ultimele zile privind Curia și privindu-i pe colaboratorii mei mi-au
umplut inima de tristețe... Doresc să reînoiesc încrederea mea și încurajarea mea celor mai apropiați
colaboratori ai mei și tuturor celor care, zi de zi, cu loialitate și spirit de sacrificiu, în tăcere, mă ajută

32
în împlinirea ministerului meu” (Papa Benedict al XVI-lea, audiența generală din 30 mai 2012. Al
doilea scandal (Vatileaks 2) a avut loc la începutul lui noiembrie 2015, când Benedict al XVI-lea se
demisese deja, ca dovadă că între timp, veninurile din palatele vaticane nu au fost înlăturate.

VIZIBILELE ȘI INTENȚIONATELE ERORI DIN DECLARATIO

Fratele american Alexis Bugnolo, un latinist fin și un expert în Dreptul Canonic, s-a apucat recent să
demonstreze că documentul Declaratio conține greșeli de formă pe care un foarte bun latinist ca Papa
Benedict al XVI-lea, care a scris-o cu mâna lui, nu le-ar fi putut niciodată comite. Dreptul prevede că
un act este invalid dacă nu este corect și din punct de vedere formal. Mai ales în ceea ce privește
demisia papei, în norma canonului 332 §2, se prevede că Pontiful Roman, înafară de a fi liber, trebuie
să și-o manifeste în mod corespunzător. Foarte probabil, papa însuși a vrut să facă actul de demisie
invalid. Să vedem în detaliu în ce mod anume. Bugnolo a identificat circa patruzeci de greșeli
gramaticale în text. Cele două mai proeminente sunt prezentate în cele ce urmează: “fratres carissimi
Non solum propter tres canonizationes ad hoc Consistorium vos convocavi, sed etiam ut vobis
decisionem magni momenti pro Ecclesiae vitae (în loc de vita) communicem. (…) Bene conscius
ponderis huius actus plena libertate declaro me ministerio Episcopi Romae, Successoris Sancti Petri
mihi per manus Cardinalium die 19 aprilis MMV commissum (în loc de commisso) renuntiare ita ut a
die 28 februarii MMXIII, hora 29 (sic), sedes Romae, sedes Sancti Petri vacet et Conclave ad
eligendum novum Summum Pontificem ab his quibus competit convocandum esse”. Între timp, Sfântul
Scaun s-a grăbit să prezinte textul acestei Declaratio cu corecturile necesare. Aceasta a fost
deasemenea o operație destinată sufocării la timp a suspiciunilor, chiar dacă unele izvoare jurnalistice
reușiseră deja să înregistreze anomaliile atât de vizibile. Deci, în Declaratio sunt prezente indiciile
nevalidității formale ale demisiei. Printre altele, există în ea alegeri lexicale discutabile, complemente
construite în mod imperfect, dar și lipsa folosirii pluralului majestatis. O altă subtilitate privește fraza
tradusă după cum urmează: “Astfel încât... scaunul lui Petru va fi vacant și va trebui convocat, de către
cei competenți, Conclavul pentru alegerea noului Pontif Roman”. Fra' Bugnolo a atras atenția asupra
faptului că în traducere există diferite nepotriviri, plecând de la modul în care este introdusă propoziția.
“Astfel încât” de fapt, ar cere latinul quomodo, ori o expresie ca “în așa fel încât”. În Declaratio, însă,

33
fraza este introdusă de ita ut, care înseamnă “astfel că”. Și aici este o chestiune de nuanțe. Toate
locuțiunile, de fapt, introduc o propoziție consecutivă. Dar, spre deosebire de altele, ita ut cere
conjunctivul, care este un mod care exprimă prin natura lui nesiguranță. […] Cu acest criteriu, când
Papa Ratzinger scrie“ita ut (…) sedes Sancti Petri vacet”, ar trebui tradus cu “Astfel ca scaunul
Sfântului Petru să fie vacant”. O expresie care nu presupune o certitudine ci, cel mult o intenție, și ar
merita să ne întrebăm, a cui. Vaticanul este plin de juriști și canoniști experți. E uimitor că niciunul
dintre ei nu a observat aceste vădite greșeli formale, capabile să invalideze demisia. Așa cum a subliniat
cotidianul Libero, “este de neconceput ca un papă având cultura lui Joseph Ratzinger să comită aceste
neglijențe ori ca să nu fi fost corectat de niciunul dintre funcționari pe parcursul celor 18 zile până la
sede vacante” (“Tăceri asurzitoare asupra cazului falsei renunțări a lui Ratzinger”, 16 iunie 2020). În
plus, adaugă articolul, “această Declaratio dovedește o coerență 'strategică' ce NU PĂTEAZĂ, însă,
figura lui Benedict care, dimpotrivă, ar ieși 'candidă ca un porumbel și șireată ca un șarpe', ca să
folosim cuvintele lui Isus. Gesturile sale succesive abdicării sunt, de fapt, coerente. Poate renunțarea a
fost scrisă de alte persoane? Ori de însuși Benedict într-un moment de mai scăzută luciditate? Chiar și
în aceste condiții, în mod evident, actul ar fi invalid. Pe scurt, chiar și un student din primul semestru
la Jurisprudență și-ar da seama că acest “lascito” prezintă astfel de lipsuri încât ușor ar putea fi
atacat”. Cum e posibil ca niciunul, dar chiar niciunul dintre juriștii canoniști, nu s-a obosit să
examineze pe fond această chestiune? Încheie, cu un oarecare realism, articolul din Libero: “dacă
'papa este papa', cum a subliniat card. Scola în recenta sa autobiografie, cu siguranță, renunțarea lui
Benedict ar fi fost ratificată DUPĂ TOATE REGULILE, cu deplina respectarea a dreptului canonic și
s-ar putea oferi cu ușurință explicații. Mulți credincioși așteaptă niște RĂSPUNSURI SERIOASE. Este
oare atât de greu? De astă dată nu este un lucru pozitiv să taci, așa cum a făcut papa Francisc privind
acele Dubia ridicate de cei patru cardinali mai întâi, și apoi – evocând smerita tăcere a lui Isus în fața
'câinilor turbați de la Sinagogă' – privind acuzațiile, de o nemaiauzită gravitate, ale mons. Viganò”.
Pentru lista completă, trimitem la situl fromrome.info.

RENUNȚAREA LA MINISTERIUM, NU LA MUNUS

Există un cuvânt cheie între toate: munus, adică sarcină, “însărcinarea” care derivă în mod direct de la
Dumnezeu și de la sfântul Petru. Dreptul Canonic (canonul 332 §2) impune Pontifului Roman care ar

34
intenționa să abdice să renunțe tocmai la munus, printr-o decizie liberă și manifestată în mod
corespunzător. Papa Ratzinger, însă, nu a dat de înțeles acest lucru. El a declarat, de fapt, că renunță la
ministerium, exercitarea activă a puterii papale, așa cum a subliniat în cadrul ultimei sale audiențe
generale: “acest 'totdeauna' este în același timp un 'pentru totdeauna' – nu mai poate fi o întoarcere în
privat. Decizia mea de a renunța la exercitarea activă a ministeriului nu revocă aceasta” (27 februarie
2013). Așa cum a argumentat un observator, este ca și cum regina Elisabeta a II-a a Angliei și-ar anunța
intenția de a lăsa tronul fiului său, prințul Charles. Numai că apoi, redactează un act în care declară că
renunță la exercitarea puterii materiale, dar că vrea să păstreze coroana. Benedict al XVI-lea încă mai
îmbracă sutana albă, acordă binecuvântarea apostolică și păstrează apelativul de Sanctitatea Sa, precum
și semnătura P.P. (Pontifex Pontificum). Ratzinger scrie în Declaratio că forțele lui, din cauza vârstei,
“nu mai sunt suficiente pentru a exercita în mod adecvat MUNUS-ul petrin”. Totuși, nu scrie deloc că
renunță la acesta, ci mai degrabă: “foarte conștient de gravitatea acestui act, DECLAR CĂ RENUNȚ
LA 'MINISTERIU' (adică la exercitarea funcției) de Episcop al Romei”. La inceput, deci, vorbește
despre munus în mod generic, dar declară în mod formal că renunță numai la ministerium, și aceasta,
după cum spun mulți, este cu totul inutil pentru validitatea actului. Ca și cum un rege, abdicând, ar zice
că reunță la exercitarea puterii practice fără a renunța la tronul dobândit prin drept divin. Dar atunci,
pentru ce Ratzinger scrie că scaunul va fi vacant după optsprezece zile? Și totuși renunțarea ar trebui să
facă scaunul vacant chiar de la moartea ori de la citirea actului de renunțare a papei. Cum se justifică
acest interval de timp? El nu era prevăzut, deci, pentru ce? Unii au văzut în aceasta – așa cum am mai
pomenit – un escamotage pentru a-i permite cardinalului Walter Kasper, paladin al “mafiei din Sankt
Gallen” să poată intra în conclav. El, de fapt, împlinind 80 de ani în 5 martie 2013, nu ar fi putut intra
în Capela Sixtină pentru alegerea lui Bergoglio, însă, prin faptul că starea de sede vacante a început în
28 februarie (dată anonimă și nesemnificativă), și pentru că este decisivă data când începe starea de
sede vacante (și nu cea a conclavului), în acest mod Kasper a avut liber acces. Polemica legată de
munus nu este nouă și de acest aspect s-au ocupat pe larg Vittorio Messori, Antonio Socci și vaticaniști
cu autoritate, dar în toate traducerile pomenitei Declaratio (pe situl vatican chiar și munus este tradus
cu “ministero”, încoroprând, deci, într-o singură semnificație două prerogative pe care dreptul canonic
le-a distins cu claritate și pe care și teologia dogmatică le distinge în mod categoric. Fra' Bugnolo
explică: “cine i-a autorizat? Munus ar fi ușor de tradus în toate limbile. Aceasta este dovada că
Vaticanul a încercat să anuleze distincția fundamentală”. Fra' Bugnolo este sigur: greșelile de latină au
fost voite anume de Ratzinger pentru a atrage atenția asupra nevalidității documentului și pentru a

35
scoate la iveală, la o lectură atentă, adevărul, atunci când va veni timpul potrivit. De aceeași părere este
advocatul vienez Arthur H. Lambauer, cunoscut expert de drept internațional, care deja în 2013,
observase anomaliile: “consider că Benedetto a comis greșeli cu intenția precisă de a face nevalid
succesorul astfel încât să nu creeze nimic irevocabil (căsătorii gay, diaconat feminin etc.) iar la nevoie
să-l înlăture”. Mai presus de toate, un dat obiectiv este incontestabil: în acele ciudate optsprezece zile
care trec de la “renunțare” pâna la sediul vacant (care, de regulă, ar trebui să devină ca atare chiar după
renunțare) nimeni nu a putut sau nu a vrut să corecteze acea Declaratio, atât de “rău” scrisă de către
Benedict, ci numai pentru a furniza o traducere oficială care, abia după declarație, ar fi corectat
vizibilele greșeli. De ce? Și totuși este sarcina specifică a cardinalilor să-l corecteze pe papă, cu mult
zel și cu respect filial, în caz de greșeli. “Acest lucru arată – susține fra' Bugnolo – cât erau cardinalii
de neloiali și de orbiți de graba preluării puterii și că, poate, unii dintre ei, ca și unii funcționari din
Secretariatul Apostolic, cărora nu le puteau scăpa anumite greșeli, erau 'complici' ai lui Benedict și,
foarte conștienți de acest truc, au tăcut pentru ca într-o zi să 'explodeze bomba'. În ambele cazuri se
dezvăluie o uzurpare”. Lăsăm cotidianul Libero să tragă concluziile: “Să ne referim la posibilele
obiecții: 'Ratzinger nu cunoaște în mod aprofundat latina ori era deja prea bătrân pentru a o scrie
bine'. Foarte greu de crezut ca teologul german, de-a lungul a 14 ani în fruntea Congregației pentru
Doctrina credinței, autor al unor excelente scrieri în latină, să nu știe să o stăpânească. În plus, papa
este înconjurat de excelenți latiniști care l-ar fi putut ajuta. Apoi, în februarie 2013 era lucid în așa
măsură încât a putut ține un discurs vorbind liber timp de 58 de minute. În orice caz, nevalabilitatea
rămâne... pentru că renunțarea impune nu numai deplina luciditate mentală, ci și absoluta
conștientizare a dreptului canonic. O altă previzibilă contestație: 'I-a scris-o altcineva care nu știe bine
latina'. Dar dacă documentul ar fi provenit de la un corector sau de la un falsificator, de ce să-l fi
construit astfel încât să fie nevalid din punct de vedere canonic? Ultima eventuală critică: 'Benedict nu
ar înșela pe nimeni'. De fapt, papa Benedict nu a înșelat pe nimeni, a scris doar o renunțare la
ministerium... alții sunt cei care nu au vrut să vadă ce era scris realmente și cum s-a comportat el până
astăzi. Astfel încât, s-au înșelat ei înșiși prin aviditatea lor de putere. La o primă lectură, toate acestea
ne lasă dezorientați: pare absurd, dar teribil de coerent. Nu are niciun rost, în acest caz, să se fluture
aceeași categorie defensivă de “complotism” pentru că aici există date de fapt care merită o explicație
TOT ATÂT de logică și alternativă. În lumea laică, la nivel juridic, pot deveni nevalide unele
testamente pentru mult mai puțin, și totuși chestiunea privind validitatea renunțării unui papă la tronul
lui Petru a fost lichidată cu mult mai mare, și poate prea multă, grabă. Următoarele scenarii?

36
Argumentațiile lui fra' Bugnolo, care au sensul lor și se sprijină pe evidențe, vor fi poate ignorate,
luate în râs ori autorul lor probabil va începe să sufere o serie de atacuri la persoană. Vom sta să
vedem”.

Cu siguranță, o Declaratio primește validitate juridică din lectura unui text compus în mod perfect și
care prezintă fiecare element pe care dreptul îl prevede pentru acel act specific. Deci, rămâne până
astăzi o temă cu totul disponibilă în favoarea celor care consideră că Benedict al XVI-lea este încă papa
în funcție. Fie că ar vrea sau nu (dar este probabil că da), făcând astfel încât demisia să devină nevalidă
din punct de vedere formal, de fapt, a făcut-o să fie inexistentă. Astfel, toți cei din Biserică, ce se referă
la canonul 41 din Cod, trebuie să fie ascultați, nu sancționați, cum însă se întâmplă.

GESTURILE ȘI COMPORTAMENTELE “PAPEI EMERIT”

Benedict al XVI-lea, în urma demisiei, așa cum deja s-a pomenit, și-a asumat niște gesturi și niște
comportamente care explică anomalia demisiei și lasă să se înțeleagă că el știe că este încă succesorul
valid al lui Petru. Altfel, comportamentele ar rezulta cu totul nejustificate. Pentru ce, odată ce s-a demis
nu a lăsat să i se piardă urmele? Pentru ce să pună piedici, cum s-a întâmplat în mod evident, acțiunii
pastorale a papei Francisc? Pentru ce o astfel de coabitare vaticană? Există chestiunea rezidenței, pe
care un papă demisionar ar trebui să o părăsească, pentru a-i permite succesorului seninătate și libertate
de acțiune, în schimb Benedict al XVI-lea, și-a luat rezidență înăuntrul zidurilor vaticane, în mănăstirea
Mater Ecclesiae. Mai este, apoi, chestiunea sutanei albe, pe care numai papa o îmbracă, cu bordura de
asemenea albă și cu tichia albă. Într-o scrisoare către Andrea Tornielli, la câteva zile după anunțata
demisie, Benedict al XVI-lea zicea că a continuat să îmbrace sutana albă pentru că nu dispune de
veșminte de altă culoare (au trecut de atunci mai mult de șapte ani!). Mai ales, și-a păstrat numele
papal, adică nu a redevenit, cum ne-am fi așteptat, cardinal, ci a rămas Papa Benedict, chiar dacă s-a
adăugat neobișnuitul, și apoi uitatul, titlu de “emerit”. În plus el s-a semnat de mai multe ori cu sigla
papei în funcție, adică P.P. (Pontifex Pontificum), în timp ce, în mod curios, cardinalul Bergoglio
omite această siglă (care apare numai pe timbrele vaticane (foto 7), dar nu în documentele oficiale;
(foto 8). Cu toate că nu a mai produs documente magisteriale, Benedict al XVI-lea, în publicațiile sale,
a continuat să aplice, din când în când sigla P.P., cum se poate verifica în fotografiile care reproduc

37
publicațiile papei: “Maria. Stella della speranza” (martie 2014, foto 9a și 9b), “Io Credo” (martie
2017, foto 10a și foto b), “Per amore” (mai 2019, foto 11), “I sacramenti. Segni di Dio nel mondo”
(octombrie 2019, foto 12). este vorba despre publicații care, deși cuprind contribuții precedente
demisiei, sunt însoțite de o introducere ori, uneori, de o serie de comentarii ale lui Benedict al XVI-lea
însuși care, chiar pe copertă, au semnătura papei în funcție, și având în vedere că Benedict al XVI-lea o
folosește, înseamnă că el vrea în mod clar să ne facă să înțelegem că el este încă papa în funcție. E oare
posibil ca nimeni, în caz contrar, să nu-i fi atras atenția ori să nu îl fi dojenit în numele papei Francisc?
În timp ce cardinalul Bergoglio, care omite sigla, prin însuși faptul că admite acestea, declară în mod
implicit că nu este el papa, tocmai pentru că nu folosește sigla. Chiar și inițialul și cu totul
nejustificatul titlu de papa ”emerit”, încetul cu încetul a dispărut între timp. Benedict al XVI-lea a
încetat să folosească titlul de “emerit”. Ca răspuns la o scrisoare a cardinalului Walter Brandmüller, în
data de 9 noiembrie 2017, făcut apoi public de către cotidianele germane, în care argumenta asupra
unor întrebări ale prelatului, Benedict al XVI-lea, printre altele, a scris: “în cazul meu, cu siguranță, nu
ar fi avut sens pur și simplu să declar o întoarcere la cardinalat. Aș fi fost expus în permanență
publicului așa cum este un cardinal – chiar mai mult, pentru că el ar fi fost văzut ca fostul Papă. Acest
lucru ar fi putut duce, vrând nevrând, mai ales în contextul situației actuale, la consecințe grave. Cu
Papa emerit am încercat să creez o situație în care să fiu pentru mass media absolut inaccesibil și în
care să fie pe delin clar că există un singur Papă. Dacă dumneavoastră cunoașteți o cale mai bună și
credeți că puteți s-o condamnați pe cea aleasă de mine, vă rog să mi-o spuneți”. Deci, ar părea că titlul
de “emerit” ar fi fost ales de însuși Benedict al XVI-lea, pur și simplu pentru a se face inaccesibil
pentru media, dar ce înseamnă, mai exact, aceasta?

Ceea ce frapează mai mult, însă, este referirea la Pius al XII-lea și la naziștii care voiau să-l aresteze.
Iată ce mai scrie Benedict al XVI-lea: “așa cum știți și Dumneavostră – scrie adresându-i-se lui
Brandmüller – Pius al XII-lea a lăsat o clarificare în cazul în care ar fi fost arestat de naziști, în baza
căreia, din momentul arestării nu ar mai fi fost Papă. Nu știm dacă această reîntoarcere la cardinalat
ar fi fost în mod efectiv simplă”. Ce anume a vrut să spună Benedict al XVI-lea? Sunt cuvinte grele
care merită aprofundate. S-a simțit și el, poate, în aceleași condiții de amenințare ca Pius al XII-lea?
Cine este dușmanul invizibil care, ca și naziștii, acum l-a amenințat? El vorbește despre “arestare”.
Este oare o modalitate pentru a face aluzie în mod timid la propria condiție? În acest caz, vrea poate să
spună că este ca și cum ar fi încredințat ministeriul, ținând pentru sine, cât este posibil, munus-ul?

38
Referirea la Pius al XII-lea este de tip istoric, psihologic, ori ce altceva? Este oare un mod timid de a
dezvălui care sunt adevăratele motive care l-au determinat să “fugă” de lupi? Bineînțeles, organele de
presă vaticane, sub semnătura lui Andrea Tornielli, s-au grăbit să nege orice “paralelism de situație”.
În realitate, nimeni nu i-a dat lui Tornielli o astfel de interpretare care, de aceea, apare tocmai ca
aplicare a criteriului “excusatio non petita, accusatio manifesta”. Replicând la o ulterioară misivă a lui
Brandmüller, în data de 23 noiembrie 2017, Benedict al XVI-lea, în mod evident atins și rănit de
cuvintele prelatului german, care îi amintește că titlul de “papa emerit” este inexistent în norma
canonică, afirmă: “pot înțelege profunda durere pe care Dumneavoastră și mulți alții ați încercat-o
odată cu sfârșitul pontificatului meu, dar durerea, așa mi se pare, la unii și la Dumneavoastră a
devenit mânie care nu privește numai renunțarea, dar se extinde tot mai mult și la persoana mea și la
pontificatul meu în întregimea lui. Astfel, pontificatul însuși a fost desconsiderat și confundat cu
tristețea privind situația de astăzi a Bisericii”. Și această durere transformată în mânie a devenit o
“formă de agitație”. Papa emerit aduce ca exemplu recenta publicare a cărții lui Fabrizzio Grasso, “La
rinuncia. Dio è stato sconfitto?” (Algra, 2017), și referirea la o posibilă schismă pe care cardinalul o
cita în mod explicit în interviul dat ziarului Frankfürter Allgemeine Zeitung. Concluzia scrisorii este o
invitație pentru Brandmüller să se roage pentru ca “Domnul să vină în ajutorul Bisericii sale. Cu
apostolica mea binecuvântare, al vostru, Benedict al XVI-lea”. Ceea ce surprinde mai mult ca orice și
se comentează de la sine, este încheierea: Benedict al XVI-lea îi dă binecuvântarea apostolică, însoțită
chiar de numele de papă! În invocarea Domnului, ca să “vină în ajutorul Bisericii sale”, se află un apel
al papei la interpretarea justă a demisiei sale.

Există un ultim aspect de reținut, last but not least. Diferiți autori, pentru a veni în întâmpinarea
numeroaselor dubii cu privire la alegerea făcută de Benedict al XVI-lea, fac apel la declarațiile lui de
stimă, ascultare și respect față de succesorul lui. Este vorba mai ales de cele afirmate în salutul de
rămas bun adresat colegiului cardinalilor (28 februarie 2013): “înainte de a vă saluta în mod personal,
doresc să vă spun că voi continua să vă fiu aproape cu rugăciunea, mai ales în zilele ce urmează, ca să
fiți cu totul disponibili acțiunii Spiritului Sfânt în alegerea noului Papă. Fie ca Domnul să vi-l arate pe
cel voit de El. Se află între voi, în Colegiul Cardinalilor, se află între voi viitorul Papă căruia încă de
astăzi îi promit necondiționata mea reverență și obediență. Pentru aceasta, cu dragoste și
recunoștinșă, vă împart din inimă Binecuvântarea Apostolică”. Mai este apoi și ceea ce a zis la Castel
Gandolfo în ultimul salut: “de astăzi nu mai sunt pontif ci numai pelerin” (28 februarie 2013). Este

39
vorba efectiv de declarații decisive, cărora le-a urmat o serie de imagini cu frecventele întâlniri dintre
Ratzinger și Bergoglio. În acest mod, însă, poate chiar din voința lui Benedict al XVI-lea, enigma
devine și mai de nepătruns, pentru că declarațiilor prezentate mai sus nu le-a corespuns un
comportament adecvat. Ce putem zice dspre faptul că, tocmai cel ce zice că nu mai este papă ci pelerin,
publică apoi diferite volume cu sigla papei în funcție? Din doua una: ori Benedict al XVI-lea a vrut să
înșele Biserica, ori rămâne tot ansamblul de îndoieli, plecând de la demisie și până la alegerea lui
Bergoglio. Cine va putea rezolva enigma? Bineînțeles, detractorii tezei noastre se sprijină bucuroși pe
cuvintele de stimă și de obediență ale “papei emerit” față de succesor, dar tocmai aici e punctul. Citând
aceste declarații - din moment ce se folosesc de ele pentru a-i discredita pe cei care ridică îndoieli –, ar
trebui să justifice apoi folosirea siglei P.P., a veșmântului alb, a rezidenței în Vatican și așa mai departe.
Cine va putea stabili că aceste ultime elemente sunt formale și primele substanțiale? Nu poate fi, însă,
chiar invers?

GESTURILE ȘI COMPORTAMENTELE “FALSULUI PAPĂ” FRANCISC

Dacă Benedict al XVI-lea, prin gesturile și alegerile sale a lansat mai mult de un semnal pentru a da de
înțeles că el este încă deținătorul legitim și valid al munus-ului petrin, în același mod, falsul papă
Francisc și-a adus propria contribuție, printr-o serie de gesturi și de alegeri neașteptate, care dezvăluie
nevaliditatea alegerii. Enumerăm câteva dintre ele. În primul rând crucea pectorală. Este vorba de
crucifixul pe care fiecare episcop îl poartă peste sutană ori peste clergyman. Crucea pectorală este
deobicei din metal prețios, uneori cu nestemate încastrate și la încrucișarea brațelor poate prezenta o
cavitate unde sunt așezate niște relicve de sfinți ori chiar fragmemte din adevărata Cruce. Chiar și
această explicație îl ajută pe cititor să înțeleagă marea valoare spirituală a acestui obiect. Susținută de
un lanț sau de un cordon care, în funcție de rang, crucea trebuie să aibă o anumită culoare, care pentru
papa este aurul (foto 13). Studiul științific care a fost făcut asupra crucii pectorale alese de Bergoglio a
evidențiat totala lui lipsă de credință, dacă nu chiar exaltarea ideologiei masonice. În totalitate crucea
lui Bergoglio suscită multe îndoieli. Se înțelege că așa cum se întâmplă întotdeauna în fața chestiunilor
care îl privesc pe Francisc, nu a lipsit cineva care să precizeze imediat că crucea pectorală a papei
Francisc evocă pur si simplu simbolurile cele mai creștine posibil: Spiritul Sfânt, reprezentat de
porumbel, oaia pierdută și imaginea Bunului Păstor care îl amintește pe Isus. Observând-o cu atenție,

40
crucea pectorală a lui Bergoglio, oricum, nu apare deloc frumoasă, dimpotrivă (foto 14). Este un
ansamblu de de simboluri, poate realizate cu nepricepere, care nu transmite nimic pozitiv, din contră
(foto 15a). Există imaginea unei păsări în cădere (în ocultism este o reprezentare a lui satana, (foto
15b), total opusă icoanei Spiritului Sfânt, care coboară ca un porumbel. Picioarele personajului pășesc
în direcția opusă trupului (în ocultism este simbolul înșelăciunii: misiunea lui este de a indica un drum,
dar a merge pe altul (foto 15c). Chipul, examinat cu atenție, nu este cel al Bunului Păstor, ci este
asemenea unui craniu (foto 15d). În sfârșit, în loc de oițe, la dreapta și la stânga lui Isus sunt
reprezentate animale semănând cu țapi și cu porci (foto 15e). Artizanul care a realizat crucea lui
Francisc este un italian, se numește Giuseppe Albrizzi. Despre crucea aceasta se poate spune cel puțin
că valoarea ei estetică este cu totul discutabilă, ca tot stilul “pontificatului” bergoglian. În orice caz, în
mod efectiv. O lectură sinoptică a crucii pectorale a lui Bergoglio cu simbolurile masonice, dezvăluie o
înrudire care, dacă nu este intenționată, este inconștientă. Bergoglio a ales această oribilă cruce când
era încă episcop, și nu se știe unde a cumpărat-o. Între atâtea reprezentări posibile ale Bunului Păstor,
aceea de pe crucea pectorală a lui Bergoglio apare, dacă nu altceva, cel puțin oribilă pe plan artistic.

Ferula ori pastoralul este un toiag simbolic, cu extremitatea curbată și adesea bogat împodobită,
folosit de episcop în slujbele arhierești și în ceremoniile cele mai solemne (foto 16). Cu capătul curbat
și depășind în înălțime persoana, folosirea lui este o prerogativă a episcopilor, exprimă demnitatea și
autoritatea episcopală. A fost reutilizat în născânda lume creștină, bazându-se și pe referințe
evanghelice, ca aceea în care Isus se autodefinește Păstorul Cel Bun (I 10, 14: Eu sunt păstorul cel
bun). Ca simbol al funcției de păzire a credinței și a moralei în acea porțiune de popor care era
încredințată unui episcop, toiagul este încredințat în momentul învestiturii, în ritualul hirotonirii. El s-a
îmbogățit cu numeroase semnificații. Sfântul Ambrozie din Milano, de exemplu, zice că toiagul
pastoral trebuie la bază ascuțit ca să-i îmboldească pe leneși, în mijloc drept ca să-i conducă pe cei slabi
și la vârf curbat ca să-i adune pe cei rătăciți. Pastoralui special al papei se numește ferula, iar la
extremitatea superioară, în loc de a fi curb este prevăzut cu o cruce (foto 17). Pontifului i s-ar cuveni în
realitate, ca pastoral crucea papală triplă, adică un toiag având în capăt o cruce cu trei brațe, folosită
ultima dată de Ioan Paul al II-lea la Jubileul din 1983 (foto18). Cum observăm, deci, și pastoralul ca și
crucea pastorală, are un bogat simbolism, pe care Bergoglio a știut s-o transforme dintr-o mișcare. În
acești ani, cum se poate vedea în seria de fotografii, a folosit pastorale bizare (foto 19a – 19e), fără
nicio valoare estetică și artistică, mai ales în câteva ocazii, cu ciudate simbolisme, care amintesc

41
semnele tribale și idolatrice. Dacă nu a fost vorba de o alegere intenționată, oricum, în unele fotografii,
aceste bizare pastorale folosite de Bergoglio, dovedesc un mediocru gust estetic și o voită banalizare a
simbolurilor pontificale. Într-o anumită ocazie erau chiar chipuri diforme, care trimiteau în mod clar la
demoni (foto 20). Cu siguranță, este de netăgăduit că tot mai mult, în liturghii și în locurile pentru
marile evenimente, sub conducerea lui Bergoglio, apar simboluri și imagini care ne duc cu gândul spre
lumea ocultului, a diabolicului, a masoneriei. Exemplul cel mai emblematic, ori dintre cele mai
reprezentaive, a fost simbolul pus pe casulele îmbrăcate pentru liturghia de la Phoenix Park din
Dublin, cu ocazia Meeting-ului Familiilor (21-26 august 2018). Dacă observăm bine fotografia, ne
dăm seama cum casula, în culorile curcubeului (nimic întâmplător), are în centru simbolul celtic
Triskell (foto 21). Simbolul trimite la elemente cosmice și ezoterice, aspect pe care nici marele sfânt
Patriciu nu a reușit să-l creștinească. Unii observatori au interpretat, și cu siguranță nu este o lectură
forțată, cele trei virgule ca fiind cei trei 6 (foto 22) faimosul “666” din Apocalipsă care amintește
pecetea bestiei (Ap 13,18). Preotul irlandez care făcea parte din echipa de organizare a zis că simbolul
de pe casule indică “întreaga noțiune de călătorie în divin și, de asemenea, în viața veșnică”. Dar de ce
nu ar fi mers mai bine simbolul creștin al crucii? Pentru ce să se înlocuiască crucea cu acel triskell?

Bergoglio a manifestat de multe ori neplăcere, jenă, apoi chiar o evidentă respingere, față de unul dintre
gesturile cele mai semnificative prin care catolicii își arată venerația față de Pontiful Roman, adică
sărutatul mâinii pe care se află inelul, gest care, în realitate, este un gest care încă se face, nu peste tot,
față de episcopi și chiar față de preoți. Uneori gestul sărutării mâinii este însoțit de o binecuvânare din
partea preotului, a episcopului sau a papei însuși. În Biserica Catolică, de alfel, este tradiție pentru
credincioși sărutarea mâinii unui preot mai ales când este proaspăt hirotonit și după prima lui liturghie,
în semn de venerație față de chrisma care se folosește în ritualurile explicative ale hirotonirii și față de
Sfântul Sacrament ținut de mâinile noului preot în cadrul liturghiei. În cadrul liturghiei tridentine,
există obiceiul ca ministranții ori clerul de rang inferior să sărute mâna dreaptă a celebrantului când îi
înmânează un obiect. Este un gest plin de devoțiune, care amintește demnitatea și măreția sfinților
slujitori ai altarelor, și mai ales a Pontifului Roman. Dar și asupra acestui gest s-a abătut furia
reformistă a lui Bergoglio. Au făcut înconjurul lumii imaginile papei Francisc care refuză sărutatul
mâinii din partea unor persoane care au participat la o slujbă la Loreto (martie 2019), în provincia
Marche (foto 23): gestul lui a fost lăudat de către mulți, fiind considerat o manifestare a unei mari
smerenii, dar această interpretare este cu totul deplasată, deoarece credinciosul nu sărută mâna

42
persoanei respective, ci a papei, Vicarul lui Cristos. În acest mod, Bergoglio a arătat – așa cum se vede
cu claritate în fotografii și în secvență – neplăcere și lipsă de respect față de un atât de nobil gest de
devoțiune și, poate, chiar faptul că nici măcar el nu crede că este realmente papa. Purtătorul de cuvânt
vatican, Alessandro Gisotti, cu ocazia prezentării vizitei pontificale în Maroc, a explicat că motivul este
poate cel mai de la sine înțeles dintre toate: motive igienice, teama de a nu răspândi germeni printre
credincioși! Nu mai trebuie să adăugăm comentarii, mai ales după ce Bergoglio, autor al unei Biserici
în ieșire, este acum baricadat, poate constrâns chiar de către Providența însăși, între zidurile vaticane
din cauza Covid-19.

Trebuie precizat că papei i se sărută mâna unde ține așa zisul inel al pescarului, dar și în privința
acestuia Bergoglio, în mod incredibil, a știut să fie original. Inelul (anulus piscatoris) este unul dintre
însemnele papei, pe care el îl primește în cadrul liturghiei solemne de început al pontificatului său și pe
care îl pune pe inelarul mâinii drepte (foto 24). Inelul a devenit astăzi doar un simbol, dar altădată, până
în 1842, avea o funcție foarte precisă: era, de fapt, folosit ca sigiliu pentru documentele Sfântului
Scaun. Astfel încât, la moartea pontifului, trebuia distrus pentru a evita fabricarea unor documente
false. Pentru a sublinia această informație, rămâne faptul că inelul lui Benedict al XVI-lea a fost zgâriat
prin două incizii, imediat după abdicare, și aceasta subliniază importanța acestui simbol. Își datorează
numele imaginii Sfântului Petru care este reprezentat pe el, în timp ce aruncă mrejele din barca sa. De-a
lungul marginii imaginii este săpat numele pontifului. În evanghelia lui Luca (5,1-11), Isus intervine în
cursul unei partide de pescuit care mersese rău și le permite, în mod miraculos, viitorilor săi ucenici să-
și umple plasele de pești. Când Simon Petru se aruncă la picioarele lui Cristos, este învestit cu
autoritatea apostolică și chemat să fie “pescar de oameni”. Pentru aceasta inelul, având o bogată
încărcătură simbolică, se numește “al pescarului”. Bergoglio, pentru prima dată, a renunțat la inelul
pescarului și poartă inelul care i-a fost dat în 1992, când a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires.
Un banal inel de argint incizat cu o cruce, cum se poate vedea în fotografie (foto 25).

Apare încă și mai incredibil faptul că, în anumite ocazii, documentate și prezentate aici, Bergoglio a
renunțat, în uluirea generală, să împartă binecuvântarea apostolică, înlocuind-o cu o banală chemare
la rugăciune comună pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Binecuvântarea este unul dintre
gesturile cele mai sfinte și mai frumoase ale unui preot, să ne gândim atunci cât valorează
binecuvântarea papei! Omisiunea lui Bergoglio este nejustificată, pentru că binecuvântarea papei este

43
cea mai sfântă, tocmai pentru că el este Vicarul lui Cristos. Dacă acesta este rezultatul procesului așa
zisei modernizări a Bisericii, este acum descopeit faptul că, în spatele și în cadrul acestuia, se ascunde
acela al destrămării definitive a identității și a spiritului catolic. În primul Angelus din 2019, Bergoglio
încheie – și nu s-a mai întâmplat asta pâna atunci – fără binecuvântarea apostolică. Vaticanistul Aldo
Maria Valli, zguduit de această omisiune, scrie: “o sursă a mea a bătut la o poartă a palatului
apostolic și i s-a răspuns, destul de discret, că decizia de a 'binecuvânta fără a binecuvânta' a fost o
decizie neașteptată a Sfântului Părinte”. A binecuvânta este o poruncă a Domnului Isus și nu este în
puterea preotului să refuze acolo unde nu este niciun motiv decât, cum zice Evanghelia, în cazul în care
vreun nelegiuit și reticent refuză să se convertească. Așa încât, a-i binecuvânta cu semnul crucii pe toți
cei care vin să-l asculte pe Vicarul lui Cristos nu este numai o datorie impusă de Evanghelie, dar este și
ca o obligație morală. Refuzul de a binecuvânta, din păcate, s-a repetat și cu alte ocazii. Lucru curios,
însă, este că nu se dă înlături să binecuvânteze diferite Pachamame, și toate cele care i se pun înainte și
care par lucruri cam stranii, cum ar fi barca emigranților din piața Sfântul Petru (foto 26). La Palermo,
unde s-a dus în 15 septembrie 2018, ca încheiere a întâlnirii cu tinerii desfășurată în piața Politeama, a
zis: “acum aș vrea să vă dau binecuvântarea. Eu știu că între voi există tineri catolici, creștini, de alte
tradiții religioase, și chiar unii agnostici. De aceea voi da binecuvânarea la toți, și voi cere lui
Dumnezeu să binecuvânteze acea sămânță de neliniște care este în inima voastră”. Dacă papa ar trebui
să renunțe la binecuvântare pentru că la fiecare întâlnire există cineva care nu este credincios, de fapt
nu ar trebui să binecuvânteze niciodată. Este vorba de alegeri nefericite și dezastruoase. În rețea poate
fi găsit filmul cu acest fragment din discursul lui Bergoglio. În noiembrie 2019, Bergoglio se duce în
vizită la Cittadella della Carità cu ocazia celei de a 40-a aniversări a instituirii Caritasului diocezan la
Roma. Salutul său de despărțire a fost: “acum voi cere Domnului să vă binecuvânteze pe voi toți, pe voi
toți. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi toți și să vă însoțesacă pe drumul vieții. Amin”. Erau
prezenți și mulți copii. În video observăm încurcătura credincioșilor care, în liniște, așteaptă în sfârșit
binecuvântarea care, însă, nu vine, în timp ce Bergoglio se îndepărtează. Debutul însuși al guvernării
bergogliene a fost caracterizat de lipsa binecuvântării apostolice. La întâlnirea din 16 martie 2013 cu
jurnaliștii din toată lumea în Sala Nervi, aproximativ șase mii de acreditați, Bergoglio renunță la
binecuvântare cu aceste cuvinte: “vă spusesem că v-aș fi dat din inimă binecuvântarea mea. Mulți
dintre voi nu aparțin Bisericii catolice, alții nu sunt credincioși. Din inimă împart această
binecuvântare, în tăcere, fiecăruia dintre voi, respectând conștiința fiecăruia, dar știind că fiecare
dintre voi este fiul lui Dumnezeu”. Apoi se înclină ușor, în sală se lasă tăcerea ca în seara alegerii, la

44
Sfântul Petru. Iar Bergoglio surâde: “Dumnezeu să vă binecuvâneze”. Dar mâna dreaptă rămâne
incredibil de nemișcată.

În ziua alegerii nevalide, 13 martie 2013, Bergoglio a refuzat să îmbrace mozzetta roșie, scurta mantie
a ecleziaștilor care acoperă doar umerii, din catifea roșie și cu marginea de hermelină (foto 27). Stola
roșie, însă, a vrut să o folosească numai pentru binecuvântarea dată orașului Roma și lumii, dar
punându-și-o și luându-și-o singur, trăgând-o, în ambele cazuri, din mâinile ceremonierului Marini.
Semnificația stolei este o trimitere la textele sfinte, reprezentând atât jugul blând al lui Isus (“căci,
jugul meu este blând și sarcine mea este ușoară”, Mt 11,30), cât și “râuri de apă vie care coboară
asupra celor aleși” (In 7,38), ca de asemenea înțelepciunea și răbdarea necesare preotului pentru a-și
îndeplini propria slujire, în interpretarea papei Inocențiu al III-lea (1198-1216), care reia Ev 10, 36:
“aveți nevoie numai de statornicie, pentru ca după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu să puteți dobândi
făgăduința”. Stola este, deci, între odăjdii, plină de simboluri, și printre cele mai importante, este
elementul dinstinctiv al slujitorului hirotonit, în celebrări și în ritualuri și este obligatorie folosirea ei de
către diacon (care în ritul roman o pune sub dalmatică) și de către preot și episcop sub cazulă și sub
pluvial. Toți pontifii din epoca modernă, până la Benedict al XVI-lea, s-au înfățișat imediat după
alegere cu stola roșie, pe care Bergoglio o respinge ca obiect “de muzeu” (foto 28). Rupând-o cu
ceremonialul respectat de toți predecesorii lui, el se înfățișează la balconul din Sfântul Petru fără stola
roșie, doar cu haina albă care, în mod misterios, apare bine făcută după măsurile lui. Apoi, singur,
apucă stola roșie și îmbrăcând-o cu stângăcie o folosește pentru a binecuvânta orașul Roma, dând-o
apoi repede jos. Strădania de a convinge toate media că în sfârșit vine un papă simplu și franciscan
(împotriva oricărui adevăr istoric despre un Francisc care, sărac pentru sine, îmbrăca odăjdii aurite când
servea, ca diacon, la altar), a reușit de minune, dacă ne uităm peste titlurile pline de entuziasm ale
cotidianelor din întreaga lume.

Cu stola, Bergoglio a știut să facă mai mult și mai bine. Pe parcursul vizitei sale apostolice în Bulgaria
(mai 2019), a celebrat Sfânta Liturghie având o (frumoasă) stolă peste cazulă (foto 29). Nu este clar
motivul și nu a fost explicat. În ritul roman, de fapt, stola trebuie pusă întotdeauna sub cazulă și nu
deasupra. În obișnuita încercare de a remedia lucrurile, cineva din anturajul bergoglian a scris că era
vorba de un împrumut din ritul bizantin al Bisericii greco-catolice bulgare. Dincolo de faptul că, astfel,
ne putem aștepta să-l vedem în curând cu potcapul ortodox, încă odată, Bergoglio are grijă să facă un

45
adevărat amestec între formă și substanță: nu s-a mai văzut niciodată așa ceva la celebrările de rit
roman (nici măcar la Nunțiul Angelo Roncalli care s-a străduit mult în favoarea “Uniților” și a
instituirii exarhatului apostolic catolic cu sediul la Sofia).

Un alt simbol pontifical este brâul alb. El încinge mijlocul și coboară până la piciorul stâng. La origine
existau două tipuri de brâu, acela terminat cu ciucure de aceeași culoare cu brâul, care era pus peste
veșmântul coral, și acela terminat cu franjuri care se punea peste veșmântul neted. După reforma
liturgică, care a simplificat mult folosirea însemnelor specifice prelaților și a veșmintelor sacre, este
permisă folosirea doar a brâului cu franjuri. Extremitatea acestui brâu este, deci, completată cu franjuri
(de aceeași culoare) lucrate cu finețe, de obicei din lână sau din mătase. Arată autoritatea și, deci, are o
mare valoare. Toți pontifii l-au folosit, având pe el reprezentate fie cheile lui Petru, fie stema pontificală
(foto 30). Bergoglio poartă brâul, dar a eliminat atât stema cât, mai ales, cheile (foto 31). El nu este, de
fapt, papa și nu deține autoritatea petrină.

