Sfântul Ciprian al Cartaginei

Despre unitatea Bisericii universale

Despre condiţia muritoare a omului
Colecţia CREDINŢA ORTODOXĂ
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI
DESPRE UNITATEA BISERICII UNIVERSALE
DESPRE CONDIŢIA MURITOARE A OMULUI
SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI
DESPRE UNITATEA BISERICII UNIVERSALE
DESPRE CONDIŢIA MURITOARE A OMULUI
CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Studiu introductiv de prof. Nicolae CHIŢESCU Traduceri din limba latina de Pr. prof. Alexandru
I. STAN şi Adina Roşu Note de Pr. prof. Alexandru I. STAN şi Ierom. Policarp PÎRVULOIU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ BUCUREŞTI -2013
Ediţie îngrijită de către Departamentul de carte patristică al Editurilor Patriarhiei Române
Redactor coordonator: Ierom. dr. Policarp PÎRVULOIU Redactori: Mircea Adrian BĂICULESCU,
Florin FILIMOM Tehnoredactare: Aurelia DROATIA Coperta: Florin LEOMTE
Colecţia „Credinţa ortodoxă"
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIPRIAN, sfânt
Despre unitatea Bisericii universale trad. şi note de pr. prof. dr. Alexandru I. Stan. Despre
condiţia muritoare a omului
trad. de Adina Roşu: note de ierom. dr. Policarp Pîrvuloiu Sfântul Ciprian al Cartaginei; carte
publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române; studiu introd. de Nicolae Chiţescu. bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, 2013 ISBN 978-973-616-267-1
I. Stan, Alexandru I. (trad.)
II. Roşu, Adina-Voichiţa (trad.)
III. Pîrvuloiu, Policarp
IV. Chiţescu, Nicolae (pref.)
V. Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
2(100)
2
© 2013
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ ISBN
978-973-616-267-1
NOTĂ EDITORIALĂ
De-a lungul Antichităţii, Africa a cunoscut un prestigiu ascendent, culminând cu măreţia
imperiului maritim cartaginez, nimicit de romani în 146 î.Hr., când se întemeiază şi provincia
romană Africa, împărţită la rândul ei în alte patru provincii, reşedinţa fiind în Cartagina,
capitala provinciei Africa Proconsularis.
Originea creştinismului african, potrivit tradiţiei patristice, este apostolică. Sfântul Apostol
Marcu a fost cel care a evanghelizat Alexandria şi de aici creştinismul s-a răspândit în întreaga
Africă de Nord.
Apogeul prosperităţii este atins în timpul dinastiei Severilor şi Antoninilor, când, pe deplin
romanizată, Cartagina rivaliza cu Roma în bogăţie şi rafinament intelectual, beneficiind în
particular de solicitudinea imperială, datorită originii africane a acestei dinastii.
Amfiteatrele, termele, teatrele, şcolile, scriitori ca Apuleius şi Macrobius, gramatici ca
Sidonius Apollinaris, anonimul autor al lucrării Appendix Probi, retori ca Fronto (educatorul
lui Marcus Aurelius) vor face din Cartagina al treilea oraş al imperiului şi a doua capitală
culturală după Roma.
Dar adevărata grandoare a Cartaginei o va da creştinismul, dacă menţionăm că începuturile
literaturii latine creştine sunt în Africa romană. Scriitorilor de aici le revine meritul de a
6
fi introdus limba latină în Biserica occidentală şi de a fi creat opere valoroase care stau la
temelia teologiei apusene. în plus, majoritatea părinţilor latini din Biserica primară sunt
africani: Tertulian, Minucius Félix, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Commodianus, Hovatianus,
Arnobius, Lactantius, Fericitul Augustin. Aşadar, pentru primele veacuri d.Hr., Cartagina
reprezintă un centru al creştinismului mai puternic şi mai înfloritor decât Roma.
în acest panteon remarcabil al teologilor creştini, se remarcă figura Sfântului Ciprian al
Cartaginei. După opera de „fondator al teologiei occidentale" a lui Tertulian, după furtunoasa
lui personalitate, expresie tipică a creştinismului nord-african, înclinat către martiriu, asceză şi
fuga mundi, în istoria Bisericii creştine se individualizează personalitatea de păstor de suflete
echilibrat a Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei, cel care va prelua şi valorifica opera
magistrului său Tertulian, care avusese o existenţă zbuciumată şi dramatică. Sfântul Ciprian a
fost însă un om providenţial, înălţat de Dumnezeu la treapta episcopală într-o vreme de grele
încercări pentru creştinismul nord-african. La jumătatea veacului al III-lea d.Hr., Biserica
creştină traversa nu doar crâncena persecuţie dezlănţuită de împăratul Decius, ci se confrunta şi
cu o cumplită epidemie de ciumă.