Bergoglio, în documentele oficiale, nu folosește semnătura solemnă P.P. (Pontifex Pontificum), care îl
identifică pe papa în funcție (numai pe timbrele vaticane este prezentă). Dat fiind că orice preot este
pontif, papa (Pontiful Roman) în rolul său este cel “maximus” și nu există alții, nu pot exista doi.
Lucrul cel mai curios și care dă de gândit este că, în timp ce Bergoglio renunță la folosirea semnăturii
solemne, Benedict al XVI-lea a continuat să o folosească, chiar după demisie, cum am arătat deja mai
înainte. Oricine poate vedea în toate acestea niște anomalii greu de reconciliat. Un papă care, în 28
februarie 2013, zice la Castel Gandolfo, salutând mulțimea, că, începând cu orele 20.00 nu va mai fi
fost Papa Bisericii Catolice, ducând Biserica în sede vacante, și apoi continuă, după șase ani să se
semneze ca Papă și cu P.P., nu este unul care a renunțat și renunțarea aceea nu este validă. Cuvintele
sale au fost destul de clare: “începând cu orele 20.00 ale acestei seri nu mai sunt Suveranul Pontif ci
un simplu pelerin care își începe ultima etapă a pelerinajului său pe pământ”. Atunci cum se face că,
în vreme ce Bergoglio a renunțat la siglă, Benedict al XVI-lea, devenit simplu pelerin, a folosit-o încă?

Întorcându-ne acum la textul renunțării (la Declaratio), am văzut că ea este plină de greșeli în latină
(așa cum am spus, în total cam patruzeci), lucru ciudat dacă ne gândim că autorul este considerat unul
dintre cei mai mari latiniști în viață și că la Conciliul Vatican II dialoga cu episcopii în latină. În mod
deosebit, două greșeli vizibile de sintaxă care apar de neiertat pentru un latinist versat ca Ratzinger

46
confirmă, așa cum s-a spus deja, suspiciunea unei voite alegeri nevalidante. Aceasta acreditează gândul
că Benedict al XVI-lea a vrut într-adevăr să lanseze un semnal că acea renunțare era făcută sub
constrângere (cum a declarat cardinalul Daneels și monseniorul Negri), în așa fel încât orice
deschidere, transformată în decizie operativă, să poată fi oprită la timp. În orice caz, chiar dacă
intențiile cu care Benedict al XVI-lea a pronunțat renunțarea nu ar confirma teza constrângerii, ea tot ar
rămâne nevalidă pe plan formal, așa cum am mai spus, din moment ce renunțarea, pentru a fi validă,
trebuie să fie făcută în conformitate cu legea Bisericii (CJC 332 §2): “rite manifestetur”, “manifestată
corespunzător”). Dacă, de fapt, renunțarea ar fi validă în privința primei condiții (“renuntiatio libere
fiat”), nu ar fi în privința celei următoare (“rite manifestetur”). Comportamentele și stilul lui Benedict
al XVI-lea confirmă indiciile de nevaliditate a demisiei. Benedict al XVI-lea este încă papa, în timp ce
cardinalul Bergoglio rămâne uzurpatorul tronului lui Petru.

CAPITOLUL TREI

INTRODUCERE. “NU ESTE PRUDENȚĂ UNDE ESTE RĂUTATE” (SIR 21,15)

Nu sunt puțini, din păcate, sunt chiar majoritatea, cei care în Biserică, ignorând rațiunile invocate în
acest dosar, rațiuni care de câțiva ani, prin intermediul Radio Domina Nostra, circulă în rețea, neagă cu
orice preț anomaliile legate de demisia lui Benedict și cele legate de alegerea lui Bergoglio din 13
martie 2013. Nici nu vor să audă despre asta. În legătură cu aceste lucruri e mai bine să se tacă. Ei
numesc aceasta “prudență”, mai ales în opoziție cu noi care, în schimb, strigăm adevărul faptelor. Ei nu
știu – așa cum ne învață Scriptura – că “nu este prudență unde este răutate” (Sir 21,15). De fapt, ei
argumentează cu deplină răutate, din moment ce adevăratul scop cu care încearcă să-l legitimeze pe
papa Francisc, chiar în vizibila erezie care îl caracterizează, este în cele din urmă acela de a se legitima
pe ei înșiși. Este o capcană vicleană, care s-a materializat astăzi mai ales în cercurile galaxiei
conservator-tradiționaliste care, răbdându-l încă pe ereticul Bergoglio, așteaptă ca el să moară sau să-și
dea demisia, pentru ca apoi – cum a declarat un exponent al saloanelor din lumea bună din Roma – să
inițieze un conclav pentru alegerea unui papă moderat. Numai că Biserica este călăuzită de Spiritul
Sfânt, care este adevăr, nu de urzelile organizate de diferite grupuri. În plus, această cale se dovedește

47
slabă și pernicioasă. Există riscul să devină schismatici tocmai tradiționaliștii care îl recunosc pe
Bergoglio ca papă pentru că, dacă conclavul din 2013 se dovedește nul, deci inexistent, nu se poate face
nicio “sanatio” și, prin urmare, ar fi niște expediente grotești, care ar duce la o Biserică fantomă,
inexistentă. Pe lângă asta, și acesta este sensul capitolului pe care îl introducem, chiar dacă Bergoglio ar
fi papă, nu poate fi trecută cu vederea chestiunea posibilei lui derive eretice cu ușurința nobilului roman
pomenit mai sus: “e eretic, dar așteptăm cu răbdare să treacă”. Un papă eretic, ne întrebăm, este încă
cu adevărat papă? Poate, oare, un papă, asistat de Spiritul Sfânt, să se încăpățâneze în eroare în mod
atât de vizibil cum face Bergoglio? Și, apoi, nu ne învață sfântul Toma d'Aquino (S. Th. III, c.82, a.9),
reluând tradiția sfinților părinți și până la urmă a Noului Testament, că nu trebuie stat în comuniune cu
ereticii, pentru că se ajunge la a fi părtași cu vina lor? Unde a dispărut acest criteriu teologic care, în
decursul secolelor, a fost propus în mod repetat, mai precis că păcătuiește cel care se cuminecă cu
ereticii?

La adunarea care s-a ținut la Roma în 7 aprilie 2018, cu titlul “Biserică Catolică, încotro?” (Chiesa
Catolica, dove vai?”), la care au luat parte cardinalii Burke și Brandmüller (semnatari ai Dubia), fiind
prezenți și episcopii Schneider și Viganò, precum și senatorul Pera, direcția îndreptată spre o luare de
poziție clară și spre o opoziție declarată față de reformismul bergoglian din partea cercurilor
tradiționaliste, a virat brusc spre tonuri mai moi și reconciliatorii. E adevărat că atunci cardinalul Burke
a declarat în mod public că, la sfârșitul unei întâlniri de lucru din cadrul Sinodului pentru Familie (care
va produce Amoris Laetitia), cardinalul Joachim Meisner, ieșind din aula sinodală, i-a spus
confidențial: “de aici se va ivi schisma”, dar ambii cardinali, până la urmă, în mod neașteptat, au pasat
laicilor sarcina de a opune rezistență față de erezia în curs, spălându-și mâinile, ca Pilat. Relatarea
doctă a cardinalului Brandmüller, care repropunea un studiu al cardinalului englez John Henry
Newman, a servit pentru a declara, în tonuri moi și respectuoase, o capitulare în fața puterii papale a lui
Bergoglio.

Acea adunare, de fapt, a fost începutul unui nou și neașteptat parcurs. Din acel moment opoziția
catolică, cu aer tradiționalist, a renunțat la ciocnirea directă cu pozițiile lui Bergoglio, de frica unei
schisme. Ceea ce vedem astăzi, adică diferitele tentative “fotografice” de acord între exponenții
bergoglieni și ultratradiționaliști (foto 32), de fapt, se bazează pe o alianță făcută pe ascuns prin care,
pentru a evita schisma, s-a ajuns la conviețuirea cu erezia. Astăzi susținătorii cei mai acreditați ai lui

48
Bergoglio ca papă le surâd mulțumiți preoților celor mai tradiționaliști. Un don Marco Pozza,
ultrabergoglian, îmbrăcat în jeans și tricou (asemănător ca aspect cu protagoniștii americani din
Fonzie), își găsește – în platourile televizive și nu numai – cei mai buni aliați în favoarea lui Bergoglio
în figura celor ca Mauro Leonardi, preot din Opus Dei, îmbrăcat în perfectul lui clergyman negru, și
chiar ca exorcistul în sutană, având în comun încercarea inutilă de a demonstra că papa Francisc este
papa tuturor și că nu este eretic. Între timp, puținii rămași să-l arate pe Bergoglio ca eretic și idolatru,
aducând numeroase dovezi, și luând distanță față de el, pentru a rămâne cu Benedict al XVI-lea, au fost
loviți de tirul încrucișat al bergoglienilor și al tradiționaliștilor, fuzionați în cursa nebună în favoarea
falsului papă.

UN PAPĂ NEVALID, CARE ESTE ERETIC, APOSTAT, IDOLATRU

Chestiunea privind nevaliditatea demisiei lui Benedict al XVI-lea și a conclavului din 2013 care l-a ales
pe cardinalul Bergoglio se agravează și mai mult dacă se examinează dezastruoasa guvernare a
prelatului argentinian și magisteriul lui cu totul eretic, așa cum vom demonstra acum. În fapt, chiar
dacă, printr-o ipoteză de nesusținut, s-ar prezenta posibilitatea validității conclavului în care a fost ales
cardinalul Bergoglio, s-ar pune problema, și mai serioasă, a unui papă eretic în mod manifest, apostat și
idolatru. Biserica ne învață că papa este asistat în mod special de către Spiritul Sfânt (Catehismul
Bisericii Catolice, numărul 892). Cum mai putem lua în considerare acest lucru dacă ne uităm la
vizibila erezie a lui Bergoglio?

OARE POATE UN PAPĂ SĂ FIE ÎN MOD MANIFEST ȘI VOIT ERETIC?

Acest aspect este întru totul decisiv. Teologii, mai ales în secolul al XVI-lea, au discutat mult asupra
acestuia ca o posibilitate ipotetică pur teoretică (“admis și nepermis ca papa să poată cădea în
erezie...”). Fără să se fi ajuns la un acord unanim și niciodată la o probabilitate sau și mai puțin la o
certitudine, teza unui papă eretic a fost considerată posibilă, sau puțin probabilă, sau improbabilă, iar în
unele cazuri a fost considerată imposibilă. Isus a instituit munus-ul petrin (care, deci, are bază divină),
pentru cel puțin trei aspecte deosebite: a conduce colegiul apostolic (Mt 16,18), a-i întări în credință pe

49
frați (Lc 22,32), a îndruma ca păstor universal turma (In 21,16). Astfel, papa este garantul și apărătorul
credinței. Numai în comuniune cu papa, colegiul apostolic și credincioșii laici au garanția că se află în
adevărul catolic. Isus a promis: “tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica mea și porțile
iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Și de fapt, în cursul celor două mii de ani, nu a existat niciodată
vreun urmaș al lui Petru eretic și stăruitor în greșeală. Au existat cazuri de papi nehotărâți pe moment,
cu risc privind un anumit aspect doctrinar, dar apoi întotdeauna reîntorși la poziția de a apăra
depositum fidei. Exemplul cel mai cunoscut este acela al Papei Honoriu I (625-638) care, sprijinind
teza împăratului Heracliu privind existența unei singure voințe în Isus Cristos, contrarie viziunii
tradiționale care vorbea de două voințe, și-a atras, după moarte, excomunicarea la Conciliul al III-lea
din Constantinopol (680-681). Honoriu, însă, nu a vrut să fie eretic în mod manifest și nu înțelegea, la o
adică, să persevereze în erezie. A fost vorba despre o abordare teologică greșită din partea lui, mai ales
pentru a salva unitatea imperiului. Nu a fost, deci, o poziționare voit eretică, nici nu a existat
posibilitatea de a fi pus în gardă, cum însă s-a petrecut în zilele noastre cu Bergoglio. Ținând cont, cum
vom demonstra acum, de faptul că Bergoglio este în mod evident și încăpățânat eretic, cum ne raportăm
la promisiunea lui Isus? Oare Domnul nostru ne-a înșelat? Faptul că prelatul argentinian nu este de
bună credință și că vrea să răspândească erezia este dovedit de grăitoarea tăcere față de cererile de
clarificare din partea celor patru cardinali (Burke, Brandmüller, Caffara și Meisner) și de celebrele lor
Dubia. Papa ar fi avut datoria să clarifice, în legătură cu Amoris Laetitia, ce anume a intenționat să
afirme, însă a ignorat cererile de clarificare. Este prima oară în istoria Bisericii, cu un papă care zice că
este deschis la dialog și că dorește poduri nu ziduri! Dacă ar fi fost de bună credință, cu siguranță ar fi
răspuns celor patru cardinali. În schimb el a tăcut, permițând astfel ca eroarea să se răspândească.
Acesta este semn clar că el nu este papă, pentru că el contrazice chiar de la bază acel munus pe care
Isus l-a instituit.

“CUM EX APOSTOLATU OFFICIO”

În 15 februarie 1559, Papa Paul al IV-lea a promulgat o bulă, cu titlul “Cum ex apostolatu officio”, prin
care se clarifica chestiunea privind posibilitatea unui papă eretic. În ea se citește: “dacă vreodată, în
orice epocă, s-ar întâmpla ca... Pontiful Roman să fi deviat de la Credința Catolică ori să fi căzut în
vreo erezie înainte de a-și fi asumat papatul, această asumare, chiar înfăptuită cu unanimul

50
consimțământ al tuturor cardinalilor, este nulă, nevalidă și fără efect; nici nu poate deveni validă, ori
considerată legitimă în vreun fel, nici nu se poate da acestuia puterea de administrare a unor materii
spirituale ori temporale; ci orice lucru ar fi zis, făcut ori stabilit de acesta este lipsit de orice putere și
nu conferă absolut nicio autoritate ori drept nimănui, oricine ar fi; iar acesta, prin faptul însuși (eo
ipso) și fără să se ceară vreo declarație să fie lipsit de orice demnitate, post, onoare, titlu, autoritate,
sarcină, putere”. În Bulă, Papa Paul IV dispune de asemenea excomunicarea pentru toți cei care
primesc și favorizează un eretic ori un schismatic, cu pierderea funcțiilor lor, a veniturilor și a
beneficiilor lor. Chestiunea, privind guvernarea lui Bergoglio, se prezintă cu atât mai dramatică.
Documentul papal, cum vedem, stabilește că alegerea ca papă a unui cardinal eretic nevalidă. Toți știu
ce gândea Cardinalul Bergoglio înainte de a fi ales, și de fapt toți trebuie să știe că el a fost ales tocmai
pentru că era în mod manifest eretic privind dogmele credinței. Astfel, reiese că alegerea este nevalidă
din ulterioare motive, pe lângă cele deja invocate. Paul al IV-lea stabilește că orice acțiune de
guvernare implementată de un papă ales dar eretic “este lipsită de orice putere și nu conferă absolut
nicio autoritate”.

NU POATE EXISTA UN PAPĂ ERETIC, DECI FRANCISC NU ESTE PAPĂ

Teologia s-a întrebat dacă poate exista cazul unui papă eretic. Răspunsul este negativ, pentru că ar
contrazice promisiunea lui Cristos din Mt 16,18. Poate exista cazul unui papă care să fie atins în treacăt
de erezie dar care, răzgândindu-se, își revine în sine, dar nicidecum cazul unui papă eretic cu
încăpățânare și chiar apostat. Cazul citat privindu-l pe Honoriu I confirmă acest dat teologic (el nu a
avut intenția de a fi eretic și nu a avut timp să-și dea seama). După o lungă discuție Cardinalul
Bellarmin în cartea “De Romanus Pontefice” conclude: “un Papă care este eretic în mod manifest,
încetează (de la sine) în mod automat de a mai fi Papă și de a porunci, așa cum încetează în mod
automat să și fie creștin și membru al Bisericii. Deci, el poate fi judecat și pedepsit de Biserică” . Acest
lucru, de fapt, nu s-a întâmplat niciodată, tocmai prin promisiunea lui Isus însuși (unicul caz, cum
ziceam, făcând și precizările necesare, a fost cel al lui Honoriu I). Sfântul Alfons Maria de Ligouri, de
exemplu, examinând această problemă, susține că în definitiv nu poate exista niciodată un papă în mod
manifest eretic. În unele medii, se susține că un papă în mod manifest eretic ar înceta să fie papă numai
când Biserica, prin partea ei sănătoasă (adică cea care se ține de dogmă), ar fi pe deplin conștientă de

51
acest lucru. Dar Bellarmin, cardinal, teolog și canonist din secolul al XVI-lea, și împreună cu el Billot,
susține contrariul, și este opțiunea cea mai grea dar și cea mai înțeleaptă, și anume aceea că papa, odată
devenit eretic, nu mai are nicio putere de jurisdicție și este în mod automat depositus. Biserica trebuie
doar să ia act și să opereze în situația de sede vacante.

PATRU IPOTEZE

Au fost analizate patru ipoteze privind un papă eretic 1) Ipoteză posibilă doar în mod speculativ, dar nu
și realmente posibilă (Bellarmin, Suarez); 2) Ipoteză posibilă în mod speculativ dar foarte improbabilă
(D. Bouix); 3) Ipoteză posibilă în mod speculativ dar nesigură (caz în care cardinalii trebuie să îl
depună); 4) Ipoteza posibilă în mod speculativ și în mod real (papa încetează să mai fie ca atare în mod
automat, este depositus, cum zice Bellarmin). Dintre cele patru ipoteze, astăzi, cea mai acreditată este a
patra, adică ipoteza, realmente posibilă, că Bergoglio, chiar dacă ar fi papa, întrucât este eretic, este
depus în mod automat din orice putere jurisdicțională. Punctul de sprijin pentru aceasta este poziția
asumată de Sfântul Robert Bellarmin, Doctor al Bisericii, în celebrul text “De Romano Pontefice”
(Cartea a II-a, cap. 30), unde afirmă: “un papă eretic în mod manifest încetează în mod automat și de
la sine să mai fie papă și căpetenie, precum și să mai fie creștin și membru al Bisericii” . Sunt afirmații
decisive, de care nimeni dintre cei competenți nu vrea să se ocupe, pentru a nu se expune la persecuții.
Ereticul manifest, mai adaugă Bellarmin, “nu poate fi papă” (ib).

MUNUS-UL PETRIN, INFAILIBILITATEA ȘI ASISTENȚA SPIRITULUI SFÂNT

Să ne ocupăm acum de această chestiune: un papă care chiar dacă ar fi fost ales în mod valid, s-ar
dovedi totuși în mod evident eretic în multe puncte. Pentru a preîntâmpina această evidentă aporie,
susținătorii validității canonice a alegerii cardinalului Bergoglio operează niște distincții formale
contradictorii. De exemplu, unii susțin că papa poate greși și că infailibilitatea este un lucru, iar munus-
ul este alt lucru. Este o contradicție evidentă; chiar dacă este adevărat că infailibilitatea privește numai
momentele solemne ale guvernării petrine, totuși trebuie să amintim, cum afirmă Catehismul, că papa

52
are o asistență specială a Spiritului Sfânt în exercitarea ordinară a guvernării (CBC nr 892, unde se
vorbește despre asistența “specială”). Unde a dispărut această asistență specială în cazuri ca
Pachamama, Amoris Laetitia, și acele tonterias mariane?

Documentul Congregației pentru Doctrina Bisericii “Primatul succesorului lui Petru în misterul
Bisericii” (31 octombrie 1998) afirmă că papa “are un har ministerial specific” (nr 4). Astfel papa, nu
numai ex catedra ci și în exercitarea ordinară a ministeriului petrin, “dă voce voinței lui Dumnezeu”
(nr 7). Nu putem înțelege deci cum este posibil ca unii să creadă că în exercitarea ordinară papa poate
greși. Documentul subliniază că Episcopul Romei are ”o asistență specială a Spiritului Sfânt care se
bucură, în unele cazuri, de prerogativa infailibilității” (nr 9). Documentul afirmă, prin urmare, în mod
clar că asistența Spiritului Sfânt nu este legată numai de prerogativa infailibilității, ci se extinde la
întreg ministeriul său. Pe de altă parte, Documentul adaugă că papa este chemat de Cristos “să-i ajute
pe toți să rămână în credința pe care o mărturisesc” și că această sarcină “își găsește cea mai bună
garanție, pe de o parte, în înrădăcinarea sa în Tradiție și în comuniunea frățească și, pe de altă parte,
în încrederea în asistența Spiritului Sfânt care conduce Biserica” (nr 10). Cum se justifică, atunci, dacă
toate acestea sunt adevărate, lista dramatică de afirmații eretice ale lui Bergoglio dacă el este Papa?
Unde este asistența Spiritului Sfânt? Desigur, ar putea zice că papa respinge această asistență, dar
aceasta, odată în plus, ar pune problema nerezolvată a unui Petru eretic și apostat.

UN DECALOG DRAMATIC AL EREZIILOR CARDINALULUI BERGOGLIO

Catehismul ne învață, la numărul 86 că “acest Magisteriu nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu,
ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis”. Vom prezenta acum un decalog de erezii ale
guvernării bergogliene care arată în mod clar, împotriva oricărei încercări de a le trece cu vederea, cum
cardinalul Bergoglio exercită un pseudo magisteriu care contrazice în mod vădit Tradiția și se situează
mai presus de însuși Cuvântul lui Dumnezeu și în opoziție cu magisteriul precedent. Ceva ce nu s-a mai
văzut în Biserică. Astfel vom arăta în mod clar că BERGOGLIO ESTE ERETIC ȘI APOSTAT.

53
“AMORIS LAETITIA”

Exortația Apostolică postsinodală, publicată în 19 martie 2016, inaugurează stagiunea eretică, în formă
oficială și manifestă, a ereziei cardinalului Bergoglio. Cu privire la cei divorțați și recăsătoriți (cum
reiese din analiza numerelor 296-300), se deschide pentru prima dată o prăpastie care contrazice în mod
vădit Magisteriul precedent, îndeosebi Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1650: “Biserica
susține, din fidelitate față de cuvântul lui Isus Cristos ('Oricine va lăsa pe femeia sa și va lua o alta
săvârșește adulter cu ea. Iar femeia, de-și va lăsa bărbatul și se va mărita cu altul, săvârșește adulter':
Mc 10, 11-12), că nu poate recunoaște ca validă o nouă unire dacă prima căsătorie a fost validă. Dacă
cei divorțați s-au căsătorit civil, se află într-o situație ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. De
aceea ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică, atâta timp cât persistă această situație. Din
același motiv, ei nu pot exercita anumite responsabilități bisericești. Reconcilierea prin sacramentul
Pocăinței nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului și al
fidelității față de Cristos și care s-au angajat să trăiască în continență completă”. Există apoi opoziția
deschisă față de Exortația Apostolică Familiaris Consortio (22 noiembrie 1981) a lui Ioan Paul al II-lea
care, la numărul 84, a declarat în mod solemn că celor divorțați și recăsătoriți le este imposibil accesul
la sacramente: “Biserica reamintește practica sa, bazată pe Sfânta Scriptură, aceea de a nu-i admite la
comuniunea euharistică pe cei divorțați și recăsătoriți. Sunt ei înșiși cei care nu pot fi admiși la
aceasta, din moment ce statutul lor și condiția lor contrazic în mod obiectiv acea unire de iubire dintre
Cristos și Biserică, semnificată și înfăptuită de Euharistie. În plus există și un important aspect
pastoral: dacă s-ar admite aceste persoane la Euharistie, credincioșii ar fi induși în eroare și confuzie
în privința doctrinei Bisericii asupra indisolubilității căsătoriei. Reconcilierea prin sacramentul
pocăinței – care ar deschide calea către sacramentul euharistic – poate fi acordată numai celor care,
pocăiți că au violat semnul Alianței și al fidelității față de Cristos, sunt dispuși în mod sincer la o
formă de viață care să nu mai fie în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei. Aceasta comportă, în
concret, ca atunci când bărbatul și femeia din motive serioase – ca, de exemplu, educația copiilor – nu
pot îndeplini obligația separării, să-și asume angajamentul de a trăi în deplină continență, adică să se
abțină de la actele proprii soților”. Documentul lui Ioan Paul al II-lea este foarte clar, așa cum este și
Catehismul și nu admite excepții, decât, cum am văzut, în caz de continență. În schimb, la numărul
301, Amoris Laetitia, afirmă, în contradicție vădită cu magisteriul precedent și, deci, în ultimă instanță,
chiar împotriva Cuvântului lui Dumnezeu însuși, deci în mod eretic, că “nu se mai poate zice că toți

54
cei ce se află în vreo situație considerată 'iregulară' trăiesc în stare de păcat de moarte, lipsiți de harul
sfințitor”. În data de 19 septembrie 2016, la câteva luni după publicarea Exortației Amoris Laetitia,
cardinalii Burke, Caffarra, Brandmüller și Meisner au prezentat niște Dubia privind interpretarea
capitolului VIII al Exortației. Prezentăm integral scrisoarea trimisă de ei lui Bergoglio: “Preafericite
Părinte, în urma publicării Exortației voastre Apostolice “Amoris Laetitia” s-au propus din partea
teologilor și a cercetătorilor interpretări nu doar divergente, dar și opuse, mai ales în privința cap.
VIII. În plus, mijloacele de comunicare au exagerat această diatribă, provocând astfel nesiguranță,
confuzie și dezorientare printre mulți credincioși. De aceea, nouă subsemnaților, ca și multor Episcopi
și Preoți, ne-au parvenit numeroase întrebări din partea credincioșilor din diferite pături sociale
asupra interpretării corecte ce trebuie dată cap. VIII al Exortației.

Așa încât, îndemnați în conștiință de responsabilitatea noastră pastorală și dorind să punem tot mai
mult în practică acea sinodalitate la care Sanctitatea Voastră ne îndeamnă, cu profund respect, ne
permitem să Vă cerem, Sfinte Părinte, ca suprem Învățător al credinței chemat de Cel Înviat să-i
întărească în credință pe frații săi, să înlăturați incertitudinile și să faceți lumină, răspunzând cu
bunăvoință acestor “Dubia” pe care ne permitem să le atașăm prezentei. Să binevoiască Sanctitatea
Voastră să ne binecuvâneze, iar noi Vă promitem o pomenire constantă în rugăciune. Card. Raymond
L. Burke, Card. Walter Brandmüller, Card. Carlo Caffarra, Card. Joachim Meisner. Roma, 19
septembrie 2016”. Neprimind niciun răspuns, în data de 25 aprilie 2017, deci șapte luni după prima
cerere de clarificare, cardinalul Caffarra, în numele celorlalți trei prelați, a făcut apel la Bergoglio
pentru o clarificare. Și în acest caz, prezentăm textul integral, pentru că este document istoric:
“Preafericite Părinte, mă adresez Sanctității Voastre cu o anumită îngrijorare, în aceste zile ale
timpului pascal. O fac în numele Em.mi. Cardinali: Walter Brandmüller, Raymond L. Burke, Joachim
Meisner și al meu personal. Dorim înainte de toate să reînnoim devotamentul nostru absolut și
dragostea noastră necondiționată față de Catedra lui Petru și pentru augusta Voastră persoană, în
care îl recunoaștem pe urmașul lui Petru și Vicarul lui Isus: 'blândul Cristos pe pământ', cum îi plăcea
Sfintei Ecaterina din Siena să zică. Nu ne aparține deloc poziția celor care consideră vacant Scaunul
lui Petru, nici a celor care vor să atribuie și altora indivizibila responsabilitate a munus-ului petrin.
Suntem îndemnați numai de conștiința responsabilității grave care decurge din munus-ul de cardinali:
a fi consilieri ai urmașului lui Petru în suveranul său ministeriu. Și de conștiința Sacramentului
Episcopatului, care 'ne-a pus ca episcopi să paștem Biserica, pe care El și-a câștigat-o cu sângele său'

55
(Fa 20,28). În 19 septembrie 2016 am prezentat Sanctității Voastre și Congregației pentru Doctrina
Credinței cinci dubia, cerându-Vă să înlăturați incertitudinile și să faceți lumină asupra unor puncte
din Exortația Apostolică post-sinodală 'Amoris Laetitia'. Neprimind niciun răspuns de la Sanctitatea
Voastră, am ajuns la hotărârea de a Vă cere, cu respect și cu umilință, Audiență, cu voia Sanctității
Voastre. Atașăm, potrivit practicii curente, o Foaie de Audiență în care expunem cele două puncte
asupra cărora dorim să ne întreținem cu Voi.

Preafericite Părinte, a trecut deja un an de la publicarea Exortației 'Amoris Laetitia'. În această

perioadă au fost date în mod public interpretări ale unor părți din 'Amoris Laetitia' care sunt în mod
obiectiv ambigue, nu numai divergente, ci chiar contrare Magisteriului permanent al Bisericii. În
ciuda faptului că Prefectul pentru Doctrina Credinței a declarat de mai multe ori că doctrina Bisericii
nu s-a schimbat, au apărut numeroase declarații ale unor episcopi, cardinali și chiar ale unor
Conferințe Episcopale care aprobă ceea ce Magisteriul Bisericii nu a aprobat niciodată. Nu numai
accesul la Sfânta Euharistie al celor care în mod obiectiv și public trăiesc într-o situație de păcat grav,
și intenționează să rămână astfel, dar și o concepție a conștiinței morale contrară Tradiției Bisericii.
Și astfel se întâmplă – și, oh, cât este de dureros să o constatăm! - că ceea ce este păcat în Polonia este
bine în Germania, ceea ce este nepermis în Arhidieceza de Filadelfia este permis în Malta. Și așa mai
departe. Ne vine în minte amara constatare a lui B. Pascal: 'justiția dincoace de Pirinei, injustiția
dincolo; justiția pe malul stâng al râului, injustiția pe malul drept'. Numeroși laici competenți, profund
iubitori ai Bisericii și foarte fideli Scaunului Apostolic, s-au adresat Păstorilor lor și Sanctității
Voastre pentru a fi întăriți în Sfânta Doctrină cu privire la cele trei sacramente: al Căsătoriei, al
Spovedaniei și al Euharistiei. Și tocmai în aceste zile, la Roma, șase laici provenind din fiecare
Continent au propus un Seminar de studiu destul de frecventat, cu titlul semnificativ: 'A face lumină'.
În fața acestei grave situații, în care multe comunități creștine sunt pe cale să se dezbine, simțim
greutatea responsabilității noastre și conștiința noastră ne îndeamnă să cerem în mod respectuos și
umil Audiență. Să binevoiți sanctitatea Voastră să Vă aminti de noi în rugăciunile Voastre, așa cum și
noi Vă asigurăm că vom face în ale noastre. Și cerem darul Binecuvântării Voastre Apostolice. Carlo
Card. Caffarra. Roma, 25 aprile 2017.

Caffarra a arătat, deci, că “interpretările unor părți din 'Amoris Laetitia' care sunt în mod obiectiv
ambigue au fost date nu în formă divergentă, ci cu totul contrară magisteriului permanent al

56
Bisericii”. În iunie 2017, neavând încă niciun răspuns din partea pontifului, cei patru cardinali, Burke,
Caffarra, Brandmüller și Meisner, au făcut chestiunea publică. Ei nu au primit răspuns nici până azi
(după trei ani!) de la papa milostivirii și al dialogului! Pur și simplu Bergoglio a ignorat cu totul
repetatele apeluri ale celor mai apropiați colaboratori ai săi. Un lucru nemaivăzut în Vatican, în timp ce
el este prezent atât de frecvent în palatele unor regimuri și ale unor dictaturi. Lucrul cel mai rău este
limbajul voit confuz și imprecis al documentului, care deschide astfel poarta unor ciocniri de
nevindecat în Biserica universală. Numai în notă, Bergoglio, cu o mișcare considerată abilă și reușită
(pentru că nu este înscrisă în corpul textului) deschide divorțaților recăsătoriți poarta cuminecării, fără
însă a o spune în mod deschis. Este nota 351 care zice: “în unele cazuri, ar putea fi și ajutorul
Sacramentelor”, deci accesul la împărtășirea euharistică. Într-o conferință de presă pe avionul care îl
readucea la Roma din Lesbos (16 aprilie 2016), este întrebat de jurnalistul Francis Rocca de la Wall
Street Journal în legătură cu Amoris Laetitia dacă s-a schimbat ceva în practică pentru divorțații
recăsătoriți. Bergoglio, în loc să clarifice, pasează cartoful fierbinte Cardinalului Schönborn. Un alt
jurnalist, Guénois de la Le Figaro, întreabă motivul pentru care posibila schimbare, într-un document
de 400 de pagini, este pus în notă. Vizibil plictisit, Bergoglio îi răspunde cu un joc de cuvinte care nu
dă niciun răspuns și adaugă: “întrucât nu sunt un sfânt, aceasta m-a indispus și m-a întristat puțin”.

În realitate, de întristat s-a întristat întreaga Biserică Catolică. Mai ales pentru că, acelor îngrijorate
cereri de clarificare din partea celor patru cardinali le-a corespuns absoluta indiferență și, mai ales,
pentru că din cauza registrului voit ambiguu și neclar, Conferințele Episcopale și Regionale au lansat
un adevărat dans de acceptare ori de refuz a deschiderii propuse. Dansul ereziei era de acum lansat.
Astfel, de exemplu, episcopii germani au primit imediat propunerea și au oficializat-o, în timp ce în
Polonia vecină, episcopii nici nu au vrut să audă de așa ceva. În Malta, cei doi prelați au scris un
document care deschide drumul la împărtășanie pentru divorțații recăsătoriți, în vreme ce în Canada
discuțiile au rupt în două Conferința locală. S-a cerut cu tot mai mare urgență o clarificare din partea lui
Bergoglio, clarificare ce nu a sosit niciodată în mod oficial. Amoris Laetitia este documentul
programatic al dezbinării interne din Biserică. Cu o mișcare abilă, în 16 decembrie 2017, în Acta
Apostolicae Sedis (care păstrează actele oficiale ale pontifilor), Bergoglio a vrut să fie inserat un
răspuns al său către episcopii argentinieni care îl întrebau dacă intenția lui a fost să deschidă efectiv
calea la sacramente divorțaților recăsătoriți. El a răspuns în sfârșit că aceea era intenția lui. Dar
indiferența lui Bergoglio față de cei patru cardinali constituie una dintre paginile cele mai negre din

57
istoria recentă a Bisericii. Tocmai Bergoglio afirmase în data de 1 octombrie 2013, că “obiectivul
nostru nu este prozelitismul ci ascultarea nevoilor, a dorințelor, a deziluziilor, a disperării, a
speranței”. Tot așa, la întoarcerea de la Abu Dhabi, în obișnuita întâlnire cu jurnaliștii pe avion, a
afirmat: “avem nevoie de punți și simțim durere când vedem persoanele care preferă să construiască
ziduri. Pentru ce ne doare? Pentru că cei care construiesc ziduri vor sfârși ca prizonieri ai zidurilor pe
care le-au construit”. Dramatic transfert psihologic, care dezvăluie condiția dramatică a acestui om.

Deschiderea, istorică și dramatică, a exortației Amoris Laetitia, contrazice, cum am văzut, numărul 84
din Familiaris Consortio și, prin aceasta contravine Cuvântului lui Dumnezeu. În Mt 19,9 citim: “cine-
și va lăsa soția, în afară de concubinaj, și va lua alta, făptuiește adulterul”. Pavel afirmă:
“căsătoriților însă, nu eu le poruncesc, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat; dar dacă totuși
s-a despărțit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul ei, iar bărbatul să nu-și alunge
soția” (1 Cor 7,10-11).

Indisolubilitatea face sfântă legătura și împiedică, în cazul unei noi legături, accesul la împărtășanie,
care este posibil doar în cazul în care cei doi trăiesc ca frate și soră: “ceea ce Dumnezeu a legat omul
să nu despartă” (Mt 19,6). Este însuși cuvântul lui Cristos, nu poate fi schimbat! Astfel, pentru a ocoli
obstacolul, Superiorul General al Iezuiților, susținător înfocat al împărtășaniei pentru divorțații
recăsătoriți, la întrebarea unui jurnalist cum de se trece peste interdicția lui Cristos, a răspuns că pe
timpul lui Isus nu exista aparat de înregistrat și noi nu știm prea bine ce gândea el. Ne aflăm în fața
apostaziei manifeste. Catehismul Bisericii Catolice afirmă: “iubirea soților pretinde, prin însăși natura
sa, unitatea și indisolubilitatea comunității lor de persoane, care le cuprinde întreaga viață” (CBC
1644). Îi face ecou Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii: “natura iubirii conjugale cere
stabilitatea raportului matrimonial și indisolubilitatea sa” (225). În mod asemănător canonul 1141 al
Codului de Drept Canonic stabilește astfel: “căsătoria ratificată și consumată nu poate fi desfăcută de
nicio putere umană și pentru niciun motiv, exceptând moartea”. Exortația apostolică postsinodală
Amoris Laetitia îl identifică în mod deschis pe Bergoglio ca eretic manifest, în contradicție cu Cuvântul
lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba despre un act de magisteriu ordinar, care nu cere infaibilitatea, el
trebuie oricum să se subordoneze Cuvântului lui Dumnezeu, care este norma normans non normata.
Amoris Laetitia, din contră, pretinde a se situa mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu.

58
Putem încheia această primă latură, amintind că, în urma celor două cereri de clarificare din patrea
celor patru cardinali, o echipă de șasezeci și șase de critici, dintre care patruzeci de păstori, nume
cunoscute din lumea eclezială și oameni de știință laici, în data de 11 august 2017 a făcut cunoscută o
Correctio Filialis De Haeresibus Propagatis, în care se cere lui Bergoglio să respingă în mod public
șapte propoziții eretice prezente în Amoris Laetitia. Această Correctio este vărful de iceberg al unei
răspândite temeri față de consecințele exortației bergogliene. Chiar dacă deja în 2015 a fost semnată de
circa un milion de credincioși o Supplica Filiale, care, bineînțeles, a rămas fără răspuns. Vâlvei
mediatice iscate de diferitele cereri i-a corespuns, de fiecare dată, o incredibilă tăcere din partea celui
chemat în cauză și care, ne amintim, zicea că încearcă o mare durere față de cei care în loc de dialog
ridică ziduri.

MIZERICORDISMUL

Cardinalul Bergoglio, excomunicat latae sententiae, a voit să se prezinte imediat ca papă al milostivirii.
Este vorba despre o înșelătorie mediatică prin care, în spatele și în cadrul declarațiilor repetate privind
milostivirea lui Dumnezeu, ascunde, potrivit stilului său, repropunerea ereziei numite apocatastasi.
Este vorba de erezia condamnată de Biserică, în al V-lea Conciliu (Sinod) Ecumenic de la
Constantinopol di 553, cu excomunicarea latae sententiae: “dacă cineva zice sau crede că pedepsirea
diavolilor și a oamenilor nelegiuiți este temporară ori că se va sfârși după un anumit timp, adică va fi
o restabilire (apocatastasi) a diavolilor ori a oamenilor nelegiuiți, să fie anatema”. Acum nu e locul
pentru aprofundarea temei condamnării veșnice și a posibilității infernului. Dar și aici se poate aplica
criteriul rupturii cu magisteriul oficial al Bisericii și cu Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum urmează acum
să demonstrăm. În cazul acesta se subînțelege o viziune a Bisericii care iartă întotdeauna, care nu
judecă niciodată, care desființează tema păcatului și pe cea a infernului, a posibilității condamnării
veșnice. Chiar de la început, în cadrul primului Angelus, la abia patru zile de la alegere, în 17 martie
2013, Bergoglio îi mulțumește în mod public Cardinalului Walter Kasper, pentru o carte a sa despre
milostivirea divină (foto 33). Trebuie să precizăm imediat că primul elogiu în absolut al nou alesului
Bergoglio este adresat, nu în mod indiferent, unuia dintre paladinii ”mafiei din Sankt Gallen”, probabil
adevăratul creier al planului strategic, precum și garantul principal pe frontul reformismului bergoglian.
Sunt recente cuvintele, pline de ură, prin care Kasper a lichidat așa zisa opoziție față de Bergoglio:

59
“există mici grupuri care sunt în mod deschis împotriva papei. Dar trebuie știut și luat în considerare
că sunt puține, foarte puține, chiar dacă fac multă gălăgie prin media. Nu trebuie să li se dea nicio
importanță” (26 septembrie 2019), interviu dat lui Josè Manuel Vidal de la Religion Digital). O
aplicare clară a Evangheliei, nu-i așa? Dar să ne întoarcem la cuvintele lui Bergoglio din cadrul
primului Angelus. El a zis: “în aceste zile, am putut citi o carte a unui cardinal – Cardinalul Kasper,
un teolog remarcabil, un bun teolog – despre milostivire. Și mi-a făcut mult bine, cartea aceea...
Cardinalul Kasper zicea că a simți milă, acest lucru schimbă totul. E mai bine ca noi să auzim așa:
schimbă lumea. Un pic de milostivire face lumea mai puțin rece și mai dreaptă. Avem nevoie să
înțelegem bine această milostivire a lui Dumnezeu, acest Tată milostiv care are atâta răbdare”. Apar
câteva indicații decisive. Bergoglio lansează imediat tema misericordismului, făcând-o să apară ca temă
inofensivă și chiar sfântă, pe când, de fapt, este deja clar că el – cum va demonstra nu peste mult în
primul interviu cu Scalfari de la Repubblica – are în minte difuzarea ereziei pomenitei apocatastasi.
Planul fusese deja studiat în detalii, și iată de ce Bergoglio poate zice: “acest cuvânt schimbă totul”. Și
de fapt ne trimite la textul Cardinalului Kasper care, atât în declarațiile Cardinalului Danneels cât și în
afirmațiile jurnalistului Ivereigh, a făcut parte, în poziție fruntașă, din “mafia din Sankt Gallen”. Cartea
citată de Bergoglio, care i-a făcut un mare bine chiar în zilele falsului conclav, scrisă de Kasper, este
plină de erori dogmatice, pentru că dizolvă tema dreptății în milostivirea sa. În plus, Kasper, așa cum a
demonstrat Marco Tosatti în blogul său (28 noiembrie 2019) a făcut la rândul său nevalid conclavul din
2013 pentru că a luat parte la el ca excomunicat. Textul reprodus pe blogul lui Marco Tosatti zice în
mod expres: “potrivit dreptului canonic subiectul în cauză este numai un Preot și nu a fost un adevărat
Cardinal nici pentru o singură zi. Este un Cardinal iregular și nelegitim. Întrucât asupra lui gravau și
gravează încă o cantitate impresionantă de excomunicări, restricții și impedimente care nu îi permit să
poată obține în mod legitim hirotoniri, promovări, funcții și însărcinări în biserică. Și care nu îi
permiteau absolut de loc să le poată exercita. Și nu îi permit nici acum. Acest Cardinal nelegitim se
numește Walter Kasper” (referirea juridică se face la Universi Dominici Gregis, art. 33-36-76, partea
2/5).

În dezastruoasele interviuri acordate lui Eugenio Scalfari, fondator și editorialist al jurnalului La

Repubblica, ce se dovedesc a fi un adevărat pamphlet apostat, în ciuda repetatelor încercări caraghioase
ale Biroului de Presă al Vaticanului de a corecta tirul declarațiilor făcute, Bergoglio nu ezită să spună că
milostivirea depășește dreptatea lui Dumnezeu și ajunge să considere că sufletele celor care mor în

60
păcat de moarte se dezintegrează de la sine, nu vor ajunge deci în iad. Prestigiosul The Times,
comentând cuvintele lui Bergoglio către Scalfari din 30 martie 2018, privind posibilitatea inexistenței
iadului și că Dumnezeu, la sfârșit, îi va ierta pe toți, acreditează acele afirmații ca autentice în substanță
și îl elogiază pe Bergoglio care, cu această “sugestie” privind inexistența iadului ar încerca să
“reconcilieze adevărurile veșnice cu obiceiurile și mentalitatea epocii moderne”. Posibilitatea unei
replici îngrijorate din partea adevăraților catolici, nu a mai fost necesară, ca acele Dubia ale celor patru
cardinali după ieșirea exortației Amoris Laetitia. Cu un sentiment de înfrângere, din cauza
imposibilității de a dialoga cu Bergoglio, au ajuns să încredințeze replica jurnaliștilor și siteurilor
catolice care sunt cei ce prezintă, de fiecare dată, obișnuitul cahiers de doléances la orice nouă
“ispravă”. Acum nici vorbă de Dubia, nici de Corectări filiale. Prăpastia s-a lărgit și a devenit mai
amplă decât craterul Etnei. Orice încercare de a-l face pe falsul papă să reflecteze, de a-i da o
posibilitate de aprofundare și, eventual, de a-l corecta cel puțin, este considerată de acum inutilă. Pentru
Bergoglio, deci, Dumnezeu este unul care “iartă întotdeauna, iartă orice” (mai 2017). Dumnezeu
“este defectuos, are defectul de a nu putea să nu ierte” (cartea “Io credo, noi crediamo”, Rizzoli
2020). Dumnezeu suferă de “boala milostivirii” (ib.).

Bergoglio a făcut mereu comentarii în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu. În interviul cu prietenul său
Rabinul Skorka, i se spune lui Bergoglio: “își face drum ideea că există un iad... cum se naște
aceasta?”. Răspunsul lui Bergoglio este înrudit cu erezia numită apocatastasi: “în Evanghelii tema
judecății finale este legată de tema iubirii. Isus zice: la dreapta mea vor merge toți cei care și-au ajutat
aproapele și la stânga mea toți cei care nu au făcut-o, pentru că tot ce fiecare dintre voi a făcut, a făcut
pentru mine. Pentru creștini, aproapele este persoana lui Cristos...”. În mod subtil și abil, în loc să
intervină asupra temei iadului și, deci, a judecății lui Dumnezeu, Bergoglio mută chestiunea asupra
temei iubirii aproapelui. Pentru Bergoglio, judecata de apoi, pe care Biserica, fidelă Scripturilor, o
afirmă ca despărțire a celor drepți de cei nelegiuiți, este doar un act de milostivire care îi reintegrează
pe toți, chiar și pe nelegiuiți. El este în încurcătură în fața unui Dumnezeu care “aruncă suflete în iad”
și care “pedepsește”, și se pare că aceste lucruri i le-a spus lui Scalfari în colocviile lor private. Pentru
el, sufletele celor condamnați merită “disoluția”, nimicirea totală. Cercetând Scripturile, reiese, cum
am văzut deja în capitolul precedent, evidenta contradicție dintre gândirea mizericordistă a lui
Bergoglio și aspecte din Noul Testamen. În Mt 25,32-33, Isus, vorbind despre Judecata de Apoi, zice cu
precizie: “dinaintea lui vor fi adunate toate popoarele, iar el îi va despărți pe unii de alții, după cum

61
păstorul desparte oile de capre, și va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga”. Sfântul Pavel, în
epistolele sale, insistă pe tema Judecății de Apoi. În 2 Ts 1,6-10 scrie: “este drept din partea lui
Dumnezeu ca acelora ce vă împilează să le dea împilarea ca răsplată, iar vouă, celor împilați,
alinarea împreună cu noi, atunci când Isus va apărea din cer cu îngerii puterii sale, în flăcări de foc,
să-i pedepsească pe cei ce nu știu de Dumnezeu și care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru
Isus. Ei își vor lua ca pedeapsă pieirea veșnică, departe de fața lui Dumnezeu și de măreția sa plină de
putere, în ziua în care El va veni să fie preamărit în sfinții Săi și să fie sărbătorit în toți care au crezut,
așa cum voi ați crezut mărturia noastră”. Iar în 2 Cor 5,10 afirmă: “căci toți vom trebui să apărem
dinaintea tribunalului lui Cristos, ca fiecare să primească potrivit celor făcute pe când era în această
viață, fie binele, fie răul”. Mai avem și textul din Ap 21,8, unde se vorbește din nou, cu multă
limpezime, despre o judecată finală care îi va despărți pe drepți de nelegiuiți: “celor lași, celor
necredincioși, depravați, ucigași, destrăbălați, vrăjitori, idolatri, și tuturor mincinoșilor, în iazul aprins
de foc și de pucioasă le este partea. Aceasta este a doua moarte”. Deci, Scriptura, care este norma
normans, îl dezminte pe Bergoglio și îl indică a fi eretic. El a îndrăznit să scrie o “nouă evanghelie”. Se
prezintă ca un “nou Mesia”, care se situează deasupra lui Cristos însuși și îl dezminte. Catehismul
Bisericii Catolice confirmă că mizericordismul este o erezie și că judecata universală, care este unul
dintre “novissimi” este parte integrantă a credinței creștine (CBC nn 678-682). Pasajele sunt foarte
clare, mai ales la numărul 678: “atunci va fi osândită necredința vinovată care a nesocotit cu totul
harul oferit de Dumnezeu”.

NEOARIANISMUL

Bergoglio a arătat în mod clar că este neoarian, că neagă în mod deschis dumnezeirea lui Cristos.
Biserica a condamnat, în secolul al IV-lea, prin Conciliul de la Nicea din 325, erezia preotului Arie care
nega că Isus Cristos ar fi Persoană divină, și îl reducea la un mare profet și om al lui Dumnezeu.
Biserica a afirmat “consubstanțialitatea” Fiului cu Tatăl, deci că Cristos este de aceeași natură divină
cu Tatăl (termenul este omoùsios), și a stabilit ca oricine neagă că Isus Cristos este Dumnezeu să fie
excomunicat latae sententiae. Mai recent, în teologie, mai ales după Conciliul Vatican al II-lea, datorită
unor teologi eretici și nepedepsiți precum Karl Rahner și Walter Kasper, a reapărut, în mod latent și
subtil, erezia ariană. Isus din Nazaret nu ar fi nicidecum o Persoană divină, aceasta ar fi numai o

62
expresie a contaminării gândirii biblice (în care Isus nu ar zice niciodată despre Sine că este
Dumnezeu) cu cultura greco-elenistică. Potrivit acestora, în realitate, Isus era un mare profet, care
decise, într-o anumită fază, să se considere Mesia și care muri în mod neașteptat pe cruce și, tocmai
pentru aceasta, Dumnezeu l-a premiat ca pe alesul său. Isus era un mare narator al lui Dumnezeu,
prieten al săracilor, visător al unei lumi mai drepte. Dispare orice urmă a lui Cristos ca Fiul trimis de
Tatăl, se trece cu vederea Răscumpărarea, se înlocuiește categoria decisivă de “Întrupare” cu aceea de
“umanizare” a lui Dumnezeu. În acest mod, evanghelia lui Ioan, care este cea care vorbește în mod clar
despre Cristos ca Dumnezeu, este considerată deja ca o elaborare ulterioară, când deja cultura greacă
reușise să contamineze puritatea mesajului biblic și ebraic.

Benedict al XVI-lea și-a dat seama, după ce lăsase tronul petrin, de marea uneltire, și de aceea a scris,
pentru dieceza de Burgenland Eisenstadt, o rugăciune care se dovedește un prețios text programatic de
răspuns la uneltirea neoariană. Rugăciunea, făcută publică în 8 iunie 2019, începe cu adevărata regulă
de credință: “Tu, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu ai intrat în timp și Te-ai făcut trup – Te-ai făcut
om”. Pomenindu-l pe sfântul Martin și pe marele maestru al acestuia, Sfântul Ilarie de Poitiers, adaugă:
“i-ai dăruit un mare maestru, Ilarie de Poiriers, care i-a luminat inteligența și în acest fel l-a ferit de
uneltirile arianismului. Astfel, el este apărat de acea formă de credință creștină care transmitea
popoarelor recent convertite o imagine micșorată a Domnului Nostru și astfel le oprea accesul la
măreția adevăratei credințe”. Textul pare că se referă în mod deschis la zilele noastre și, de fapt,
continuă: “chiar și astăzi credința noastră este amenințată de schimbări reductive la care modele
lumești ar vrea să o supună pentru a o lipsi de măreția ei. Doamne, ajută-ne în acest timp al nostru să
fim și să rămânem adevărați catolici – să trăim și să murim în măreția adevărului Tău și în
Dumnezeirea Ta”. Istoria va putea arăta cât este de profetică această îndurerată rugăciune a lui
Benedict al XVI-lea, neluată în seamă de media și nesocotită de falsa biserică, cât de profetică și
solemnă față cu uneltirea neoariană.

Bergoglio a arătat de mai multe ori că el urmează erezia neoariană. Cristologia bergogliană este
distrugătoare. Isus “face pe nebunul”, “nu a respectat morala”, “nu era un om curat”, “a fost prost
educat de mama sa care, la picioarele crucii, i-a spus lui Dumnezeu că a înșelat-o”. Numai cine este
animat de spiritul lui anticrist, de spiritul necurat, își poate permite să spună că “Isus face un pic pe
nebunul”. Cine păcătuiește împotriva Spiritului Sfânt nu este fiu al lui Dumnezeu, ci este fiu al celui

63
rău, al satanei, al șarpelui cel din vechime, dușman al lui Dumnezeu. Iar cel ce se roagă în comuniune
cu cei care sunt însuflețiți de spiritul necurat va fi condamnat ca și aceia. În 4 aprilie 2017, în biserică,
fără ca cineva să-i dea apoi vreo replică, Bergoglio a ajuns să afirme că “Isus s-a făcut diavol”. Nu este
numai o gravă afirmație, ci este deja o blasfemie, care nu are nimic în comun cu ceea ce scrie Sfântul
Pavel: “pe noi, Cristos ne-a răscumpărat din acest blestem al legii, făcându-se blestem pentru noi,
precum stă scris: 'Blestemat să fie oricine atârnă pe lemn'” (Gal 3,13). Aici, apostolul vrea să spună că
Isus a luat asupra sa păcatul lumii și l-a ispășit pe cruce, cum citim și în 2Cor 5,21: “pe Acela care nu a
cunoscut păcatul El L-a făcut păcat, ca noi să devenim prin El dreptate a lui Dumnezeu”. Este evidentă
corelația păcat-răscumpărare. Bergoglio, însă, alterează și manipulează, încă odată, textul biblic după
viziunea sa greșită, propunând-o ca magisteriu! Isus care se face diavol este o expresie inacceptabilă
din orice punct de vedere.

Mai este apoi un magisteriu făcut din gesturi care dezvăluie viziunea neoariană a lui Bergoglio.
Îndeosebi două. Nu binecuvântează, ci doar salută credincioșii. Uneori, așa cum am văzut, când
ceremonialul o prevede, a omis în mod voit binecuvântarea pontificală. În plus, el nu îngenunchează
niciodată în fața Sfântului Sacrament (foto 34). Motivul oficial este că suferă de reumatism la
genunchi. Dar în diferite filmări îl vedem, în Joia Mare, îngenuncheat înaintea musulmanilor și a
transgenderilor, în gestul, trăit de el în mod teatral cu intensitate, spălării picioarelor (foto 35). De
asemenea este notoriu acel video în care se vede cum se aruncă la picioarele Președintelui Sudanului de
Sud (aprilie 2019). Ca și cum nu ar fi de ajuns, tot în dezastruoasele sale vorbării cu Scalfari, în care
dezmințirile făcute de Biroul de Presă al Vaticanului nu reușesc să peticească rupturile (dacă, într-
adevăr, acest Scalfari inventează dialogurile cu Bergoglio, pentru ce acesta din urmă continuă să-l
primească atât de des?), Bergoglio a spus în mod clar ce gândește despre Isus. În 9 octombrie 2019,
despre conversațiile lor, Scalfari a declarat: “cine a avut norocul să-l întâlnească pe Papa Francisc, și
mie mi s-a întâmplat de mai multe ori, știe că el îl concepe pe Cristos ca 'Isus din Nazaret, om, nu
Dumnezeu întrupat'”. Ce se află între ghilimele redă ceea ce ar fi spus Bergoglio. Dar ceea ce frapează
este că, puțin mai departe, Scalfari reproduce, tot între ghilimele, o frază pe care i-a spus-o Bergoglio:
“Isus din Nazaret, odată devenit om, chiar dacă om cu virtuți excepționale, nu era nicidecum un
Dumnezeu”. O astfel de afirmație este cu totul incompatibilă cu credința creștină. Dacă, într-adevăr,
Bergoglio a pronunțat-o, și de fapt nu există dezmințiri, atunci el trebuie pur și simplu depus și invitat
să plece. Știm bine că Biserica, teologia și magisteriul clarifică, odată pentru totdeauna, că Isus Cristos

64
este Dumnezeu adevărat și om adevărat. În Ioan 1,14, în Prolog, citim: “Cuvântul S-a făcut trup și a
locuit printre noi”. Sfântul Pavel în Col 2,9 scrie: “Căci în Cristos locuiește aievea toată plinătatea
dumnezeirii”. Apocalipsa dezvoltă o viziune cristologică de necombătut. Isus Cristos este “Alfa și
Omega, Cel care este, care era și care vine, Atotputernicul”. El, Unicul Mântuitor al lumii, “ieri,
astăzi si întotdeauna” (Ev 13,8). Catehismul Bisericii Catolice la numărul 463 afirmă: “credința în
Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinței creștine”, și la numărul 469
precizează: “Biserica mărturisește că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat și om
adevărat”. Astfel regula fidei a codificat profesiunea de credință, afirmând: “care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toți vecii... născut, iar nu făcut, de o ființă cu Tatăl. Prin care toate s-au făcut, care
pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri, S-a întrupat de la Spiritul
Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”.
Vorbind despre Cristos care murise, Bergoglio a zis: “era un om până în momentul în care a fost pus în
mormânt”. Adaugă apoi că din mormânt Isus a ieșit “sub formă de spirit”. Evangheliile afirmă în mod
explicit însă că Cristos nu era un spirit și că a mâncat cu apostolii. Bergoglio este un tăgăduitor
manifest al divinității lui Isus Cristos. Dezmințirile făcute de Biroul de Presă Vaticană nu reușesc să
ascundă încurcătura generală provocată de falsul papă eretic. El a fost în stare să spună ca “Isus avea
lipsuri, lipsuri în ce privește morala” (16 iunie 2016) iar în Audiența din 19 aprilie 2017 a afirmat: “a
accepta că Cristos a murit și că a murit răstignit nu este un act de credință, este un fapt istoric. În
schimb, a crede că a înviat da”. Pare o afirmație nevinovată, însă este eretică, pentru că faptul că Isus a
murit pe cruce face parte din conținutul central al credinței, nu este numai un fapt istoric, ci teologic și
mântuitor; moartea pe cruce a lui Isus este parte integrantă din așa zisul kerygma, astfel încât Pavel a
putut zice: “eu v-am dat ceea ce am primit, anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit
Scripturilor, că a fost înmormântat și a treia zi, potrivit Scripturilor, a înviat” (1Cor 15,3). Cum vedem,
kerygma include și moartea pe cruce ca element constitutiv al credinței. Bergoglio și aici este în mod
vădit eretic, pentru că reduce kerygma, considerând moartea pe cruce doar un fapt istoric, sustrăgându-l
din ceea ce numim kerygma. Distorsionata și eretica viziune a lui Bergoglio asupra lui Isus Cristos se
amplifică până la a implica, atingând blasfemia, misterul treimic, despre care el nu vorbește niciodată.
Treimea este o dogmă cu totul sau aproape absentă din magisteriul eretic al lui Bergoglio. O singură
dată a intervenit, atingând blasfemia: “și în cadrul Preasfintei Treimi toți se ceartă cu ușile închise, în
vreme ce, văzută din afară, imaginea este de unitate” (17 martie 2017).

65
Uneori, parcă avem impresia că, dintr-odată, în acest om ar interveni o altă entitate, care arată un fel de
dezgust față de credință și care vrea să ia în batjocură dogmele, ajungând până la stupiditate. Chiar
tema răscumpărării, mai precis a crucii, este cea care nu numai că îl pune în încurcătură, dar îl
dezorientează cu totul pe Bergoglio. Pe stadionul Kasarani din Nairobi (Kenya) în 27 noiembrie 2015,
el a arătat tinerilor o cărticică având titlul Falimentul lui Dumnezeu, zicând acestora: “port întotdeauna
în buzunar istoria falimentului lui Dumnezeu”. Era vorba despre Calea Crucii. A o defini faliment al
lui Dumnezeu pare, cel puțin, o lipsă de reverență, dar ascunde în realitate neplăcerea unui eretic în fața
scandalului crucii. Și de fapt, cu altă ocazie, în 15 decembrie 2016, de data aceasta la întâlnirea cu
bolnavii și personalul Spitalului Pediatric, în aula Paul al VI-lea plină, fiind întrebat de ce trebuie să
moară copiii, Bergoglio răspunde: “nu există un răspuns la moartea copiilor. Eu nu am un răspuns,
cred că este bine ca această întrebare să rămână deschisă... DUMNEZEU ESTE NEDREPT? DA, A
FOST NEDREPT CU FIUL SĂU, L-A TRIMIS PE CRUCE”. Aici din nou, după o introducere
rezonabilă și destul de coerentă, ajunge la o afirmație în mod misterios contradictorie și lipsită de
reverență. În mod evident crucea și tema răscumpărării îl indispun. Astfel încât, antrenorul Naționalei
italiene de fotbal, Roberto Mancini, a explicat că și el, ca mulți alți jucători, la începutul meciului, își
făcea semnul crucii, apoi, însă... “Și eu îl făceam, sperând să nu se întâmple nimic rău în timpul
partidei, apoi ne-am dus la papa. Papa Francesco a zis: 'pentru ce vă faceți cruce, nu aveți alte
gânduri în acel moment?' Deci de atunci eu nu-mi mai fac. Nu vreau ca papa să se supere “. Pare
incredibil! Nu înseamnă că, dacă majoritatea își fac semnul crucii în mod superstițios, atunci nu mai
trebuie făcut. Este vorba de o logică perversă care duce, încetul cu încetul, la dispariția semnelor
creștine în societate și în viața personală. Aceasta este încurajată, nici mai mult nici mai puțin, chiar de
cel care stă pe tronul lui Petru! Pentru a înțelege această neplăcere profundă, ne poate ajuta încheierea
convorbirii telefonice avute de Bergoglio în cursul stării de lockdown din martie-aprilie 2020 cu un
băiat cu dizabilități din provincia Bergamo. Mamei lui, care la urmă îi spusese “sunteți un sfânt”,
Bergoglio i-a răspuns în mod tulburător și neașteptat: “O, Doamne, nu zice de două ori... poate ne vom
întâlni în iad”. În video vedem toată uluirea și încurcătura mamei băiatului dizabil. Încurcătura și
dezgustul pe care Bergoglio le încearcă în fața temelor centrale ale credinței creștine, ca dumnezeirea
lui Cristos și răscumpărarea, crucea și mântuirea, ajung să acrediteze, după părerea noastră, teza, cu
siguranță dramatică și pentru mulți de necrezut, că Sfântul Scaun este ocupat de satana, potrivit
modului celui mai adecvat de înțelegere a celui de al Treilea Secret de la Fatima, a modului de
înțelegere a cunoscutei viziuni a Papei Leon al XIII-lea (în care îl vedea pe satana obținând o sută de

66
ani pentru a ataca Biserica), a viziunilor Fericitei Catherine Emmerich și a cuvintelor pronunțate de
Sfântul Pio de Pietrelcina către don Gabriele Amorth în 1960, tocmai în anul în care sora Lucia din
Fatima îi cerea Papei Ioan al XXIII-lea spre neplăcerea lui, să dezvăluie conținutul celui de al Treilea
Secret care, însă, a fost pus la arhivă. Cuvintele lui Padre Pio par a se realiza întocmai odată cu
guvernarea falsului papă Bergoglio, eretic și apostat: “ESTE SATANA CARE S-A STRECURAT ÎN
SÂNUL BISERICII ȘI, ÎN SCURTĂ VREME, VA VENI SĂ GUVERNEZE O FALSĂ
BISERICĂ”. Mai încolo, vom relua aceste cuvinte profetice și tulburătoare ale lui Padre Pio.

SINCRETISMUL RELIGIOS ȘI RELATIVISMUL DOGMATIC. DOCUMENTUL DE LA ABU

DHABI (4 FEBRUARIE 2019)

Sfânta Scriptură și Magisteriul, ca și Catehismul, ne învață foarte clar că numai Isus Cristos este
Mântuitorul omenirii și că numai în Biserica Catolică se află mântuirea. Celelalte religii, deci, conțin
unele elemente și sâmburi din Cuvânt, dar nu trebuie considerate căi de mântuire analoage și paralele,
complementare și substitutive ale creștinismului. Bergoglio a dezmințit de multe ori viziunea de
credință catolică, încurajând și susținând mai degrabă sincretismul religios, pentru care toate religiile
sunt egale, și promovând relativismul dogmatic, pentru care nu numai Isus ci și Mahomed, Buddha,
Confucius și alții pot să fie considerați mântuitori ai omenirii. Deja în dialogurile-interviu cu Scalfari,
în data de 1 octombrie 2013 a afirmat: “nu există un Dumnezeu catolic”. Astfel a reușit să acrediteze
greșeala de a considera misiunea, ca vestire a Evangheliei, prozelitism. Bergoglio condamnă – în mod
incredibil – propovăduirea creștină considerând-o o violare a conștiinței celuilalt. Să observăm că în
acest caz erezia a devenit apostazie. Tot în dialogurile cu Scalfari zice: “toate religiile sunt adevărate”.
De aceea, catolicii care încă mai cred în unicitatea mântuitoare a lui Cristos și a Bisericii sunt numiți
fundamentaliști. El vrea ca toți catolicii să devină, ca el, apostați, relativiști, eretici, sincretiști și
idolatri. Pentru cei care rămân neclintiți în profesiunea de credință potrivit căreia Cristos este unicul
Mântuitor, are reproșuri părintești ca acestea: “niște cumetre bătrâne... niște înșiră-rozarii... mumii de
muzeu... creștini cu fețe acre... creștini încuiați, triști... care repetă Crezul papagalicește... hăitași de
inchiziție, oameni învechiți și nostalgici”. Lista este parțială, este imposibil să redăm eleganța și
părinteasca dragoste a falsului papă pentru cei care nu îl urmează pe calea lui de pierzare.

67
În călătoria “apostolică” de la începutul lui februarie 2019 în Emiratele Arabe Unite, Bergoglio a
semnat, în orașul Abu Dhabi, cu Marele Imam de la Al-Azhar, Documentul privind Fraternitatea
Umană pentru Pacea Mondială și Conviețuirea Comună (foto 36 și 37). În Document citim:
“pluralismul și diversitatea de religie, de culoare, de sex, de rasă și de limbă sunt o înțeleaptă voință
divină, cu care Dumnezeu a creat ființele umane. Această Înțelepciune divină este originea din care
decurge dreptul la libertatea de credință și libertatea de a fi diferiți”. Plecând de aici facem două
considerații: 1) Dumnezeu este neschimbător, nu-și schimbă ideea; este de negândit ca mai întâi să vrea
ca toate popoarele să fie botezate (Mt 28,19), și apoi să aprobe diversitatea de relige, care să garanteze
libertatea de a crede în ce vrea fiecare; 2) dacă se afirmă pluralismul religios ca voință a lui Dumnezeu,
înseamnă că religiile sunt complementare, dar în acest caz predicarea Evangheliei cedează locul
relativismului dogmatic, și atunci cum se justifică Mc 16,15-16: “Plecați în lumea întreagă și vestiți
Evanghelia la toată făptura. Cine va crede și se va boteza se va mântui; cine nu va crede se va
osândi”? În mod evident Bergoglio crede, contrazicând evanghelia, că este noul mesia. Sincretismul
religios al lui Bergoglio este în serviciul proiectului New World Order (Noua Ordine Mondială – n.
trad.), iar respingera unicității mântuitoare a lui Cristos se prezintă, potrivit Catehismului Bisericii
Catolice nr 2089, ca păcat de apostazie. Aici putem adăuga aderarea la postul propus de Înaltul Comitet
pentru Fraternitatea Umană. La Regina Coeli din 3 mai 2020, Bergoglio a zis: “am acceptat
propunerea Înaltului Comitet pentru Fraternitatea Umană ca în 14 mai credincioșii tuturor religiilor
să se unească în mod spiritual într-o zi de rugăciune, de post și de fapte de caritate”. Papa, ca Vicar al
lui Cristos, este cel care lansează inițiativa religioasă, nu cel care o primește. Aderând la postul propus
de o entitate suprareligioasă, Bergoglio recunoaște existența unei pan-religii în care catolicismul trebuie
să conflueze. În plus, numele entității este incredibil de capabil să evoce fraternitatea masonică.
Entuziasta adeziune a lui Bergoglio la postul propus de respectiva entitate se prezintă ca delict de
apostazie și, în cazul în care se va dovedi înrudirea entității cu rețeaua masonică, îi aduce
excomunicarea latae sententiae. Pe de altă parte, de acum, înrudirea falsei biserici bergogliene cu
proiectul Noii Ordini Mondiale este foarte clar. Ritualurile păgâne și tribale, în mod evident sincretice,
care deja apar de la un timp în catedralele catolice, sunt un indiciu clar. Catolicismul roman, cu
Bergoglio, se pregătește să devină o sucursală a NWO. Exemplul cel mai recent este cel din Napoli,
unde în 15 august 2020 a fost pus în scenă, în cadrul liturghiei, un ritual tribal, de tradiție hindusă ori
budistă, cu binecuvântarea Cardinalului Sepe. Nu există niciun motiv, nici teologic nici liturgic, care
poate justifica introducerea unor astfel de ritualuri în solemna liturghie catolică. Este doar un pretext

68
pentru a ne face să înghițim sincretismul lui Bergoglio. Imaginile tulburătoare ale prânzurilor oferite în
bazilicile din Palermo, Napoli și Bologna, când pentru astfel de inițiative sunt disponibile mari structuri
diocezane, sunt un indiciu clar al nebuniei relativiste a falsei biserici bergogliene. Cardinalul Sepe se
arată fericit în timp ce în catedrală se cântă “O' surdato 'nnamorato”, cu tamburine și dansuri, cu
spatele la tabernacol. La Palermo, cu bunăvoința episcopului bergoglian Corrado Lorefice, în vasele
pentru apă sfințită (foto 38), în timpul prânzului oferit în catedrală, unii și-au pus pălăriile și șosetele,
iar la mese stăteau, cu spatele la Preasfântul Sacrament, nu puțini musulmani (foto 39a – 39c).

NEOLUTERANISMUL ȘI REVIZIONISMUL SUB IUDA ISCARIOTEANUL

În 2017, al patrulea an al guvernării nevalide bergogliene, s-a celebrat centenarul Aparițiilor de la

Fatima (1917-2017). Din voința falsului papă, în timp ce aniversarea mariană a fost aproape
marginalizată, un amplu spațiu a fost acordat aniversării a cinci sute de ani de la reforma lui Luther
(1517). La Lund, în Suedia, s-a ținut o întâlnire pentru sărbătorirea celor 500 de ani de la reforma
luterană și Bergoglio a luat parte la ea (foto 40). Este cunoscut faptul că, în 2012, Benedict al XVI-lea
făcuse cunoscut faptul că nu va participa, întrucât “pentru Biserica Catolică nu este nimic de
sărbătorit”. În 13 0ctombrie 2016, în Sala Nervi din Vatican, în cadrul unei audiențe generale,
Bergoglio apare având alături o statuie de mărime mijlocie a lui Luther (foto 41). Această imagine a
papei având alături pe cel mai rău adversar al catolicismului roman, care a fost în stare să-i zică papei:
“pestis eram vivus, moriens ero mors tua” (“ca viu eram boala ta, ca mort voi fi moartea ta”),
excomunicat de Papa Leon al X-lea în ianuarie 1521 (Bulla “Decet Romanum Pontificem”) este
capabilă să arate de la sine încă o derivă eretică a lui Bergoglio, concretizată în revizionismul
suprarealist a lui Luther (foto 42). Pentru Bergoglio, Luther, cum a zis în conferința de presă la
întoarcerea din Armenia, în iunie 2016, “a fost un medicament pentru Biserică”, și față de el există
“prea multe prejudecăți”. Feeling-ul dintre Bergoglio și Luther conduce catolicismul la o adevărată
cotitură luterană; magisteriul bergoglian, până la urmă, se dovedește mai mult luteran decât catolic.
Luther, deja revizitat în mare măsură de pontifii postconciliari, în virtutea dialogului ecumenic, devine
acum “reformatorul sfânt”, de care și Biserica Catolică a beneficiat. În omilia ținută la Lund în 31
octombrie 2016, pentru a sărbători cei 500 de ani de la Reformă, Bergoglio afirmă că devastatoarea
lucrare schismatică și eretică a lui Luther este în realitate o “experiență spirituală... care ne

69
interpelează și ne amintește că nu putem face nimic fără Dumnezeu”. Mai mult; de fapt, după
Bergoglio, Luther în aspra lui polemică cu Papa de la Roma “l-a descoperit pe Dumnezeu cel
milostiv”. Falsul papă a fost în stare să semneze o Declarație Comună catolico-luterană a Reformei,
unde se citește: “suntem profund recunoscători pentru darurile spirituale și teologice primite prin
Reformă”.

Și aici, ca la punctele precedente, trebuie să ne întrebăm: unde situăm, atunci, excomunicarea dată de
Papa Leon al X-lea, profund motivată de tezele eretice ale lui Luther? Cu Bergoglio, cel mai rău
dușman al Bisericii Romei a fost de-a dreptul canonizat! În 26 iunie 2016 a afirmat: “eu cred că
intențiile lui Martin Luther nu au fost greșite. În timpul acela Biserica nu era chiar un model de imitat:
exista corupție, exista mondenitate, exista atașare de bani și de putere. Și de aceea el a protestat. Apoi
era inteligent și a făcut un pas înainte, justificând motivul pentru care făcea aceasta. EL A FĂCUT
UN MEDICAMENT PENTRU BISERICĂ. Eu cred că intențiile lui Martin Luther nu au fost greșite:
era un reformator”.

Revizionismul luteran explică și surprinzătorul răspuns dat de Bergoglio, tot pe avion, la întoarcerea
din Elveția în iunie 2018, cu privire la accesul la împărtășanie în cazul perechilor mixte, adică pentru
familiile compuse dintr-un soț catolic și unul protestant. Bergoglio consideră posibilă intercomuniunea,
cum de altfel a lăsat să se înțeleagă, în cadrul vizitei la templul luteran din Roma (16 noiembrie 2015;
foto 43). Cu acea ocazie, răspunzând întrebării unei femei luterane căsătorită cu un catolic dacă este
posibil să primească împreună împărtășania euharistică, Bergoglio a zis: “viața este mai mare decât
explicațiile și interpretările. Faceți întotdeauna referire la Botez... și de aici trageți consecințele. Eu nu
voi îndrăzni niciodată să dau permisiunea pentru aceasta pentru că nu este competența mea. Un Botez,
un Domn, o Credință. Vorbiți cu Domnul și mergeți înainte. Nu îndrăznesc să zic mai mult”. În
practică, Bergoglio, cu sofismele tipice modului său de argumentare, a aprobat, de fapt,
intercomuniunea, lăsând să se înțeleagă că, de fapt, nu profesează dogma prezenței reale a lui Isus în
Euharistie. Întercomuniunea este posibilă, ca principiu, cu creștinii ortodocși, pentru că Bisericile
Orientale, chiar dacă nu se află în deplină comuniune cu Biserica Catolică, au sacramente adevărate și
mai ales, în virtutea succesiunii apostolice, au preoția și Euharistia valide. Nu este la fel în privința
bisericilor reformate, în care nu există succesiunea apostolică și nu există dogma Prezenței reale în
Euharistie. Oare la ce tip de derivă conduce încurajarea bergogliană privind intercomuniunea, dacă nu

70
la apostazie și la sacrilegiu euharistic? În CJC canonul 844, găsim: “miniștrii catolici administrează
în mod licit sacramentele numai credincioșilor catolici”. Iar la canonul 844 §4, CJC adaugă că
miniștrii catolici pot da împărtășania euharistică unor creștini din alte biserici “dacă manifestă credința
catolică”. Existența unui papă care merge împotriva legii Bisericii poate avea doar două explicații: ori
el este într-adevăr papa, dar atunci s-a terminat cu Biserica, în ciuda promisiunii lui Cristos (Mt 16,18),
ori el nu este papa, și astfel se explică vădita contradicție.

Pe lângă revizionismul privindu-l pe Luther, cardinalul Bergoglio a inițiat și un proces de revizuire a

figurii lui Iuda Iscarioteanul, trădătorul. Trebuie să precizăm că Biserica nu a zis niciodată, în mod
oficial, că Iuda a mers în iad, chiar dacă Dante îl așează în a patra zonă a lacului înghețat Cocytus (al
IX-lea cerc al Infernului), numită Giudecca, zonă care-și ia numele tocmai de la el și unde sunt
pedepsiți cei care și-au trădat binefăcătorii (Inf. XXXIV): damnatul nu este îngropat în gheață, ca
ceilalți, ci este sfâșiat de dinții lui Lucifer din gura feței centrale, în care are capul și din care atârnă
picioarele; monstrul îi zgârie spatele cu ghearele și uneori literalmente i-l jupoaie. Iuda este pedepsit ca
trădător al lui Cristos, în timp ce tovarășii lui de pedeapsă (Brutus și Cassius, măcelăriți de gurile
laterale ale lui Lucifer) sunt trădătorii lui Cezar și deci ai Imperiului. Vocea Sfinților Părinți este în
esență concordă în a considera sinuciderea lui Iuda ca o dovadă a disperării, a pierderii speranței de
mântuire: cu echilibrul care caracterizează doctrina catolică, motivul damnării Iscarioteanului nu este
foarte gravul păcat al trădării Domnului, ci faptul că a refuzat să creadă în iertarea Acestuia și în
infinita valoare răscumpărătoare a jertfei sale, la care Iuda a fost, în același timp, și colaborator
voluntar, întrucât el l-a vândut marilor preoți în schimbul a treizeci de dinari. Sfântul Leon cel Mare l-a
numit pe Iuda maestrul crimei, și când Sfântul Atanasie ori mai târziu Rufin vorbesc despre moartea
ereticului Arie, se referă în mod direct la Iuda, încât fac din cazul lui un topos al iconografiei și al
teologiei. Pe aceeași linie sunt Sfântul Ambrozie, Epifanie, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Beda
Venerabilul. În Cetatea lui Dumnezeu (I, 3, XVII), Sfântul Augustin confirmă: “cine își ia viața este
cu siguranță un ucigaș. Un ucigaș cu atât mai vinovat, cu cât este mai puțin valid motivul sinuciderii.
Dacă avem oroare pe bună dreptate de gestul lui Iuda, dacă Adevărul declară cu glas puternic că,
spânzurându-se, el nu a ispășit nicidecum, ci a agravat nelegiuirea execrabilei sale trădări pentru că,
nesperând în milostivirea divină, el însuși a închis pentru sine, prin funesta lui remușcare, orice cale
către o căință salvatoare (Mt 26,3-5), cu atât mai mult trebuie să se abțină de la sinucidere cel care nu
are nimic în sine de pedepsit cu un astfel de supliciu! Într-adevăr, sinucigându-se, Iuda a ucis un

71
ticălos, dar pierzându-se pe sine însuși, vinovat atât de moartea lui Cristos cât și de a sa. Întrucât,
omorându-se din cauza crimei sale precedente, s-a făcut vinovat de un ulterior delict”. Sfântul Toma
de Aquino, în legătură cu faptul că Isus îl numește pe Iuda “diavol”, comentează: “diavol nu prin
natură, ci prin imitarea răutății diabolice” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan).

Bergoglio, însă, a încercat să-l reconsidere, ca și cum ar fi fost aproape un sfânt, care s-a sacrificat
pentru ca Isus să ajungă la cruce. Aici se vede, în mod clar, la ce abisuri de orbire ajunge gândirea
eretică. Și se vede, încă odată, cum am văzut deja până acum, prăpastia, ruptura, într-un cuvânt
schisma, pe care falsul papă o creează față de magisteriul precedent. În 16 iunie 2016, cu ocazia
discursului pronunțat la deschiderea Consfătuirii Bisericești (Convegno Ecclesiale) a Diecezei Romei,
Bergoglio a încercat să arunce o umbră de îndoială asupra condamnării lui Iuda, incluzându-l și pe
Iscariotean în numărul celor mântuiți, în ciuda vinei sale. În tipicul său registru nebulos și sibilin, a zis:
“mi-a ajuns în mână – voi cu siguranță o cunoașteți – imaginea acelui capitel al Bisericii Sfânta
Maria Magdalena din Vézelay, din sudul Franței, de unde începe cunoscutul Cammino di Santiago:
într-o parte se află Iuda, spânzurat, cu limba scoasă, iar de cealaltă parte a capitelului se află Isus
Bunul Păstor care îl duce pe umerii săi, îl duce cu el. Acesta este un mister”. Probabil puțini știu că
Bergoglio a dorit să aibă, în spatele biroului său, o fotografie cu acel capitel care îl înfățișează pe Iuda
spânzurat și regăsit de Cristos. Pentru oricine are o oarecare cunoaștere a artei și a teologiei medievale
această interpretare este o vădită mistificare a istoriei. În primul rând coloana Bazilicii din Vézelay care
găzduiește relicvele Sfintei Maria Magdalena, îl prezintă pe Iuda ca fiind trădătorul și un simbol de
oroare, expunându-l disprețului public: limba lui scoasă în mod grotesc și ochii ieșiți din orbită când se
strânge ștreangul pe care l-a împletit pentru sine însuși în disperare (foto 44). E ciudat că lui Bergoglio
îi place această scenă! Capitelul a fost sculptat între 1115 și 1120 și, la fel ca alte reprezentări similare
din alte biserici, avea rolul să aducă în mod plastic în mintea credincioșilor teribilul destin al
apostolului care l-a trădat pe Cristos, crezut și predicat ca aflându-se în focul veșnic al iadului. Bărbatul
care duce cadavrul cu greu ar putea fi identificat cu “Bunul Păstor” ori Isus Cristos, cum pretinde
Bergoglio. De fapt, în secolul XII, Cristos era reprezentat în picturi și sculpturi întotdeauna cu o
aureolă divină, cu barbă și întotdeauna îmbrăcat cu o tunică lungă, veșmântul fără cusătură pe care
Maica Domnului îl țesuse pentru el. Pe capitel, însă, personajul este ras, cu o tunică scurtă de muncitor
și fără aureolă și, în mod clar, tocmai îndeplinește sarcina neplăcută de a îndepărta trupul sinucigașului
Iuda care, după datină, va avea parte de o rușinoasă înmormântare, după asfințitul soarelui. Atât de

72
dornic de a-l reconsidera pe Iuda și crezând că ar fi putut fi mântuit, Cardinalul Bergoglio Francesco,
falsifică în mod vădit, nu numai simbolismul coloanei de la Vézelay, ci și teologia medievală.
Revăzând discursul ținut în templul luteran din Roma, privind împărtășania pentru luterani, să
observăm modul emfatic și în același timp subtil prin care Bergoglio, fără să afirme în mod deschis
greșeala, o pune în circulație. În templul luteran concluzionează: “nu îndrăznesc să zic mai mult”; La
Consfătuirea din Roma, despre Iuda ca răscumpărat de Cristos în numărul celor fericiți, zice: “un
mister, acesta”. Este o tehnică de comunicare foarte precisă, preluată din lojele secrete. A lansa
greșeala, a o lăsa să circule, fără însă a o fi afirmat în mod deschis. Când, oare, în istoria de două mii de
ani a Bisericii, vreun papă a mai vorbit așa? Din partea papei (și slavă Domnului, Bergoglio nu este
papa) nu ar trebui să se aud astfel de enormități. Isus în Evanghelie a zis:”cuvântul vostru să fie:
<<Da, da! Nu, nu!>> Restul vine de la Cel Rău” (Mt 5,37). În pseudomagisteriul său, cardinalul
Bergoglio pare că răstoarnă și aici Evanghelia. Stilul său este: “da, însă nu; nu, însă da; dar și”. Acela
care ar trebui să fie prin însăși natura poziției sale garantul credinței este mai degrabă promotorul
confuziei! Și ca să vezi: în Vinerea Mare din 2014, părintele Raniero Cantalamessa, Predicatorul Casei
Pontificale, a reluat tema presupusei convertiri in extremis a lui Iuda, citând un alt exponent al
modernismului, don Primo Mazzolari (1890-1959), văzut ca un anticipator al Conciliului Vatican II și
susținător al Bisericii săracilor, al non-violenței, al libertății religioase, al pluralismului și al dialogului
cu cei de departe. În 6 decembrie 2016, în omilia de dimineață la Santa Marta, Bergoglio aplică figurii
lui Iuda parabola oii pierdute: “Iuda era episcop, era unul dintre cei dintâi episcopi, eh? Oaia cea
rătăcită. Sărăcuțul! Sărăcuțul acest frate Iuda, cum îl numea don Mazzolari, în acea predică atât de
frumoasă: 'frate Iuda, ce se petrece în inima ta?'. Noi trebuie să avem înțelegere pentru oile rătăcite.
Chiar și noi avem, întotdeauna, cât de cât ceva, ceva mic de tot, dar poate nu chiar atât de mic, comun
cu oile rătăcite”. S-a băgat de seamă că, în acele ocazii în care a vorbit cu duioșie despre Iuda, falsul
papă a produs în mod inconștient un proces de asimilare personală. În legătura cu procesul de revizuire
a lui Luther și a lui Iuda din partea lui Bergoglio, s-a putut vorbi despre retorica negativului. În 8
aprilie 2020, tot în omiliile de dimineață de la Santa Marta, Bergoglio revine la figura lui Iuda: “un
lucru care atrage atenția este că Isus nu îi zice niciodată 'trădător'. Niciodată nu zice: 'pleacă de aici,
trădătorule!'. Niciodată! Din contră, îi zice: prietene, și îl sărută. Misterul lui Iuda: cum este misterul
lui Iuda? Nu știu... don Primo Mazzorali l-a explicat mai bine ca mine... Cum a sfârșit-o Iuda? Nu știu.
Isus amenință tare aici, amenință tare: 'vai de acel om de care Fiul Omului va fi trădat: mai bine ar fi
fost ca acel om să nu se fi născut!' (Cf. Mt 26,24). Dar asta înseamnă că Iuda este în iad? Nu știu...

73
aud cuvântul lui Isus: prietene”. La fel ca în citatele precedente, încă odată, avem de-a face cu
răstălmăcirea Evangheliei. Concluzia este aceeași, pentru că răspunde la tehnica de comunicare bazată
pe îndoială: “asta înseamnă că Iuda este în iad? Nu știu... aud cuvântul lui Isus: prietene”. Nu zice în
mod deschis da la ideea că Iuda ar fi in iad, dar lasă clar de înțeles că nu. Damnarea lui Iuda nu este un
mister necunoscut de noi: ea ne este confirmată clar de Scripturi. Cristos îl numește pe Iuda “fiul
pierzării” (In 17,12) care este un ebraism prin care se înțelege cel care este pierdut. În cartea “Padre
Nostro”, un interviu acordat lui don Marco Pozza, al cărui extras a fost publicat în Il Corriere della
Sera în 23 noiembrie 2017, Bergoglio dezvăluie că, în ceea ce privește cele trei persoane împlicate în
Patima lui Cristos (Petru, tâlharul cel bun și Iuda), “ceea ce mă mișcă cel mai mult este rușinarea lui
Iuda”. Încă un mod de manipulare a Evangheliei și de a o readapta la propriile scopuri mizericordiste,
prin crearea unei noi evanghelii și a unui nou mesianism, ca porți deschise Anticristului.

Înainte de a încheia chestiunea revizionismului asupra lui Iuda Iscarioteanul, în privința metodei
bergogliene, trebuie adăugat încă ceva, pentru că ni se pare că el decide în mod voit să fie ambiguu în
chestiunile decisive. Stilul solid al magisteriului petrin – care trebuie să confirme în credință – este
acum înlocuit de un registru neclar, nebulos și echivoc. Porunca lui Isus”cuvântul vostru să fie: «Da,
da! Nu, nu!» Restul vine de la Cel Rău” este înlocuită de un “nu știu... vedeți voi... nu spun mai mult...
da, însă nu, nu, însă da, dar poate...”. Exemplul cel mai recent îl constituie declarațiile lui Bergoglio
făcute fondatorului Slow Food, Carlo Petrini, într-o serie de interviuri care acum sunt publicate în
cartea: “TerraFutura. Dialoghi con papa Francesco sull'ecologia integrale” (Giunti 2020). Pe lângă
faptul că Bergoglio pare că preferă să ofere jurnaliștilor cele mai surprinzătoare și eretice declarații – și
bineînțeles este vorba despre o strategie de comunicare studiată în detalii (dintre toate exemplele este
suficient exemplul lui Scalfari) – în cazul citat, o clară manipulare lipsită de onestitate a doctrinei
catolice privind sexualitatea. Bergoglio a declarat cele ce urmează: “plăcerea vine direct de la
Dumnezeu, nu este nici catolică, nici creștină, nici altceva, este pur și simplu dumnezeiască... nu este
loc pentru o moralitate prea zeloasă care să nege plăcerea”. Cum putem observa, premiza este foarte
justă și acceptată de toți, cele ce îi urmează însă deraiază cu totul în direcția unui atac nejustificat față
de morala catolică tradițională, în privința căreia, în multe ocazii, Bergoglio a dovedit o ciudă care a
mers până la adevărate insulte (“fețe acre”). Nu este un mister, de altfel, că tocmai sub direcția lui,
cunoscutul Institut Pontifical Ioan Paul al II-lea pentru Căsătorie și Familie, care era până acuma
bastionul viziunii morale tradiționale, a ajuns să devină un laborator de discuții interminabile (după

74
epurarea clasei conducătoare wojtyliene), în care se întrevede deja posibilitatea unei treceri peste
Humanae Vitae (25 iulie 1968) a lui Paul al VI-lea, care a condamnat, de exemplu, folosirea unor
metode contraceptive. Legătura indisolubilă dintre unirea sexuală conjugală și procreație este astfel din
nou expusă revizuirilor moderniste.