Fără îndoială, Biserica a dat şi martiri, însă numeroşi au fost cei care au apostaziat.
Totodată, ereticii care mişunau în cosmopolita Cartagină provocau serioase probleme Bisericii.
La

7
fel şi diversele mişcări schismatice (ca montaniştii şi tertulianiştii). Existau polemici între
teologii creştini, ca şi între scaunele episcopale ale vremii (Roma, Alexandria), despre
validitatea tainelor ereticilor şi despre modul reprimirii apostaţilor în Biserică. în general,
Africa Proconsulară a fost faimoasă în toată Antichitatea târzie pentru efervescenţa unică a
mişcărilor extremiste şi fanatice (de la montanism până la circumcelliones şi donatişti).
Totodată, plaga ciumei făcea ravagii atât printre păgâni, cât şi printre creştini. Aceştia din urmă
erau acuzaţi că au atras mânia lui Dumnezeu pentru că au părăsit cultul zeilor tradiţionali.
Profitând de situaţie, diverse mişcări apocaliptice prevesteau iminentul sfârşit al lumii.
în acest context zbuciumat îşi desfăşoară activitatea Sfântul Ciprian. Marele Părinte al
Bisericii a oferit răspunsuri geniale, insuflate de Sfântul Duh, la toate aceste probleme, prin
viaţa, faptele şi scrierile sale.
în cele ce urmează oferim publicului două asemenea mici tratate ale sale, de o mare
însemnătate însă pentru teologia creştină. Primul, Despre unitatea Bisericii universale, acum
într-o nouă traducere românească, este o operă fundamentală pentru eclesiologia creştină şi
poate fi rezumat în cele două celebre sintagme ale sale care îşi au originea în acest tratat (fiind
de fapt reformularea unor expresii ale lui Tertulian): „nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu
drept Părinte dacă nu are Biserica drept mamă" şi „în afara Bisericii nu există mântuire".
8
Celălalt tratat, inedit, Despre condiţia muritoare a omului (sau Despre ciumă), oferă
preţioase sfaturi despre cum trebuie să se raporteze un creştin în faţa suferinţei, a bolii şi a
morţii sale, precum şi a celor dragi.
Actualitatea lor este evidentă, Biserica creştină fiind mereu confruntată cu probleme
similare; scrierile patristice constituie preţioase izvoare de învăţătură şi putere în înfruntarea
prigoanelor venite din partea lumii, a diavolului şi a păcatelor şi patimilor noastre.
Avertismentul Sfântului Ciprian este mereu valabil: „Nu poate fi adulteră logodnica lui
Hristos. Ea este neatinsă şi castă: cunoaşte o singură casă, păzeşte sfinţenia unui singur iatac cu
o sfială feciorelnică. Ea ne păstrează pe noi lui Dumnezeu, îi sorteşte împărăţiei pe fiii pe care
i-a născut. Oricine s-a separat de Biserică se uneşte cu adultera, se izolează de făgăduinţele
Bisericii; şi cine părăseşte Biserica lui Hristos nu va ajunge la răsplătirile Lui: este străin, este
nelegiuit, este duşman. Deja nu-L mai poate avea pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de
mamă. Dacă a putut scăpa cineva în afara corăbiei lui Noe, va scăpa şi cine se va fi aflat în afara
Bisericii" (Despre unitatea Bisericii universale, VI).
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
STUDIU INTRODUCTIV1
Viaţa Sfântului Ciprian ne este foarte bine cunoscută după convertirea lui la creştinism prin
documentele de prim ordin ca Epistolele sale, Viaţa sa, scrisă de diaconul său, Pontius, şi
Actele proconsulare ale martiriului său, la care se adaugă informaţii şi caracterizări scurte din
operele lui Lactantius, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin şi Cassiodor.
Fiu al unui bogat păgân, primeşte o educaţie aleasă şi o foarte bună formaţie intelectuală,
devenind mare retor al timpului său în Cartagina. născut pe la anul 210, se converteşte către
245, având după aceea, ca preot şi episcop, o activitate scurtă, dar extraordinar de rodnică
pentru Biserică2. Convertirea sa este atribuită de Pontius influenţei binefăcătoare a unui preot
venerabil, Caecilian, pe care Sfântul Ciprian îl va pomeni totdeauna ca pe „părintele vieţii sale
noi". Experienţa sa profundă trăită cu prilejul trecerii la creştinism o descrie în micul
1
Studiu preluat din vol. Apologeţi de limbă latină, col. PSB 3, trad. Micolae Chiţescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, introd., note şi indici Micolae
Chiţescu, Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1981, revizuit, cu bibliografia actualizată.
2
Fulbert CAYRE, Précis de Patrologie, vol. 1, Paris, Tournai-Rome, 1927, p. 244.
10
tratat Către Donatus. Apoi, potrivit poruncii Domnului, vinde o bună parte a averii sale, o
împarte săracilor, se preoţeşte după doi ani, pentru ca, după alţi doi (în 249), să fie făcut
episcopul Cartaginei.
Din acel moment, viaţa lui devine o luptă, asemenea aceleia a lui Tertulian, de a cărui
influenţă culturală şi duhovnicească a fost dominat, viaţă încununată cu martiriul său public.
Căci, într-o lume păgână unde Biserica creştină era persecutată de păgâni prigoana lui Decius
din vremea sa fiind una dintre cele mai groaznice din istoria creştinismului -, au fost nesfârşite
disputele între creştinii înşişi şi schismele privitoare la cei căzuţi în păcatul apostaziei, în faţa
primejdiei morţii. în această lume cu credinţă puternică, dar căreia întâmplările năprasnice din
timpul ei precum prigoanele, apoi ciuma şi alte nenorociri îi puneau probleme cu totul noi.
Sfântul Ciprian s-a dovedit a fi un adevărat episcop ortodox, un conducător foarte abil,
cumpănit şi, în acelaşi timp, nuanţat şi autoritar, după cazuri şi împrejurări. Este unul dintre
ierarhii Antichităţii care n-au ezitat să se opună Romei, spulberând astfel şi el cu fapta şi cu
condeiul existenţa unui pretins „primat papal" în epoca patristică.
Trăind ca un adevărat candidat la moarte într-o epocă în care creştinii au fost supuşi, într-un
scurt interval, la două prigoane groaznice a lui Decius şi a lui Valerian -, s-a spus, şi pe drept
cuvânt, că el nu cunoştea în afară de bogata literatură latină veche, profană, decât Biblia şi
scrierile
11
lui Tertulian, care i-au fost sprijin şi întărire în marşul său către moarte: Da magistrum zicea el,
când cerea una dintre cărţile marelui înaintaş pentru lectura sa zilnică, alături de Scripturile
sfinte3.
Despre viaţa lui înainte de venirea la Hristos n-a dat detalii nici în Epistola către Donatus,
unde descrie prefacerea înnoirii vieţii în Iisus Hristos, cu excepţia câtorva formule vagi, spre
deosebire de Fericitul Augustin de mai târziu.
 Trecerea la creştinism nu s-a manifestat în scrierile sale prin izbucniri pasionate, ca acelea
ale lui Tertulian ori Fericitul Augustin, ci prin moderaţie şi tenacitate, hotărârile luate odată în
ce priveşte viaţa sa fiind definitive şi duse într-o linişte înspăimântătoare, oarecum, până la
moarte.
Autoritatea lui s-a manifestat pe nesimţite asupra colegilor săi africani încă de la începutul
episcopatului său, prin iradierea sa duhovnicească, prin tactul său şi prin năzuinţa continuă spre
unitatea Bisericii în credinţă şi acţiune, în aşa fel încât să poată face faţă prigoanei cu toate
forţele ei.
Grijilor li se datorează şi eforturile constante pe care le depune Sfântul Ciprian, alături de
colegiul episcopal din Africa, de mai multe ori în decursul vieţii sale, pentru aplanarea
schismelor şi conflictelor de tot felul. Acest colegiu, alcătuit până la sfârşit din o sută de
episcopi, reprezenta o mare putere centralizatoare, care
3
Pierre DE LABRIOIXE, Histoire de la littérature latine chrétienne, ed. a II-a, Paris, 1924, p.
178.
12
a crescut pe măsură ce numărul său se diminua prin moartea martirică a celor care o formau şi
care s-a desăvârşit ca autoritate unificatoare în scurtul răstimp de mai puţin de o decadă
(249-258), graţie influenţei şi activităţii extraordinare a celui care era numit în chiar actul său
martiric „papa Cyprianus".
în prima etapă a episcopatului său, caracterizată prin organizarea sistematică în imperiu,
sub împăratul Decius, a exterminării totale a creştinilor, prin obligaţia tuturor cetăţenilor de a
face dovada publică prin sacrificii aduse zeilor şi declaraţii că nu sunt creştini, conştiinţa
Sfântului Ciprian l-a obligat să se ascundă, pentru a sprijini duhovniceşte şi a conduce turma
risipită de groaza chinurilor şi a morţii impuse de păgâni, la mai puţin de un an de arhipăstorire.