Negarea identității unei viziuni morale sexuale specific catolice – și acest lucru apare aproape
tragicomic din partea celui care ar trebui să-i fie primul garant – arată totala înfrângere a chestiunii
identitare a catolicismului roman, aflat deja în criză după Conciliu, acum agonizantă, dacă nu
muribundă cu Bergoglio. În timp ce, în mod dramatic, dispare cu totul tema nevralgică a harului
sacramental, Bergoglio asimilează orice unire sexuală fără a da vreo atenție viziunii catolice. Mai este
el, oare, papa de la Roma? Ori un delegat, nici măcar bine camuflat, al Noii Ordini Mondiale? Deja în
anii '70, teologul ultramodernist, mai rahnerian decât Rahner însuși, adică ereticul Hans Küng, a fondat
proiectul unei Weltethik, o morală mondială, care în definitiv răspundea visului rahnerian, acela al unei
biserici mondialiste și globaliste. Bergoglio, care provine din acele rânduri, chiar înscris într-un astfel
de curent, realizează acum lucifericul proiect. Morala sexuală catolică, taxată ca sexofobie, este sărăcită
pentru a lăsa locul unei viziuni pe cât de sincretice pe atât de relativiste, atât de dragă lumii, sub
sloganul: “iubiți-vă cum vreți”.

DOGMELE MARIANE CA “TONTERIAS” ȘI MINIMALISMUL MARIAN

Din totdeauna, în Biserică, atât în cea răsăriteană cât și în cea apuseană, cultul marian a fost aprobat și
susținut. Conciliul de la Efes, din 431, a proclamat dogma Maternității Divine (Theotòkos), legitimând
astfel cultul de hyperdulìa (super-venerație), care indică devoțiunea deosebită datorată Mariei, mai
mare decât dulia (venerația) pentru ceilalți sfinți, dar cu totul diferită de latrìa (adorație), cuvenită
numai lui Dumnezeu. În Evanghelie, Maria însăși zice depre sine “mă vor ferici toate neamurile” (Lc
1,48). Toți pontifii, și cei recenți, au încurajat și promovat devoțiunea mariană, și chiar au dat avânt, în
epoca modernă, cultului Fecioarei Maria, mai ales odată cu proclamarea dogmelor Neprihănitei
Zămisliri (8 decembrie 1854) și a Ridicării cu Truupul la Cer (1 noiembrie 1950), prin lucrarea papilor
Pius al IX-lea și Pius al XII-lea. Catehismul Bisericii Catolice, reluând cuvintele lui Paul al VI-lea,
afirmă cu toată claritatea că “evlavia Bisericii față de Sfânta Fecioară este element intrinsec al cultului

75
creștin”.
Devoțiunea mariană s-a manifestat în timp prin diferite practici, care au devenit apoi constitutive
identității catolice, cum sunt rozarul și litaniile lauretane. Dogmele mariane proclamate sunt în total
patru și sintetizează rolul și identitatea Fecioarei Maria. Este vorba, așa cum am mai spus, despre
Maternitatea Divină (Efes 431), despre Perpetua Feciorie (II Constantinopol 553), despre Neprihănita
Zămislire (1854) și despre Ridicarea cu Trupul La Cer (1950). Rămâne deschisă, și încă neînchisă
oficial, chestiunea privind a cincea și ultima dogmă mariană, aceea a Corăscumpărătoarei. Ioan Paul al
II-lea și Benedict al XVI-lea, chiar dacă nu considerau că timpul este matur pentru o solemnă
proclamare, au legitimat în mai multe rânduri și au consolidat bazele teologice ale acestui titlu. În data
de 8 septembrie 1982, la sfârșitul unei audiențe generale, adresându-se bolnavilor, Ioan Paul al II-lea a
declarat: “Maria, chiar dacă a fost concepută și născută fără umbră de păcat, a partcicipat în mod
miraculos la suferințele Fiului său divin, pentru a fi Corăscumpărătoarea neamului omenesc”. În
omilia ținută la Guayaquil, în Ecuador, în ianuarie 1985, a declarat că Maria a fost “răstignită în mod
spiritual împreună cu Fiul său răstignit... rolul său de Corăscumpărătoare nu a încetat după
glorificarea Fiului său”. În ultimii ani, circa șapte milioane de cereri din peste 150 de țări au fost
trimise Sfântului Scaun, împreună cu aprobarea din partea a 550 de episcopi și peste 40 de cardinali.
Aceasta este cea mai extinsă campanie de cerere din istoria Bisericii, rămasă însă, până acuma,
aproape neascultată.

Cardinalul Bergoglio, în acești ani de pseudo-guvernare, s-a împiedicat mereu (nu numai în mod
simbolic) de tema mariană, rupând în mod vădit legătura cu Tradiția și contrazicându-se mereu pe sine
însuși. Deoarece imaginile vorbesc mai clar decât conceptele, putem vedea foarte bine cât de întunecat
la chip și de încruntat este el în fața Maicii Sfinte, cu totul contrar expresiei radioase și pline de bucurie
în nebunia idolatră față de Pachamama instalată în Vatican. Dogmele mariane, cum susține Catehismul
Bisericii Catolic la numărul 88, sunt obligatorii pentru poporul creștin și cer o adeziune de
credință de netăgăduit.

Să ne ocupăm acum de surprinzătoarele declarații ale lui Bergoglio în legătură cu Maria, declarații care
uneori ating blasfemia. În discursul ținut angajaților Sfântului Scaun în 21 decembrie 2018, Bergoglio
îngroapă dogma mariană a Neprihănitei: “atunci, cine este fericit în iesle? Fecioara și Iosif sunt plini
de bucurie: îl privesc pe Pruncul Isus și sunt fericiți pentru că, după mii de îngrijorări, au primit acest

76
cadou de la Dumnezeu, cu multă credință și multă dragoste. Sunt plini de sfințenie și de bucurie. Iar
voi îmi veți zice: normal! Doar sunt Fecioara și Sfântul Iosif!. Da, dar să nu credem că pentru ei a fost
ușor: nimeni nu se naște sfânt, devine sfânt, și acest lucru este valabil și pentru ei”. E drept, această
afirmație poate fi aplicată Sfântului Iosif, dar dacă Fecioara nu s-a născut sfântă, înseamnă că Bergoglio
nu crede în dogma Neprihănitei Zămisliri și, deci, este eretic.

În 12 decembrie 2019, în omilia ținută în Bazilica Sfântul Petru cu ocazia sărbătorii Maicii Sfinte de la
Guadalupe, Bergoglio, în mod lipsit de reverență, dacă nu chiar blasfem, a definit-o pe Maica
Domnului metisă (în românește, popular “corcitură”, n.t.): “s-a metisat pentru a fi mama tuturor, s-
metisat cu umanitatea. Pentru ce? Pentru că l-a 'metisat' pe Dumnezeu”. Se știe, termenul metis indică
o contaminare și în mod generic este sinonim cu “bastard” (“corcitură”). Aici avem de-a face cu
blasfemia. Termenul disprețuitor de metis este folosit pentru oameni, iar cel de corcitură pentru
animale, dar ambele indică unirea unei rase pure cu una care nu este la fel. A zice că Maria l-a metisat
pe Dumnezeu ar vrea să însemne că ea nu este pură, și că astfel ea a distrus perfecțiunea lui Dumnezeu.
De fapt, pentru Bergoglio, Maria nu este neprihănită, și astfel este în mod manifest eretic. Viziunea lui
Bergoglio asupra Mariei în ansamblu ajunge la cel mai radical și intenționat minimalism. Maria este
femeia tăcerii, care vorbește puțin în evanghelii, care la picioarele crucii îi zice lui Dumnezeu că se
simte înșelată (20 decembrie 2013: “ar fi vrut să zică: Minciuni! Am fost înșelată!”), care și-a educat
prost Fiul. De fapt, în 3 aprilie 2020, într-una dintre dezastruoasele lui omilii, a fost în stare să afirme:
“răutăcioșii cu siguranță ziceau: dar și ea este de vină, pentru că dacă l-ar fi educat bine, ăsta nu ar fi
sfîrșit astfel”. Despre o astfel de revoltă împotriva Mariei nu există nicio urmă în tradiție. Și de fapt
este exact ceea ce gândește el, dat fiind că aceste cuvinte despre o mamă care nu a știut să-și educe fiul,
făcând din el un subversiv, le repeta adesea deja ca episcop la Buenos Aires. Să observăm, printre
altele, modul în care, în context, îl definește pe Isus: “ăsta”. Pentru Bergoglio, Maria nu vrea pentru
sine altceva decât să fie ucenică (“discepola”) și mamă dar, ca să vezi, acestea sunt titlurile pe care
luteranii sunt dispuși încă să le acorde Mariei. Celelalte titluri pe care Biserica i le-a atribuit sunt pentru
Bergoglio doar expresia caldă a sentimentalismului devoțional, deci fără consistență teologică și
biblică. Contrazicând, și aici, ca și în alte aspecte, Tradiția, a afirmat că titlul de Regină nu i se cuvine
Mariei, ea nu îl vrea: “Madonna nu a zis niciodată: 'eu sunt Mama, priviți-mă, eh, voi fi Regina
Mamă', nu a zis-o niciodată”. În felul acesta Bergoglio contrazice magisteriul precedent, îndeosebi
Enciclica “Ad Coeli Reginam” (11 octombrie 1954) a lui Pius al XII-lea care i-a conferit titlul de

77
Regină Sfintei Fecioare Maria. Tema Reginei Mame – și aceasta Bergoglio nu poate să n-o știe – este
prezentă încă în Scriptură, prin chestiunea așa numitei gebirah, adică tocmai Regina Mamă care, în
timp ce este o supusă a Regelui, poate obține multe drepturi în numele fiului său care este Prințul
Moștenitor. Evanghelia lui Matei o prezintă astfel pe Maria la sosirea Magilor: “intrați în casă, văzură
Pruncul cu Maria Mama sa” (Mt 2,11). Matei amintește astfel, îndeosebi, episodul privind-o pe
Betsabea cu fiul Solomon, moștenitorul tronului.

Litaniile, apoi, sunt numai calde emoții ale devoțiunii populare, iar pentru Bergoglio nu au nicio
legitimitate teologică, tocmai cum gândea Luther care, într-una dintre scrierile lui, zice: “este necesară
un pic de moderație, ca să nu se exalte prea mult numele ei, încât să fie numită Regina Cerului... ea nu
dă nimic, numai Dumnezău dă”. A o contrapune pe Maria lui Dumnezeu, cultul marian centralității lui
Cristos este cât se poate de greșit deoarece Maria ne conduce întotdeauna la Cristos: “este întru totul
relativă la Cristos și la Biserică” (Paul al VI-lea), nu reține niciodată nimic pntru sine, ci caută numai
gloria lui Dumnezeu. Orbirea lui Luther, în mod evident, a atins și inima lui Bergoglio. Astfel, și în
aceasta, el se desparte în mod deschis de Tradiția catolică, al cărui cel dintâi apărător ar trebui să fie,
dacă ar fi cu adevărat papa, nu groparul ei.

Dezmințind apariții recunoscute de Biserică, așa cum a avut curajul să afirme la Fatima: “acestei
Madonne care amenință cu pedepse eu o prefer pe Maria din evanghelii” (mai 2017), Bergoglio a pus
la arhivă titlul de Corăscumpărătoare: “Maria nu s-a prezentat niciodată ca și Corăscumpărătoare. Nu,
ucenică... Atunci când vin să spună că trebuie declarată astfel, ori că trebuie făcută această altă
dogmă, să nu ne pierdem în tonterias”. Termenul spaniol tonteria are diverse semnificații, între care:
“neghiobie, prostie, absurditate, nerozie, tâmpenie”. Sfântul Scaun a tradus cu “chiacchiera”
(vorbărie, pălăvrăgeală). Pentru Bergoglio, tema teologică, plină de conținuturi deja aprofundate de
Sfinții Părinți și de Magisteriu, a corăscumpărării, este o tonteria, o idioțenie. În omilia din 12
decembrie 2019 adaugă că titlurile date Mariei, cum sunt cele din litanii, “nu ating de loc faptul că este
femeie discipolă”. Viziunea bergogliană este astfel cu totul luterană; Luter zicea: “sola mater et
discipula”. Apare contradictoriu faptul că după ce a lichidat Litaniile ca lucru sentimental, în data de 20
iunie 2020, Bergoglio a introdus trei titluri noi în litaniile lauretane, între care ideologica litanie
“solacium migrantium”. Tot în 12 decembrie 2019 adaugă: “niciodată nu s-a prezentat ca și
corăscumpărătoare ci ca discipolă”. În acest mod, Bergoglio consideră că ceea ce Biserica îi atribuie

78
Mariei este superfluu, după cel mai clasic dintre procedeele luterane.

În 8 decembrie 2015, pentru solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, Bergoglio a autorizat proiecția de

imagini din natură pe fațada bazilicii Sfântul Petru (foto 45a – 45). Tocmai când Biserica privește la
Mama lui Dumnezeu, cu Bergoglio atenția s-a întors spre mama terra. Pachamama, divinitatea idolatră
latino-americană a ajuns să înlocuiască cultul marian. Este vorba de un păcat de idolatrie și de
blasfemie în același timp. Sfânta Fecioară, în aparițiile din Amsterdam (foto 46), recunoscute de
Biserică, a cerut proclamarea dogmei Maria Corăscumpărătoare: “noua dogmă va trebui să fie dogma
Corăscumpărătoarei... deoarece Tatăl, Fiul, Spiritul vor să o aducă în această lume în calitate de
Corăscumpărătoare și Mijlocitoare pe Cea care a fost aleasă pentru a-l aduce pe Mântuitorul” (mesaj
din 29 aprilie 1951). Când Bergoglio zice că cererea unei noi dogme din partea Mariei este o tâmpenie
echivalează cu o lipsă de respect față de Cea care, în apariții recunoscute ca adevărate, a cerut aceasta.

Tocmai în domeniul marian Bergoglio depășește orice limită. Robert Spaeman, unul dintre cei mai mari
filosofi și teologi catolici, prieten personal al lui Benedict al XVI-lea, și-a pierdut răbdarea; el a zis,
într-un elocvent articol cu titlul “Chiar și în Biserică există o limită de suportabilitate”, că “unele
afirmații ale Sfântului Părinte se află într-o clară contradicție cu cuvintele lui Isus, cu cele ale
apostolilor și cu doctrina tradițională a Bisericii... dacă între timp prefectul Congregației pentru
Doctrina Credinței (Card. Müller) s-a văzut constrâns să-l acuze în mod deschis de erezie pe cel mai
apropiat consilier al papei, înseamnă că situația a mers într-adevăr prea departe. Chiar și în Biserica
Catolică Romană există o limită de suportabilitate”. Spaeman îl numește Sfântul Părinte, chiar dacă nu
este. Totuși, conștientizare unei gândiri care a devenit oricum insuportabilă este un important pas
înainte.

Din păcate, gândirea eretică a lui Bergoglio în legătură cu Sfânta Fecioară, adesea atât de lipsită de
reverență, a dat frâu liber detractorilor ei. Cunoscutul scriitor Roberto Saviano, la Crăciunul din 2019, a
postat o imagine scandaloasă a Maicii Domnului care naște cu mult sânge și dureri, cu o vedere
dezgustătoare a uterului deschis. Imaginea este atât de dezgustătoare că preferăm, în acest singur caz,
să nu o publicăm. Însă o reacție transversală nu a împiedicat ca această imagine ofensatoare să circule
multe zile. El a scris că aceasta este imaginea pe care o are despre Madonna!

79
Enzo Bianchi, cunoscut scriitor și formator de opinie eretic, pentru că neagă dumnezeirea lui Cristos, a
afirmat, în decembrie 2019, în legătură cu nașterea Lui Isus: “o femeie însărcinată naște un fiu într-un
adăpost de păstori în câmpia Betleemului. Astfel încât nimeni nu își dă seama, nimeni dintre cei care
contează nu știe... Maria, mama, îl naște în dureri, ca orice femeie, în timp ce soțul Iosif este acolo,
singur, cu ea; apoi, cu siguranță l-a tratat cum fac toate mamele cu cel care iese din pântecele lor,
adică l-a înfășat și l-a așezat în ieslea pentru oi”.

Cu Bergoglio, practic, dogmele mariane au fost pur și simplu călcate în picioare, până la blasfemie
manifestă, făra să se fi intervenit pentru a pedepsi abuzul, potrivit canonului. Este cazul călugăriței
argentiniene, figură cunoscută a televiziunii catalane, Lucia Caram, care în februarie 2017 a afirmat în
mod public: “Maria era îndrăgostită de Iosif. Erau o pereche normală. Și e normal să faci sex”. Sora
nu a fost suspendată și nici pedepsită, cu toate că s-a înaintat o petiție din partea a 12.000 de credincioși
iberici care îi cereau “suspendarea”.

Ioan Paul al II-lea în Audiența Generală din 28 august 1996 subliniază unele adevăruri catolice pe care
Bergoglio și falsa biserică, mai ales în privința cultului marian, le-au călcat cu totul în picioare:
“Biserica și-a manifestat în mod constant propria credință în perpetua feciorie a Mariei. Textele cele
mai vechi, cînd se referă la conceperea lui Isus, o numesc pe Maria în mod simplu 'Fecioară', lăsând
să se înțeleagă că această calitate este un fapt permanent, care se referă la întreaga sa viață. Printr-o
formulă sintetică, tradiția Bisericii a prezentat-o pe Maria ca 'fecioară înainte de naștere, în naștere,
după naștere', subliniind, prin indicarea acestor trei momente, ca Ea nu a încetat niciodată să fie
fecioară. Fecioria 'în naștere' și 'după naștere', chiar dacă este conținută implicit în titlul de fecioară,
atribuit Mariei încă de la începuturile Bisericii, devine obiect de aprofundare doctrinară acum când
unii încep în mod explicit să o pună la îndoială. Papa Ormisda precizează că 'Fiul lui Dumnezeu' a
devenit Fiul omului, născut în timp ca un om, deschizând la naștere sânul mamei (cf. Lc 2,23) și, prin
puterea lui Dumnezeu, fără a strica fecioria mamei (DS 368)”.

“QUERIDA AMAZONIA” (2 FEBRUARIE 2020)

Bergoglio folosește sinodalitatea în mod foarte contradictoriu. Sinodalitatea este unul dintre

80
sloganurile privilegiate de guvernarea bergogliană, un fel de soluție magică pentru toate problemele ce
privesc viața Bisericii. “Convertirea sinodală” a ajuns să înlocuiască în întregime convertirea la
Cristos. Tocmai de aceea sinodalitatea nu este soluția, ci problema. Bergoglio o concepe ca pe un drum
cu sens unic, în care protagoniștii, conținutul, și rezultatele finale sunt planificate și îndreptate în sens
precis. În consecință, instituția sinodală este în mod serios delegitimată și adeziunea credincioșilor la
aceasta este compromisă. Ar părea chiar că sinodalitatea este concepută și folosită ca instrument pentru
debarasarea de Tradiție și pentru rescrierea credinței catolice. Cum poate exista o adevărată sinodalitate
unde lipsește absoluta fidelitate față de doctrină? În 12 februarie 2020, a fost prezentat în italiană textul
celei de a cincea Exortații Apostolice a lui Bergoglio, în urma Sinodului pentru Amazonia. Presa
internațională a urmărit cu un anumit interes Sinodul, pentru că acesta ar fi trebuit să legitimeze așa
zisele “deschideri” (preoția feminină, diacontul feminin, abolirea celibatului pentru preoți), de mult
timp așteptate. Din mai multe părți a existat o oarecare îngrijorare în privința Sinodului, din teama că el
ar putea oficializa o schismă în cadrul Bisericii. Bergoglio, imediat, fără să se fi poziționat în mod
deschis în favoarea “deschiderilor”, a lăsat să se înțeleagă că Sinodul pentru Amazonia va fi un
eveniment decisiv pentru Biserică. În realitate, Exortația Querida Amazonia, cum deja se întâmplase cu
Amoris Laetitia, nu oficializează “deschiderile” atât de dorite de partidul larg al progresiștilor și
neomoderniștilor, dar nici nu le respinge cu totul. Din contră. La numerele 2-3 se face elogiul
Documentului Concluziv al Sinodului, care este un text în întregime manipulat și în unele părți eretic,
apoi la numărul 4 se invită la aplicarea lui: “să dea Dumnezeu ca toată Biserica să se lase îmbogățită
și interpelată de această lucrare, ca păstorii, consacrații, consacratele și credincioșii laici din
Amazonia să se angajeze în aplicarea ei”. Bergoglio însă nu precizează care sunt punctele a căror
aplicare o cere, chemându-l pe Dumnezeu însuși în ajutor. Pentru aceasta trebuie să ne referim la
Documentul final al Sinodului și surprizele ne taie răsuflarea. Documentul este o amestecătură formată
din cele mai periculoase erezii din timpul nostru, de la ecologismul înțeles ca prioritate bisericească și
până la panteismul deist și teist, care face din natură un fel de divinitate (Mama Terra care va găsi în
idolul amazonic Pachamama un simbol expresiv al său), de la relativismul dogmatic la progresismul
pastoral cel mai avansat. Temele centrale ale păcatului originar și al harului sfințitor, al
răscumpărării și al mântuirii veșnice sunt cu totul marginalizate. Și, dacă se pomenește de
convertire, aceasta este înțeleasă ca “ascultarea strigătului pământului și strigătul săracilor și al
popoarelor Amazoniei” (nr 17), fără nicio referire explicită la Evanghelie, lafel cum se vorbește despre
“spiritualitatea mistică” (nr 17), unde tema urmării și a crucii dispare cu totul pentru a lăsa loc

81
pentru ascultarea și respectarea naturii. Așa zisul “păcat ecologic” pare că înlocuiește cu totul păcatul
originar, cu o manipulare îngrijorătoare a bagajului tradițional al credinței catolice. Viziunea
cristologică este întru totul neoariană; Isus Cristos nu este mărturisit îndeajuns ca Fiul lui
Dumnezeu, veșnic împreună cu El. “Noile drumuri” se mișcă toate în direcția ecumenismului, al
sincretismului religios și al dialogului interreligios, în timp ce dispare cu totul tema propovăduirii
credinței. Fiecare pasaj este orientat către legitimarea Noii Ordini Mondiale. Cum a afirmat
monseniorul Carlo Maria Viganò: “strategia întregii operațiuni a Sinodului amazonic este înșelătoria,
arma perfectă a diavolului: a spune jumătăți de adevăr pentru atingerea unui scop pervers”. Prelatul a
adăugat că “documentul final al acestei reuniuni manipulate în mod rușinos, a cărei ordini a zilei și ale
cărei rezultate au fost planificate dinainte, este un atac frontal împotriva edificiului divin al Bisericii,
atacând sfințenia preoției catolice și împingând spre abolirea celibatului eclezial și spre diaconatul
feminin”. Bergoglio, deci, elogiază Documentul Final, promovând de fapt apostazia. La numărul 103 al
Documentului Final este pusă chestiunea diaconatului feminin, chiar dacă nu este o propunere
oficială; textul afirmă: “a fost înaintată cererea diaconatului permanent pentru femei... ne-ar plăcea să
împărtășim experiențele noastre și reflecțiile cu Comisia și să așteptăm rezultatele”. La numărul 111 se
face referire la celibatul preoțesc și la tema legată de el a așa numiților viri probati (bărbați probați
care, căsătoriți fiind, pot deveni preoți): “propunem ca, în cadrul Enciclicii Lumen Gentium 26,
autoritatea competentă să stabilească criteriile și dispozițiile pentru hirotonirea de preoți a unor
bărbați potriviți și recunoscuți de comunitate, care, chiar având familie constituită în mod legitim și
stabilă, să aibă un diaconat permanent și să primească o formație adecvată pentru preoție cu scopul
de a susține viața comunității creștine prin predicarea Cuvântului și celebrarea Sacramentelor în
zonele cele mai izolate ale regiunii amazonice. În legătura cu aceasta, unii s-au exprimat în favoarea
unei apropieri universale față de acest subiect”. Numărul 116 redeschide spinoasa chestiune a
pluralismului liturgic, ale cărui daune sunt deja cunoscute tuturor: dansuri tribale și ritualuri idolatrice
introduse în Sfânta Jertfă a Liturghiei. Exortația Querida Amazonia, care repropune în mare măsură
sincretismul panteist al Documentului Final, cere ca toată Biserica “să se lase îmbogățită și interpelată
de această lucrare”. Bergoglio încurajează chipul unei noi Biserici, care nu mai este catolică, ci
tribalistă și ecologistă, astfel încât să consacre versiunea “verde” și “tribală” a teologiei eliberării
latino-americane (foto 47). Organizatorii și protagoniștii Sinodului și-au atins cu siguranță unul dintre
obiective: să facă Biserica mai amazonică și Amazonia mai puțin catolică, cu venerarea panteistă a
Mamei Terra și interconexiunea utopică între toate elementele naturii. Doctrina și dogmele credinței,

82
întocmai cum vrea Bergoglio, sunt cu totul trecute cu vederea.

Însă, Benedict al XVI-lea a arătat în mod clar (în volumul Dal profondo del nostro cuore, Cantagalli
2020) că izvoarele antice și protocreștine sunt unanime în a interzice diaconițelor orice minister
hirotonit. Ele aveau doar rolul de a unge trupul femeilor înainte botez, pentru ca să nu trebuiască să o
facă bărbații hirotoniți, din evidente motive de pudoare. A cere, așa cum s-a întâmplat la Sinod,
instituirea diaconatului permanent pentru diaconițe, pe lângă că deschide poarta spre preoția feminină,
înseamnă și contrazicerea Tradiției, și aceasta este o evidentă derivă eretică. Din moment ce în Querida
Amazonia nu se precizează care sunt punctele a căror aplicare în Biserică se cere, este licit să gândim
Exortația apostolică vrea să se refere la întregul Document final al Sinodului, cel puțin acolo unde el
face propuneri pentru viitorul Bisericii. Există o diferență, care se dovedește deja îngrijorătoare, de
exemplu, între numărul 103 al Documentului final, care cere “numai” împărtășirea reflecțiilor privind
diaconatul feminin (în așteptarea rezultatelor Comisiei de studiu) și numărul 111, în care se cere însă în
mod explicit să se hirotonească viri probati. Și pentru că, în niciun punct nici din Documentul final nici
din Querida Amazonia nu este precizat că o astfel de hirotonire trebuie să prevadă și abstinența sexuală,
ambele texte se situează în contradicție cu Tradiția Apostolică ce la Conciliul din Elvira din 305
prescria continența sexuală pentru miniștrii hirotoniți. Catehismul Bisericii Catolice la nr 82 cere ca
atât Scriptura cât și Tradiția “să fie acceptate și venerate cu același sentiment de evlavie și de respect”.
Cine nu o face, este în afara Bisericii. Iar faptul că temerile și îngrijorările exprimate în legătură cu
aceste derive nu sunt o piedică în drumul apostat al falsei biserici bergogliene, este confirmat de
cunoscuta Instrucțiune “Convertirea pastorală a comunității parohiale în serviciul misiunii de
evanghelizare a Bisericii”, din partea Congregației pentru Cler și trimisă tuturor parohiilor italiene, în
care se scrie că și laicii pot celebra căsătorii, funeralii și botezuri în biserică, în cazul în care lipsesc
preoții. Este clarificat rolul diverșilor colaboratori laici ai parohului care pot celebra căsătorii și
funeralii însă doar în cazuri “excepționale”, adică în lipsa parohului, și cunoscându-și bine rolul care
este cu totul diferit de cel al preotului. Episcopul, “după judecata sa prudentă, va putea să încredințeze
în mod oficial unele însărcinări diaconilor, persoanelor consacrate și laicilor, sub îndrumarea și
responsabilitatea parohului” se citește în text. Laicii, deci, vor putea prezida Liturghia Cuvântului,
acolo unde nu se poate celebra Liturghia prin lipsa de preoți, dar “nu vor putea în niciun caz ține
omilia în cadrul celebrării Euharistiei”. Aplicarea pastorală a sugestiilor amazonice, așa cum se vede
prea bine, precede orice declarație dogmatică, și cu pași ușori și bine studiați în progresie, prin chiar

83
organismele vaticane, conduce la erezia manifestă. Este metoda de distrugere a identității catolice,
metodă în aparență nevinovată, pe care Bergoglio o aplică, într-un mod aproape nestingherit, sub
pretextul “convertirii pastorale”.

VIZIUNEA ERETICĂ PRIVIND ESCATOLOGIA

De mai multe ori și în diferite împrejurări, Bergoglio a dovedit o viziune în mod manifest eretică și în
privința escatologiei, adică a destinului ultim al omului și a așa ziselor Novissimi (moartea, judecata,
iadul, raiul). Este o temă pe care am abordat-o deja în capitolul relativ la revizionismul privindu-l pe
Iuda Iscarioteanul. Încercarea penibilă de a-l “salva” pe trădător de la probabilitatea damnării veșnice, a
dezvăluit modul în care mizericordismul, adică repropunerea ereziei numită apocatastasi (după care
toți se vor mântui și nimeni nu va merge în iad), îl conduce pe Bergoglio la poziții eretice fără limită.
Datul biblic și Magisteriul Bisericii sunt cât se poate de clare în ce privește destinul de pe urmă al
sufletelor. Isus vorbeșete în mod repetat despre “Gheena” și despre “focul nestins” (Mt 5,22; 13,42;
Mc 9,43- 49), care este rezervat celor care până la sfârșitul vieții refuză să se convertească. Biserica ne
învață că va exista o judecată universală, precedată de cea particulară, care va despărți pe cei buni de
cei nelegiuiți, și în timp ce primii vor merge în cer, ceilalți vor merge în iad, care este veșnic. Bergoglio
a negat în mod manifest învățătura Bisericii și, prin aceasta, este în mod vădit eretic. În constituția
Benedictus Deus din 29 ianuarie 1336, Benedict al XII-lea afirmă: “declarăm în mod definitiv că
potrivit dispoziției generale a lui Dumnezeu, sufletele celor care mor în păcat de moarte actual,
imediat după moartea lor, coboară în iad, unde sunt chinuite cu suplicii infernale” (Denz-H 1002).
Bergoglio a mânuit în mod abil cărțile, ca un prestidigitator. Mai întâi, în legătură cu damnarea veșnică,
în dialogurile cu Scalfari, pe care le-am citat deja de câteva ori, Bergoglio susține că sufletele care mor
în păcat de moarte, în loc să meargă în iad, se vor nimici (si annienteranno). În 29 martie 2018, Joia
Mare, a apărut un interviu dat de Bergoglio cotidianului La Repubblica. Obișnuitul său interlocutor,
Eugenio Scalfari, îl întreabă: “nu mi-ați vorbit niciodată despre sufletele care au murit în păcat și merg
în iad ca să-l plătească în veșnicie. Mi-ați vorbit în schimb despre suflete bune și primite la
contemplarea lui Dumnezeu. Dar sufletele rele? Unde vor fi pedepsite?” Cine cunoaște tehnicile de
comunicare observă ușor capcana întinsă. Începutul întrebării este deja o tactică pentru a induce în
eroare, pentru că deja în el se află răspunsul, cum ai zice: pentru ce să vorbim despre suflete damnate?

84
Răspunsul lui Bergoglio este surprinzător: “nu vor fi pedepsite, cele care se căiesc primesc iertarea lui
Dumnezeu și vor intra în rândurile celor care îl contemplă, iar cele ce nu se căiesc și nu pot fi deci
iertate dispar. Nu există un iad, există dispariția sufletelor păcătoase”. Deci, după cum deja e clar în
stilul lui Bergoglio, el pune împreună trei erezii, ajungând la apostazie: negarea iadului, negarea
judecății lui Dumnezeu, negarea imortalității sufletului. Biserica ne învață, însă, că iadul există și
cine îl neagă este eretic (CBC 1035: “învățătura Bisericii afirmă existența iadului și veșnicia lui”);
afirmă că va fi o judecată universală (CBC 682: “venind la sfârșitul veacurilor să judece pe cei vii și
pe cei morți, Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor și va da fiecărui om după
faptele lui și după acceptarea sau respingerea harului”); afirmă, în sfârșit, nemurirea sufletului (CBC
366: “Biserica învață că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu, nu este «produs» de
părinți; ne învață de asemenea că este nemuritor: el nu piere odată cu despărțirea de trup prin moarte,
ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi”). Apoi, dacă aceste cuvinte ale lui Bergoglio către
Scalfari nu ar fi reale, cum de nu sosește nico dezmințire oficială, și mai ales cum de continuă fără
nicio tulburare dialogul lor, dat fiind că provoacă atâta confuzie între credincioși? Biroul de Presă
Vatican a intervenit cu un comunicat în care se citește că papa Francisc “l-a primit recent pe fondatorul
cotidianului La Repubblica într-o întâlnire privată cu ocazia Paștelui, fără însă a face vreun interviu.
În privința celor relatate de autor în articolul de astăzi ele sunt rodul reconstrucției sale, în care nu
sunt citate cuvintele textuale pronunțate de Papa. Niciun citat pus între ghilimele nu trebuie deci să fie
considerat o transcriere fidelă a cuvintelor Sfântului Părinte”. Totul este un joc diabolic de
complicități și de dezmințiri, un joc nedemn de Sfântul Scaun. Bergoglio știa bine că acele cuvinte
spuse lui Scalfari se vor transforma foarte repede într-un fel de magisteriu paralel sau neoficial, sau
cum l-a numit cineva, mediatic. Dezmințirea Biroului de Presă nu a folosit la nimic, din contră. După
ceva vreme, Bergoglio a autorizat publicarea a două texte într-o carte cu numele său,
recunoscându-i deci autenticitatea, în care sunt transcrise tocmai acele pasaje dintre ghilimele. Erezia
înaintează nestingherită, și se poate difuza atât în mod explicit (ca în cazul tocmai pomenit), cât și
mascată între câteva adevăruri de credință, sau chiar și reducând cu totul la tăcere dogmele respective,
așteptând ștergerea lor din conștiința colectivă a credincioșilor. Astfel, despre celelalte Novissimi, în
special despre judecată, ca și despre dogma purificării post-mortem (adică despre Purgatoriu) și, în
sfârșit, despre existența sufletului despărțit de trup (existența intermediară), în așteptarea judecății
universale, practic nu este nici cea mai mică urmă.

85
PACHAMAMA ȘI IDOLATRIA ÎN VATICAN

Puterea imaginilor propuse prin link-urile următoare, este în măsură, singură, să dovedească prăbușirea
totală a identității catolice, prin plasarea în 2019, de-a dreptul în Vatican, a idolului păgân și diabolic
Pachamama (foto 48). Frapează și doare, dincolo de orice cuvinte, secvența imaginilor care prezintă
ritualul idolatric în grădinile vaticane, cu episcopi și cardinali bucuroși, cu preoți, călugărițe și laici
prostrați să adore idolul amazonic (foto 49); produce un sentiment de angoasă vederea lui Bergoglio
atât de radios și plin de bucurie în ziua aceea (el care, așa cum se poate vedea, în sanctuarele mariane
are mereu o față mohorâtă și apăsată; (foto 50a și 50b); face rău la inimă vederea cursei nebune a
episcopilor care, în Bazilica Sfântul Petru, se întrec să poarte în procesiune Pachamama, ca și a
vrăjitorilor care înalță cântece tribale și tămâie pentru idoli în bisericile romane, cu participarea fericită
a unor episcopi și preoți. Secvența de imagini prezintă în mod plastic realizarea celui de al Treilea
Secret de la Fatima, arată cum Roma, din sediul lui Petru devine sediul satanei și al anticristului.
Evenimentul pare să fie cunoscut de toată lumea, însă media, conștiente de daunele ce ar fi putut fi
provocate în conștiința credincioșilor catolici, au operat un fel de boicotare mediatică. Cu această
decizie, de fapt proiectată din timp și lansată în așa mod încât să pară o inițiativă legată de Sinodul
privind Amazonia, Bergoglio, pe lângă eretic și apostat, s-a dovedit și idolatru.

Păcatul de idolatrie încalcă prima și cea mai importantă dintre porunci: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul
tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Ex 20,2).
Este păcatul cel mai grav. În istoria lui Israel, adesea poporul ales de Dumnezeu se îndreaptă spre idoli
păgâni, dintre care cei mai cunoscuți sunt Ba'al și Astarte. Prin profeți Dumnezeu amenință cu pedepse
aspre și deplânge păcatul idolatriei ca prostituție. Există de fapt un singur Dumnezeu, Dumnezeul lui
Avram, în timp ce ceilalți zei sunt “lucrare de mână omenească, gură au și nu grăiesc, ochi au și nu
văd, urechi au și nu aud, nas au și nu miros; cu mâinile lor nu pipăie, cu picioarele lor nu merg, iar
din gâtlejul lor nu scot niciun glas” (Ps 114, 4-7). Istoria lui Osea și Ieremia este în măsură să ilustreze
natura dramatică a păcatului de idolatrie și consecințele ireparabile pe care acesta le provoacă.
Apostolul Pavel înscrie păcatul idolatriei în catalogul faptelor trupului (Gal 5,19-21). Biserica, urmând
Scriptura, a condamnat în repetate rânduri păcatul idolatriei, considerându-l un act pervers (CBC 2114:
“viața umană se unifică în adorarea Celui Unic. Porunca de a-L adora numai pe Domnul îl simplifică

86
pe om și îl ferește de o risipire nemărginită. Idolatria este o pervertire a simțului religios înnăscut al
omului. Idolatru este cel care își raportează noțiunea indestructibilă de Dumnezeu la orice mai
degrabă decât la Dumnezeu”). Originile creștinismului ne arată o acțiune, uneori vehementă, a
misionarilor față de idolii păgâni considerați, încă și astăzi, de către Biserică, o expresie a lumii
diabolice. Evanghelia, în istorie, a reușit, în scurgerea etapelor istorice, să ia locul idolatriei păgâne,
îngropând pentru totdeauna cultele tribale acolo unde a ajuns, în mod autentic și integral, vestea că Isus
Cristos este singurul Mântuitor. Atunci, pentru ce a vrut Bergoglio să instaleze în Vatican idolul păgân
Pachamama? Despre ce este vorba cu adevărat? Pretextul, cum se spunea, a fost ceremonia de
deschidere a Sinodului pentru Amazonia, care s-a ținut în Vatican din 6 până în 27 octombrie 2019. În
vinerea precedentă deschiderii Sinodului, în 4 octombrie, sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi,
folosit de Bergoglio ca icoană a ecologismului panteist care va circula ca teză în Documentul final al
Sinodului, în prezența cardinalilor și episcopilor, s-a ținut o ceremonie, în aparență doar un spectacol de
evocare a tradiției amazonice, care în realitate a fost un ritual adevărat de adorație idolatrică.
Pachamama (de asemenea Pacha Mama ori Mama Pacha) înseamnă în limba quechua Mama Terra.
Este vorba despre o divinitate venerată de incași și de alte populații care locuiesc în podișul Anzilor,
cum sunt populațiile Aymara și Quechua. Este zeița pământului, a agriculturii și a fertilității. Acestei
divinități păgâne, care în timp s-a impus în toată regiunea andină, îi erau sacrificați copii, copii
aparținând familiilor sacerdotale, aleși, după o ceremonie care prevedea o tragere la sorți rituală, apoi
întinși pe un altar de piatră cu mâinile și picioarele legate, în fața căruia trona Pachamama. Se făcea o
incizie în piept, prin care preotul extrăgea inima încă pulsând, în mijlocul unor gesturi și urlete
ritualice. Sacrificiul uman, mai apoi, a fost înlocuit cu sacrificiul animal, practicat încă și astăzi în unele
din acele locuri. Oferta constă în sacrificarea unui fetus de lama al cărui sânge este vărsat în mod
ritualic pe pământ. În luna august, unele populații andine, practică încă și astăzi cultul de mulțumire
adus zeiței Pachamama, restituind mamei terra nutrimentul pe care l-au primit de la aceasta. Este săpată
o groapă, o enormă gaură, în care toți jertfitorii care participă la ritual depun diferite alimente:
mâncăruri diferite care sunt preparate în mod special pentru aceasta. Fiecare dintre participanți varsă în
groapă o porție din mâncare aducând mulțumiri mamei terra. Apoi groapa este complet acoperită și
fiecare participant pune deasupra o piatră. Se formează deci un mic munte de pietre numit Apachete.
Întotdeauna, pentru acest ritual se alege locul cel mai înalt pentru ca să fie cât mai aproape de Soare
(Inti). Este un obicei răspândit în toată Argentina și în alte țări vecine să se celebreze la 1 august cu o
ceremonie care constă în a bea în ajun șapte înghițituri de carrulim ori caña de rută, cu scopul de a

87
purifica sângele și a chema norocul, în cadrul obiceiurilor și a cunoștințelor legate de natură și univers.

Urmărind imaginile de necrezut din Vatican, se poate verifica măsura în care, doar puțin adaptat, s-a
înfăptuit întocmai ritualul păgân. Asistăm la săparea unei gropi, participanții depun în ea daruri, gaura
este apoi acoperită și primul care o face este chiar Bergoglio (foto 51). Unii și-au dat seama că la Roma
– unde între timp, cine știe cum – la Colosseum a fost instalată statuia lui Moloch (foto 52) - se
petrecea, în acel oribil început de octombrie 2019, ceva foarte grav. Dar organele de presă vaticane,
încă o dată, au încercat să arunce apă pe foc, adăugând rușine peste rușine, considerând că acuzația de
idolatrie este neîntemeiată. În 13 octombrie 2019, în Osservatore Romano, episcopul emerit de San
Cristobal de las Casas (Mexic), mons. Felipe Arizmendi Esquivel, unul dintre pasdaran-ii (acoliții)
bergoglieni afirmă: “Mare zgomot au provocat imaginile ori figurile folosite în ceremonia din
Grădinile Vaticane pentru începerea Sinodului Panamazonic și în procesiunea de la Bazilica Sfântul
Petru la Aula sinodală, la care a participat Papa Francisc, și apoi în alte biserici din Roma. Unii
condamnă aceste acte ca fiind o idolatrie, o adorare a 'mamei terra' și a altor 'zeități'. Nu a fost nimic
din toate astea”. Însă lipsește apoi orice precizare, lipsește cu totul o argumentare riguroasă care să
demonstreze că nu este vorba despre un act idolatru, și mai ales apare neconvingătoare motivarea
ritualului tribal ca încurajare și susținere a procesului de înculturare a populațiilor amazonice. Între
timp, un alt episcop, mons. José Luiz Azcona Hermoso, episcop emerit al prelaturii din Marajó, din
Statul Pará, a afirmat că în acele ritualuri se află diavolul, se află magia. Cuvintele lui sunt de
netăgăduit și aduc dovezi că nu este vorba de suspiciuni ci de certitudini. Cu Bergoglio Vaticanul a
devenit sediul unor ritualuri vădit satanice. Episcopul afirmă în mod clar că “Doamna Noastră nu
este Pachamama, ci este Fecioara din Nazaret”. A adăugat apoi: “mama terra nu trebuie adorată
deoarece totul, chiar și pământul, se află sub domnia lui Isus Cristos. Nu este posibil să existe spirite
care să aibă o putere egală ori superioară puterii Domnului Nostru ori celei a Fecioarei Maria.
Pachamama, nu este și nu va fi niciodată Fecioara Maria. A spune că statuia aceea o reprezintă pe
Maica Sfântă este o minciună. Nu este Doamna Amazoniei pentru că unica Doamnă a Amazoniei este
Maria din Nazaret. Să nu facem amestecuri sincretiste. Așa ceva este imposibil: Maica Domnului este
Regina Cerului și a pământului”. De asemenea Azcona ne-a pus în gardă față de cultul adus
Pachamamei și Mamei Terra “care a fost adorată în Vatican. Sunt zeițe ca Cibele ori zeița Astarte
venerată în Babilonia, ambele expresii ale fecundității femeii. Invocarea făcută statuetelor în fața
cărora chiar și câțiva consacrați s-au închinat în Vatican (și nu spun congregația de apartenență...)