Faptul acesta i-a adus la început reproşuri aspre din partea unor creştini înduhovniciţi, aşa cum
vedem din corespondenţa sa (Epistolele 8, 9, 20). Asistenţa sa duhovnicească, îndrumările sale
prin epistole, ca şi ajutorul său material, s-au dovedit însă a fi fost foarte necesare şi folositoare;
iar în problema acelor lapsi, care se lepădaseră de Hristos de formă, ca să-şi salveze viaţa, a
cerut autoritatea înaltei ierarhii pentru ca să se menţină adevărata cale de revenire la turma Lui:
pocăinţa, pe care viitorul sfânt martir a indicat-o de la început.
Scrierile sale, dintre care unele improvizate, poartă, evident, semnul preocupărilor practice
şi al purtării de grijă.
13
în cartea a cărei autenticitate este contestată de unii specialişti (ca Labriolle), intitulată Că
idolii nu sunt zei4. Sfântul Ciprian împrumutase din Apologeticum şi din Octavius, după
Scriptură, principalele idei pentru folosul său sufletesc şi al credincioşilor păstoriţi de el. Tot de
la Tertulian şi din Scripturi extrăsese punctele de vedere privitoare la Despre îmbrăcămintea
fecioarelor5. Următoarele două scrieri de mai târziu, Despre rugăciune şi Despre folosul
răbdării, vor imita şi titlurile cărţilor lui Tertulian, de unde s-a inspirat şi de care s-a folosit la
conceperea alor sale, de asemenea, pe temeiul scripturistic6.
Prigoana lui Decius a ridicat probleme grave, care i-au năpădit sufletul de tristeţe.
întorcându-se la Cartagina după Paşti, în 251, Sfântul Ciprian a convocat sinodul african, la
care au participat peste şaizeci de episcopi, pentru a restabili rânduiala privitoare la acei lapsi,
căzuţi de la credinţă prin lepădarea de Domnul. Tratatul său De Lapsis7, citit în faţa sinodului, a
fost aprobat în unanimitate de sinod: dintre cei căzuţi, unii păcătuiseră prezentând autorităţilor
păgâne un certificat (libellus) care atesta faptul că au sacrificat; aceştia erau primiţi din nou în
Biserică. Alţii însă care jertfiseră zeilor (sacrificaţi) trebuiau să
4
Quod idoli dii non sint, PL IV, 564-582.
5
De habitu virginum, PL IV, 440-464, luând ca model tratatul De virginibus velandis al lui
Tertulian.
 6
De oratione dominica, PL IV, 521-544 (la Tertulian fiind De oratione, şi De bono
patientiae, PL IV, 622-638.
7
PL IV, 463-494.
14
facă pocăinţă publică în Biserică toată viaţa, putând fi reprimiţi numai cu prilejul altei prigoane
ori în primejdie de moarte.
Acelaşi sinod i-a depus din treapta preoţiei pe Novatus şi Felicissimus, care întreţineau o
revoltă continuă în sânul Bisericii cartagineze de la alegerea sa ca episcop. Novatus se agitase,
de altfel, şi împotriva papei Cornélius cu prilejul alegerii acestuia, susţinându-l pe Novaţian.
în acelaşi timp şi cu un scop precis, Sfântul Ciprian a susţinut în faţa sinodului unitatea
Bisericii soborniceşti, citind un lung referat cu titlul De unitate catholicae Ecclesiae, din care se
vede clar că într-o Biserică nu poate fi decât un episcop şi că Bisericile sunt conduse de
adunarea episcopilor lor. Tulburările cauzate de alegerea papei Cornélius, ca şi de alte
împrejurări (ca disputa referitoare la botezul ereticilor), au prilejuit Sfântului Ciprian ocazia de
a se manifesta faţă de papă ca un coleg şi prieten care-i poate da sfaturi în această epocă
primară a Bisericii, care rămâne pentru ortodocşi exemplară din punctul de vedere al
colegialităţii episcopale8.
Izbucnirea unei epidemii teribile de ciumă a prilejuit Sfântului Ciprian scrierea unei
epistole pastorale, intitulată Despre condiţia muritoare a
8
Vezi din acest punct de vedere părerile unor teologi romano-catolici, precum profesorii
Adhémar D ALES, în: La Théologie de St. Cyprien, Paris, 1922, pp. 146-172; F. CAYRE, Précis
de Patrologie, vol. I, pp. 248-249, pe temeiul Epistolelor 44, 45, 47, 48, 51, 52, 57, 59 şi 60 ale
Sfântului Ciprian şi al Epistolelor 49 şi 50 ale papei Cornélius.
15
omului (De mortalitate). Dar, în acelaşi timp, în lucrarea sa apologetică Ad Demetrianum9, s-a
simţit dator să răspundă, asemeni lui Tertulian, adică violent, păgânilor precum retorul
Demetrianus -, care îi acuzau pe creştini că au atras pedeapsa zeilor, căzută asupra tuturor.
Alături de tratatele Că idolii nu sunt zei (amintit mai sus), Mărturiile către Quirinus, în care
Sfântul Ciprian îi aminteşte acestuia că Legea Veche a fost o călăuză spre Hristos şi că
profeţiile s-au împlinit în Cel care a adus omenirii Evanghelia, după care trăim o viaţă nouă în
Iisus Hristos, această scriere completează ciclul celor apologetice. în acelaşi timp, îndeamnă pe
credincioşi la milostenie în scrierea Despre fapte [bune] şi milostenie10.
Cu această scriere, el încheie ciclul celor pastorale, împreună cu tratatele amintite mai sus:
Despre îmbrăcămintea fecioarelor. Despre rugăciunea domnească. Despre folosul răbdării şi
Despre gelozie şi invidie11, în care condamnă cu asprime păcatele împotriva dragostei, care
caracterizează viaţa dumnezeiască, păcate care se manifestă adesea, zice Sfântul Părinte, şi
între membrii ierarhiei creştine.
Problema valabilităţii botezului ereticilor întorşi la Biserica-mamă a fost pusă pentru prima
dată de montanişti şi marcioniţi. Biserica era împărţită din acest punct de vedere: Roma,
Palestina şi Alexandria îi primeau pe eretici fără
9
PL IV, 543-564.
10
De opere et eleemosynis, PL IV, 601-622.
11
De zelo et Iivore, PL IV, 637-652.
16
să-i reboteze; Africa latină, Antiohia, Capadocia şi Cilicia, dimpotrivă, nu-l socoteau valabil.
Consultat în această privinţă, Sfântul Ciprian convoacă în anul următor (256) sinodul şi cei 71
de episcopi prezenţi au menţinut tradiţia africană, care a fost comunicată papei Ştefan printr-o
epistolă sinodală (Epistola 72 12). Acest punct de vedere va fi menţinut într-o nouă epistolă
(Epistola 73 13), dezvoltată pe larg împotriva unei scrieri anonime, care combătea rebotezarea
(De rebaptismate) şi care se crede că era epistola papei Ştefan adresată episcopilor Mauritaniei.
Un nou sinod, cu optzeci şi şapte de episcopi, s-a întrunit la 1 septembrie 256 şi a întărit
definitiv poziţia adoptată. Atunci papa Ştefan a intervenit energic, combătând-o pe temeiul
celeilalte tradiţii şi afirmând: „A nu se inova, ci a se ţine de tradiţiei", la care Sfântul Ciprian a
răspuns pe acelaşi ton, respingând pretenţiile papei de a-şi impune o sentinţă nejustificată, prin
Epistolele 74 şi 75, adresate către doi ierarhi14. Deşi papa l-a ameninţat cu excomunicarea,
Ciprian a menţinut tradiţia Bisericii africane, dovedind prin aceasta încă o dată inexistenţa
atestării primatului papal în opera episcopului cartaginez, idee susţinută de teologii
romano-catolici15.
12
PL III, 1050.
13
PL III, 1 183-1204.
14
Epistola 74 (PL III, 1128-1137) a fost adresată episcopului Pompea I, iar Epistola 75 (PL
III, 1153-1178), lui Firmilian al Cezareei; a fost aprobat de ambii ierarhi.
15
Vezi A. D ALES, La Théologie de St Cyprien, pp. 206-210, şi F. CAYRE, Précis de
Patrologie, vol. I, pp. 249-251.
17
Amintim că Biserica şi-a însuşit în decursul vremii punctul de vedere mai larg pentru înlesnirea
revenirii în sânul ei a fiilor depărtaţi de ea, în virtutea principiului iconomiei.
Sfârşitul Sfântului Ciprian era aproape. Abia la şase ani după prigoana lui Decius începu
aceea a lui Valerian. Ca urmare, sfântul a fost exilat în Curubis, de unde continuă să conducă
Biserica africană prin scrisori şi mesageri.
Acolo scrie el înălţătorul tratat Către Fortunatus16 bazat pe texte biblice, ca răspuns la
rugămintea acestui episcop de a descrie îndatoririle creştinilor în timpul persecuţiilor.