88
este invocarea unei puteri mitice, aceea a Mamei Terra, căreia i se cer binecuvântări pentru întreaga
omenire, sau sunt gesturi de recunoștință. Sunt sacrilegii drăcești care produc scandal, mai ales pentru
cei mai mici care nu știu discerne”.

Declarația cea mai surprinzătoare este că aceste ritualuri săvârșite în Vatican, după spusele prelatului
brazilian, sunt ritualuri satanice. Într-un video din 4 octombrie 2019 se vede foarte clar că Bergoglio
binecuvântează ritualul. Dacă vineri 4 octombrie s-a înfăptuit idolatria în Grădinile Vaticane, maximum
de nelegiuire a fost în duminica următoare, 6 octombrie, când în Sfântul Petru s-a desfășurat
procesiunea de intrare, un adevărat cortegiu sincretist în care, în urma glorioasei cruci a lui Cristos, era
purtat necuratul idol Pachamama (foto 53a și 53b). În acest mod, s-a căzut sub sancțiunea prevăzută de
CJC 1210 care zice: “în lăcașul sfânt să se permită numai ceea ce ține de exercitarea și promovarea
cultului, a evlaviei, a religiei, fiind interzis orice lucru străin de sfințenia lăcașului”. Se precizează că
Titularul lăcașului poate aproba altre folosințe, dar care să nu fie contrare“sfințeniei lăcașului”. În
acest sens și în sensul CJC 1211, Bazilica Sfântul Petru trebuie considerată profanată, și necesită un
ritual pentențial reparatoriu: “locurile sfinte sunt profanate dacă în ele se săvârșesc cu scandal acțiuni
în mod grav ofensatoare”. În această direcție, este bine să amintim din nou frecventa și uneori
răsunătoarea profanare a catedralelor italiene, în guvernarea lui Bergoglio, când se oferă prânzuri
înăuntrul lăcașurilor sfinte, cu dansuri și tarantele, sau când se fac parade de modă (Foto 54a și 54b),
precum și ritualuri tribale. Linkurile demonstrează ce s-a întâmplat la Napoli, Bologna, Palermo cu
girul prelaților locali. Aceste catedrale, la fel ca Bazilica Sfântul Petru, vor trebui purificate prin
ritualuri penitențiale.

Rămâne sugestiv faptul că Bergoglio, după ce au fost regăsiți idolii păgâni Pachamama în Tibru,
aruncați acolo în 20 octombrie 2019 de un tânăr austriac de 26 de ani, Alexander Tschugguel, (imediat
etichetat ca fundamentalist), pur și simplu s-a scuzat, nu se știe prea bine față de cine și pentru ce. Ar fi
trebuit, în realitate, – dacă am fi încă în epoca creștină – să-l binecuvâneze pe tânărul austriac care nu a
făcut altceva decât să repete ceea ce secole de-a rândul au făcut misionarii răspândiți prin lume, adică
să înlăture și să distrugă idolii. Bergoglio însă s-a scuzat, aruncându-l pe tânărul și îndrăznețul
Alexander pradă fiarelor mediatice. Acesta a fost tratat ca supercatolic, fundamentalist, integralist în
timp ce Bergoglio se scuză față de cei care s-ar fi simțit ofensați de gest. Poate se adresa prietenilor
vrăjitori sau consorțiilor sataniste care îl susțin în mod deschis? Iată cuvintele lui incredibile: “în

89
calitate de Episcop al Romei cer iertare celor care au fost ofensați de aruncarea statuetelor în Tibru.
Acestea erau expuse fără idolatrie într-o biserică vecină Vaticanului”. Adaugă apoi, parcă ușurat în
mod inexplicabil, că statuetele, expuse “fără intenții idolatrice” au fost deja “găsite și nu au suferit
daune”. Între timp, una dintre vocile cele mai reprezentative ale regimului bergoglian, Andrea
Tornielli, intervine pentru a preciza cine erau cei ofensați și mai ales pentru ce. Lectura textului lui
Tornielli, de pe blogul Vatican News, confirmă viziunea profetică a misticei Anna Catherine Emmerich,
care anticipa falsa biserică bizară și extravagantă: “în numele tradiției și al doctrinei a fost înlăturată și
aruncată cu dispreț o efigie a maternității și a sacralității vieții. Un simbol tradițional pentru
popoarele indigene, care reprezintă legătura cu mama noastră terra, definită astfel de Sfântul Francisc
de Assisi în «Cantico delle Creature»”. Tornielli îi definește pe autorii gestului “noii iconoclaști, care
au trecut de la ura exprimată prin social media la acțiune”. Asocierea, cu totul deplasată și indecentă
sub orice aspect, între Sfântul Francisc și Pachamama, arată situația grotescă ce domnește de o vreme
în Vatican.

O NESFÂRȘITĂ TRECERE ÎN REVISTĂ A UNOR GESTURI CE TREZESC SCANDAL

Dramaticul decalog despre falsul papă se încheie cu o tristă panoramă a unor gesturi care, în acești ani
de pseudo-guvernare, au produs mare scandal în rândul credincioșilor care au rămas catolici.

Putem începe cu acel “Fratelli e sorelle, buonasera!” cu care s-a înfățișat el în balconul de la Sfântul
Petru, înlocuind salutul tradițional: “Sia lodato Gesù Cristo!”. În acel mohorât 13 martie 2013, chiar
de la început, Bergoglio a arătat fățiș că el nu este Pontiful Roman. El nu a salutat cu salutul atât de
drag papilor, ci cu un laic “bună seara”. Un început cel puțin jenant.

Cu ocazia vizitei în Mexic în februarie 2016 un tânăr îl apucă de mână. Îl vedem pe Bergoglio cum își
pierde răbdarea și se schimbă la față devenind mânios și exasperat. Apoi, la Roma, se enervează în
văzul tuturor. Reținut căteva secunde, el reacționează plesnind-o peste mână pe tânăra chinezoaică ce
voia să-l rețină pentru a-i vorbi. Este 31 decembrie 2019. Acea femeie îi zice: “Așteptați, așteptați,
aveți grijă de poporul chinez! E pe cale să-și piardă credința!” (în engleză pe care, de fapt, Bergoglio
o cunoaște puțin). El o plesnește repetat peste mână, apoi se îndepărtează cu o față indispusă și

90
furioasă. Gestul este atât de răsunător, încât Bergoglio a trebuit apoi să se scuze la Angelus în 1 ianuarie
2020: “uneori ne pierdem răbdarea. Chiar și eu. Îmi cer scuze pentru exemplul rău pe care l-am dat
ieri”. În mod evident echipa de colaboratori l-a convins că e un gest public nedemn pentru un papă.
Când, oare, vreun papă, chiar și unul mai liber în gesturi și mai impetuos, cum era de exemplu Ioan
Paul al II-lea, și-ar fi permis să răspundă cu un asemenea gest?

Cu ocazia Sinodului pentru familie, care va produce Amoris Laetitia, Mons. Bruno Forte, episcop de
Chieti și protagonist al Sinodului, a dezvăluit un aspect care ne face să înțelegem care este metoda de
guvernare a lui Bergoglio. Episcopul, într-o întâlnire publică la teatrul Rossetti din Vasto, a făcut
cunoscut ce a spus Bergoglio. Iată cuvintele lui Bergoglio reproduse de Mons. Forte: “dacă vorbim
explicit despre împărtășania pentru divorțații recăsătoriți, nici nu ști ce scandal poate ieși. Atunci nu
vorbim în mod direct, fă în așa fel încât să se pună premizele, apoi concluziile le voi trage eu”. După
ce a reprodus spusele acestea, a glumit zicând: “tipic pentru un iezuit”. Întâlnirea era publică, toți câți
erau la teatrul Rossetti au putut auzi. Cuvinte incredibile pe care le-ar fi pronuțat Bergoglio. Dacă
aceste cuvinte sunt tipice unui iezuit nu știm, dar cu siguranță nu se potivesc unuia care ar trebui să fie
Vicarul lui Cristos. Modul lui de a-i considera pe catolicii care nu se supun gândirii sale idolatrice și
eretice (din păcate tot mai puțini) este sugestiv pentru stilul lui.

În vreme ce vorbește despre milostivire, despre “mistica respectului împotriva culturii insultei” își dă
drumul la exprimări deloc elegante față de adversarii săi. În continuare reproducem un șir de epitete
ofensatoare și prea puțin concordante cu un papă, epitete pe care le puteți întâlni în discursurile și
predicile ținute de el. Lista este luată din blogul lui Marco Tossati: “față de iconiță”. “Fețe de
castraveciori în oțet”. “Limbajul șerpilor”. “Mumii de muzeu”. “Fete bătrâne”. “Mici monștri”.
“Amărâți”. “Zeloși”. “Grăbiți”. “Mofturoși”. “Tradiționaliști”. “Conservatori”. “Intelectualiști”.
“Aristocrați ai intelectului”. “Boniști”. “Progresiști”. “Liberiști”. “Patroni”. “Proprietari”.
“Minuțioși”. “Pompoși”. “Farisei”. “Ipocriți”. “Carieriști”. “Putregăiți”. “Gnostici”. “Rigidă”.
“Pelagieni”. “Tenebroși”. “Obtuzi”. “De castă”. “Puri ritualiști”. “Rubriciști”. “Showman”. “De
balcon”. “Față de oțet”. “Curcani”. “Încuiați”. “Speculatori”. “Lumești”. “Pedanți”. “Creștini de
salon”. Creștini de paradă”. “Mediocri”. “Căldicei”. “Insipizi”.”Păgâni”. “Caricaturi”. “Puritani”.
“Birocrați”. “Ariviști”. “Casta superioară”. “Pseudo creștini”. “Pseudo păstori”. “Suflete mărunte
pline de lucruri mărunte”. “Suflete pline de vorbărie”. “Nenorociți”. “Tonți”. “Plângăcioși”.

91
“Faraoni”. “Idolatri”. “Rebeli”. “Teroriști”. “Condamnatori”. “Prezumțioși”. “Orgolioși”.
“Nesimțiți”. “Încăpățânați”. “Mumii spirituale”. “Suspicioși”. “Vagabonzi”. “Creștini virtuali”.
“Instigatori”. “Mumii”. “Vampiri”. “Iluminați”. “Inimi încuiate”. “Inimi animale”. “Bestii”. “Chip
pocit”. “Triști”. “Corupți”. “Eretici. “Animale”. “Fundamentaliști”. “Plictisitori”. “Tâmpiți”.
“Care șușotesc”. “Mincinoși”. “Preoți la modă”. “Episcopi la modă”. “Narcisiști”. “Manipulatori”.
“Mafioți”. “Impostori”. “Țicniți”. “Prefăcuți”. “Certăreți”. “Agresivi”. “Aroganți”. “Sclavi”.
“Răi”. “Bolnavi”. “Sectari”. “Infideli”. “Predicatori apocaliptici”. “Profeți de nenorociri”.
“Neonești”. “Adulatori”. “Nedemni”. “Detractori”. “Sugători de șosete”. “Rău intenționați”.
“Desfrânați”. “Ridicoli”. “Nesatisfăcuți”. “Funcționari”. “Cler de stat”. “Fețe întunecate”.
“Schizoizi”. “Superbi”. “Inimi înspăimântate”. “Inimi împietrite”. “Gheparzi spirituali”. “Minți
sucite”. “Contradictorii”. “Incoerenți”. “Țațe”. “Creștini leneși”. “Domni mondeni”. “Păuni”.
“Sclerotici”. “Reacționari”. “Fricoși”.”Suflete înguste”. “Pești grași”. “Catolici necredincioși”,
“Catolici păgâni”. “Catolici atei”. “Inimi raționaliste”. “Profeți de distrugere”. “Profeți de
condamnare”. “Voci negative”. “Voci disperate”. “Inimi încăpățânate”. “Inimi păgâne”. “Rigizi
duplicitari”. “Ipocriți rigizi”. “Fanatici”. “Ideologizați”. “Preot știe tot”. “Preoți google și
wikipedia”. “Băgăreți”. “Persoane cu credință rece”. “Persoane cu credință ideologică”. “Sămânță
de amărăciune”. “Sămânță de neîncredere”. “Sămânță de disperare”. “Sămânță de oțet de
amărăciune”. Sămânță de oțet de disperare”. “Partizani”. “Inflexibili”. “Avangardiști”. “Gardienii
adevărului”. “Asasini”. “Nedrepți”. “Murdari cu inima”. “Biserica celor 'puri'”. “Tineri
pensionari”. “Bătrâni cu inima”. “Casta oficială”. “Supuși dictaturii”. “Administratorii
nenorocirilor”. “Stupizi”. “Curați pe dinafară”. “Nevrotici”. “Holtei”. “Paznici de muzeu”. “Inimi
amare”. “Inimi pierdute”. “Trădători ai încrederii”. “Vechea gardă”. “Față de priveghi”. “Dificili”.
“Veștejiți”. “Răi”. “Autoreferențiali”. “Sergenți”. “Surori clevetitoare”, “Surori teroriste”. “Pioși
sentimentali”. “Factotum frenetici”. “Falși profeți”. “Fermecători de șerpi”. “Șarlatani”.
“Înșelători”. “Holtei bârfitori”. “Preoți funcționali”. “Falși creștini”. “Creștini mafioți”.
“Autoritari”. “Semipelagieni”. “Inchizitori”. “Ofițeri ai celor sfine”. “Manageri atotputernici”.
“Papagali”. “Episcopi de aeroport”. “Invidioși”. “Aroganți”. “Despotici”. “Câini sălbatici”.
“Profeți de calamități”. “Suflete aspre”. “Suflete murdare”. “Suflete pline de putreziciune”.
“Fataliști”. “Mâncăi”. “Lupi”. “Inimi perverse”. “Vânători de onoruri”. “Vânzători de fum”.
“Vânzători de moarte”. “Profesioniști în iluzii”. “Prieteni ai diavolului”. “Verișori ai diavolului”.
“Rude ale diavolului”. “Pericole publice”. “Chip de sfânt”. “Profesioniști ai religiei”. “Judecători

92
faliți”. “Mațe fripte”. “Cinici”. “Credință de muzeu”. “Pesimiști”. “Egoiști”. Lunga și puțin eleganta
listă de epitete este adresată în principal, așa cum ziceam, catolicilor care nu cedează “deschiderilor”.
Niciodată un papă n-a vorbit în acest mod, și încă atât de repetat, despre catolici. Aceste epitete, în
multe locuri, sună ca adevărate insulte, pline de dezgust și poate chiar de ură, și crează o mare
dezbinare între cei care îmbrățișează ideile lui și cei care li se opun.

Într-o anticipare a cărții-interviu a lui Bergoglio, făcută de cotidianul francez Le Figaro (august 2017),
falsul papă a dezvăluit că a fost în analiză la o psihanalistă evreică; episodul se referă la perioada dintre
1978 și 1979, în fiecare săptămână timp de șase luni, când Bergoglio a traversat o fază acută de
depresie. Pentru a explica acele ședințe, el a folosit expresia “dialog spiritual”. Sunt declarații
surprinzătoare, iar teologii s-au întrebat imediat dacă nu există riscul răspândirii ideii că psihanaliza
tratează mai bine decât harul sacramental primit în spovadă. Pentru legitimarea recurgerii lui Bergoglio
la ședințele de psihanaliză, în 1 septembrie 2017, portalul Vatican Insider citează nici mai mult nici mai
puțin decât filmul lui Nanni Moretti “Habemus papam”.

Mai există un aspect în personalitatea lui Bergoglio care necesită o analiză aprofundată, și anume
refuzul său hotărât a tot ce este supranatural, cu dezmințiri evidente atunci când în cauză sunt anumite
interese. Să examinăm trei cazuri precise, dintre care primul este chiar scandalos, și totuși puțin
cunoscut. Este vorba despre miracolul euharistic din Buenos Aires, când Bergoglio era episcop
auxiliar al acelui oraș; e vorba apoi despre Casa din Loreto care, potrivit tradiției, a fost adusă de
îngeri și, în sfârșit, despre dosarul Medjugorje. Să le luăm pe scurt și în ordine.

Pe lângă parohia Sfânta Maria, din centrul orașului Buenos Aires, între anii 1992-1996, s-a asistat
la un miracol euharistic repetat. Două fragmente de ostie au devenit de culoare roșie sângerie; apoi
pe patenă (farfurioara pe care se pune ostia) s-au format niște picături de sânge (foto 55). Sângele a fost
examinat de un medic local și de câțiva hematologi, iar analiza a arătat că este vorba despre sânge
uman. În 15 august 1996, în timpul Liturghiei, la sărbătoarea Ridicării Mariei la Cer, după ce s-a
terminat distribuirea Împărtășaniei, o femeie s-a apropiat de părintele Pezet spunându-i că a găsit o
ostie în spatele bisericii. Preotul, urmând practica prevăzută, a pus-o într-un vas cu apă ca să se
topească, așezând apoi totul în tabernacol. După câteva zile, în 26 august 1996 s-a observat că
particula, în loc de a se dizolva, s-a transformat într-un fragment de carne sângerândă.. Bergoglio,

93
devenit între timp Episcopul Titular, autorizează o serie de examinări științifice riguroase (cu trei
oameni de știință diferiți, în diferite faze), care ajung la concluzia că fenomenul nu poate fi explicat în
mod științific. Deci, un miracol euharistic, primul în America Latină! Dar Bergoglio ce face? Dă ordin
să se zidească miracolul, într-un tabernacol zidit în perete, împiedicând orice cult și devoțiune și
încercând, uneori prin cuvinte severe, să oprească mișcarea de credință pe care această minune a
provocat-o (Foto 56). Dacă știința nu a fost în măsură să explice minunea, cum de Bergoglio nu a ajuns
să recunoască evidența miracolului? Și mai ales, cum de nu a autorizat niciodată niciun cult, și nu a
emis nicio declarație oficială în favoarea acestui miracol?

Al doilea caz privește Sfânta Casă din Loreto care, potrivit unei tradiții neîntrerupte, care datează din
secolul al XIII- lea (și deci crezută de creștini de mai bine de 700 de ani) a fost translată de îngeri de pe
coastele Dalmației pe cele marchigiane. Minunea este atestată de Sfîntul Nicolae de Tolentino care, în
iarna lui 1295, împreună cu toți frații din mănăstirea din Recanati, a asistat la această translație,
redactând un document de mărturie a acestei minuni. Bergoglio, cu un document redactat de data
aceasta de Congregația pentru Cultul Divin, în data de 7 octombrie 2019, permite să se sărbătorească în
10 decembrie ceea ce deja exista, adică sărbătoarea mariană a Sfintei Fecioare de la Loreto și abrogă
Sărbătoarea Translației Miraculoase a Sfintei Case din Loreto, ignorând chiar Sfânta Casă ca relicvă,
descriind-o în schimb doar ca “Sanctuar care amintește Întruparea”. Oare ce l-o fi îndemnat pe
Bergoglio să ștearagă o convingere de credință atât de înrădăcinată în poporul catolic? Ce rațiuni
teologice și, mai ales, oportunități pastorale au putut conduce la ștergerea definitivă a tradiției
Traslatio? Nu există nicio rațiune care să poată legitima abrogarea pioasei credințe în translația Sfintei
Case. Cu acest decret, Bergoglio, care a zidit de viu miracolul euharistic din Buenos Aires, duce la
ștergerea liturgică a Translației Sfintei Case. Un miracol de această importanță și tradiție nu mai trebuie
celebrat în mod liturgic.

În sfârșit, trebuie să ne referim la văditele și cunoscutele contradicții cu care Bergoglio a tratat

fenomenul Medjugoje. Cel puțin în două ocazii a numit-o pe Maica Domnului “poștășiță”, și cu un
astfel de epitet atât de lipsit de considerație, la întoarcerea de la Fatima în mai 2017, el a îngropat
aparițiile de la Medjugorje: “eu o prefer pe Madonna mamă, mama noastră, și nu Madonna șef de
oficiu telegrafic care în fiecare zi trimite un mesaj la cutare oră... aceasta nu este mama lui Isus”. Încă
mai înainte, în februarie 2017, a zis aceleași lucruri, când opunând-o pe Madonna cea adevărată celei

94
false, a afirmat: “nu Madonna șef de oficiu poștal care în fiecare zi trimite o altă scrisoare, zicând:
'Fiii mei, faceți asta, apoi a doua zi, faceți astalaltă'. Nu, nu aceasta. Madonna adevărată este cea care
dă naștere lui Isus în inima noastră, care este Mamă. Această modă a Madonnei superstar, ca o
protagonistă care se situează pe ea însăși în centru, nu este catolică”. Pentru toți a fost clar că, în mod
evident, Bergoglio se referea tocmai la Medjugorje, unde aparițiile și mesajele sunt cotidiene. Lăsând la
o parte lipsa de considerație cu care vorbește despre Maria, ca superstar, influencer, etc., frapează
încercarea de a crea o ruptură – tipic luterană (cum s-a văzut deja) – între Maria din evanghelii și
Madonna din apariții: “aceste apariții nu au mare valoare. O spun ca opinie personală”. Dar în cazul
Medjugorje avem ceva în plus, ceva care ne face să înțelegem cine este cu adevărat Bergoglio. Pe
neașteptate el își schimbă părerea despre Medjugorje. Aici nu este locul să abordăm problema
veridicității aparițiilor Sfintei Fecioare la Medjugorje. A apărut cu adevărat Maica Domnului celor șase
copii bosniaci? Este chiar Ea cea care continuă să apară în fiecare zi, de treizeci și nouă de ani, celor
șase vizionari? Nu este necesar să abordăm tema aici, ci să arătăm vădita și frapanta contradicție în care
cade Bergoglio. După o perioadă de ostracism dus pănă la lipsă de orice respect, el devine pe
neașteptate deschis pentru fenomen, la un moment dat chiar se declară “patron” al sanctuarului, ține să
ne anunțe că el a salvat locul, adresează, nici mai mult nici mai puțin un mesaj tinerilor adunați în acel
loc, și asta după ce a plasat un propriu nunțiu care a luat în mână gestionarea sanctuarului. În noiembrie
2018 face cunoscut, prin gura Chiarei Amirante, cea care a fondat “Nuovi Orizzonti” (foto 57), că el
are “la inimă Medjugorje”. Tot ei, într-un adevărat vârtej schizofrenic, ajunge să îi zică: “Uite, Clara,
chiar eu am salvat Medjugorje. Congregația pentru Doctrina Credinței, pe baza numeroaselor știri
false și a unora adevărate stabilise deja că totul era fals”. Nu este prima dată când, pentru a se
legitima pe sine însuși în fața opiniei publice, Bergoglio se debarasează fără jenă atât de colaboratorii
cei mai apropiați, cât chiar și de Dicasterii. În acest caz, poate fără să vrea, Bergoglio prezintă
Congregația pentru Doctrina Credinței ca și cum ar fi realmente Inchiziția din secolul al XVI-lea, iar el,
în schimb, bietul Cristos care îi salvează pe toți. Dar, în realitate, acest Dicasteriu nu lucrează, oare,
mereu în deplină concordanță și totală obediență față de Pontiful Roman?

În 31 mai 2018, episcopul polonez Henryk Hoser, este trimis de Bergoglio ca Vizitator Apostolic cu
caracter special pentru parohia de Medjugorje; emerit de Varșovia-Praga, 75 de ani, Hoser fusese ales
în 11 februarie 2017 ca trimis special al Sfântului Scaun în localitatea presupuselor apariții mariane.
Începând din acea dată și până astăzi, Medjugorje a crescu în stimă și bună reputație pe lângă Sfântul

95
Scaun. Cuvintele dure și lipsite de reverență ale lui Bergoglio au dispărut dintr-odată lăsând loc bunelor
intenții. Neașteptatul și schizofrenicul feeling dintre Bergoglio și fenomenul Medjugorje este rezovat
prin faptul că, fără a lua poziție asupra presupuselor apariții, este garantată pelerinilor o acompaniere
spirituală. La ultimul Festival al tinerilor, s-a consumat noul flirt pastoral al lui Bergoglio cu sanctuarul
bosniac. Cuvintele pronunțate în mai 2017, “aceasta nu este mama lui Isus și aceste presupuse apariții
nu au mare valoare”, par a fi cuvintele altei persoane. Ce s-a întâmplat? Convertire morală, strategie
pastorală ori, cum se întâmplă adesea, interese ascunse? Desigur, și faptul că milioane de catolici
privesc cu simpatie spre Medjugorje, și după luările lui de distanță, au răcit entuziasmul către acest
“papă revoluționar”, l-au constrâns pe Bergoglio, foarte atent la menținerea unor indici înalți de
acceptare, să-și schimbe ideea, cel puțin sub aspect public. Această prietenie cu fenomenul Medjugorje
a ajuns să discrediteze cu totul aparițiile, dar a permis să recupereze simpatia a milioane de
medjugorieni, majoritatea aparținând mișcării Rinnovamento nello Spirito, care astăzi sunt bergoglieni.
Ultimul Festival al Tineretului de la Medjugorje l-a celebrat pe Bergoglio și până la urmă a
marginalizat-o pe Sfânta Fecioară, ca un simplu element sacru. Unde va ajunge un fenomen atât de
delicat și de problematic, decisiv și amplu, ca acela din Medjugorje? Am prezentat aceste gesturi și
cuvinte ale lui Bergoglio, atât de năucitoare și lipsite de considerație, pentru că ne întrebăm cum se mai
poate afirma că papa este asistat în mod special de Spiritul Sfânt în fața tuturor acestor gesturi
surprinzătoare. Este o întrebare deja tratată, care astăzi se dovedește decisivă. Poate, oare, un papă, care
este asistat în mod special de Spiritul Sfânt, să înfăptuiască toate aceste greșeli, aceste vădite
contradicții, aceste neașteptate schimbări nejustificate de perspectivă?

TREBUIE SĂ ASCULTĂM DE UN PAPĂ FALS, ALES ÎN MOD NEVALID?

În Faptele Apostolilor, Sfântul Petru afirmă: “Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de
oameni” (Fa 5,29). Dintotdeauna, în Biserică s-a dat papei deplină ascultare a inimii și a minții,
deoarece el este garantul credinței. Istoria sfinților este plină de mărturii eroice de ascultare, adesea
însoțită de suferință, față de autoritatea petrină. Putem să cităm, printre atâtea alte exemple posibile,
acela al Sfântului Gaspare de Bufalo care, pentru a rămâne credincios papei Pius al VII-lea, a fost
arestat de trupele napoleoniene și deținut pentru patru ani. În fața posibilității de a semna jurământul
față de Napoleon, în 13 august 1810 pronunță celebra frază: “nu trebuie, nu pot, nu vreau”. Mai recent

96
avem în minte mărturia Sfântului Pio de Pietrelcina care persecutat, ajungându-se până la instalarea
unor microfoane în confesional, lucru autorizat de un naiv Ioan al XXIII-lea, suferi în tăcere, dând
astfel eroică ascultare.

Petru, capul colegiului apostolic, trebuie ascultat cu consimțirea minții și a voinței. Dar dacă pe tronul
lui Petru astăzi, în lumina aspectelor tratate, șade un succesor ales în mod nevalid, care în norma
Codului De Drept Canonic este inexistent, TREBUIE ASCULTAT? RĂSPUNSUL ESTE NU!
Dându-i ascultare, de fapt, cădem în păcatul complicității de delict canonic care, printre altele, declară
nevalide toate actele de guvernare ale unui excomunicat. (CJC 1331 §2, nr2: “vinovatul face în mod
nevalid actele de guvernare, care în norma a §1, nr 3 sunt ilicite”). Acum, BERGOGLIO ESTE
EXCOMUNICAT ÎN NORMA CJC 1364 §1, și nu este nevoie de o sentință sau o declarație oficială,
din moment ce excomunicarea este latae sententiae: “apostatul, ereticul și schismaticul cad sub
excomunicarea latae sententiae”.

Mai mult, tocmai pentru că a fost ales în mod nevalid în conclavul din 2013, Bergoglio este
excomunicat latae sententiae și în virtutea Constituției Apostolice “Universi Dominici Gregis” (nn
79-81.82). Cine ascultă de el, în realitate, este complice, fără numai dacă nu este în cunoștință de
cauză. Organele vaticane competente, ca Segnatura Apostolica și Consiliul Pontifical pentru textele
legislative, se fac vinovate de o infracțiune de omisiune gravă și de neiertat, când, conștiente fiind că
chestiunile tratate sunt deja de domeniul public, eludează orice posibilitate de aprofundare și devin
astfel în mod vinovat complici la infracțiunile canonice citate. Sfântul Toma d'Aquino a explicat mai
bine ca oricine chestiunea privind ascultarea față de Superiori, astăzi folosită ca un adevărat sistem de
control pentru guvernarea Bisericii în erezie, sub un fals papă. În Summa Theologiae el a fost clar (S.
Th. II-II, q.104, aa.4-5). Superiorul merită ascultare când nu cere ceva care merge împotriva legii lui
Dumnezeu, altfel trebuie luată distanță. Răspunzând la întrebarea dacă trebuie să ascultăm întotdeauna
și în toate de superiori, Sfântul Toma d'Aquino scrie: “uneori ordinele superiorilor sunt împotriva lui
Dumnezeu. Deci nu în toate se cere ascultare față de superiori” (S.Th. II-II, q.104, a.5). Când, de
exemplu, Bergoglio a introdus ritualurile idolatre pentru Pachamama în Vatican, i se datora ascultare?
Când a publicat Amoris Laetitia, se cerea consensul intelectului și al voinței? Nu! Pentru că
ascultarea, în caz de opoziție manifestă față de legea lui Dumnezeu devine păcat de supușenie.
Sfântul Toma adaugă: “o astfel de ascultare este ilicită” (S.Th. II-II, q. 104, a.5). În plus superiorul,

97
când se încăpățânează în greșeală după ce i s-a atras atenția (cum s-a întâmplat cu Dubia celor patru
cardinali), își pierde orice putere de jurisdicție, astfel încât supusul este scutit de obligația de ascultare,
atunci când superiorul se dovedește apostat, cum mai afirmă Sfântul Toma în legătură cu superiorii
apostați: “este corect să fie pedepsiți cu pierderea autorității asupra supușilor credincioși” (S.Th. II-
II, q. 12, a.2). Doctorul Angelic precizează că dezlegarea jurământului de fidelitate se face în mod
automat, astfel încât un credincios, oricine ar fi el, care recunoaște că Bergoglio este idolatru și
apostat, nu va trebui să ceară voie niciunei autorități bisericești, el este dezlegat în mod automat de
orice obligație de ascultare. Acest lucru trebuie făcut cunoscut, pentru că există multe suflete sensibile
care sunt supuse greșelii, întrucât sunt condiționate de către părintele spiritual în forul intern ori de
autoritatea bisericească în forul extern. De altfel, Codul de Drept Canonic recunoaște și legitimează
această posibilitate, când la canonul 212 §3 le recunoaște credincioșilor dreptul de a-și manifesta
propria gândire: “în funcție de știința, competența și prestigiul de care se bucură, ei au dreptul, iar
uneori chiar datoria, de a-și manifesta față de sfinții Păstori gândirea lor în ceea ce privește binele
Bisericii; și de a o face cunoscută celorlalți, cu multă grijă față de integritatea credinței și a
obiceiurilor precum și cu respect față de Păstori, ținând cont de folosul comun și de demnitatea
persoanei”.

Aici este vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre însăși identitatea Bisericii cât și despre
drepturile și datoriile pe care Codul de Drept Canonic le prevede. Sfântul Robert Bellarmin, Doctor al
Bisericii, afirmă că “ereticii manifești își pierd imediat orice jurisdicție” (De Rom. Pontif. II,30), iar
Sfântul Francisc de Sales, și el Doctor al Biseicii, afirmă: “când papa este în mod explicit un eretic
cade ipso facto din demnitatea sa și este în afara Bisericii” (Controversie cattoliche). În Summa
teologica ori, cum este numită în mod semnificativ, Summa moralis, scrisă între 1440 și 1459 de
Sfântul Antonino da Firenze, mai puțin cunoscută decât Summa lui De Aquino, chestiunea este de
asemenea tratată. Acest episcop și teolog scrie: “în cazul în care papa ar deveni eretic, el s-ar situa,
prin însuși acest fapt și fără altă sentință, despărțit de biserică, Un cap despărțit de trup, atâta timp
cât rămâne despărțit, nu poate și nu ar putea să fie capul acelui trup de la care a fost tăiat. Un papă
despărțit de Biserică prin erezie, deci, prin însuși acest fapt, ar înceta să mai fie capul Bisericii. El nu
ar putea să fie eretic și să rămână papă, odată ce ar fi în afara Bisericii el nu ar mai deține cheile
Bisericii” (Somma Teologica).

98
Plasarea Pachamamei în Vatican în octombrie 2019 și ritualurile idolatrice care au însoțit-o reprezintă,
potrivit teologiei catolice, delict de idolatrie, considerat păcat de moarte (S. Th. I-II, q.103, a4).
Catehismul Bisericii catolice, la nr 2117, exprimă în formă sintetică condamnarea constantă a Bisericii
pentru toate practicile magice: “toate practicile de magie ori de vrăjitorie, prin care se pretinde
domesticirea puterilor oculte pentru a le pune în serviciul propriu și a obține o putere supranaturală
asupra aproapelui – chiar și pentru a-i reda sănătatea –, sunt în mod grav contrare virtuții religiei.
Aceste practici sunt și mai condamnabile când sunt însoțite de intenția de a face rău altuia sau când
recurg la intervenția demonilor” (CBC nr 2117). Religia, potrivit lui Toma d'Aquino, presupune ca
omul să se comformeze lui Dumnezeu (S. Th. II-II, q. 81, a.1), astfel încât actul idolatru, după venirea
lui Cristos, este prin natura lui irațional și inutil, în plus dăunător pentru suflete, pentru că este act de
păcat de moarte, caracterizat de persistență. Un astfel de act, după Toma de Aquino, se prezintă ca
obstinatio cordis, capabil să ducă la cecitas mentis (S. Th. II-II, q. 14, a2ss.). Este exact ceea ce a
făcut Bergoglio cu Pachamama în octombrie 2019. Urmând această direcție idolatrică, fără să i se
opună, supușii au căzut în același păcat de idolatrie, în obstinație în păcat și în orbire vinovată.

CHESTIUNEA LITURGHIEI “UNA CUM”. PUTEM MERGE LA LITURGHIE ÎN UNIRE CU

FRANCISC?

Biserica ne-a învățat mereu că a merge la liturghie cu ereticii este păcat de moarte, pentru că devenim
complici la erezie. Așa cum declară CJC 897, în liturghie “se semnifică și se produce unitatea
poporului lui Dumnezeu”. Această unitate, apoi, este bine exprimată prin formularea “una cum famulo
tuo papa nostro” din Canonul Roman, cea mai veche rugăciune euharistică, în care menționarea
uniunii cu papa precede cuvintele consacrării. Această mențiune “una cum famulo tuo papa nostro” –
susține Benedict XVI – nu este un fapt decorativ, un fapt estetic, ci atinge profunzimea misterului
Bisericii, astfel încât “nu se poate considera în comuniune cu Cristos cine nu este în comuniune cu
papa”. De fapt, după maxima patristică “ubi Petrus, ibi Ecclesia”, nu există Biserica fără Petru. De
aceea, Benedict XVI, încă fiind cardinal, a scris: “rugăciunea pentru papa face parte din canonul
euharistic, al celebrării euharistice. Comuniunea cu el este comuniunea cu întregul, fără de care nu

99
există comuniune cu Cristos” (Il Dio vicino, 2003, p. 128). Astfel, menționarea specificată a numelui
papei corespunde principiului de comuniune eclezială care autorizează celebrarea euharistică însăși,
oferită lui Dumnezeu în primul rând “pro Ecclesia tua sancta catholica”. Un catolic nu poate să
meargă la liturghie fără să-l intereseze cine este cu adevărat papa, când există mai mulți de unul. Ar
însemna să devină, de fapt, luteran. În tratatul despre Euharistie, inclus în Summa Theologiae, Sfântul
Toma de Aquino a abordat chestiunea liturghiei și a sacramentelor în uniune cu ereticii (S.Th. III, q.82,
a.9), temă cunoscută cu numele de communicatio in sacris cum haereticis. Aceasta pune chestiunea, și
mai profundă, dacă se poate merge la liturghie, dacă Bergoglio ar fi papa, în uniune cu el, în ciuda
ereziei lui manifeste și a faptului că s-a făcut vinovat de idolatrie. Sfântul Toma afirmă că suntem ținuți
să ne ferim de toate (se subliniază: toate!) companiile periculoase pentru sănătatea sufletului. Contactul
cu ereticii, mai ales pentru celebrarea liturghiei, este periculos, întrucât implică responsabilitatea
noastră în păcatul lor. Pius al XII-lea în Enciclica Mediator Dei (20 noiembrie 1947), afirmă că
“credincioșii care iau parte activă la liturghie confirmă, consimt și participă la rugăciunile Canonului,
chiar dacă mențin cea mai strictă tăcere”. Deci, menționarea papei nu mai este un aspect care l-ar
putea pune în încurcătură doar pe celebrant, ci îl implică pe fiecare credincios în parte care ia parte la
liturghie.

Prin urmare, partecipatio in sacris con gli eretici este absolut reprobabilă și constituie PĂCAT DE
MOARTE. Sub acest aspect, Biserica, moștenitoare a gândirii Noului Testament, s-a arătat mereu
intolerantă, începând cu Părinții Bisericii: NU TREBUIE SĂ SE CELEBREZE CU ERETICII, NU
TREBUIE SĂ SE PARTICIPE LA LITURGHIILE LOR.

În Ioan 2: 9-11 citim: “oricine calcă alături și nu rămâne în învățătura lui Hristos, nu-L are pe
Dumnezeu. Cine rămâne în această învățătură îl are și pe Tatăl și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi
fără să aducă această învățătură, nu-l primiți în casă și nu-i spuneți bun-venit. Cine-i spune bun-
venit ia parte la faptele lui rele”. Apostolul ne oprește chiar să acordăm salutul, care este presupus și în
schimbul de pace liturgic. Sfântul Pavel folosește același hotărât criteriu: “v-am scris doar să nu aveți
de a face cu unul care, cu toate că își zice frate, este desfrânat, sau avar, sau idolatru, sau
calomniator, sau bețiv, sau hrăpăreț, și că nici să nu luați masa cu unul ca acesta” (Cor 1: 5-11). Din
acest motiv, Sfântul Toma afirmă în mod solemn: “peccat quicumque eorum missam audit vel ab eis
accipit sacramenta” (S.Th. III, q82, q.9), și anume: “PĂCĂTUIEȘTE ORICINE ASCULTĂ

100
LITURGHIA LOR SAU PRIMEȘTE DE LA EI SACRAMENTELE”. Sfântul Toma nu zice aici
“errat” (greșește) ci “peccat”. De fapt, “oricine comunică cu un altul în păcat îi împărtășește vina”
(S.Th. III, q.82, q.49).

Liturghia celebrată în uniune cu unul care nu este papa, ci uzurpator al tronului lui Petru, în plus și
eretic, apostat și idolatru, este nevalidă, pentru că numele papei nu este un act gratuit, estetic, ci
dogmatic; într-adevăr, Biserica, cea care oferă jertfa, se află acolo unde se află Petru. În orice caz,
rațiunii dogmatice, i s-a adăugat cea pastorală, adică o încercare extremă pentru a evita ca credincioșii
catolici să se păteze cu o vină atât de gravă, ca atunci când o mamă îl sperie pe copilul ei că vine
monstrul atunci când copilul vrea cu orice preț să se expună unui pericol. Ea ridică vocea ca să zică:
“atenție la lup!”. Totuși, reacția produsă, în cazul nostru, a fost neașteptat de negativă. La încercarea
noastră de a atrage atenția asupra pericolului ereziei, pentru ca nimeni să nu se simtă vizat, am ajuns să
fim acuzați, la rândul nostru, de erezie neodonatistă. Nimic mai trist! Noi, de fapt, nu am zis nicidecum
că liturghia nu este validă din cauza păcatului ministrului celebrant, nici nu am pus în discuție tema
acelui ex opere operato. Am citat doar, așa cum oricine poate verifica, ceea ce afirmă Toma de Aquino,
moștenitor al gândirii constante a Bisericii, și anume aceea că cel care participă la liturghia ereticilor
comite păcat, fără ca noi să fi adăugat altceva, deci fără a da posibiliate unei înțelegeri greșite,
neodonatiste, pentru că altfel această suspiciune ar trebui aplicată Sfântului Toma însuși, recunoscut de
pontifi ca teolog peren! Teza potrivit căreia se poate merge în continuare la liturghie cu Bergoglio,
pentru că lipsește condamnarea formală de erezie și de idolatrie, este un motiv în plus de păcat; de fapt,
pe lângă participarea păcătoasă la erezie, se mai adaugă ipocrizia și calculul uman. Este adevărat că
Sfântul Toma zice că se poate merge la liturghie cu ereticii atâta timp cât nu există o sentință a Bisericii
(S. Th. III, q.82, a.9), dar în cazul în care erezia îl are în frunte tocmai pe cel care ar trebui să o
combată, adică nici mai mult nici mai puțin decât pe papa, cum putem aștepta o sentință în ceea ce-l
privește? Și mai ales, de la cine ar trebui să sosească această sentință formală? Nu este o întâmplare că
Toma de Aquino afirmă că: “chestiunile cele mai grave și mai dificile ale Bisericii” (S.Th. II-II, q.1,
q.10) trebuie transmise Pontifului Roman. Dar dacă, pentru prima dată în istoria Bisericii, tocmai cel
care șade pe tronul lui Petru este cel care creează problemele cele mai grave, cui trebuie să i se ceară
soluționarea lor? A existat în istoria Bisericii, așa cum am mai zis, cazul papei Honoriu, totuși el nu a
fost în mod manifest și voit eretic cum este Bergoglio, nici nu uzurpa tronul lui Petru, și nici nu era
idolatru. Situația actuală este cu toul nouă și singulară, chiar dramatică, având în vedere că nicidecum

101
nu este prezentată în mod deschis, riscând astfel în mod serios, ca în urma loviturii (“golpe”) din 2013,
să se dezvolte o falsă biserică nevalidă, care să invalideze, la rândul ei, viitorul conclav. Tot Sfântul
Toma de Aquino afirmă că profesiunea de credință trebuie să fie în mod continuu reafirmată, dat fiind
că “oamenii perverși pervertesc pentru pierzarea lor, potrivit expresiei Sfântului Petru, învățătura
apostolică precum și celelalte Scripturi” (S.Th. II-II, q.1, a.10). Sfântul Toma zice că pentru
clarificarea normelor de credință, pentru a face față perverșilor eretici, avem Conciliile, și totuși “este
vorba despre o sarcină a Pontifului Suprem, de a cărui autoritate ține convocarea conciliilor și
confirmarea deciziilor” (S:Th: II-II, q.1, a.10). Dar cum se poate face când Petru nu este în realitate el,
sau chiar dacă ar fi, este în mod manifest eretic, când este chiar el cel care pervertește credința? Între
timp mulțimi de credincioși catolici rămân în comuniune cu erezia și idolatria.