Admiratorul său, diaconul Pontius, care a descris viaţa şi moartea sa la câteva luni după
sfârşitul său glorios, pune valoarea personalităţii sale imediat după aceea a apostolilor. Actele
martiriului său ni s-au păstrat. Actele proconsulare ale lui Ciprian cuprind trei părţi: 1. procesul
verbal al interogatoriului lui Ciprian în faţa proconsulului Aspasius Paternus, urmat de exilul
lui la Curubis (30 august 257); 2. procesul verbal al celui de-al doilea interogatoriu în faţa
proconsulului Valerius Maximus şi condamnarea la moarte, fiind executat la 14 septembrie
258; 3. istorisirea execuţiei săvârşită la Villa Sexti, lângă Cartagina17.
Iată ultimul fragment al dialogului Sfântului Ciprian cu proconsulul: „«Tu eşti Thascius
Cyprianus?» Episcopul Ciprian răspunde: «Eu sunt». Proconsulul Galerius Maximus continuă:
«Tu te-ai
16
Ad Fortunatum, PL IV, 651-676.
17
P. DE LABRIOLLE, Histoire de la littérature..., p. 184.
18
arătat drept conducător al oamenilor fărădelege?» Episcopul Ciprian răspunse: «Da, eu.
Proconsulul Galerius Maximus continuă: «Preasfinţii împăraţi îţi poruncesc să sacrifici».
Episcopul Ciprian zise: «Nu o voi face nicidecum». Galerius Maximus îi spuse: «Gândeşte-te
bine la tine!» Episcopul Ciprian răspunse: «Fă ce ţi s-a poruncit! într-un caz atât de drept nici
nu e nevoie să deliberezi». Atunci Galerius Maximus, cerând părerea consiliului său, dădu cu
amărăciune şi părere de rău sentinţa în aceste cuvinte: «Ai trăit multă vreme într-un spirit fără
de lege şi ţi-ai făcut mulţi complici în nefericita ta conspiraţie. Ţi i-ai făcut duşmani pe zeii
Romei şi nişte sfinte legi şi nici evlavioşii şi prea sacrii prinţi, auguştii Valerianus şi Gallianus,
nici nobilul Cezar Valerianus n-au putut să te aducă la practicarea cultului lor. De aceea,
convins că eşti autorul şi iniţiatorul celor mai oribile crime, vei servi ca exemplu celor pe care
i-ai atras în acţiunea ta criminală: moartea ta va sancţiona legea». Şi, spunând aceste cuvinte,
citi sentinţa de pe tăbliţe: «Ordonăm ca Thascius Cyprianus să piară prin sabie!» Episcopul
Ciprian zise: «Mulţumim lui Dumnezeu!» [...] îmbrăcat în unica sa haină de in, el îngenunche
şi păstră un minut de tăcere. Apoi porunci să i se dea gâdelui 25 de monezi de aur. Credincioşii
întindeau în jurul lui pânze ca să adune sângele. Şi-a legat el însuşi legătura pe ochi, porunci
să-i lege mâinile un preot şi un ipodiacon şi primi în fine lovitura de moarte..."18.
18
Joseph TIXERONT, Mélanges de Patrologie et dHistoire des dogmes, Paris, 1921, pp.
207-208.
19
Sfântul Ciprian a rămas pentru posteritate drept conducătorul ideal pentru epoca lui şi
exemplu pentru alte epoci. Discipol al lui Tertulian, care domina epoca, s-a deosebit de el prin
caracterul său. „Ce deosebire între ascetul nestăpânit care a fost Tertulian şi acest suflet loial şi
adevărat în esenţă! Ciprian a avut calităţile de inimă care leagă, cheamă simpatia: vreau să spun
mila, prudenţa, gustul de ordine, de armonie, de pace"19. Chipul senin şi care radia bucurie
creştină al conducătorului a fost deseori pus în contrast cu cel întunecat şi furtunos al marelui
apărător al celor închinaţi morţii nedrepte. „Niciodată", scrie Cayré, „n-a existat un suflet mai
sobornicesc"20. „Toate eforturile năzuiau să realizeze prin cuvânt şi acţiune acel sacramentum
unitatis, forma esenţială a adevăratului creştinism"21. S-a reliefat profunda sa cultură clasică, cu
multe reminiscenţe de expresii şi stil din Cicero şi Vergilius, rămânând unul dintre clasicii
creştini şi ajungând, fără greutate, la o mare artă în alegerea cuvintelor şi armonia sunetelor în
fraze lungi şi foarte bine stilizate. S-a spus, de asemenea, că, fiind mai puţin elegant decât
Minucius Félix, a plăcut mult prin umanul simplu şi sincer pe care-l exprimă22.
19
P. DE LABRIOLLE, Histoire de la littérature..., p. 178.
20
F. CAYRE, Précis de Patrologie, vol. I, p. 251.
21
A. DALES, La Théologie de St. Cyprien, p. 359.
22
Gustave BARDY, Littérature latine chrétienne, col. Bibliothèque catholique des sciences
religieuses, Paris, 1928, pp. 42-43.