În secolele trecute, au existat momente în care credincioșii catolici, pentru a nu fi în comuniune cu

ereticii sau cu apostații, nu au mai mers la liturghie cu ei. Cităm doar două cazuri emblematice. Pe
vremea Sfântului Atanasie de Alexandria, în secolul al IV-lea, în Biserică predomina erezia ariană. Sub
îndrumarea vrednicului păstor alexandrin, mii de credincioși au încetat să mai participe la liturghie cu
arienii, și astfel credința catolică a fost salvată, ajungând să strălucească din nou, datorită jerfei lui
Atanasie și a credincioșilor care nu au vrut să se amestece cu erezia. Un caz asemănător a existat în
Franța în timpul Revoluției Franceze (în secolul al XVIII-lea). Preoții clandestini, care nu s-au plecat
decretelor revoluției celebrau liturghia în grajduri și șuri, călătorind din sat în sat pentru a asigura
sacramentele acelor catolici care nu voiau să meargă la liturghie în parohiile conduse de preoți
semnatari, considerați pe bună dreptate apostați. Un sensus fidelium îi făcea pe credincioși să înțeleagă
clar că era mai bine să rămână acasă decât să primească sacramentele de la preoți apostați. Lucru
asemănător s-a petrecut cu credincioșii în timpul regimului comunist în tot Estul Europei, și chiar mai
înainte în Japonia unde timp de două secole credincioșii au supraviețuit fără liturghie (recitând rozariul
și citind Catehismul). Astăzi acestea se petrec, pentru bună parte din catolicii așa numitei “Biserici
clandestine” din China, care nu se pleacă diktat-ului guvernului central de la Pekin. Acel sensus
fidelium îi face să înțeleagă că credința trebuie să fie garantată, atunci când este amenințată de erezie,
chiar mai mult decât liturghia însăși. Sfântul Toma de Aquino, odată pentru totdeauna, ia apărarea
credincioșilor care renunță la liturghie dacă este celebrată de eretici, apostați și idolatri: “ferindu-ne să
ascultăm liturghia de la astfel de preoți ori să primim împărtășania din mâinile lor, noi nu neglijăm
sacramentele lui Dumnezeu, ci mai degrabă le respectăm” (S.Th. III, q.82, q.9). Exemplul istoric cel

102
mai celebru este cel al Sfântului Ermenegildus, aparținând dinastiei vizigote din secolul al VI-lea,
devenită ariană. Căsătorit cu o prințesă catolică, prințul reveni și el la catolicism. Închis într-un turn,
când tatăl îi trimise un episcop arian ca să-i dea împărtășania, Ermenegildus a refuzat să o primească,
pentru că fusese consacrată de mâini eretice, și pentru aceasta a fost decapitat. Biserica îl venerează ca
martir al credinței și este copatronul Spaniei. Dar mai ales dacă, așa cum susținem noi bazându-ne pe
dovezi, nedezmințite vreodată în mod oficial, papa este Benedict al XVI-lea, și el este garantul
comuniunii în Biserică, ce valoare poate avea celebrarea cu cineva care nu este papa? Unii susțin că
liturghia este validă atâta timp cât este făcută de un preot care respectă materia (pâine și vin) și forma
(cuvintele consacrării), și să aibă intenția. Și acest lucru este adevărat, dar este incomplet, din moment
ce ministrul este doar cauza instrumentală, în timp ce cauza activă este Spiritul Sfânt. Astfel, chiar
dacă există toată garanția din partea ministrului, care este cauza instrumentală, nu folosește la nimic
dacă lipsește cauza principală ori activă, care este chiar Dumnezeu. Ca și cum un ciocan ar putea bate
de la sine un cui, fără mâna care îl folosește. Există, oare, acțiunea mântuitoare a lui Cristos în falsa
biserică guvernată de Bergoglio, biserică idolatră, eretică și apostată? Și mai ales, poate exista o
acțiune a Spiritului Sfânt într-o falsă biserică, zidită ca “trup mistic al Anticristului?” (cf. Fulton
Sheen)?

În tratatul despre sacramente, inclus în Summa Theologiae, Sfântul Toma de Aquino a clarificat
raportul dintre cauza principală sau activă (care este Dumnezeu) și cauza instrumentală (care este
preotul). Efectul interior al tuturor sacramentelor este justificarea, și poate să o înfăptuiască numai
Dumnezeu, care împlinește acest efect “ex merito passionis Christi”. (S. Th. III, q.64, a.1), adică
“pentru meritele patimii lui Cristos”. Astfel, întrucât efectul interior poate să-l producă numai
Dumnezeu, și întrucât numai El pătrunde în suflet, deci, Dumnezeu este cauza principală ori activă.
Chiar și “caracterul” pe care unele sacramente îl conferă ca efect interior, “izvorăște de la agentul
principal care este Dumnezeu” (S.Th. III, q.64, a.1). Efectul interior pe care slujitorul, ca și cauză
instrumentală, îl produce, se datorează întotdeauna cauzei principale, care este Dumnezeu (S.Th. III,
a.64, a.1). De aici decurge că “slujitorii Bisericii operează în sacramente in mod instrumental, pentru
că, într-un anumit sens, funcția slujitorului se aseamănă cu aceea a instrumentului” (S.Th. III, q.64,
a.5). Astfel, chiar dacă sunt păcătoși, slujitorii consacră oricum pâinea și vinul în mod valid. Și totuși,
și aceasta este chestiunea decisivă, dacă Dumnezeu este cauza principală, când noi am susținut că El nu
poate opera într-o falsă biserică eretică și apostată, guvernată de un idolatru, și ni s-a răspuns că, din

103
contră, sacramentele sunt oricum valide, atâta timp cât există forma, materia și intenția, în lumina
învățăturilor Sfântului Toma de Aquino, unde se află adevărul? Absolutizarea cauzei instrumentale se
dovedește neîntemeiată. Asistăm la radicalizarea temei cauzei instrumentale, în încercarea de a legitima
cu orice preț comuniunea încăpățânată cu un fals papă, eretic și idolatru. Instrumentul rămâne
întotdeauna în mâna cauzei active. A susține că Dumnezeu operează încă în această alcătuire masonică
și satanică, în falsa biserică a lui Bergoglio, arată vădite contradicții cu gândirea oficială și tradițională
a Bisericii.

O dată pentru totdeauna, ar trebui să ne facă să reflectăm, în fața existenței a doi papi și a două modele
de Biserică, imposibil de armonizat și cu totul opuse, ceea ce afirmă Sfânul Pius al X-lea în Catehism:
“Biserica se numește una pentru că fiii săi, din orice timp și din orice loc, sunt uniți între ei în
ACEEAȘI CREDINȚĂ, în ACELAȘI CULT, în ACEEAȘI LEGE și în participarea la aceleași
sacramente, SUB UN ACELAȘI CAP VIZIBIL, PONTIFUL ROMAN” (Cat. Sf. Pius X, nr 156).
Câți papi pot fi? Biserica nu a afirmat, oare, că unul singur este Petru? Nu ne aflăm, oare, în prezența
unui anti-Petru, precursor al Anticristului?

În realitate, nevaliditatea Sfintei Liturghii în unire cu un anti-papă nu putea fi prevăzută în Catehism, și

nici elaborată din punct de vedere teologic, și de fapt nu există această temă, din moment ce, doar odată
cu împlinirea celui de al Treilea Secret de la Fatima, chestiunea este prezentă în tot dramatismul ei. Cel
mult chestiunea aceasta ar putea fi dedusă plecând de la unele presupuneri pe care le-a dezvoltat
teologia. Dacă, de exemplu, Catehismul Sfântului Pius al X-lea afirmă că Biserica este una pentru că
este condusă de un singur păstor universal, care este papa, se deduce în acest caz precis, că coexistența
a doi papi – din care unul ar fi trebuit să stea la o parte însă continuă să se semneze cu sigla P.P. – arată
o anomalie care are nevoie să fie clarificată și interpretată.
Dacă ar fi adevărat că, în timp ce Benedict rămâne papa ligitim, iar Bergoglio nu este, și dacă ar trebui
să credem că Spiritul Sfânt operează în comuniune atât cu unul cât și cu celălalt, atunci ar trebui, de
fapt, să avem mai multe Biserici catolice, mai mulți Petri, mai multe fundamente vizibile ale credinței.
Dar acest lucru este imposibil și în opoziție cu teologia catolică. Isus a zis: “tu ești Petru” (mt 16,18),
nu a zis: “voi sunteți Petri”. Munusul petrin nu este nici comutabil nici transferabil. Situația
bisericească din secolul al XIV-lea, cu mai mulți cardinali pretendenți la tronul lui Petru, este cu totul
incompatibilă cu situația actuală, pentru că fiecare dintre ei zicea că este papa, în vreme ce astăzi unul

104
pare demisionat, și nu este, iar celălalt se consideră succesorul, și nu este, amândoi potrivit normelor
Bisericii. Sfântul Toma de Aquino, reflectând asupra munus-ului petrin, afirmă că Isus i-a zis numai lui
Petru să-i întărească pe frați în credință (Lc 22,32), și asta pentru că “una fides debet esse totius
Ecclesiae” (S.Th. II-II, q.1, a.10), adică “Biserica trebuie să aibă o singură credință”. Deci, papa este,
mai înainte de orice, garantul unității credinței. Să băgăm de seamă ce se petrece astăzi în Biserică.
Numai publicarea exortației Amoris Laetitia ar fi de ajuns să demonstreze cum falsa guvernare
bergogliană, în loc să garanteze unitatea credinței, a introdus dezbinarea și haosul, astfel încât
Conferințele episcopale, adesea din țări vecine între ele, acționează în direcții opuse, ca în cazul
Germaniei (unde se permite accesul divorțaților recăsătoriți la împărtășanie) și al Poloniei (unde acest
lucru este categoric interzis). Ministerul unității credinței s-a transformat repede în dezagregarea ei.

ADULTERIUL EUHARISTIC

Benedict al XVI-lea, reluând părinții Bisericii, a clarificat că liturghia nu este o treabă personală, un act
intimist și devoțional, în care motivul mistic prevalează asupra celui eclezial. Nu EU-l decide să-l
întâlnească pe TU. Întotdeauna este mai degrabă un NOI care-l întâlnește pe TU, pe Dumnezeu, și dacă
vreți pe NOI al Sfintei Treimi. Supremația EU-lui asupra lui NOI este rod al acelui proces de
dezagregare început odată cu reforma luterană și consacrat cu mișcarea subiectivistă din secolul al
XVII-lea. Nu din întâmplare a înlocuit Luther cuvântul Kirche (Biserică) cu cel de Kirkenheit
(Creștinătate); primul indică realitatea eclezială ca subiect comunitar vizibil, în timp ce al doilea indică
suma individualităților care trăiesc numai din credință.

Dar acest NOI ce desemnează Biserica rămâne decisiv pentru liturghie; chiar și atunci când un preot
celebrează singur, nu este niciodată o ofrandă solitară, ci întotdeauna Biserica este cea care oferă, în
persoana slujitorului, jertfa euharistică. Imediat după Conciliu s-a răspândit repede ideea că nu ar fi
necesar să se celebreze liturghia când nu sunt prezenți credincioșii în biserică. Mulți preoți, de fapt,
care au îmbrățișat această linie, au ajuns să-și piardă propria identitate. Din contră, unele voci solitare și
profetice – aici îi amintim pe mons. Marcel Lefebvre și Escrivà de Balaguer – recomandau preoților să
celebreze liturghia chiar și singuri, pentru că liturghia este întotdeauna un act oferit în numele Bisericii.
Pe de altă parte, deja Pius al XII-lea, presimțind din timp criza care se va abate în curând asupra

105
Bisericii, prevenea aceste mode, recomandând în Enciclica Mediator Dei (20 noiembrie 1947) să se
facă liturghia chiar și fără credincioși. Cităm pe larg cuvintele papei: “unii, de fapt, resping cu totul
Liturghiile care se celebrează în privat, fără asistența poporului, ca și cum ar devia de la forma
primară a jertfei; nu lipsesc nici cei care afirmă că preoții nu pot oferi victima divină în același timp
pe mai multe altare, pentru că în acest mod despart comunitatea și pun în pericol unitatea: tot astfel nu
lipsesc unii care ajung până la punctul de a crede că este necesară confirmarea și ratificarea Jertfei
din partea poporului pentru ca ea să aibă putere și eficacitate. În acest caz se face apel în mod greșit
la caracterul social al Jertfei Euharistice. De fiecare dată, de fapt, când preotul repetă ceea ce a făcut
Dumnezeescul Răscumpărător la Cina Cea de Taină, jertfa este în mod real consumată, și ea are
întotdeauna și oriunde, în mod necesar și prin însăși natura ei, o funcție publică și socială, întrucât cel
ce oferă acționează în numele lui Cristos și al creștinilor, al căror cap este Dumnezeescul
Răscumpărător, și o oferă lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică Catolică și pentru cei vii și cei
defuncți. Și acest lucru se petrece cu siguranță fie că asistă credincioșii la ea – și Noi dorim și
recomandăm să fie prezenți cât mai mulți și cât mai zeloși – fie că nu asistă, deoarece nu se cere în
niciun caz ca poporul să ratifice ceea ce face slujitorul sfânt”.

Deci, acest NOI care oferă liturghia este chiar subiectul Biserica, care se prezintă, deja din
epistolariul paulin, ca mireasa lui Cristos. În acest mod, liturghia exprimă cel mai bine corelarea
dintre NOI, Biserica-Mireasă și TU care este Cristos-Mirele, care este și Capul, reprezentat în mod
vizibil, în formă vicarie, de episcopul Romei, papa. Această viziune teologică atât de bogată și de
amplă, prin metafora nunții, permite integrarea lecturii mecaniciste (materia, forma, intenția) și aceea
individualistă (liturghia ca o treabă personală, ca o intimă nevoie de Cristos). Liturghia, în realitate,
este de negândit fără acest NOI ca dimensiune eclezială, care nu este o simplă sumă de indivizi, ci un
adevărat subiect nupțial corporativ. Astfel, liturghia este cea mai înaltă expresie a acelei Communio,
cu care Sfântul Augustin desemna Biserica. Dacă aspectul legat de materie și formă interesează în
primul rând momentul consacrării pâinii și vinului, aspectul legat de acest NOI ECLEZIAL este mai
relevant, pentru că tocmai Communio este subiectul care celebrează liturghia. Dar atunci,
CELEBRAREA LITURGHIEI ÎN UNIRE CU CINEVA CARE NU ESTE PAPA ȘI CARE, PE
DEASUPRA, ESTE ERETIC ȘI APOSTAT, NU NUMAI IDOLATRU, ADICĂ BERGOGLIO, CE
FEL DE COMUNIUNE EXPRIMĂ, NU NUMAI ÎNTRE CREDINCIOȘII ÎNȘIȘI, DAR MAI
ALES ÎN RELAȚIE CU IDENTITATEA SUBIECTULUI ECLEZIAL, ACEST NOI ECLEZIAL?

106
Isus Cristos are o singură mireasă, Biserica Sa, și acest lucru îl spun foarte clar atât Scriptura și
Tradiția, cât și Sfinții Părinți. Una singură este mireasa lui Cristos, nu mai multe. Nu pot fi mai multe.
Candidatura unei ipotetice alte mirese ajunge să-și dezvăluie natura adulteră. Cristos se unește cu
singura Sa mireasă, care este Biserica. Dar care este acum adevărata Biserică? Există una în frunte cu
Benedict al XVI-lea, demisionat în mod nevalid, și o alta, opusă în mod clar primei, în frunte cu
Francisc, care a fost ales într-un conclav nevalid. Nu sunt aceeași Biserică, orice încercare de a
acredita acest lucru este zadarnică. Sunt două biserici, totuși numai una este mireasa lui Cristos, nu
amândouă. Cei care se încăpățânează să rămână în comuniune cu papa Francisc, celebrează o
liturghie adulteră, pentru că Cristos se unește numai cu propria mireasă, Biserica Catolică în unire cu
Papa Benedict al XVI-lea. Iar Cristos va face așa până la sfârșit. Tocmai de aceea ecumenismul nu
poate ajunge până la intercomuniune, de aceea bisericile Reformei și cele ortodoxe, pe căi diferite, vor
trebui să revină la unica mireasă a lui Cristos, care este Biserica Catolică, mulțumindu-se, între timp,
de o prezență a lui Cristos relativă, mai slăbită în lumea luterană, și mai vie, – datorită caracterului
schismatic și nu eretic, și apoi în virtutea succesiunii apostolice – în lumea ortodoxă. Cristos nu este
adulter, și nu și-a lăsat propria mireasă. Cei care merg la liturghie în comuniune cu un cap vizibil al
unei biserici care nu este cea catolică, chiar dacă se deghizează ca atare, aparțin chiar fără să vrea,
unui alt Cristos, în mod evident nu aceluia care îi este fidel unicei sale mirese. Iar dacă aceasta este
guvernată de un anti-papă, atunci mirele este anti-cristos. Să tragă consecințele până la capăt. Există
o indisolubilitate a căsătoriei care implică și indisolubilitatea euharistică. Celor care merg la liturghie
în comuniune cu Bergoglio le rămâne numai perspectiva nevalidității, ca în cazul unei căsătorii
considerate nulă. Celor care susțin că trebuie să rămânem în cadrul Bisericii și nu în afară, trebuie să
le aminim că Biserica este una, adică cea catolică, care rezistă în persoana lui Benedict al XVI-lea, și
că există una falsă, guvernată de falsul papă Francisc. Nici etica evanghelică, nici morala tradițională
nu permit complicitatea, care este chiar păcat. Biserica, dintotdeauna, i-a exclus de la comuniune pe
eretici, în primul rând pentru că există riscul de a-i corupe pe credincioși.

107
 CAPITOLUL AL PATRULEA

PROFEȚIILE, UN ACORD NEAȘTEPTAT

Până aici am tratat problema spinoasă a unui papă nevalid, în lumina unor reflecții teologice, juridice și
magisteriale. Nu putem, totuși, ignora incredibila, și din unele puncte de vedere, ciudata concordanță a
unor profeții care, între al XVIII-lea și al XX-lea secol, au aruncat o lumină amplă asupra situației
actuale pe care o trăiește Biserica și au anunțat-o în diverse moduri. Nu este vorba, în mod evident, de a
adăuga izvorul mistic la cele deja citate, totuși, cum susținea von Balthasar, plecând de la Sfântul
Pavel, reluat apoi de Sfântul Toma de Aquino, disprețuirea profețiilor și refuzarea semnelor timpului
conduc la orbirea minții și la împietrirea inimii. Zice, de fapt, Sfântul Pavel: “nu stingeți Spiritul. Nu
disprețuiți profețiile. Toate însă examinați-le și păstrați ce este bun” (1Ts 5,19), ceea ce trebuie tradus
cu: “încetați să sufocați mereu Spiritul”. Dacă ne uităm la reacția, începând cu Ioan al XXIII-lea, la al
treilea secret de la Fatima, observăm cât este de adevărat ceea ce zice Sfântul Pavel: “încetați să
sufocați mereu Spiritul”. În alegerea profețiilor, am urmat un criteriu precis, acela de a fi aprobate de
Biserică ori acela al renumelui mondial. Lista include mesajul de la Fatima (1917), apariția de la La
Salette (1846), viziunea lui Leon al XIII-lea, apariția de la Tre Fontane (aprilie 1947), viziunile
Fericitei Catherine Emmerich (1820-1823), cuvintele lui Padre Pio către don Amorth în 1960, profeția
despre “păstorul idol” în scrierile Mariei Valtorta (193), mesajele Sfintei Fecioare către don Stefano
Gobbi, mesajele Sfintei Fecioare către Giuseppe Auricchia (Avola 1990-2012) și, în sfârșit, omiliile
profetice ale lui mons. Fulton Sheen.

FATIMA ȘI AL TREILEA SECRET

La Fatima, din mai până în octombrie 1917, Sfânta Fecioară a apărut la trei copii într-un stejar.

108
Aparițiile au fost recunoscute ca autentice de către Biserică. În viziunea din 13 iulie 1917, după ce le-a
arătat iadul, Maica Domnului a încredințat Luciei, Iacintei și lui Francisc faimosul “al treilea secret”.
Începând de la acea dată și până în zilele noastre, acest secret caracterizează istoria pe care o trăim în
Biserică. Secretul, probabil din cauza conținutului său excepțional, a fost gestionat de ierarhie în mod
problematic. Știm, cu un anumit grad de credibilitate, că în 1960 Sfânta Fecioară a cerut sorei Lucia
(rămasă purtătoarea de cuvânt a secretului până la moartea ei, survenită în 13 februarie 2005) ca papa
să aducă lumii la cunoștință conținutul mesajului. Ioan al XXIII-lea, citind al treilea secret, a decis să-l
pună la arhivă, lăsând urmașului alegerea de a-l face cunoscut. La citirea secretului era prezent, între
alții, și părintele Malachi Martin, iezuit poliglot, docent la Institutul Biblic Pontifical si colaborator al
cardinalului Agostino Bea. Părintele Malachi Martin, scandalizat de manevrarea masonică a secretului,
decide să părăsească imediat Vaticanul și să fugă în SUA de unde va face cunoscut conținutul, în
interviul pentru Art Bell (prezentator radio – n.t,), transmis în 13 iulie 1998. După spusele părintelui
Martin, secretul privește apostazia credinței, venirea unui fals papă cu o falsă biserică, venirea lui
anticrist, pregătit, în ierarhia catolică de către cei numiți de sora Lucia “partizanii diavolului”.
Declarațiile făcute de părintele Malachi Martin sunt surprinzătoare prin actualitatea lor. El afirmă:
“unii episcopi și prelați împreună cu asistenții lor s-au ridicat pe ei înșiși ca anti-Biserică în cadrul
Bisericii. Aceștia nu vor să părăsească Biserica. Nu intenționează să se separe. Nu vor să zguduie
unitatea Bisericii. Nu intenționează să anuleze Biserica, ci să o schimbe după planurile lor; și ei știu
astăzi că planurile lor sunt inconciliabile cu planul lui Dumnezeu dezvăluit până în zilele noastre de
urmașul lui Petru și de autoritatea sa magisterială... Aceștia sunt convinși că pot reconcilia această
Biserică și pe dușmanii ei printr-un 'decent compromis', că ei sunt singurii care înțeleg ce se petrece, și
că sunt singurii care pot asigura succesul Bisericii lui Cristos unind-o cu aceea a puternicilor lumii.
Dar în asidua lor acțiune de întemeiere a anti-Bisericii în cadrul Bisericii – începând de la Vatican și
până la nivelul vieții parohiale – până la urmă au subminat unitatea Bisericii” (“Le Chiavi di questo
Sangue”, Simon & Shuster 1990, p. 662). În interviul pentru Art Bell, document ce se află î n rețea,
părintele Martin relatează și despre reacția lui Ioan al XXIII-lea: “cardinalul care mi l-a arătat era
prezent la întâlnirea ținută de Ioan al XXIII-lea în acel an, 1960, pentru a aduce la cunoștință unui
anumit număr de cardinali și prelați ceea ce intenționa să facă cu Secretul. Dar Ioan al XXIII-lea,
Papa Ioan al XXIII-lea, care era Papa în 1960, nu considera că Secretul trebuia publicat. În acea
perioadă ar fi compromis negocierile lui cu Nikita Hrusciov, conducătorul tuturor Rușilor. Avea și un
alt punct de vedere asupra vieții și, după doi ani, l-a repetat în mod foarte concis și chiar disprețuitor,

109
la deschiderea Conciliului Vatican, chiar în miezul discursului său din 11 octombrie 1962 în bazilica
Sfântul Petru, în fața episcopilor reuniți pentru Conciliul Vatican, și a vizitatorilor (enorma bazilică
era aglomerată); a luat în râs, cu aroganță, și s-a opus celor pe care i-a numit 'profeți de nenorocire'.
Și nimeni nu s-a îndoit că vorbea despre cei trei profeți de la Fatima”.

Ioan al XXIII-lea, probabil traumatizat de conținutul celui de al treilea secret (se zice că ar fi leșinat),
va lua o direcție cu totul opusă (poate ca un fel de autoapărare), anunțând Conciliul Vatican al II-lea și
condamnându-i pe “cei care proorocesc nenorocirea”, aluzie clară la sora Lucia care, de fapt, în
perioada de după Conciliu, va suferi o delegitimare treptată în Biserică.

Paul al VI-lea nu a făcut nicio referire directă la al treilea secret. Trauma predecesorului său a devenit la
el boicotare radicală. Și totuși, fără voia sa, când în urma Conciliului și-a exprimat mâhnirea vorbind
despre “fumul satanei” (29 august 1972) și de un anotimp care se anunțase ca primăvară, dar a introdus
o adâncă iarnă întunecată în Biserică, pare că ar face referire în mod explicit la acest secret. Paul al VI-
lea va pleca în 1978, fără ca secretul să-și fi găsit locul în Biserică, zguduită între timp de primele
drame postconciliare. În cele 33 de zile de pontificat, Ioan Paul I a fost, mai mult decât predecesorii săi,
legat de Fatima. El o va întâlni pe sora Lucia, chiar la cererea sorei vizionare, care îi va prooroci un
pontificat scurt și martiriul. Așa se va petrece. În 28 septembrie 1978 papa Luciani este găsit mort. Încă
și astăzi suspiciunile unei otrăviri, prin mâna masoneriei, rămân în picioare.

Vine apoi lungul pontificat al lui Ioan Paul al II-lea, care înregistrează suișuri și coborâșuri, contradicții
și deschideri faimoase privind al treilea secret. Era ca și cum Wojtyla ar fi fost atras, prin puternica sa
devoțiune mariană, de mesajul de la Fatima, dar în același timp frânat de anturajul său. După atentatul
din piața Sfântul Petru, petrecut în 13 mai 1981, ziua de aniversare a apariției de la Fatima, atentat în
urma căruia Wojtyla rămâne în viață în mod miraculos, din spitalul Gemelli, unde este internat, el face
cunoscut că a cerut să afle conținutul celui de al treilea secret pentru a-l aprofunda. Va afirma: “am
văzut în tot ce s-a întâmplat – nu voi obosi să o repet – o deosebită ocrotire maternă din partea Maicii
Sfinte. Și ca o coincidență – dar nu există simple coincidențe în planurile providenței divine – am văzut
și un apel și, poate, o atragere a atenției către mesajul care a plecat de aici acum șasezeci și cinci de
ani, prin intermediul a trei copii”. Urmează o lungă istorie, lungă cât pontificatul său, de declarații,
atitudini, călătorii, decizii și gesturi care sunt atestate de o impresionantă cantitate de documente, fără

110
asemănare în istoria papatului său, și care, totuși, nu au rezolvat misterul celui de al treilea secret, din
contră, l-au intensificat. Se va duce la Fatima în mai 1982, pentru a-i mulțumi Sfintei Fecioare că a
rămas viu, dar va suferi, cu puțin înaintea liturghiei, la picioarele altarului, un alt atentat, operat de un
preot spaniol cu numele de Juan María Fernández y Khron care, cu o baionetă, încearcă să-l ucidă.

În Jubileul din 2000, Ioan Paul al II-lea decide, cu o mișcare neașteptată, să facă public al treilea secret,
dar imediat este o deziluzie profundă, pentru că, chiar dacă s-a dat asigurarea că în sfârșit totul a fost
făcut cunoscut, ideea că secretul ar privi atentatul din piața Sfântul Petru, cu viziunea episcopului
îmbrăcat în alb care este rănit de moarte, urmat de un șir de episcopi, preoți, surori și laici, urcând un
munte înalt, în loc să-i convingă pe neîncrezători, crește scepticismul. Această punere în scenă a
dezvăluirii celui de al treilea secret în 2000 este spectaculoasă. Intervine Secretarul de Stat al
Vaticanului, cardinalul Sodano, și Prefectul Congregației pentru Credință, Cardinalul Ratzinger, care
susțin că al treilea secret a fost dezvăluit în întregime și că nu mai era nimic de adăugat. O mișcare, în
mod evident pusă la cale pe la spatele lui Ioan Paul al II-lea, care a sfârșit prin a face plauzibile
bănuielile răspândite privind o manevrare masonică a secretului. Papa se duce la Fatima pentru a treia
oară și îi dăruiește Fecioarei din Fatima bijuteriile sale prețioase, între care și inelul Totus Tuus, care i-a
fost dăruit de cardinalul Wyszyński, hotărând și ca imaginea Fecioarei din Capela Aparițiilor să fie dusă
în Vatican, pentru a doua oară, cu ocazia încheierii Anului Sfânt celebrată odată cu sărbătoarea
Fecioarei Rozariului în prezența a circa 1500 de episcopi, cea mai mare reuniune episcopală după
Conciliul Vatican II. Totuși, dincolo de aceste inițiative lăudabile, rămâne întrebarea: pentru ce a
autorizat papa boicotarea celui mai dramatic conținut al celui de al treilea secret care, așa cum astăzi
știm, privește apostazia credinței, venirea unui fals papă și apariția anticristului? Oare Ioan Paul al II-
lea a sprijinit embargoul mediatic asupra adevăratului conținut al secretului? Cardinalii în cauză, între
care și Ratzinger, când au zis că totul a fost revelat, erau conștienți că ceea ce ziceau era fals? Și mai
ales, pentru ce și de către cine s-a decis că al treilea secret nu trebuia dezvăluit în întregime? Sunt
întrebări care astăzi nu au niciun răspuns, poate și pentru că, între timp, Ioan Paul al II-lea, grav bolnav
deja în anul 2000, se îndrepta spre un lent și inexorabil declin, așa încât era clar că în Vatican adevărata
guvernare era gestionată de Secretarul Statului Vatican și de câțiva cardinali. Poate Ioan Paul al II-lea a
hotărât să ascundă chestiunea adevăratului conținut de la Fatima din motive pastorale, adică pentru a nu
înspăimânta mulțimile catolice, în mod evident nepregătite pentru aceste teme atât de delicate, mai ales
pentru a nu da impresia că însuși Sfântul Scaun ar acredita o versiune care este în mod atât de marcat

111
apocaliptică. Așa cum a afirmat între timp Vittorio Messori în Corriere della Sera (21 noiembrie 2006),
“s-ar fi recurs la un escamotaj: dezvăluirea unei părți din text, lăsând să se creadă, în plus, că ar fi
vorba despre trecut. Celălalt conținut nu ar fi fost dezvăluit în mod explicit ci implicit, în omilii,
discursuri, documente ale Papei Wojtyla și ale Prefectului Credinței, pentru ca cine putea înțelege, să
înțeleagă”. Dar a fost o greșeală, într-un fel atenuată de decizia, ca întotdeauna înțeleaptă și luminată, a
Cardinalului Ratzinger de a introduce în Catehismul Bisericii Catolice, redactat în 1992, o referire
explicită la conținutul celui de al treilea secret, când la numerele 675-677, se vorbește, într-un context
de altfel marcat de registrul magisterial, despre o “încercare de pe urmă” a Bisericii, despre
“persecuție”, “impostură religioasă”, “apostazia adevărului”, “anticrist”. Cardinalul Ratzinger a
reușit astfel să strecoare, într-un oarecare mod, adevăratul conținut al celui de-al treilea secret. Acesta a
fost un gest care îl va costa scump; partidul masonic prezent în Vatican nu îi va ierta o astfel de
răsunătoare dezmințire. Dar acum, pentru a încheia cu Ioan Paul al II-lea, trebuie să amintim că, în
călătoria apostolică făcută la Fulda (Germania) în 1980, interpelat de ziariști în legătură cu secretul al
treilea, a dovedit, dacă nu mai mult, că îl cunoștea în întregul lui. Redăm cronica acelui dialog: “a fost
întrebat Sfântul Părinte: 'Ce ne puteți spune în legătură cu al Treilea Secret de la Fatima? Nu ar fi
trebuit publicat în 1960?' Papa Ioan Paul al II-lea răspunse: 'având în vedere seriozitatea
conținutului, predecesării mei au preferat soluția diplomatică a amânării publicării, ca să nu
încurajeze puterea mondială a Comunismului să facă anumite acțiuni. Pe de altă parte, pentru orice
creștin ar trebui să fie suficient să știe aceasta: dacă există un mesaj în care este scris că oceanele vor
inunda zone întregi ale pământului și că milioane de oameni își vor pierde viața instantaneu, de la un
minut la altul, atunci într-adevăr publicarea unui astfel de mesaj nu este ceva de dorit'. Papa a
continuat: 'mulți doresc să știe doar din curiozitate și din plăcerea de senzațional, dar uită că, de fapt,
cunoașterea aduce cu sine responsabilitatea. Aceștia vor numai satisfacerea curiozității, și acest lucru
este periculos dacă în același timp nu sunt dispuși să facă nimic, sau dacă sunt convinși că este
imposibil să se facă ceva împotriva răului'. Atunci Papa apucă rozariul și zise: 'iată remediul
împotriva acestui rău! Rugați-vă, rugați-vă și nu întrebați nimic mai mult. Lăsți tot restul în grija
Maicii Domnului!'. Atunci i s-a pus Sfântului Părinte întrebarea: 'ce se va întâmpla cu Biserica?' El a
răspuns: 'trebuie să ne pregătim să înfruntăm nu peste mult mari încercări, care vor putea să ne ceară
chiar și sacrificiul vieții și dăruirea noastră totală lui Cristos și pentru Cristos”. Relatarea interviului
dezvăluie în sfârșit adevărul. Ioan Paul al II-lea cunoștea al treilea secret încă înainte de atentatul din
1981 dar, este de înțeles că sugestionat de cele întâmplate în acel 13 mai, vrea să-l recitească pentru a-i

112
da o nouă interpretare. Pentru Wojtyla adevăratul dușman rămânea comunismul, care a pus la cale chiar
și atentatul, în timp ce ideea unui dușman din interiorul Bisericii, constituit din berete roșii puse în
mișcare, trece în planul doi. Apostazia este acum cea comunistă, iar cea din cadrul Bisericii se
estompează. O mare greșeală de perspectivă, pentru că în vreme ce dușmanul despre care vorbește
Fatima se află înăuntrul Vaticanului, Ioan Paul al II-lea îl vede în îndepărtatul Kremlin. Apoi, când
afirmă la Fulda: “trebuie să ne pregătim să înfruntăm nu peste mult mari încrcări, care vor putea să ne
ceară chiar și sacrificiul vieții și dăruirea noastră totală lui Cristos și pentru Cristos”, este evident că
el, după atentat, va fi considerat că acele cuvinte se refereu la el însuși. Consacrarea Rusiei este
efectuată, în comuniune cu episcopii din lumea întreagă, în piața Sfântul Petru, în 24 martie 1984, chiar
dacă rămân unele mișcări legate de Fatima care neagă validitatea ei, din moment ce, într-adevăr,
numele Rusiei nu apare în textul oficial al consacrării. Rămâne, totuși, mai ales interpretarea, care trece
ca fiind cea “oficială”, din 2000, din timpul Jubileului, privind al treilea secret, care era făcut cunoscut
pentru prima dată, dar nu în întregul lui. Aveau dreptate așa zisele cercuri fatimiste, care acuzau
omisiunea vinovată a părții celei mai importante a secretului, cea care se referea la apostazia din
Biserică. În mod evident cardinalul Bertone a gestionat ca incompetent această chestiune. Versiunea
oficială, încurajată de Ioan Paul al II-lea, afirmă: “după cele două părți pe care deja le-am expus, am
văzut în partea stângă a Doamnei Noastre un pic mai sus un înger cu o spadă de foc în mâna stângă;
scânteind răspândea flăcări care păreau că trebuie să incendieze lumea; dar se stingeau la contactul
cu splendoarea pe care Doamna Noastră o emana din mâna dreaptă către el: Îngerul, arătând
pământul cu mâna dreaptă, zise cu voce puternică: Pocăință, Pocăință, Pocăință! Și văzurăm într-o
lumină imensă care este Dumnezeu: 'asemănător modului în care vedem persoanele într-o oglindă
când trec prin fața ei' un episcop îmbrăcat în alb și 'am avut presentimentul că era Sfântul Părinte'.
Diferiți alți episcopi, preoți, călugări și călugărițe urcau un munte abrupt, în vârful căruia era o mare
Cruce din trunchiuri nefasonate parcă ar fi fost de stejar cu scoarță cu tot; Sfântul Părinte, înainte de
a ajunge la ea, trecu printr-un oraș mare pe jumătate în ruină și tremurând cu un pas șovăitor, marcat
de durere și supărare, se ruga pentru sufletele cadavrelor întâlnite pe drumul său; ajund în vârful
muntelui, prostrat în genunchi la picioarele marii cruci fu ucis de un grup de soldați care au tras
asupra sa de mai multe ori cu arma de foc și cu săgeți, și în același mod au murit unii după alții
episcopii, preoții, călugării și călugărițele și diferite persoane laice, bărbați și femei din diferite clase
și poziții. Sub cele două brațe ale crucii stăteau doi Îngeri fiecare cu o stropitoare de cristal în mână,
în care colectau sângele Martirilor și cu acesta stropeau sufletele care se apropiau de Dumnezeu”.

113
Acesta este textul celui de al treilea secret făcut cunoscut în 13 mai 2000 și confirmat de Sora Lucia
însăși. Manipularea, nu știm, conștientă sau nu, a secretului este confirmată de ceea ce a zis Cardinalul
Sodano, Secretar de Stat Vatican: “viziunea de la Fatima se referă mai ales la lupta sistemelor atee
împotriva Bisericii și a creștinilor și descrie imensa suferință a mărturisitorilor credinței din ultimul
secol al celui de al doilea mileniu. Este o nesfârșită Cale a Crucii călăuzită de Papii secolului al
douăzecilea”. Cum se poate observa, secretul este îndreptat înspre dușmanii “externi”, adică înspre
sistemele atee și comuniste care, de altfel, erau deja în declin profund (zidul Berlinului cade în 1989 iar
în 1991 este dat jos steagul roșu de pe Kremlin), în timp ce nu există nici cea mai mică aluzie privindu-
l pe adevăratul dușman despre care vorbește secretul, adică dușmanul “intern”, care va fi ocupat tronul
lui Petru și va fi dat drumul epocii diabolice a apostaziei anticristice. Niciun cuvânt despre acesta.
Greșeală de neiertat, chiar dacă ar fi fost motivată de grija pentru masele catolice, considerate
nepregătite pentru a asimila aceste informații. Vina cade în întregime asupra sistemelor atee, și avem
parcă senzația, privind gestionarea secretului din partea Vaticanului, unei arhivări definitive a acestui
subiect. La această manevră se supune și Cardinalul Ratzinger, cel ce era pe atunci Prefectul
Congregației pentru Doctrina Credinței (numai că a dezmințit-o apoi, așa cum vom vedea, în mod
răsunător, odată devenit papă). În comentariul teologic al celui de al treilea secret, Ratzinger afirmă că
secretul a fost “publicat în întregime” (el însuși va avea grijă să demonstreze, în mai 2010, că nu era
adevărat), și este mai surprinzător ceea ce urmează: “am ajuns astfel la ultima întrebare: Ce înseamnă
în întregul său (în cele trei părți) 'secretul' din Fatima? Ce ne spune nouă? Înainte de toate trebuie să
afirmăm împreună cu Cardinalul Sodano: 'întâmplările la care se referă partea a treia a secretului din
Fatima par să aparțină deja trecutului”. Este vorba despre afirmații documentate, care rămân în
documentația oficială a Sfântului Scaun și care arată presiunile și contradicțiile interne, profunde și
latente, în gestionarea secretului. Printr-o mișcare strategică rafinată, Sfântul Scaun, în realitate, nu zice
că secretul aparține trecutului, ci că pare că aparține trecutului. Pentru ce această subtilă distincție?
Pentru că, în realitate, secretul nu aparținea trecutului ci viitorului Bisericii, si acest lucru, atât Sodano
cât și Ratzinger, și probabil la fel Ioan Paul al II-lea, o știau bine. Ratzinger va demonstra mai târziu că
era vorba doar de o interpretare care să atenueze impactul secretului însuși, probabil ca să nu-i
înspăimânte pe credincioșii catolici. Oare, a fost o mișcare înțeleaptă? Motivul pastoral, prevalând
asupra voinței înseși a Cerului, s-a arătat, oare, fecundă?

În 19 aprilie 2005, în balconul bazilicii Sfântul Petru, se înfățișează timidul și un pic stingherul

114
Cardinal Ratzinger, ales papă cu numele de Benedict al XVI-lea. Smeritul “lucrător în via Domnului”
va deveni, poate chiar fără intenția sa, adevăratul interpret al celui de al treilea secret, cu un curaj fără
precedent, până la a se dezminți pe sine însuși. Ca Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței,
Cardinalul Ratzinger, mai ales în mod oficial în anul 2000, susținuse în public că al treilea secret a fost
dezvăluit, dar îi reușise proiectul de a-l prezenta în mod codificat chiar în Catehism. În călătoria la
Lisabona ca papă, pentru a ajunge la Fatima, în mai 2010, avându-l alături pe cardinalul Bertone cam
tulburat, fiind întrebat despre al treilea secret, va zice că acesta se află încă înaintea noastră, trebuie să
se împlinească, că nu a fost totul revelat și că privește mai ales apostazia credinței. Cuvintele sale au
fost peremptorii: “și-ar face iluzii cine ar gândi că misiunea profetică a Fatimei s-a încheiat”. Bertone
se face palid la aceste neașteptate cuvinte și, cu el, în mod evident, cade toată acea strădanie de a ține în
umbră al treilea secret, cu pretextul de a atribui toată responsabilitatea comuniștilor sovietici. În
realitate, Maica Sfântă îi avea în vedere pe dușmanii din interiorul Bisericii, adică masoneria eclezială,
acei “partizani ai diavolului” (sora Lucia), care planificau ca încetul cu încetul să preia controlul
aproape total asupra Bisericii catolice. Pentru prima dată, Benedict al XVI-lea are curajul să dezvăluie,
chiar dacă în puține cuvinte, adevăratul conținut al celui de al treilea secret. Putem considera că, tocmai
plecând de la acea dezvăluire, Ratzinger a declarat război dușmanilor interni ai Bisericii, indicând-i ca
adevărații adversari ai catolicismului roman. Însuși Bertone, după abia doi ani ai guvernării lui
Benedict al XVI-lea, merge la emisiunea “Porta a porta” (sfârșitul lui mai 2007), pentru a dezminți
teza potrivit căreia în 2000 a fost făcut cunoscut doar un fragment din al treilea secret. La distanță de
patru ani, Benedict al XVI-lea dezminte în mod public staff-ul vatican. De fapt, și în calitate de
Cardinal, prin intermediul unor interviuri (fiind celebre cele acordate lui Vittorio Messori), Ratzinger
nu a ascuns conținutul celui de al treilea secret, trimițând la teme biblice legate de apostazia credinței,
de urâciunea pustiirii, de o Biserică devenită minoritară și prigonită, ajungând să fie o “mică
rămășiță”, odată cu constituirea unei false biserici lumești și apostate care va primi susținerea și
aprobarea marilor puteri. Adică, o adevărată intrare a anticristului în Roma.

Benedict XVI, curajos testimonial al celui de al treilea secret, a fost între timp încercuit, amenințat
pentru a-l intimida psihologic, izolat și spionat, împroșcat cu noroi inclusiv de media care l-au
prezentat lumii ca pe un om rece și rigid, care condamnă și dă sentințe. Tronul gol, începând din 28
februarie 2013, era în fond tocmai cea mai plastică realizare a evenimentelor anunțate de Sfânta
Fecioară la Fatima celor trei copilași: satana va fi intrat în Vatican, va fi ocupat tronul lui Petru și prin

115
guvernarea lui eretică și idolatră va fi pregătit calea anticristului.

În cartea “El secréto mejor guardado de Fatima”, publicat în Spania în martie 2017, netradusă în
italiană, jurnalistul spaniol José Maria Zavala, autor și al altor importante aprofundări religioase, face
cunosct faptul că a primit de la sora Lucia interpretarea celui de al treilea secret. Textul prezentat în
carte a apărut pe un site american în 2010, în timpul pontificatului lui Benedict al XVI-lea, dar a avut
un ecou limitat. Zavala susține că l-a primit printr-un mail anonim în timp ce își pregătea lucrarea, și nu
s-a limitat să îl reproducă; înainte de aceasta a cerut unui expert în grafologie și caligrafie să-l
examineze, comparându-l cu textul cunoscut și acreditat scris de mâna sorei Lucia, cel care conține
chiar secretul al treilea. Nu este un document original, ci o copie digitală ori fotocopie, ceea ce a
provocat inevitabile suspiciuni. Totuși, Zavala a vrut să supună textul examinării grafologice.
Consultanta, în relatarea ei atașată cărții lui Zavala, a concluzionat că textul examinat “a fost realizat
de aceeași mână ca documentul corespunzător Primei și celei de a Doua Părți a Secretului din Fatima,
redactat cu mâna și scrierea sorei Lucia dos Santos”. Este o afirmație explozivă, pentru că textul, pe
care îl reproducem acum, revelează faptul că al treilea secret se referă la apariția unui fals papă cu
“privire de diavol” (foto 58). Experta în caligrafie se numește Begona Slocker, de la Tribunalul din
Madrid, una dintre cele mai competente în domeniu. Și iată acum textul, care permite aplicarea celui de
al treilea secret din Fatima situației pe care o trăim: “acum purced la dezvăluirea celui de al treilea
fragment din secret; această parte este apostazia în Biserică. Doamna Noastră ne-a arătat viziunea
unui individ pe care îl descriu ca 'Sfântul Părinte', în fața unei mulțimi care îl lăuda. Însă era o
diferență față de adevăratul Sfânt Părinte, cu privirea de diavol, acesta avea ochi ai răului. Apoi,
după câteva momente, văzurăm același Papă intrând într-o Biserică, însă această Biserică era
Biserica iadului, nu se poate descrie urâțenia acestui loc, semăna cu o fortăreață făcută din ciment
cenușiu, cu colțurile sparte și ferestrele ca niște ochi, avea un vârf pe acoperișul clădirii. Imediat
ridicarăm ochii către Doamna Noastră care ne zise: 'ați văzut apostazia în Biserică, această scrisoare
poate fi deschisă de Sfântul Părinte, însă trebuie anunțată după Pius al XII-lea și înainte de 1960”.
Aceasta este partea cea mai interesantă din document, din care apare, în mod incredibil, situația actuală
din Biserică, adică chiar coexistența a doi papi, din care unul adevărat și unul fals, care are ochi de
diavol și conduce o falsă biserică, în mod clar masonică. Rezultă, de altfel foarte interesantă
apropierea de viziunile fericitei Ecaterina Emmerich care vorbește despre o falsă biserică într-o vreme
cu doi papi. Nu putem să ne îndoim de faptul că secretul este în curs de desfășurare acum. Pe tronul lui

116
Petru șade unul “ca Sfântul Părinte”, care este osanat de mulțimi, în timp ce există“adevăratul Sfânt
Părinte”. Este situația pe care tocmai o trăim.

SECRETUL DE LA LA SALETTE (19 SEPTEMBRIE 1846)

Într-un sat izolat din Alpii francezi, cu numele La Salette, cu doisprezece ani înainte de mai cunoscuta
apariție de la Lourdes (1858), unor păstorași, Melania și Maximin, le-a apărut Sfânta Fecioară cu un
mesaj în tonuri apocaliptice, recunoscut ca autentic de către Biserică. În acea unică apariție, Maica
Sfântă, după ce a descris o iminentă pedeapsă pentru toată regiunea înconjurătoare, care apoi s-a
realizat în mod efectiv (o foamete care a produs victime mai ales printre copii), le-a încredințat două
secrete în care, printre altele se profetiza: “Roma își va pierde credința și va deveni sediul
anticristului”. Îi datorăm preotului din Modena Antonio Galli meritul și curajul de a fi refăcut
dosarul privind secretele din La Salette, redescoperite la Vatican, altfel destinate uitării (“I segreti di
La Salette, scoperti in Vaticano”, Sugarco Edizioni, 2007). În secretul revelat lui Maximin, se vorbește
mai ales despre “mari tulburări în Biserică și, puțin după aceea, Sfântul Părinte, papa, va fi
persecutat”. Aici se poate întrevedea identikit-ul Bisericii în perioada de după Conciliu, și nu în ultimul
rând papa Benedict al XVI-lea, constrâns la demisie. Dar mai ales în secretul dat Malaniei se află
ulterioare detalii. Aici citim despre o delăsare în comportamentul preoților și consacraților, care va
precede domnia anticristului, și despre un timp în care va domni iadul în Biserică și în lume. Maica
Sfântă îi spune Melaniei că acel timp nu ar fi fost prea îndepărtat: “vor fi slujitori ai lui Dumnezeu și
mirese ale lui Isus Cristos care se vor lăsa în voia dezmățului și acesta va fi un lucru teribil; va domni
un iad pe pământ, și atunci se va naște anticristul... multe persoane vor crede anticristului, pentru că
se va declara venit din cer; timpul nu este foarte departe, nu vor trece de două ori 50 de ani”.
Apropierea acestor preziceri de cele primite de Bruno Cornacchiola, vizionarul de la Tre Fontane din
Roma, este cu totul excepțională.

VIZIUNEA PAPEI LEON AL XIII-LEA (13 OCTOMBRIE 1884)

117
Între profețiile pe care le examinăm, aceea a lui Leon al XIII-lea este cea mai aparte, prin faptul că
destinatarul nu este un păstoraș de la țară, nici un credincios făra titluri academice, ci chiar papa în
persoană. Este vorba despre viziunea celebră a papei Pecci, asupra autenticității căreia Sfântul Scaun nu
a dorit niciodată să se pronunțe, fără însă a o fi negat în mod deschis. Dar există o relatare scrisă de
mâna pontifului însuși, în care își povestește viziunea. Aceasta vorbește despre un atac surprinzător
al satanei asupra Bisericii catolice, care va dura o sută de ani, atac permis de Dumnezeu, care se
va termina cu victoria Bisericii înseși. Nu este prea greu să facem legătura între viziunea papei și
ceea ce trăim astăzi în Biserică, cu ocuparea tronului petrin. Viziunea a avut loc în 13 octombrie 1884
(data este emblematică, pentru că este cea a ultimei apariții de la Fatima, în 1917). Papa, în timpul
celebrării liturghiei, la care asista în Capela Paulină, în momentul rugăciunii de mulțumire, ia deodată o
atitudine ieșită din comun. Pare că pe neașteptate rămâne imobilizat câteva minute la rând. Apoi, cu o
față desfigurată, Leon al XIII-lea se îndreaptă imediat spre biroul său. Cei prezenți gândesc că i s-a
făcut rău, dar nu după mult timp, el îl cheamă pe responsabilul Congregației pentru Ritualuri și îi
încredințează manuscrisul unei rugăciuni abia compuse, ordonând introducerea acelei rugăciuni în
Ritualul Roman. Rugăciunea este o invocație a Sf. Arhanghel Mihail, ca să păzească sufletele de asaltul
satanei și al dracilor. Ce anume a văzut, deci, Leon al XIII-lea? Oare ce viziune dramatică i s-a arătat în
fața ochilor încât a alergat să scrie o invocație a Sfântului Mihail, apărătorul Bisericii de asalturile
diavolului?

Textul, introdus la sfârșitul liturghiei, în rugăciunile leonine, a fost înlăturat odată cu introducerea
liturghiei lui Paul al VI-lea. Așa cum a fost scrisă de papa, zice: “Sancte Michael Archangele, defende
nos in proelio; contra nequitiam et insidias diaboli esto praesidium. Imperet illi Deus, supplices
deprecamur: tuque, Princeps militiae caelestis, Satanam aliosque spiritus malignos, qui ad
perditionem animarum pervagantur in mundo, divina virtute, in infernum detrude. Amen”. Iată o
versiune în limba română (de pe situl e-communio.ro, traducere ACC): “Sfinte Arhanghele Mihail,
apără-ne în luptă; fii salvatorul nostru împotriva răutății și a capcanelor diavolului. Te rugăm
stăruitor ca Dumnezeu să-și întindă asupra lui Împărăția Sa; și tu, Prinț al oștilor cerești, aruncă în
iad, prin puterea de la Dumnezeu, pe Satana și toate spiritele care rătăcesc în lume căutând să ruineze
sufletele. Amin”.

118
Misterul celor petrecute în ziua aceea va fi dezvăluit de cardinalul Pietro Boetto, care a le-a aflat de la
confesorul personal al lui Leon al XIII-lea și de la Cardinalul Giovanni Battista Nasalli Rocca. Această
relatare publică a apărut numai în 1946. În sinteză, papa relatase scena unei înfricoșătoare înfățișări
de draci ieșiți dintr-o despicătură a pământului care, după ce au provocat o serie întreagă de
dezastre, ajungeau la pragul Bazilicii Sfântu Petru pe care aproape au dărâmat-o, dar pentru a
opri blestemata lor acțiune a coborât Arhanghelul Mihail care a învins cu ușurință ceata lor
drăcească; apoi auzi voci supranaturale care prevesteau această amenințare pentru o perioadă de
timp corespunzătoare unor alte pontificate.

Pericolul ar fi fost reperezentat atât de națiunea rusă cât și de o agresiune din interiorul Bisericii, cu
scopul de a-i pune la încercare credința și rezistența, în fața atacului pus la cale de Satana, căruia
Dumnezeu îi permitea un secol de liberă acțiune. Importanța experienței mistice pe care a avut-o Leon
al XIII-lea este deosebită, dacă este adevărat că pentru acea “rugăciune exorcistă” a sa a prescris
recitarea în genunchi la sfârșitul fiecărei liturghii și în toate comunitățile din lume. Trebuie știut că
formula originală a fost apoi revăzută și corectată de Pius al XI-lea, dar în original există un pasaj care
aruncă lumină asupra situației actuale, pasaj care a fost apoi înlăturat, mai ales unde vorbește despre
tronul lui Petru ocupat de dușmani. Iată traducerea în română (din traducerea italiană a textului
original, latin, nota trad.) a pasajului în cauză, pentru că este o impresionantă radiografie a situației pe
care o trăim: “iată Biserica, mireasa Mielului Neprihănit, săturată de amărăciune și adăpată cu
otravă de dușmani foarte vicleni; aceștia au pus mâinle lor nelegiuite asupra a tot ce este mai sfânt.
Acolo unde a fost instituit scaunul fericitului Petru și catedra adevărului, acolo și-au pus tronul
urâciunii lor în nelegiuire, astfel încât, lovit păstorul, să poată împrăștia turma”.

APARIȚIA LA “TRE FONTANE” (12 APRILIE 1947)

Trebuia să-l ucidă pe papa și pentru aceasta, tocmai își pregătea în detalii atentatul; însă îi va deveni
papei unul dintre cei mai de încredere consilieri. Bruno Cornacchiola, necredincios și anticlerical,

119
luptător voluntar în cadrul războiului civil din Spania, apoi convertit la adventism, în 12 aprilie 1947 se
dusese cu cei trei copii ai săi – Gianfranco, Carlo și Isola, respectiv de 4, 7 și 10 ani – în locul din
Roma cunoscut ca “Tre Fontane”. Numit astfel pentru că, după tradiție, capul Sfântului Pavel, după
decapitarea petrecută în acel loc, a sărit de trei ori și a făcut să izvorască acolo trei izvoare.
Cornacchiola pregătea o relatare de citit la o conferință, în care ataca tezele catolice despre Fecioria,
Neprihănita Zămislire și Ridicarea cu Trupul la Cer a Mariei. Fiul cel mai mic, Gianfranco, dispăruse
fugind să caute mingea, și tatăl îl găsi în genunchi și în extaz înaintea unei peșteri naturale din zonă, în
timp ce murmura: “Doamnă frumosă”. Ceilalți doi copii, intră și ei în extaz, îngenunchind; atunci tatăl,
pentru a înțelege ce se întâmplă, intră și el în peșteră, și acolo o vede pe Sfânta Fecioară.
Cornacchiolava zice că Fecioara era strălucitoare în frumusețea ei, era îmbrăcată cu un lung veșmânt
alb, prins la mijloc cu un brâu roz, și cu o mantie verde care, acoperind lungile plete negre, îi cobora
până la picioarele desculțe. Mai zise că strângea la piept o Biblie care, în mod simbolic, reprezintă
izvorul Revelației. Mesajul încredințat lui Bruno, aruncă și el, ca cele precedente, o lumină
semnificativă asupra timpului pe care îl trăim. Maica Sfântă îi zice: “Eu sunt Fecioara Revelației. Tu
mă prigonești. Acum e destul! Intră în țarcul sfânt!”. Țarcul sfânt este Biserica catolică, de aceea mai
târziu, în anii ecumenismului exagerat, Cornacchiola se întreba cum de Fecioara îl invitase să intre în
Biserica catolică.

Mesajul central privește timpul de criză pe care îl va fi cunoscut catolicismul, cu dezorientarea

preoților, cu apostazia extinsă, cu eroarea răspândită peste tot. Să urmărim în detaliu ceea ce
povestește vizionarul însuși: “apoi Maica Domnului își mișcă brațul stâng și arată cu degetul ceva la
picioarele sale. Bruno urmărește gestul cu privirea și vede pe pământ o țesătură neagră, o sutană de
preot și peste ea o cruce frântă în mai multe puncte. Acesta este semnul că Biserica va suferi, va fi
prigonită, frântă; acesta este semnul că fiii mei se vor dezbrăca... Tu fii tare în credință!”. Ceea ce
frapează mai mult ca orice, și ceea ce învecinează Tre Fontane cu viziunea lui Leon al XIII-lea, este
referirea la timpul satanei: “satana este dezlegat, prin promisiune divină, pentru o perioadă de timp:
va aprinde printre oameni focul protestării, pentru sfințirea sfinților. Fiii mei! Fiți tari, rezistați
asaltului infernal, nu vă temeți, eu voi fi cu voi, cu Inima mea de Mamă, pentru a da curaj inimii
voastre, și pentru a alina durerile voastre și rănile voastre cumplite care vor veni la vremea stabilită în
planurile economiei divine”. Descrierea crizei Bisericii devine mai explicită: “Biserica întreagă va
suferi o cumplită încercare, pentru a curăța putrezicunea care s-a strecurat între slujitori, mai ales în

120
cadrul Ordinelor sărăciei: încercare morală, încercare spirituală. Pe durata timpului indicat în cărțile
cerești, preoții și credincioșii se vor afla la o cotitură periculoasă în lumea celor pierduți, care se va
dezlănțui prin orice mijloace spre asalt: false ideologii și teologii”.

Putem vedea cum erezia, apostazia și chiar idolatria, cu falsul papă Bergoglio au asaltat astăzi Biserica.
Profeția este în curs de realizare. Iată, în sfârșit, pasajul cel mai puternic din mesajul de la Tre Fontane:
“mânia lui Satana nu mai este reținută; Spiritul lui Dumnezeu se retrage de pe Pământ, Biserica va fi
lăsată văduvă, iată sutana funebră, va fi lăsată pe mâna lumii. Fiii mei, faceți-vă sfinți și sfințiți-vă tot
mai mult, iubiți-vă mult și mereu. Întunecarea conștiinței, răul care crește, vă vor indica sosirea
momentului catastrofei finale; se va dezlănțui mânia pe tot pământul, eliberarea satanică, permisă, va
aduce masacru în orice loc. Moment de necaz și de tulburare va fi peste voi; uniți-vă în iubirea lui
Dumnezeu, faceți-vă o singură regulă: Evanghelia vie! Fiți tari în adevărul Spiritului, țarcul lui
Cristos este și va fi salvarea tuturor celor care vor să se salveze. Veți vedea oameni conduși de satana
făcând o ligă unită pentru a combate orice formă religioasă; în mod deosebit va fi lovită Biserica lui
Cristos, pentru a fi curățată de întinările dinăuntrul ei: cămătăriile și politica, împotriva Romei”. Oare
în expresia “o ligă unită pentru a combate orice formă religioasă” nu găsim o referire la Noua Ordine
Mondială? Nu este exclus.

Cornacchiola a continuat să primească mesaje, prin vise și prin locuțiuni interioare; unele profeții și
cuvinte premonitorii s-au realizat cuvânt cu cuvânt. În textul lui Saverio Gaeta (“Il veggente. Il segreto
delle Tre Fontane”, Salani Editore, 2016), se vorbește și despre un papă care va fi schimbat
evanghelia și se va fi pus în locul lui Dumnezeu.

VIZIUNILE FERICITEI ECATERINA EMMERICH (1820-1823)

Beatificată de Ioan Paul al II-lea în 2004, Ecaterina Emmerich, călugăriță augustiniană, care a trăit între
sfârșitul secolul al XVIII-lea și prima parte a celui de al XIX-lea, a fost beneficiară a multor viziuni
privind viața lui Cristos și a Sfintei Fecioare, dar și viitorul Bisericii. A fost supusă unui proces de
discreditare pentru faptul că viziunile ei erau înregistrate de Clemens Brentano, și de aceea considerate
manipulate, dar o serie succesivă de neașteptate confirmări arheologice a permis reevaluarea ei. De

121
exemplu pe baza reperelor oferite de viziunile ei a fost găsită la Efes casa unde a locuit Maica
Domnului. În legătură cu vremurile de pe urmă, călugărița augustiniană a lăsat diferite declarații
tulburătoare, care se potrivesc perfect cu lucrurile examinate de noi. Deja cu două secole mai înainte
fericita Ecaterina Emmerich prevestea că eliberarea satanei va avea loc cu puțin înainte de anul 2000,
declarând: “mi s-a spus și că Lucifer va fi eliberat pentru o anumită perioadă cu cincizeci sau
șasezeci de ani înainte de anul lui Cristos 2000. Mi-au fost indicate datele multor alte evenimente pe
care nu reușesc să mi le amintesc; dar un anumit număr de draci vor fi eliberați încă cu mult timp
înaintea lui Lucifer, ca să-i ispitească pe oameni și să servească astfel ca instrumente ale justiției
divine”. Emmerich a avut meritul să vorbească, în mod destul de detaliat, despre timpul ivirii unei false
biserici și despre cei doi papi, precum și despre ceea ce va urma după acestea.

Viziunea din 12 septembrie 1820 este impresionantă dacă se aplică la ceea ce trăim acum cu falsul papă
Bergoglio: “am văzut o ciudată biserică ce era construită împotriva oricărei reguli... Nu erau îngeri
care să privegheze asupra operațiunilor de construcție. În biserica aceea nu exista nimic venit de
sus... erau numai dezbinări și haos. Este vorba probabil despre o biserică de creație omenească, una
care urmează ultima modă”. Mai ales astăzi, cei care susțin, în ciuda tuturor evidențelor, că Biserica
guvernată de Bergoglio mai este încă Biserica catolică, trebuie să se măsoare cu aceste profeții, atât de
clare și precise. În legătura cu falsa biserică, Emmerich oferă și alte detalii: “tot felul de urâciuni se
făceau în ea. Preoții permiteau totul și săvârșeau Liturghia cu mare lipsă de respect. Am văzut că
puțini dintre ei mai erau evlavioși. Și numai puțini mai aveau o viziune sănătoasă a lucrurilor”.
Această ultimă afirmație explică pentru ce astăzi doar o mică rămășiță catolică are o viziune clară
asupra celor ce se petrec în Biserică. În 22 aprilie 1823 a scris: “am văzut că mulți păstori s-au lăsat
convinși de idei care erau periculoase pentru Biserică. Tocmai construiau o Biserica mare, ciudată
si extravagantă. Toți trebuiau să fie admiși în ea pentru a fi uniți și pentru a avea drepturi egale:
evanghelici, catolici și secte de orice fel. Astfel trebuia să fie noua Biserică. Dar Dumnezeu avea alte
planuri”. În viziune, se vorbește despre o Biserică definită ca “mare, ciudată, extravagantă”, dar mai
ales “nouă”, indiciu sigur că cea guvernată de Bergoglio, artizan al unor “idei periculoase”, nu este
deloc Biserica catolică, ci o nouă entitate mondialistă și sincretistă. Frapează modul în care Emmerich
scrie că Dumnezeu are alte planuri, adică acelea de a pune deoparte “mica rămășiță” catolică, în unire
cu adevăratul papă, Benedict al XVI-lea, și de a salva Roma prin urmașul acestuia. Secvența de viziuni
privind situația actuală din Biserică se face atât de clară încât seamănă mult cu o secvență fotografică.

122
Se vorbește depre timpul celor doi papi: “am văzut de asemenea raportul dintre cei doi papi... Am
văzut cât vor fi fost de nefaste consecințele acestei false biserici. Am văzut-o crescând în dimensiuni;
eretici de toate felurile veneau în oraș (Roma). Clerul local devenea căldicel, și am văzut un mare
întuneric... Atunci viziunea păru că se extinde în toate părțile. Întregi comunități catolice erau
asuprite, asediate, izolate și lipsite de libertate. Am văzut multe biserici care se închideau, peste tot
mari suferințe, războaie și vărsare de sânge. O gloată sălbatică și ignorantă se deda la acțiuni
violente. Dar toate acestea nu durară mult.” (13 mai 1820).

Observăm legătura dintre timpul celor doi papi și construirea falsei biserici; nimic mai evident pentru
momentul prezent. Gloata sălbatică și ignorantă ce înseamnă? Ne-am putea gândi la acei eretici, fii ai
gândirii moderniste, asociați în proiectul de schimbare a spiritului catolic, proiect condus de Bergoglio.
Condiția lui Benedict al XVI-lea, după demisie, este anticipată în mod extraordinar de grăitor: “îl văd
pe Sfântul Părinte în mare neliniște. El trăiește într-un palat diferit de cel dinainte și acolo primește
doar un număr limitat de prieteni apropiați. Mă tem că Sfântul Părinte va suferi multe alte încercări
înainte de a muri. Văd că falsa biserică a întunericului face progrese, și văd ce cutremurătoare
influență are ea asupra oamenilor. Sfântul Părinte și Biserica sunt cu adevărat atât de lovite încât
ar trebui să fie implorat Dumnezeu zi și noapte” (10 august 1820). În 25 august 1820 Emmerich
adaugă: “Sfîntul Părinte, plin de durere, este încă ascuns pentru a evita amenințările periculoase. El
este foarte slăbit și epuizat de dureri, îngrijorări și rugăciuni. Acum se poate încrede în puține
persoane; în primul rând din acest motiv trebuie să se ascundă”. Și apoi: “era foarte bolnav și slăbit;
nu mai putea umbla” (7 octombrie 1820). Adaugă apoi: “am văzut mulți bieți oameni foarte întristați
și îngrijorați că Papa nu se mai vedea nicăieri”. Este exact ceea ce trăiește “mica rămășiță” în raport
cu Benedict al XVI-lea! Nu putem avea un document profetic mai clar decât cel prezentat. Benedict al
XVI-lea și Biserica cea adevărată sunt uniți într-o mare suferință. Dar ceea ce frapează cel mai mult în
viziunile Ecaterinei Emmerich este afirmația că această falsă biserică, extravagantă și ciudată, apare ca
expresie a unui plan elaborat de masonerie. Cum să nu ne gândim la ospețele ținute în catedrale, la
dansurile și show-urile liturgice, la ritualurile tribale și idolatrice, la devastarea și progresiva
desacralizare a sfintei case a lui Dumnezeu? Sfânta Fecioară ne invită să ne rugăm pentru ca “biserca
întunericului să fie îndepărtată din Roma” (25 august 1820). Îndurerată, văzând Biserica ajunsă atât de
rău, Ecaterina Emmerich îl imploră pe Isus să intervină cumva, iar Isus, apărându-i, îi prevestește o
misterioasă “mutare” a credinței catolice: “El zise, între altele, că acest transfer al Bisericii dintr-un

123
loc într-altul însemna că ea ar fi părut în total declin, dar ar fi reînviat. Chiar dacă ar fi rămas un
singur catolic, Biserica va învinge din nou pentru că nu se bazează pe sfaturile și inteligența
omenească. Mi-a artat de asemenea că nu va fi rămas aproape niciun creștin, în vechiul înțeles al
cuvântului” (4 octombrie 1820). Scrie apoi Emmerich: “am văzut de asemenea odată cum Biserica lui
Petru era subminată de un plan elaborat de secta secretă, în timp ce vijeliile o loveau aprig. Dar am
văzut și cum ajutorul va fi sosit tocmai când suferințele vor fi ajuns culmea lor. Am văzut-o iarăși pe
Sfânta Fecioară deasupra Bisericii întinzându-și acoperământul peste ea. Am văzut un Papă care era
blând și în același timp foarte hotărât... Am văzut o mare înnoire și Biserica ce se înălța în înaltul
cerului” (13 mai 1820). Credința va părea că dispare și va supraviețui doar un mic nucleu de
credincioși: “în zilele acelea, Credința va decădea mult și va fi păstrată numai în unele locuri, în
puține case și în puține familii pe care Dumnezeu le-a apărat de dezastre și de războaie” (1820). Și
tocmai în momentul de maximă încercare, de răspândire a apostaziei, de întunecare a credinței, este
promisă intervenția cerească, prin Sfânta Fecioară. Cum să nu vedem aici o referire, anticipată, la
mesajul de la Fatima? Pe de altă parte, în secretul revelat de jurnalistul spaniol Zavala, care a primit un
fragment din el, Sfânta Fecioară anunța că sediul de la Roma va fi mutat la Fatima (nu neapărat în sens
geografic). Promisiunea Fecioarei este mai mult ca oricând încurajatoare: “la urmă Inima mea
Neprihănită va triumfa” (13 iulie 1917). Ea își întinde acoperământul ei matern asupra Bisericii, pentru
a o ocroti, și ne face să reflectăm la referirea ei la acel papă blând și hotărât care va conduce în sfârșit
reînnoirea Bisericii, după marea încercare. Pare ca putem vedea aici o legătură intimă între intervenția
Fecioarei și lucrarea unui papă reformator, pentru a pune capăt apostaziei extinse. Aici, de asemenea,
avem de-a face cu o referire neîndoielnică la tema marelui prelat despre care a vorbit Sfânta Fecioară în
aparițiile din Ecuador în secolul al XVII-lea (cunoscute ca aparițiile Fecioarei Bunului Succes, n. t.).
Ecaterina Emmerich oferă un identikit circumstanțiat al acestui papă curajos, aliat al Sfintei Fecioare:
“am văzut un nou Papă care va fi foarte riguros. El va îndepărta de lângă el pe episcopii reci și
apatici. Nu este un roman, dar este italian. Provine dintr-un loc care nu este departe de Roma, și cred
că vine dintr-o familie evlavioasă și cu sânge regal. Dar pentru un timp vor mai trebui să fie multe
lupte și agitații” (27 ianuarie 1822). Detaliile despre falsa biserică, pe care Bergoglio a realizat-o,
devin ample și circumstanțiate: “am văzut din nou ciudata mare bisercă ce se construia acolo (la
Roma). Nu exista nimic sfânt în ea. Am văzut aceasta așa cum am văzut și o mișcare condusă de
oameni ai Bisericii la care contribuiau îngeri, sfinți și alți creștini. Dar acolo (în ciudata biserică)
toată munca se făcea în mod mecanic. Totul se făcea după mintea omenească... Am văzut tot felul de

124
persoane, de lucruri, de învățături și de păreri” (13 mai 1820). Și apoi: “era ceva orgolios, pretențios
și violent în toate acestea, și se părea că ei au mult succes. Dar eu nu vedeam nici un singur înger ori
un singur sfânt care să ajute la lucru” (12 iulie 1820). Euharistia este descrisă potrivit reformelor
Conciliului Vatican II: “Liturghia era scurtă; Evanghelia Sfântului Ioan nu mai era citită la sfârșit”
(12 iulie 1820). Este vorba, mai precis, despre Prologul care în ritualul tradițional se citește la sfârșitul
fiecărei liturghii și pe care reforma conciliară l-a exclus. Secvența de viziuni, pe care Biserica permite
să fie citite și nu le-a condamnat, descriu în mod foarte clar situația pe care o trăim și ne arată odată mai
mult situația atât de dureroasă a celor care nu vor să vadă “semnele timpurilor”, având în gând o
Biserică gestionată după propriile planuri de putere.

PROFEȚIA SFÂNTULUI PIO DE PIETRELCINA FĂCUTĂ LUI DON GABRIELE AMORTH

(1960)

Ar fi fost de mirare ca, față de o astfel de sintonie de viziuni profetice privind timpul actual, Padre Pio,
cunoscutul călugăr cu stigmate care a lăsat lumea cu gura căscată, să nu fi prevestit măcar un cuvânt.
Ar fi fost, oare, posibil ca sfântul călugăr, dăruit cu un impunător spirit profetic, să nu fi avut nimic de
spus despre timpul marii apostazii a credinței? Imposibil! Și, de fapt, Padre Pio a vorbit, în mai multe
rânduri, despre timpul pe care îl trăim. El prevăzuse că va avea loc lupta între Sfânta Fecioară și satana,
afirmând, la sfârșitul anilor '50, că acei copii pe care îi mângâia atunci vor asista la triumful Inimii
Neprihănite a Mariei. Nu de puține ori, padre Pio a fost văzut întristându-se în fața viitorului iminent al
Bisericii. El prevedea că va fi o manevrare a guvernării ei din partea masoneriei. Acestea sunt unele
dintre cuvinele pe care fiii săi spirituali le-au înregistrat în cadrul unor discuții fugare, dar totuși
întotdeauna intense: “vă așteaptă un viitor atât de diabolic că apocalipsa este nimic în comparație cu
el”. Padre Pio găsea rezolvarea situației unei declanșări apocaliptice a forțelor diabolice, pe care el
însuși le înfrunta, apelând la tema refugierii în Inima Neprihănită a Mariei: “intrați acolo înăuntru și
veți fi la adăpost”. Sfântul obișnuia să spună că Inima Neprihănită a Mariei “este singurul loc din lume
în care satana nu a pus piciorul și nu-l va pune niciodată pentru a-și revendica sufletele care au intrat
acolo”.

Timpul reformei conciliare a fost trăit de deja bătrânul Padre Pio într-o tăcere suferindă. El privea cu o

125
mare îngrijorare secularizarea ordinelor religioase și sunt unii care chiar afirmă că moartea lui, în
septembrie 1968, când contestația socială pătrundea și în Biserică, și când se introducea noua liturghie ,
ar fi fost ca un ultim semn, ca și cum odată cu padre Pio s-ar fi dus și sănătosul spirit catolic, acela din
totdeauna. Nu putem exclude o astfel de afirmație.
Dar întrebarea rămâne: sfântul călugăr nu ne-a lăsat niciun cuvânt care să precizeze situația actuală din
Biserică? Nu a întrevăzut ocuparea tronului petrin de către un fals papă? Îi datorăm jurnalistului spaniol
José Zavala, citat deja în legătură cu al treilea secret de la Fatima, meritul de a fi dezvăluit o
semnificativă referire a lui Padre Pio la situația actuală. Cunoscuta publicație catolică online americană
One Peter Five a preluat interviul oferit de părintele Gabriele Amorth, în 2011, jurnalistului spaniol,
altfel rămas în umbră, care trebuia să se facă public după moartea faimosului exorcist. Părintele Amorth
l-a frecventat pe Padre Pio vreo treizeci de ani. Exorcist de faimă mondială, stimat de mulți oameni ai
Bisericii, dar și temut de alții, a murit în septembrie 2016. Interviul dezvăluie un detaliu important.
Pentru că Padre Pio, pe urmele celui de al treilea secret de la Fatima, în 1960, tocmai anul în care la
cererea Sfintei Fecioare trebuia dezvăluit acel secret, dar pe care Ioan al XXIII-lea l-a pus la arhivă ca
“profeție de nenorociri” - același papă care îl va supune pe Padre Pio la grele persecuții, până la
instalarea unor microfoane în confesional – Padre Pio, deci, revelează că satana se va introduce în
Vatican. Reproducem pasajele interviului.

ZAVALA: “Iertați-mă dacă insist asupra Celui de al Treilea Secret de la Fatima: Oare, Padre Pio,
atunci, îl lega de pierderea credinței în cadrul Bisericii?”.

Părintele Gabriele își încrețește fruntea și-și împinge înainte bărbia. Pare foarte frapat.

DON AMORTH: “Într-adevăr. Într-o zi Padre Pio a spus cu multă durere: 'Știi, Gabriele? Chiar
Satana s-a introdus în sânul Bisericii și, nu peste mult, va guverna o falsă Biserică”.

ZAVALA: “Doamne Dumnezeule! Un fel de Anticrist! Când a profetizat acestea?”.

DON AMORTH: “Trebuie să fi fost prin 1960, pentru că eram deja preot atunci”.

ZAVALA: “Oare de aceea Ioan al XXIII-lea a intrat în panică la cererea de a publica al Treilea Secret

126
de la Fatima, ca nu cumva credincioșii să creadă că el ar fi un antipapă ori ceva de acest fel?”.

Don Amorth surâde.

ZAVALA: “Padre Pio v-a mai spus ceva și despre catastrofele viitoare: cutremure, inundații, războaie,
epidemii, foamete? A făcut aluzii la acele plăgi profetizate în Sfintele Scripturi?”.

DON AMORTH: “Nimic de acest gen nu-l interesa, oricât de înfricoșătoare s-ar arăta, ci numai
marea apostazie din cadrul Bisericii. Aceasta a fost problema care l-a tulburat cu adevărat și pentru
care s-a rugat și a oferit mare parte din suferința sa, răstignit din dragoste”.

ZAVALA: “Al treilea Secret de la Fatima?”

DON AMORTH: “Exact!”.

Așa cum decurge din transcrierea fidelă a interviului, don Amorth confirmă că Padre Pio cunoștea al
treilea secret de la Fatima, care privea nu cataclismele mondiale, ci apostazia în Biserică și intrarea
satanei pănă pe tronul petrin. Este vorba despre declarații pe cât de surprinzătoare pe atât de decisive.
Cele două texte sunt demne de toată încrederea. Padre Pio, potrivit cuvintelor lui don Amorth, a suferit
mai ales pentru aceasta, adică pentru apostazia credinței și o falsă guvernare petrină. El vorbește despre
o adevărată tulburare a lui Padre Pio, probabil pentru că vedea ceea ce, la distanță de cinci zeci de ani,
trăim acum, cu un fals papă, idolatru și eretic.

“PĂSTORUL IDOL” ÎN SCRIERILE MARIEI VALTORTA

Când Padre Pio a fost întrebat dacă pot fi citite scrierile Mariei Valtorta – mistica scriitoare căreia Isus
i-a povestit propria sa viață – a răspuns că pot fi citite pentru că fac bine sufletului. Se știe de asemenea
că însuși Papa Pius al XII-lea, foarte sensibil la multe profeții din secolul al XX-lea, ținea pe birou
textele Mariei Valtorta. În anii următori, mai ales în urma reformei postconciliare, o umbră tot mai
întinsă de discreditare a acoperit opera acesteia, chiar dacă nu s-a dat încă un verdict final din partea

127
ierarhiei. Astăzi scrierile ei sunt traduse în multe limbi ale lumii și tirajul ajunge la milioane de
exemplare. Este lucrarea catolică cea mai tradusă după Biblie.

Este în circulație o declarație a (pe atunci) Cardinalului Ratzinger care definește opera “o viață a lui
Isus prost romanțată”. Dar este vorba despre un voit echivoc. Declarația, de fapt, datată din 31 ianuarie
1985, este un răspuns la întrebarea pusă de Cardinalul Siri, arhiepiscop de Genova, care cerea o părere
a Congregației pentru Doctrina Credinței privind opera Mariei Valtorta. Prefectul, Cardinalul Ratzinger,
deci, răspunde nu cu o judecată personală, ci reia judecățile precedente, aceea a Sfântului Oficiu care
pune opera la Index în data de 16 decembrie 1959, și aceea din Osservatore Romano care, în data de 6
ianuarie 1960, făcând cunoscută dispoziția Sfântului Oficiu, definește opera chiar “o viață a lui Isus
prost romanțată”. Ratzinger, deci, reia o judecată precedentă și nu adaugă nimic de la el. Pe de altă
parte, trebuie amintit că și alte mari opere, care astăzi hrănesc sufletele, au trecut prin cenzura vaticană,
cum s-a întâmplat și cu Jurnalul Sfintei Faustina Kowalska ori scrierile sfântului preot napolitan Don
Dolindo Ruotolo.

Valtorta a scris și Jurnale, pe lângă viața lui Isus. În Jurnalul din 1943, Isus îi vorbește despre un papă
care va fi venit, dar care va fi avut caracteristicile unui fals profet, idolatrizat de mase. Spusele lui isus
sunt din 9 decembrie 1943 și în ele Acesta deplânge condiția slujitorilor din Biserică. Apoi anunță: “în
casa mea – Biserica – vor fi prea mulți care, din interese omenești și din slăbiciuni josnice, se vor afla
între cei dominați de semănătorii Răului prin diferitele lor doctrine. Atunci îl veți cunoaște pe păstorul
care nu se îngrijește de oile părăsite, păstorul idol despre care vorbește Zaharia”. Este o profeție
surprinzătoare, care are, și ea, legătură cu vremea falsei guvernări bergogliene. Falsul papă este
idolatrizat de mase, inclusiv datorită deosebitei promovări mediatice care-i este mereu asigurată.
Oamenii obișnuiți îl consideră un sfânt, un reformator condus de Dumnezeu, unul care vrea să curețe
Biserica, unul care iubește sărăcia și chiar este persecutat de cei puternici. Citatul din Valtorta este cu
atât mai semnificativ cu cât Isus ne trimite la textul din Zh 11,17: “vai de păstorul netrebnic care
părăsește turma! Sabia să lovescă mâna lui și ochiul lui cel drept! Mâna lui să se usuce și ochiul lui
cel drept să orbească!”. Asupra capului păstorului idol atârnă, deci, sentința divină, el este un
blestemat, pentru că se substituie lui Dumnezeu și abandonează turma pradă erorii. Isus leagă ivirea
păstorului idol cu dezlănțuirea forțelor răului în vremea apocaliptică: “amintește-și Apocalipsa lui
Ioan. Amintește-ți de balaur: Răul care-l generază pe Anticristul viitor, care îi pregătește stăpânirea,

128
nu numai înșelând conștiințele, dar trăgând după el a treia parte din stele și făcând din aștri noroi.
Când acest demonic prăpăd va avea loc la Curtea lui Cristos între cei mari din Biserica sa, atunci, în
lumina devenită abia o geană de lumină și păstrată ca singura candelă în inimile celor care i-au
rămas credincioși lui Cristos – pentru că Lumina nu poate muri, așa cum Eu am promis, iar Biserica,
chiar în perioade de oroare va păstra atâtă cât să poată din nou străluci după încercare – atunci va
veni păstorul idol, cel care va fi și va sta acolo unde vor dori stăpânii lui. Cine are urchi de auzit să
audă. Pentru trăitorii de atunci moartea va fi un bine”. Profeția valtortiană subliniază, în privința
păstorului idol, că el va fi acolo unde vor vrea stăpânii lui. Este o referire clară la o alegere dirijată, în
care la comandă sunt puteri ascunse și oculte, ca în cazul “mafiei din Sankt Gallen” citată deja de noi.
În rest, este destul de cunoscut faptul că în succesiunea evenimentelor, Bergoglio lucrează la realizarea
unui plan porivit unei agende secrete, cu o serie de etape și ținte de atins. În sfârșit, trebuie subliniat că
păstorul idol va guverna – potrivit profeției – în timpul în care Biserica va fi atinsă de apostazie, cu
ceea ce Isus numește “prăpăd satanic”.

“MAICA SFÂNTĂ CĂTRE FIII SĂI PREFERAȚI”. MESAJELE PRIMITE DE DON STEFANO
GOBBI (1972-1997)

Preot milanez, numit “paroh al lumii” din cauza nenumăratelor călătorii prin lume, don Stefano Gobbi,
începând din 1972, pe neașteptate, la Fatima, a început să aibă locuțiuni interioare în care i-a vorbit
Sfânta Fecioară până în 1997.
Faptul că aceste mesaje au suscitat un larg interes a dus, în scurt timp, la nașterea Mișcării Sacerdotale
Mariane, care s-a răspândit în lumea întreagă, cu mii de adeziuni între preoți și credincioșii laici.
Discreditat și rău văzut de o parte din ierarhie, don Gobbi s-a bucurat însă de prietenia personală a lui
Ioan Paul al II-lea și a Cardinalului Vincenzo Fagiolo.

Profeția privind triumful Inimii Neprihănite în anul 2000, care apoi nu s-a realizat, a dat naștere unei
ulterioare campanii de discreditare a curajosului și mereu zâmbitorului don Gobbi care, între timp,
epuizat de numeroasele călătorii prin lume și bolnav de inimă, se stingea în 29 iunie 2011, zi în care
Papa Benedict al XVI-lea celebra cei șasezeci de ani de preoție, în sărbătoarea sfinților Petru și Pavel.

Staff-ul care conduce astăzi Mișcarea a închis în mod incredibil ochii în fața realizării – uneori ad

129
literam – a locuțiunilor mariane ale lui don Gobbi, în care erau anunțate apostazia credinței, intrarea
masoneriei ecleziale în Vatican, atacul final al anticristului asupra Bisericii catolice.

Textul mesajelor, tradus în multe limbi, merită să fie cunoscut în întregime. Aici ne mărginim să
preluăm doar unele dintre aceste mesaje care, în mod clar, fotografiază situația actuală.

În 15 martie 1993 Sfânta Fecioară afirmă: “Biserica mea va fi zguduită de vântul cumplit al
apostazieiși al incredulității, în timp ce acela care se opune lui Cristos va intra în interiorul ei,
ducând astfel la împlinire urâciunea pustiirii, care a fost prezisă de Dumnezeiasca Scriptură”. În 31
decembrie 1992 citim: “al patrulea semn este oribilul sacrilegiu, înfăptuit de cel care i se opune lui
Cristos adică de anticrist. Va intra în templul sfânt al lui Dumnezeu și va sta pe tronul său, făcând
să fie adorat el însuși ca Dumnezeu”. Astfel Sfânta Fecioară se angajează în luptă și ne invită să
intrăm în rândurile sale: “cu mine veți lupta, copilașii mei, contra fiarei asemenea unui miel,
masoneria infiltrată înăuntrul vieții bisericești pentru distrugerea lui Cristos și a Bisericii Lui.
Pentru atingerea acestui scop vrea să construiască un nou idol, adică un fals Cristos și o falsă
biserică” (17 iunie 1989). În acelați mesaj citim: “curaj! Fiți tari, copilașii mei. Vouă vă revine
sarcina, în acești ani dificili, să-I rămâneți credincioși lui Cristos și Bisericii Sale, suportând
ostilități, lupte și persecuții. Dar sunteți parte prețioasă a micii turme care are sarcina de a lupta și de
a învinge la urmă forța puternică a anticristului”. În 1 ianuarie 1992, Maica Sfântă zice: “chiar și în
Biserică întunecimea va coborî încă mai densă și va reuși să învăluie orice. Greșelile se vor răspândi
tot mai mult și mulți se vor îndepărta de adevărata credință. Apostazia se va extinde ca o epidemie și
de ea vor fi loviți păstori și turmele încredințate lor”. Sfânta Feciară lasă de înțeles în mod clar că
masoneria va fi reușit în planul de a crea o falsă biserică având un fals Cristos. Oare nu este tocmai
ceea ce trăim acum? “sunt timpurile în care se construiește un idol pentru a-l pune în locul
adevăratului Dumnezeu și a adevăratei Biserici, și acest idol este un fals Cristos și o falsă Biserică.
Sunt timpurile în care credincioșii care îi urmează Mielului vor fi supuși marginalizării, persecuțiilor,
închisorii și morții. Sunt deci timpurile statorniciei voastre” (15 august 1989). Frapează cel mai mult
ceea ce zice Maica Sfântă în 3 iulie 1987: “unele dintre marile evenimente pe care le-am prezis la
Fatima se vor împlini”. Facem însă trimitere la lectura integrală a textului, pentru că, așa cum am zis,
este realmente un vademecum pentru interpretarea timpurilor pe care le trăim.

130
MARIA, “MADONNA DEL PINO”. MESAJELE PRIMITE DE GIUSEPPE AURICCHIA
(AVOLA, 1990-2012)

În lista propusă de noi în acest dosar, nu puteam să trecem cu vederea lumina provenită de la mesajele
Maicii Domnului către umilul țăran Giuseppe Auricchia, în cartierul Mammanelli la Avola, în provincia
Siracusa. Vizionarul a murit în 2 mai 2012 la vârsta de 96 de ani, cu un an înaintea demisiei lui
Benedict al XVI-lea, demisie care, așa cum vom vedea, a fost parcă fotografiată cu anticipație de
mesaje.

Avola a suferit, poate mai mult ca oricare altă apariție contemporană, o campanie de discreditare pe cât
de violentă și de agresivă, tot pe atât de ascunsă și de constantă, pusă la cale, fără îndoială, de
masoneria eclezială. Nu numai că mesajele rămân încă prea puțin cunoscute marelui public, în ciuda
profunzimii profetice pe care acestea le au, dar locul însuși în care a apărut “Madonna del Pino” este
astăzi un cartier trist și părăsit. A fost ștearsă orice urmă a acestui prețios dar al Cerului în care, poate
unicul caz în lumea aparițiilor contemporane, este anticipată dramatica alegere pe care a făcut-o
Benedict al XVI-lea, aceea de a-și da demisia. Boicotarea mesajelor ascunde, în fond, o mare teamă de
a fi cunoscute.
În mod evident, mesajele nu au fost nici recunoscute nici măcar supuse, cum ar fi trebuit, unei cercetări
și recunoașteri canonice. Însuși Giuseppe Auricchia a suferit, ca alți martori citați de noi, o crescândă
discreditare, până la a fi supus unor repetate examinări psihiatrice, care au avut mereu rezultat negativ.