20
De aceea, se poate afirma că figura lui de episcop-martir a dominat istoria dramatică, aceea a
persecuţiilor Bisericii din Africa, ba încă şi pe aceea a literaturii ei. Lăudat de Sfinţii Părinţi, el
este studiat şi astăzi cu simpatie23. Un catalog latin de cărţi sfinte publicat de Mommsen în
1886, după un manuscris din anul 359, numeşte imediat după cărţile canonice pe acelea ale
episcopului Cartaginei. Prudentius i se adresează astfel într-un imn: „Oricare iubitor al lui
Hristos care te va citi, o, Cipriane, va studia operele tale. Duhul dumnezeiesc. Care S-a aplecat
asupra profeţilor pentru a-i inspira, a coborât din cer ca să reverse asupra ta valurile
elocinţei"24. Fericitul Ieronim socoteşte de prisos să-i citeze operele; într-atât de bine erau
cunoscute. După care adaugă: „La ce foloseşte o listă a operelor lui Ciprian? Sunt cunoscute
mai bine decât soarele". Iar unei nobile romane îi recomandă: „Cărţile lui Ciprian să nu le laşi
din mână"25. Fericitul Augustin îl numeşte „un episcop universal, un martir universal (al
întregii Biserici). De aceea limba e neputincioasă să-l laude după cuviinţă"26.
Puţine figuri de sfinţi s-au bucurat de o slavă asemănătoare aceleia a Sfântului Ciprian în
Biserica
23
J. TIXERONT, Mélanges de Patrologie..., p. 153.
24
PRUDENTIUS, Peristephanon, Carmen XIII, 8-10 (PL LX, 571).
25
FERICITUL IERONIM, De viris illustribus, LIII, LXVII, şi Epistola CVII ad Laetam, XII
(PL XXII, 877).
26
FERICITUL AUGUSTIN, Sermo CCCXIII, 1 (PL XXXVIII, 1423), şi De Baptismo, III, 5
(PL XLIII, 142).
21
universală şi mai ales în cea africană. Cartagina i-a înălţat trei catedrale, dintre care una chiar
pe locul martiriului său, acolo unde este mensa Cypriani, alta pe mormântul său, la Mappalia, şi
a treia lângă port27. Ziua sa aniversară, acele Kypriana, era sărbătorită la 14 septembrie în toată
Africa, la Roma, la Constantinopol, în Spania. A fost citat la Sinodul de la Efes din 431 ca unul
dintre Părinţii pe mărturia cărora se întemeia acest sinod pentru ca să condamne pe Nestorie.
Gloria lui a strălucit în lumea întreagă28.
 Operele sale, numeroase pentru o viaţă creştinească atât de scurtă, sunt de o valoare
excepţională, din punct de vedere moral, doctrinar şi sacramental29.
27
Hippolyte DELEHAYE, Les origines du culte des Martyrs, Bruxelles, 1912, p. 433.
28
P. DE LABRIOLLE, Histoire de la litterature..., pp. 217-219.
29
Din punct de vedere doctrinar, rămâne unic tratatul Despre unitatea Bisericii universale,
scris la 251; în acelaşi an, a scris Despre cei căzuţi de la credinţă (De lapsis), având cuprins
sacramental. Apologetice sunt două opere: Că zeii nu sunt dumnezei (către 249) şi Către
Demetrianus (252). Celelalte scrieri sunt socotite de patrologi opere morale, pastorale, cu iz
mistic: Către Donatus (249), Mărturiile către Quirinus (către 249), Despre îmbrăcămintea
fecioarelor (către 249), Despre rugăciunea domnească (252), Despre condiţia muritoare a
omului (252), Despre fapte (bune) şi milostenie (253), Despre folosul răbdării (256), Despre
gelozie şi invidie (256), Către Fortunatus (257).
22
LITERATURA
Ediţii30: Toate ediţiile operelor Sfântului Ciprian sunt expuse amănunţit în aceea a lui W.
HARTEL, apărută la Viena în 1868, în col. Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum (t.