Vom reda acum o scurtă sinteză a mesajelor în care Isus și Maria vorbesc despre situația actuală din
Biserică, trimițând pentru tot restul la link. Este vorba despre o descriere care deși dramatică s-a realizat
literă cu literă. În 15 aprile 2008 Isus îi spune lui Pino: “la Roma există o conspirație de răufăcători
care încearcă să-l înlăture pe Vicarul meu din locul lui Petru. Roma, cetatea eternă de pe coline,
forțele s-au unit pentru a vedea capitulând locul lui Petru”. În 4 aprilie 2002 Isus mai zice că:
“evenimentele se apropie, satana cu discipolii lui se va transfera cu anticristul în Vatican iar papa va
merge în exil. Noul papă impostor cu anticristul vor domina lumea”. În 18 septembrie 2006, Domnul
invită la rugăciune pentru Benedict al XVI-lea: “rugați-vă pentru papa, pentru pontificatul său, ora
este gravă, rugați-vă pentru el”. Maica Domnului îi spune lui Pino în 28 septembrie 2008: “rămâneți

131
aproape de papa Benedict al XVI-lea, el este un om sfânt și este foarte apropiat de Inima mea de
Mamă. Fii și fiice, trebuie să luați aminte, pe măsură ce se apropie ultimele timpuri. El va suferi mult
pentru Fiul meu Isus, el este mereu gata să păzească învățăturile Bisericii dar va fi prigonit”. Identikit-
ul lui Benedict al XVI-lea în mesajele Madonnei del Pino este extraordinar de realist. În 25 martie
2010, deci în timpuri în care manevrele pentru a-l împinge pe Benedict al XVI-lea la demisie erau cu
totul necunoscute oamenilor, erau însă prezente cerului, arhanghelul Sfântul Mihail zice: “Vicarul
vostru este înconjurat de trădători, care i-au ales urmașul. Mari sunt suferințele pentru papa. Rugați-
vă mult ca papa Benedict al XVI-lea să nu fie înlăturat”. Însă există nu numai un repetat apel la a
rămâne cu Papa Benedict al XVleaI- ci și, în unele cazuri, și acela de a nu-l urma pe papa impostor:
“cei care s-au îndepărtat îl vor urma pe impostor. Fiți atenți! Nu îl urmați! Nu ascultați de cuvintele
lui, urmați-l în aceste timpuri pe fiul meu, Papa Benedict al XVI-lea, înconjurat de dușmani și de
trădători, rugați-vă și stați alături de el cu rugăciunea voastră ca să nu fie înlocuit. El vă va conduce
la salvarea sufletelor voastre și a întregii Biserici” (28 martie 2010). Nu este greu de surprins
caracterul extraordinar al acestor mesaje, uneori însoțite și de anumite viziuni profetice, cum este cea
pe care Pino o relatează în 9 aprilie 2010: “Sfânta Fecioară îmi arată piața și bazilica Sfântul Petru și
apoi o încăpere unde Sfântul Părinte Benedict XVI, slăbit, era așezat într-un fotoliu. El părea foarte
bolnav și îngrijorat, în timp ce doi prelați, înveșmântați în purpură roșie, cu tunsură rotundă pe cap,
după ce au intrat, aduc un document și încearcă să-l convingă pe papa să-l semneze. Papa nu
semnează acel document. Fecioara Maria îmi explică: 'există mulți trădători în cetatea sfântă care fac
mari presiuni asupra Sfântului Părinte care, înconjurat de dușmani, este supus unei mari încercări.
Cei în care se poate încrede pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. Este ciudat să vedem casa
voastră căzută în mâinile satanei, casa este Biserica”. În 30 mai 2010, Maica Sfântă adaugă:
“rămășița Mea credincioasă îl urmează pe Papa actual, Benedict al XVI-lea, pa care unii vor să-l
elimine. Continuați să-l urmați și să-i rămâneți credincioși lui și învățăturii Bisericii Mele, stabilite de
Apostoli. Nu vă lăsați abătuți de pe cale de apostazie și de erezii. Vă spun că următorul papă va fi
impostor și forțele răului stau în spatele acestei schisme. Fiii mei, fiți pregătiți, astfel veți putea să-i
urmați pe acei preoți credincioși Papei și învățăturii Bisericii. Păstrați sfintele liturghiere și cărțile
Sfintei Liturghii vechi, pentru că apostații vor schimba cuvintele dramatice”. În 6 iunie 2010 Isus zice:
“preoții Mei credincioși vor rămâne uniți cu Papa Benedict al XVI-lea și chiar vor fi greu de găsit”
Maica Sfântă în 5 august 2010 afirmă: “balanța atârnă mult la stânga în cetatea sfântă a Romei. Se
elaborează deja un plan pentru a-l distruge pe preaiubitul nostru Vicar, iar omul negrelor secrete

132
așteaptă momentul de a se sui pe catedra lui Petru. Multe legiuni de draci sunt dezlănțuite deasupra
lumii și încearcă să facă să piară capitala. Deoarece pentru omenire împărăția omului este păcatul,
credința se clatină și candelele se sting. Fiul Meu va găsi încă o mică licărire de credință când se va
întoarce pe pământ? Există astăzi o mulțime de probleme care privesc Casa Fiului Meu. Nu există
decât un singur fundament adevărat și este casa Fiului Meu, cu Petru ca primul cap și astăzi este
reprezentat de Pontiful vostru Benedict al XVI-lea”. În 25 martie 2012 Isus mai zice: “vor distruge
Casa Mea pentru a stabili o uniune sub o guvernare mondială unică, o singură Biserică a lui
Dumnezeu care va fi fără Dumnezeu. Vor vrea să-l dea la o parte pe Vicarul meu pentru a se lăsa
comandați de cel care nu îl iubește pe Fiul lui Dumnezeu”.

Nu este nevoie să mai adăugăm ceva. Avola rămâne fără îndoială o lumină privilegiată pentru
înțelegerea timpurilor pe care le trăim astăzi.

MONS: FULTON JOHN SHEEN (1895-1978) ȘI CUVINTELE SALE PROFETICE

Episcop sfânt, predicator strălucit, scriitor fecund, Fulton Sheen, mort în decembrie 1978, completează
și încheie lista profețiilor. Bine înțeles că mai există diferite altele. Noi le-am preferat pe cele pe care vi
le-am propus. Ar suscita interes faptul că procesul de beatificare a episcopului american, care merge
înainte de câteva decenii și care era la un pas de a fi încheiat, a fost pe neașteptate suspendat din voința
Vaticanului. Beatificarea sa ar fi însemnat și aprobarea cuvintelor sale profetice, nu prea diplomatice,
privind construirea unei antibiserici, în care va fi domnit un nou Iuda Iscarioteanul. Rămân încă neclare
motivele neașteptatei blocări a beatificării, poate chiar acuzații, nici mai mult nici mai puțin, de abuzuri
asupra minorilor. Este vorba de instrumentalizări infamante pentru a împiedica beatificarea, care era
deja programată pe 21 decembrie 2019. La distanță de aproape un an, de altfel, chestiunea pare să fi
căzut în uitare. Cine și de ce a vrut să împiedice beatificarea lui Sheen? În definitiv miracolul care duce
la cinstea altarelor fusese recunoscut ca dovadă de sfințenie, și atunci? Cum oare, după blocare, astăzi
nici nu se mai vorbește despe el? Foarte probabil, în spate se află o regie vaticană, pusă în mișcare cu
abilitate de Bergoglio, care urăște figura lui Sheen, și care cu orice preț vrea să împiedice beatificarea
sa.

133
Episcopul american, care a scris celebre cărți inspirate, care a însuflețit clerul din Statele Unite (lovit de
criza postconciliară de nevindecat), a avut cuvinte profetice despre constituirea apropiată a unei
antibiserici, condusă de anticrist. Joseph Pronechen, într-un articol publicat în National Catholic
Register, subliniază cât de profetic a fost Fulton Sheen în cuvântările sale. Ceea ce a zis acum șaptezeci
de ani pare să fi fost scris chiar pentru zilele noastre, când prevedea, în fața apostaziei extinse, existența
unei “mici rămășițe”: “răul va veni să ne respingă, să ne disprețuiască, să ne urască, să ne
prigonească, și atunci trebuie să ne definim loialitatea noastră, să ne afirmăm fidelitatea noastră și să
clarificăm de ce parte stăm. Cum se comportă copacii puternici și slabi până nu bate vântul?
Cantitatea noastră va scădea cu siguranță, dar calitatea noastră va crește. Atunci se vor adeveri
cuvintele Învățătorului Nostru: cine nu culege cu mine, risipește (Matei 12,30)”. Dar găsim și mai
mult. Uneori pare că Sheen ar fi anticipat în mod vizual trăsăturile timpului anticristului. Într-un discurs
pronunțat la radio în 26 ianuarie 1947, în cadrul unei transmisii întitulate “Light Your Lamps”
(Aprindeți-vă candelele), în episodul cu titlul “Signs of Our Times” (Semne ale timpurilor noastre),
monseniorul Sheen parcă ar descrie timpurile noastre. Celebrul său discurs a fost apoi reelaborat de el,
amplificat și repropus în cartea “Communism and the Conscience of the West” (Comunismul și
conștiința Occidentului), dată la tipar în anul următor (1948), și în alte publicații. Cităm pasajele cele
mai vibrante. Vorbind despre anticrist afirmă: “în ce mod va veni el în această nouă eră pentru a ne
convinge să-i urmăm cultul? Va veni travestit ca Mare Umanitar; va vorbi de pace, prosperitate și
belșug nu ca mijloace de a ne conduce la Dumnezeu, ci ca scopuri în sine. Va scrie cărți despre o nouă
idee de Dumnezeu adaptată modurilor de trai ale oamenilor; va răspândi credința în astrologie pentru
ca pentru păcatele noastre să fie învinovățite stelele, nu voința noastră. Va explica în registru
psihologic vina în termeni de sex reprimat, va face ca oamenii să fie profund rușinați când alții vor
zice despre ei că nu sunt destul de deschiși la minte și de liberali; va identifica toleranța cu indiferența
față de ceea ce este corect și ceea ce este greșit; va încuraja divorțurile cu amăgirea că o nouă unire
este vitală; va exalta iubirea pentru iubire și va slăbi iubirea pentru persoană; va invoca religia pentru
a distruge religia; va vorbi chiar despre Cristos și va spune că a fost cel mai mare om dintre câți au
trăit pe pământ; va spune că misiunea sa este să elibereze oamenii din sclavia superstițiilor și a
fascismului, pe care va avea grijă să nu-l definească niciodată”.

Anticristul va fi ateu în inima lui; textul care urmează trebuie citit cu multă atenție pentru că în el se
găsesc toate caracteristicile falsei guvernări actuale: “cu toată această aparentă dragoste a sa pentru

134
umanitate și cu toată vorbăria sa despre libertate și egalitate, va avea un mare secret pe care nu-l va
descoperi nimănui: nu va crede în Dumnezeu. Deoarece religia sa va fi fraternitatea fără paternitatea
lui Dumnezeu, îi va înșela chiar și pe cei aleși. Va institui o contrabiserică ce va fi o imitație a
Bisericii pentru că el, diavolul, este o imitație a lui Dumnezeu. Aceasta va fi trupul mistic al lui
Anticrist și la nivel exterior va aminti de Biserică în calitate de trup mistic a lui Cristos. În disperata
nevoie de Dumnezeu a omului, (anticristul) va induce omul modern scufundat în singurătate și
frustrare, să moară de dorința de a intra să facă parte din comunitatea lui, care îi va da omului un
scop mai înalt fără nevoia unei îndreptări personale și fără nevoia de a-și recunoaște propria vină.
Acestea sunt zile în care diavolului i-a fost permisă o coardă deosebit de lungă. Pentru că nu trebuie
să uităm niciodată că Domnul Nostru i-a zis lui Iuda și bandei sale: 'a sosit ora ta'. Este ora lui
Dumnezeu, dar în același timp este ora răului, ora în care păstorul trebuie lovit și oile risipite. Oare,
Biserica s-a pregătit pentru o astfel de noapte întunecată prin decretul Sfântului Părinte care
stabilește condițiile prin care o Alegere Papală poate să se țină în afara cetății Romei?”.
Monseniorul Sheen se referă la documentul Papei Pius al XII-lea, Constituția Apostolică Vacantis
Apostolicae Sedis (8 decembrie 1945), și este importantă pentru că ne-am putea aștepta la ceva
asemănător, în timpul marii prigoane, adică nu numai ca papa să fie ales în afara Romei, ci chiar să
locuiască în afara Urbei. Poate că Benedict al XVI-lea va fi cel care, înainte de a muri, să acorde din
nou loc acestei ipoteze pe care, ce-i drept, predecesorul său, Ioan Paul al II-lea a abrogat-o în
Constituția Apostolică Universi Dominici Gregis (22 februarie 1996). În aceasta, la numărul 27, zice că
chiar dacă un papă ar muri în afara Romei, trupul lui să fie readus la Roma și conclavul să se țină în
Capela Sixtină. La numărul 41, printre altele, Ioan Paul al II-lea precizează mai apoi: “Conclavul
pentru alegerea Pontifului Suprem se va desfășura pe teritoriul Cetății Vaticanului, în sectoare și
edificii determinate, închise pentru străini”. Că această chestiune a devenit între timp decisivă –
probabil datorită presiunilor dușmanilor interni al Bisericii – se deduce din faptul că Benedict al XVI-
lea a promulgat doua Motu Proprio. Primul este De Aliquibus Mutationibus in normis de electione
Romani Pontificis (11 iunie 2007) care, revizuind Universi Dominici Gregis stabilește că în cazul în
care cardinalii nu reușesc să aleagă papa, să fie stabilită o ulterioară pauză de o zi pentru rugăciune,
reflecție și confruntare; este de asemenea prescris ca papa să fie ales cu un balotaj între primii doi
candidați votați în precedentul scrutin și se cere oricum o majoritate calificată de 2/3 dintre sufragii.
Celălalt Motu Proprio este Normas Nonnulas (22 februarie 2013, cu trei zile înainte de sede vacante).

135
Revenind la profețiile lui Sheen, el cercetează motivele pentru care Dumnezeu permite acest timp de
mare impostură și susține că această criză trebuie să sosească “pentru a preveni o identificare greșită
între Biserică și lume. Domnul Nostru a înțeles că cei care sunt urmașii Săi vor fi fost diferiți în spirit
de cei care nu sunt. Dar această linie de demarcație a fost tulburată. În loc de negru si alb există doar
o nuanță. Mediocritatea și compromisul caracterizează viețile multor creștini. Citesc aceleași romane
ale scriitorilor moderni păgâni, își educă copiii în același mod ateu, dau atenție acelorași comentatori
care nu au alte criterii decât judecarea prezentului din trecut și a viitorului din prezent; acceptă să se
strecoare în familiile lor obiceiuri păgâne ca divorțul și a doua căsătorie; există acei așa ziși leader
sindicali catolici lipsiți de caracter care dau indicații de vot pentru comuniști la congrese, ori scriitori
catolici care acceptă prezidențe în organisme comuniste pentru a inocula idei totalitare în filme. Nu
mai există conflictul și opoziția care ar trebui să ne caracterizeze. Noi influențăm lumea mai puțin
decât ne influențează ea pe noi. Nu mai există diferență”. Pe cât sunt de grăitoare și de prevestitoare
aceste cuvinte ale episcopului american, tot pe atât sunt de prețioase întrucât anticipează daunele
produse de visul conciliar privind o pace cu lumea! El mai adaugă: “noi care am fost trimiși să fondăm
un spital am ajuns să fim infectați de boală, și deci am pierdut puterea de a vindeca. Și pentru că aurul
a fost amestecat cu un aliaj trebuie aruncat în furnal pentru ca deșeul să fie ars. Valoarea încercării
va fi aceea de a ne distinge. O catastrofă trebuie să sosească pentru a ne face să fim refuzați,
disprețuiți, urâți, prigoniți, și atunci, atunci vom putea marca loialitatea noastra, ne vom putea
afirma fidelitatea noastră și declara de partea cui stăm. Vom scădea în număr, dar vom crește în
calitate. Nu pentru Biserică ne temem, ci pentru lume. Ne temem nu pentru că Dumnezeu ar putea fi
dat jos de pe tron, ci pentru că ar putea domni barbaria”.

Ca păstor luminat, el ajunge să ofere sfaturi prectice, trei în total. Citim: “în sfârșit trei sfaturi practice
pentru aceste timpuri, pentru ca creștinii să devină conștienți de faptul că un moment de criză nu este
un timp de disperare, ci de oportunitate. Ne-am născut în criză, în înfrângere: Răstignirea. Și odată ce
conștientizăm că suntem supuși Mâniei Divine, putem deveni obiect al Milostivirii Divine. Adevăratele
învățături ale lui Dumnezeu dau naștere speranței. Tâlharul din dreapta a ajuns la Dumnezeu printr-o
răstignire. În al doilea rând catolicii trebuie să-și mărească credința, să-și atârne un crucifix în casele
lor, ca să-și amintească mereu că au o cruce de purtat; reuniți-vă familia în fiecare seară pentru a
recita rozarul; mergeți la liturghie în fiecare zi; faceți în fiecare zi Ora Sfântă în Prezența Domnului
nostru din Euharistie, mai ales în parohiile în care păstorii sunt conștienți de nevoia pe care o are

136
lumea și ca atare celebrează slujbe de reparație. În sfârșit, evrei, protestanți, catolici, americani, noi
toți trebuie să înțelegem că lumea ne cheamă la eforturi eroice pentru spiritualizare. Nu facem apel la
unitate religioasă, pentru că nu este posibilă decât dobândită cu prețul unității adevărului, ci cerem
unitatea persoanelor religioase, în care fiecare să umble separat după lumina conștiinței sale, dar toți
să țintească împreună spre progresul moral al lumii. Forțele răului sunt unite; forțele binelui sunt
dezbinate. Este posibil să nu reușim să ne întâlnim niciodată în aceeași bancă – să dea Dumnezeu să
se întâmple – dar putem să ne întâlnim stând în genunchi. Puteți fi siguri că astfel nu veți ajunge la
niciun compromis murdar și la nicio echilibristică. Cei care au credință vor reuși mai bine să rămână
în stare de har iar cei care nu o au își vor înțelege mai bine intențiile, pentru că în era care vine va fi
un singur mod de a opri tremuratul genunchilor voștri, și va fi acela de a-i pleca în rugăciune. Rugați-
vă lui Mihail, Mihail Prințul dimineții, cel care l-a înfrânt pe Lucifer care voia să se facă dumnezeu.
Cândva, când lumea s-a fisurat din cauza unei rele din rai, el s-a ridicat și a tras jos din cele șapte
ceruri orgoliul celui care voia să-L privească de sus în jos pe Cel Preaînalt. Rugați-vă și Doamnei
Noastre. Spuneți-i: 'Ție ți-a fost dată puterea de a strivi capul șarpelui care mințind le-a spus
oamenilor că vor deveni dumnezei. Fie ca tu, care l-ai regăsit pe Cristos atunci când El a fost pierdut
timp de trei zile, să-L regăseși din nou pentru lumea noastră care L-a pierdut. Vechii noastre vorbării
necontrolate dăruiește-i Cuvântul. Așa cum ai format Cuvântul în pântecele tău, formează-L în inimile
noastre. Doamna Albastrului Ceresc, în aceste zile întunecate aprinde candelele noastre. Redă-ne
Lumina Lumii pentru ca o Lumină să strălucească și în aceste zile de întuneric'. Dumnezeu să vă
binecuvânteze”.

Nu este nicio îndoială că este vorba despre o cuvântare care propune din nou, la distanță de multe
secole, provocarea de a rezista ereziei. Cea de azi este o impostură eretică nu mai puțin vicleană decât
arianismul secolului al IV-lea, în unele privințe chiar mai periculoasă, atât pentru faptul că provine
chiar de la catedra lui Petru instituită de Cristos pentru păzirea credinței, cât și pentru că pune împreună
toate ereziile din toate timpurile. Provocarea ce ne stă în față are trăsăturile unei bătălii cu caracter
apocaliptic.

137
 CONCLUZIE

Situația actuală a Bisericii este dramatică, cu atât mai mult cu cât păstorii, teologii, canoniștii,
conștienți de anomalia în curs, preferă să alunece peste problemele abordate aici. Catehismul a
anticipat acest timp dramatic, când la numărul 675 zice: “înaintea venirii lui Cristos, Biserica
va trebi să treacă printr-o încercare finală care va zdruncina credința multor credincioși.
Persecuția care însoțește peregrinarea ei pe pământ va dezvălui «misterul fărădelegii» sub
forma unei imposturi religioase ce va da oamenilor o soluție aparentă pentru problemele lor
cu prețul apostaziei de la adevăr. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist,
adică aceea a unui pseudomesianism în care omul se preaslăvește pe sine însuși în locul lui
Dumnezeu și al lui Mesia venit în trup”. Sfântul Augustin a scris că Biserica “in fide virgo, in
haeresia meretrix”, adică “în credință rămâne fecioară, în erezie devine prostituată”.

De aceea ne referim la un vibrant discurs al sfântului Atanasie către creștinii care opuneau
rezistență la erezia ariană. Le scria creștinilor tulburați de nelegiuirea ereticilor arieni:
“Đumnezeu să vă mângăie!... Ceea ce este întristător … este faptul că ceilalți au ocupat
bisericile cu violență, în vreme ce voi vă aflați afară. Este un dat de fapt că ei au sediul, dar
voi aveți credința apostolică. Pot să ne ocupe bisericile, dar se află în afara adevăratei
credințe. Voi rămâneți afară din locurile de cult, dar credința locuiește în voi. Să vedem: ce
este mai important, locul ori credința? Adevărata credință, în mod evident: Cine a pierdut și
cine a învins în această luptă, cei care-și țin sediile, ori cei care-și profesează credința? E
adevărat, clădirile sunt bune, atunci când în ele se predică credința apostolică; ele sunt sfinte
când acolo totul se desfășoară cu sfințenie... Voi sunteți cei fericiți, voi care rămâneți înăuntrul
Bisericii prin credința voastră, pe care o mențineți întreagă pe bazele pe care a ajuns până la
voi din tradiția apostolică, iar dacă vreun nelegiuit încearcă cu răutate să v-o clatine cu
diferite ocazii, nu are succes. Ei sunt cei care s-au desprins de la ea în criza actuală. Nimeni,
niciodată, nu va învinge credința voastră, iubiți frați, și noi credem că Dumnezeu ne va
înapoia într-o zi bisericile noastre. Cu cât încearcă mai mult cei violenți să ocupe locurile de

138
cult, cu atât ei se separă mai mult de Biserică. Ei susțin că reprezintă Biserica, dar în realitate
ei sunt aceia care sunt la rândul lor dați afară din ea și rătăcesc drumul. Chiar când catolicii
credincioși tradiției sunt reduși la o mână de persoane, ei sunt cei care constituie adevărata
Biserică a lui Isus Cristos”.

Referirea la Sfântul Atanasie nu este întâmplătoare. De fapt, el anticipează trăsăturile celui care
va trebui să guverneze Biserica catolică pe parcursul ultimei persecuții, aceea a anticristului.
Cardinalul Carlo Caffara, unul dintre semnatarii acelor Dubia, cu puțin înainte de a muri (6
septembrie 2017), a folosit expresii foarte importante, potrivit celor spuse de preotul care l-a
spovedit înainte de moarte: “apostolii erau doisprezece și Domnul va reîncepe cu puțini.
Închipuie-ți suferința Sfântului Atanasie care rămase singur să apere adevărul din dragoste
pentru Cristos, pentru Biserică și pentru oameni. Trebuie să avem credință, speranță și tărie”.

În aparițiile Sfintei Fecioare în Ecuador, în secolul al XVII-lea, cunoscute ca Maica Domnului

a Bunului Succes, este profețită, pentru timpul confruntării finale, figura unui înalt prelat, care
va trebui să guverneze Biserica cu tărie și curaj; el va fi un alt Cristos, chemat să-l înfrunte pe
anticrist. Și tot poporul catolic va privi la el ca la stânca sigură. Viziunea profetică, de altfel, se
potrivește în mod perfect cu catalogul monahului medieval Malachia, care a alcătuit lista
papilor până la întoarcerea lui Cristos. După Gloria Olivae, care-i este atribuit lui Benedict al
XVI-lea, va urma un ultim pontif, Petrus Romanus, care va trebui să guverneze Biserica în
timpul ultimului, marelui necaz, adică în timpul anticristului. Ecaterina Emmerich oferă detalii
în legătură cu acest nou Atanasie care, urmându-i lui Benedict al XVI-lea, va conduce Biserica
catolică, rămasă între timp o mică rămășiță. Mistica germană zice că el va proveni dint-un ținut
nu mult sub Roma (deci, probabil un italian), va fi de origine nobilă, va avea sub cincizeci de
ani, și se va îmbrăca în roșu (probabil indiciul unui martiriu moral și, poate, fizic). El va pregăti
victoria Mariei și triumful Inimii ei Neprihănite împotriva ferocilor dușmani ai Bisericii. Așa
cum la Lepanto, în bătălia din 7 octombrie 1571, și apoi la Viena în 12 septembrie 1683,
creștinii învinseră puternica armată islamică în numele Mariei, invocată ca “Sacra
Generalissima” (nume ales de Ferdinand al II-lea, bunicul împăratului Austriei, Leopold I), tot

139
așa, încă o dată, va fi chiar Ea, Sfânta Fecioară, cea care va obține eliberarea tronului lui Petru
și victoria Bisericii împotriva dușmanului.

Între timp noi rezistăm întru adevăr.

LINKURI

CAPITOLUL I

https://www.youtube.com/watch?v=go3qAqcev3M

CAPITOLUL II
https://www.youtube.com/watch?v=Xb44ljd0YYU

https://www.youtube.com/watch?v=aMAQEBQ_RMU

https://www.lastampa.it/blogs/2014/12/02/news/team-bergoglio-ivereigh-scrive-1.37276268/amp/

http://ilsismografo.blogspot.com/2014/12/vaticano-p.html

https://www.youtube.com/watch?v=uAVBwQu3cfs

https://www.aldomariavalli.it/2018/08/26/caso-mccarrick-il-papa-sapeva-ecco-perche-deve-dimettersi/

https://gloria.tv/post/tzvwyZ8WPDZR2iG7XFyyLxyHX

https://www.youtube.com/watch?v=4hu9DgtxOPY

https://www.antoniosocci.com/sullinvalidita-dellelezione-di-bergoglio/

https://www.trgmedia.it/Socci-chiede-scusa-a-Papa-%20Bergoglio-quot-Usato-toni-e-parole-

140
 sbagliate-quot-dice-%20il-direttore-del/news-115028.aspx

https://www.fromrome.info/category/chronology-of-reports-on-team-bergoglio/ (acest site este

in engleza)

https://www.facebook.com/radiodominanostra/
https://www.youtube.com/channel/UCzu-HxEny_ACGiCMJJcVc1A/featured
https://www.marcotosatti.com/2020/01/02/scomunicati-tre-eremiti-scozzesi-criticavano-il-papa/
https://m.facebook.com/radiodominanostra/photos/a.1753572698221317/2503760596535853/?
type=3&source=57&__tn%20=EH-R
https://www.youtube.com/watch?v=ihdBoguL3sU
http://www.vatican.va/content/benedict-xvi/la/speeches/2013/february/documents/hf_ben-
xvi_spe_20130211_declaratio.html
https://www.youtube.com/watch?v=SHfqWrriji0
https://www.youtube.com/watch?v=-XTUjp34F4U&t=38s
https://www.youtube.com/watch?v=WLN7DsxRatQ
https://www.michelesantoro.it/2013/06/giallo-vaticano-lo-speciale-servizio-pubblico/
https://www.repubblica.it/2006/11/sezioni/esteri/benedettoxvi-10/volantini-manifesto/volantini-
manifesto.html
https://www.maurizioblondet.it/ratzinger-non-pote-ne-vendere-ne-comprare/
https://www.corrierece.it/notizie-cronaca/2012/02/11/speciale-vaticano-il-complotto-di-morte-
2.html
https://www.vatican.va/content/benedict-xvi/it/audiences/2012/documents/hf_ben-
xvi_aud_20120530.html
https://www.liberoquotidiano.it/articolo_blog/blog/andrea-cionci/23298928/silenzio-declaratio-
rinuncia-papa-benedetto-ratzinger-cei-insulti-fra-bugnolo-munus-ministerium-invalidita-diritto-
canonico.html
https://www.liberoquotidiano.it/articolo_blog/blog/andrea-cionci/23247982/benedetto-xvi-ratzinger-
rinuncia-bergoglio-declaratio-2013-dimissioni-abdicazione-munus-ministerium-bugnolo.html
https://www.fromrome.info/2020/06/10/clamorous-errors-in-the-latin-of-the-renunciation-2/
http://blog.messainlatino.it/2014/02/lettera-di-benedetto-xvi-tornielli.html
https://www.sabinopaciolla.com/ecco-il-testo-completo-delle-lettere-private-di-benedetto-xvi/

141
 https://www.marcotosatti.com/2018/08/18/dublino-meeting-famiglie-simboli-pagani-multicolori-
arcobaleno-sulle-casule-per-la-messa/
https://www.youtube.com/watch?v=f20HJRkLWqw
https://www.youtube.com/watch?v=D9tXaVPHXYQ
https://www.aldomariavalli.it/2019/01/04/francesco-e-quella-singolare-benedizione-senza-
benedizione/
https://www.firenzepost.it/2019/09/29/papa-francesco-inaugura-statua-barcone-dei-migranti-in-
piazza-san-pietro/
http://www.vatican.va/content/francesco/it/speeches/2018/september/documents/papa-
francesco_20180915_visita-palermo-giovani.html
https://gloria.tv/post/3o2kaJ7yrFkj3HGA7A6MppYw9
https://www.youtube.com/watch?v=4B9RiftgDT4
https://press.vatican.va/content/salastampa/it/bollettino/pubblico/2019/11/29/0943/01941.html
https://www.youtube.com/watch?v=_MOqpIXC0aU
https://www.youtube.com/watch?v=CbK2T8w-I5U
https://www.ilfattoquotidiano.it/2013/03/14/papa-francesco-contro-sfarzi-e-privilegi-ora-resta-sfida-
su-vatileaks-e-ior/530153/
http://blog.messainlatino.it/2019/05/sofia-il-papa-celebra-con-la-stola.html

CAPITOLUL III

https://cooperatores-veritatis.org/2018/04/07/foto-ed-audio-convegno-chiesa-cattolica-dove-vai/

https://www.youtube.com/watch?v=_7HOKxPksHs

https://www.marcotosatti.com/2019/11/28/il-conclave-del-2013-era-invalido-uno-studio-lo-afferma/

https://it.blastingnews.com/cronaca/2018/03/video/papa-francesco-linferno-non-esiste-e-lanima-e-
mortale-004893515.html

https://www.nytimes.com/2018/03/30/world/europe/pope-francis-hell-scalfari.html

142
 https://www.radiospada.org/2020/03/bergoglio-nuovo-libro-dio-e-difettoso-ha-malattia-della-
misericordia-giudizio-universale-sara-abbraccio/

http://chiesaepostconcilio.blogspot.com/2019/11/esclusivo-la-nuova-preghiera-di.html

https://www.notiziecristiane.com/francesco-gesu-non-era-un-pulito-gesu-fa-un-po-lo-scemo/

http://www.unavox.it/ArtDiversi/DIV3283_Sosa-Laprida_Francesco_oltreggia_Maria.html

http://www.vatican.va/content/francesco/it/cotidie/2017/documents/papa-francesco-
cotidie_20170404_nel-segno-della-croce.html

https://anticattocomunismo.wordpress.com/2017/04/06/gesu-si-e-fatto-diavolo-lultima-bestemmia/

https://www.youtube.com/watch?v=K_uHXROnWv4

https://www.youtube.com/watch?v=SKtvpz1TxsU

https://www.gionata.org/la-chiesa-col-grembiule-e-il-papa-a-rebibbia-lava-e-bacia-i-piedi-a-una-
trans/

https://www.youtube.com/watch?v=pUH6zvDT5Ng

https://www.panorama.it/video/news/papa-francesco-bacia-piedi-leader-sudan-sud

https://www.antoniosocci.com/gesu-non-era-dio-lo-avrebbe-detto-bergoglio-a-scalfari-riferisce-
scalfari-e-il-vaticano-invece-di-smentire-categoricamente/

https://mirabilissimo100.wordpress.com/tag/eugenio-scalfari/

https://www.paroladivita.org/Chiesa/Papa-Francesco-Cristo-risorto-e-un-fatto-storico

143
 http://www.unavox.it/ArtDiversi/DIV2400_Miles_Christi_Due_note_su_Papa_Bergoglio.html

https://www.youtube.com/watch?v=E9ZX9iaokpo
https://www.toscanaoggi.it/Vita-Chiesa/Papa-Francesco-udienza-a-Bambin-Gesu-Non-ho-una-
risposta-alla-morte-dei-bambini

https://twitter.com/kattolikamente/status/1209198598107385861

https://www.youtube.com/watch?v=UXOR1VEi1Mw

https://www.antoniosocci.com/ma-la-sola-certezza-di-papa-bergoglio-e-che-non-esiste-un-dio-
cattolico-sue-testuali-parole/

https://sites.google.com/site/controlapostasia/home/bergoglio-postata-afferma-che-tutte-le-religioni-
sono-vere

https://www.youtube.com/watch?v=-Nisaric7sk

https://www.vaticannews.va/it/papa/news/2020-05/giornata-preghiera-papa-coronavirus.html

https://video.repubblica.it/edizione/napoli/napoli-preghiere-e-balli-etnici-in-duomo-per-l-assunta/
365601/366153

https://palermo.gds.it/video/multimedia/2017/01/07/palermo-servito-in-cattedrale-un-pranzo-per-
250-poveri-aa326d12-8c15-4471-bfdc-d86e6e53fab3/

https://www.youtube.com/watch?v=rTErbiOBJC8

https://www.youtube.com/watch?v=33UiicoNf2A

https://www.antoniosocci.com/bergoglio-nel-giorno-della-madonna-fatima-oscurata-entrare-
trionfalmente-vaticano-la-statua-lutero-piu-grande-eretico-un-santo-la-notte-h/

144
 https://www.ilmessaggero.it/primopiano/vaticano/
papa_francesco_martin_lutero_mueller_vaticano_teologi_protestanti_polemiche-3414282.html

http://www.vatican.va/content/francesco/it/homilies/2016/documents/papa-
francesco_20161031_omelia-svezia-lund.html
https://www.nev.it/nev/2015/11/16/dialogo-visita-di-papa-francesco-alla-chiesa-luterana-di-roma/

https://www.lastampa.it/vatican-insider/it/2016/06/17/news/quel-buon-pastore-che-prende-giuda-
sulle-spalle-1.34989145

https://www.youtube.com/watch?v=Y2bs9c74SAc

https://www.youtube.com/watch?v=Y2bs9c74SAc&t=8s

https://www.youtube.com/watch?v=cjZb_fZtV9k

https://www.youtube.com/watch?v=UTpDykRzYE0

https://www.corriere.it/cultura/17_novembre_22/papa-francesco-quando-pregate-dite-padre-
nostro-rizzoli-lev-9179bfc8-cf9f-11e7-a1da-9278adb4d756.shtml
https://www.vaticannews.va/it/papa/news/2020-09/papa-francesco-carlo-petrini-libro-terrafutura-
laudato-si-creato.html

https://www.youtube.com/watch?v=nmfNIhDmvBo

http://www.vatican.va/content/francesco/it/speeches/2018/december/documents/papa-
francesco_20181221_dipendenti-vaticani.html

https://www.sabinopaciolla.com/la-beata-vergine-maria-e-solo-donna-madre-e-discepola-o-anche-
corredentrice/

https://www.vatican.va/content/pius-xii/it/encyclicals/documents/hf_p-xii_enc_11101954_ad-

145
 caeli-reginam.html
https://cronicasdepapafrancisco.com/2019/12/31/tonteras-i-dogmi-mariani-secondo-papa-
francesco/

https://www.vaticannews.va/it/vaticano/news/2020-06/papa-francesco-tre-nuove-invocazioni-
litanie-lauretane-roche.html

http://chiesaepostconcilio.blogspot.com/2016/06/spaemann-anche-nella-chiesa-ce-un.html

https://mirabilissimo100.wordpress.com/2019/12/24/don-minutella-lo-schifo-del-natale-eretico-di-
enzo-bianchi/

https://www.105.net/news/tutto-news/225295/suora-in-tv-la-madonna-non-era-vergine-e-normale-
fare-sesso.html

http://www.vatican.va/content/john-paul-ii/it/audiences/1996/documents/hf_jp-
ii_aud_19960828.html

http://www.vatican.va/content/francesco/it/apost_exhortations/documents/papa-
francesco_esortazione-ap_20200202_querida-amazonia.html

https://www.sabinopaciolla.com/papa-francesco-sta-pensando-di-introdurre-il-peccato-ecologico-
nel-catechismo/

http://www.unavox.it/ArtDiversi/DIV3245_Mons_Vigano_Intervista_sul_Sinodo_6.11.2919.html

https://press.vatican.va/content/salastampa/it/bollettino/pubblico/2020/07/20/0391/00886.html
https://www.youtube.com/watch?v=eWFQggOP2Gc

https://www.sabinopaciolla.com/video-questa-mattina-nei-giardini-vaticani-i-leader-indigeni-
dellamazzonia-hanno-offerto-preghiere-per-la-terra/
https://www.youtube.com/watch?v=3Oi5YM-5VZs&t=186s

146
 https://www.youtube.com/watch?v=CfPjO2Wi7Zc

https://www.youtube.com/watch?v=aZCpFTBRyK4

https://www.youtube.com/watch?v=aNAVo0HwxVE

https://www.avvenire.it/chiesa/pagine/vescovo-pachamama

https://lanuovabq.it/it/in-quei-riti-ce-il-diavolo-parola-di-vescovo-amazzonico

https://www.youtube.com/watch?v=p_dU9ha6Xb8

https://palermo.gds.it/video/multimedia/2017/01/07/palermo-servito-in-cattedrale-un-pranzo-per-
250-poveri-aa326d12-8c15-4471-bfdc-d86e6e53fab3/

https://panamazonsynodwatch.info/it/2019/11/06/alexander-tschugguel-il-giovane-maccabeo-che-ha-
gettato-nel-tevere-gli-idoli-della-pachamama/

https://www.ilfattoquotidiano.it/2019/10/25/roma-papa-francesco-chiede-perdono-per-le-statue-
indigene-rubate-e-gettate-nel-tevere/5533464/

https://www.vaticannews.va/it/vaticano/news/2019-10/newman-statuette-gettate-tevere-editoriale-
tornielli.html

https://www.youtube.com/watch?v=hUjOxWnIh5A

https://www.lastampa.it/vatican-insider/it/2020/01/01/news/francesco-chiede-scusa-per-aver-perso-
la-pazienza-con-una-donna-che-lo-strattonava-ho-dato-un-cattivo-esempio-1.38277165

https://www.iltimone.org/news-timone/questi-non-sai-che-casino-ci-combinano-il-retrosce/

https://gloria.tv/post/DghVn893zeAd3GA2GEnPMUYco

147
 https://www.ilfattoquotidiano.it/2017/09/01/papa-francesco-ho-consultato-una-psicanalista-ebrea-
per-sei-mesi-la-rivelazione-in-un-libro/3830210/

https://www.lastampa.it/vatican-insider/it/2011/06/22/news/il-papa-debole-di-nanni-moretti-
1.36959478

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=174860540417654&id=1736683333243587
https://www.aldomariavalli.it/2017/11/05/quel-miracolo-eucaristico-di-buenos-aires/

https://www.vaticano.com/miracolose-traslazioni-della-santa-casa-nazareth-loreto-3/

https://www.vaticano.com/cancellata-la-festa-per-la-traslazione-miracolosa-della-sacra-casa-di-
loreto/
https://www.youtube.com/watch?v=EWw2pXTSPzk

https://www.ilmattino.it/primopiano/vaticano/
madonna_superstar_il_papa_invia_un_ispettore_a_medjugorje-2254450.html

https://www.lastampa.it/vatican-insider/it/2019/01/27/news/francesco-ai-giovani-di-panama-maria-
e-l-influencer-di-dio-1.33677482

https://www.lastampa.it/cronaca/2017/05/22/news/medjugorje-la-madonna-non-e-un-ufficio-
telegrafico-che-manda-sempre-messaggi-1.34599774

https://it.aleteia.org/2018/11/02/chiara-amirante-papa-francesco-mi-ha-detto-ho-salvato-io-
madonna-medjugorje/

https://www.lastampa.it/vatican-insider/it/2018/07/23/news/hoser-il-papa-mi-ha-inviato-a-
medjugorje-per-assicurare-una-guida-stabile-1.34033819

https://www.agensir.it/chiesa/2020/08/03/papa-francesco-appello-ai-giovani-a-medjugorje-scoprire-
un-altro-modo-di-vivere-no-alla-cultura-del-provvisorio/

https://www.marcotosatti.com/2017/10/17/amoris-laetitia-i-vescovi-polacchi-in-un-documento-

148
 dicono-no-alleucarestia-a-divorziati-risposati-e-conviventi/

CAPITOLUL IV

http://www.vatican.va/content/john-xxiii/it/speeches/1962/documents/hf_j-
xxiii_spe_19621011_opening-council.htmlaultlogin.html?resource=%2Fcontent%2Fjohn-xxiii
%2Fit%2Fspeeches%2F1962%2Fdocuments%2Fhf_j-%2520xxiii_spe_19621011_opening-
council.html&$$login$$=%24%24login%24%24

http://www.vatican.va/content/paul-vi/it/homilies/1972/documents/hf_p-vi_hom_19720629.html

https://www.avvenire.it/attualita/pagine/50-anni-di-avvenire-l-attentato-a-papa-wojtyla

https://it.aleteia.org/2016/05/12/attentato-wojtyla-giovanni-paolo-fatima-1982/

http://www.latheotokos.it/programmi/PAPI_FATIMA/giovanni-paolo-ii-e-fatima.html

https://www.corriere.it/Primo_Piano/Spettacoli/2006/11_Novembre/21/fatima.html

https://donluciodabbraccio585113514.wordpress.com/2019/09/29/intervista-a-san-giovanni-paolo-
ii-durante-la-sua-visita-a-fulda-germania-1980/

https://www.vatican.va/content/dam/wss/roman_curia/congregations/cfaith/documents/
rc_con_cfaith_doc_20000626_message-fatima_it.html

https://www.avvenire.it/chiesa/pagine/ratzinger-segreto-di-fatima-interamente-rivelato

https://www.youtube.com/watch?v=bo9Uch_CqfM

http://chiesaepostconcilio.blogspot.com/2017/03/fatima-il-terzo-segreto-permane-il.html

http://nullapossiamocontrolaverita.blogspot.com/2013/11/fosse-solo-quello-lantipapa-e-i-suoi.html

https://www.lanuovabq.it/it/nuova-rivelazione-su-fatima-lapostasia-nella-chiesa

https://profezie3m.it/ptm_lasal.htm

149
 https://it.aleteia.org/2018/01/17/sorprendente-rivelazione-di-papa-leone-xiii-ho-visto-i-demoni-e-ho-
sentito-i-loro-bisbigli/

https://it.aleteia.org/2018/10/25/papa-leone-xiii-preghiera-originale-san-michele/

http://www.jesusmariasite.org/it/bruno-cornacchiola-segreto-delle-tre-fontane-terremoto-globale-iii-
guerra-mondiale-stranieri-invadono-italia/

https://profezie3m.altervista.org/ptm_profx_emmerich.htm

http://alfredodecclesia.blogspot.com/2019/10/padre-pio-allesorcista-g-amorth-verra.html

https://benedettoxviblog.wordpress.com/2020/04/15/il-cardinale-joseph-ratzinger-nel-1985-pose-
all-indice-tutti-gli-scritti-di-maria-valtorta-dichiarandoli-vita-di-gesu-malamente-romanzata/

http://www.valtortamaria.com/operaminore/quaderno/1/manoscritto/12/9-dicembre-1943

https://profezie3m.it/mes_gobbi.htm#I%20messaggi%20di%20carattere%20profetico/escatologico

http://www.madonnadelpino.altervista.org/

http://chiesaepostconcilio.blogspot.com/2015/11/mons-fulton-sheen-il-falso-profeta-e.html

https://www.iltimone.org/news-timone/12-trucchi-dellanticristo-secondo-fulton-sheen/

https://www.ilgiornale.it/news/cronache/ultime-parole-caffarra-signore-non-abbandoner-mai-sua-
chiesa-1438939.html

https://profezie3m.it/archivio/MadonnaBuonSuccesso.htm

https://www.antoniosocci.com/una-sorprendente-scoperta-sullantica-profezia-di-malachia-relativa-
ai-papi-parla-dei-nostri-anni-facendo-i-nomi/

150
1 2

3 4 5

8
9a 9b 10a 10b

11 12 13 14

15d

15a 15b 15c 15e

16 17 18 19a
19b 19c 19d

21

19e 20 22

23 24 25

26 27
 29

28 30

32

31

33

34

35 36 37
38 39a

39b 39c

40 41

42 43 44
45a 45b

45c 45d

45e 45f

45g 45h
45i 45l

47

46 48

49 50a
50b 51 52

53b
53a

54b

54a 54d 54c

56

55

57 58