3). Ediţia princeps este a lui Ioannes ANDREAS (Roma, 1471); următoarea e a lui ERASMUS
(Basel, 1520). Urmează cea a lui ORAVIUS (Colonia, 1544) şi apoi aceea a lui MANUCIUS
(Roma, 1563). Urmează câteva nume celebre: Ediţia lui Guillaume MOREL (Morelius, 1564), a
lui Iacob DE PAMELA (Pamelius, 1568), a lui N. RIQAULT (Rigaltius, 1649), a lui FELL şi
PEARSON (Oxon, 1682), a lui E. BALUZE (Baluzius, 1726), care a fost reprodusă în Patrologia
Latina a lui MIQNE (t. 3 şi 4, Paris, 1844), şi ediţia lui E. KRABINGER, în 2 volume (Tübingen,
vol. I, 1853; vol. II, 1859). După ediţia lui W. HARTEL, care rămâne cea mai bună, unele tratate
ale Sfântului Ciprian au fost publicate în ediţii ştiinţifice, dintre care amintim: cea a lui
MARTID, Florilegium Patristicum (21, Bonn, 1930; pentru De Lapsis); a lui S. COLOMBO,
Corona Patrum Sales, Series Latina (2, Turin, 1935; pentru Ad Donatum, De Lapsis şi De opere
et eleemosynis. De bono patientiae. De zeio et livore) şi cea a lui Bakhuisen VAN DEN BRINK,
Script, christiani primaevi (I. Haga, 1946; pentru
30
Bibliografia este luatâ după prof. Michel REVEILLAUD, St. Cyprien, lOraison dominicale,
col. Études dhistoire et de philosophie religieuse, Paris, 1964, pp. 71-73.
23
De Lapsis, Ad Donatum, De catholicae Ecclesiae unitate).
Li se adaugă volumele dedicate Sfântului Ciprian din colecţia Corpus Christianorum Séries
Latina (Turnhout: Brepolis): WEBER et alic Opera I, CCSL 3, 1972; SIMONETTI et alii, Opera II,
CCSL 3A, 1976; DIERCKS, Epistularium. Epistulae 1-57, CCSL 3B, 1994; DIERCKS,
Epistularium. Epistulae 58-81, CCSL 3C, 1996; DIERCKS, Epistularium. Prolegomena indices,
CCSL 3D, 1999; DIERCKS, Sententiae episcoporum numéro LXXXVII de haereticis
baptizandis, CCSL 3E, 2004. O serie de lucrări fac obiectul unor volume din colecţia Sources
chrétiennes (SC, Paris: Éditions du Cerf): A Donat et La vertu de patience, SC 291, 1982; La
Bienfaisance et les Aumônes, SC 440, 1999; A Démétrien, SC 467, Paris, 2003; L’Unité de
l’Église, SC 500, 2006; La Jalousie et ¡Envie, SC 519, 2008; Ceux qui sont tombés, SC 547,
2012.
Traduceri în limba franceză: Jacques TIGEOU, Les Oeuvres de saint Cecile Cyprian, avec
quelques annotations sur aucuns lieux obscurs et difficiles, faictes françoise... avec trois tables,
Paris, 1574, la N. Ches neau. După un veac apare Sermon de S. Cyprien sur 1 Oraison de
notre Seigneur: Pater noster etc. de la traduction de M.D.D., Paris, la M. Prome, 1663. A urmat:
Les oeuvres de Saint Cyprien, évêque de Carthage et Martyr, traduites en français par
Monsieur Lombert, avec des Remarques, Une nouvelle Vie de Saint Cyprien, tirée de ses
Ecrits, et une Table de Matières, chez A. Pralard,
24
Paris, 1672, în continuare cu alte 2 ediţii la Rouen (în 1716), una la C. Ferrand şi alta la Antoine
le Prévost. în sec. al XIX-lea au apărut: Oeuvres complètes de Saint Cyprien, évêque de
Carthage, traduction nouvelle du M.Fl.S. Guilion, Paris, 1837; Choix de Monuments Primitifs
de l’Église chrétienne, avec notices littéraires, par J.A.C. Buchon, Paris, 1837; M. DE
GEMOUDE, Les Pères de l’Église traduits en français, Paris, 1842; fără autor: Le Saint Cyprien.
Histoire de sa vie et extraits de ses écrits (Lille, 1848). Histoire et oeuvres complètes de Saint
Cyprien. Traduction française par labbé Thibaut, 2 vol., Tours, 1868, 1869. în sec. al XX-lea,
avem patru traduceri moderne: Canonicul L. BAYARD, Tertullien et Saint Cyprien (fragmente),
col. Les moralistes chrétiens, Paris, 1930; Adalbert HAMMAM, Prières des premiers chrétiens.
Textes choisis et traduits, Paris, 1950 şi Strasbourg, 1957; Dr. Denys GORCE, Les écrits des
Saints (Hamur, 95-120); Victor SAXER, Cypryen, Unité de l’Église, col. Les Pères dans la foi,
Paris, 1969. Mai recente sunt traducerile care însoţesc ediţiile din colecţia Sources chrétiennes,
menţionate mai sus.
în limba engleză: C. THORNTOM, The Treatise of S. Caecilius Cyprien, translated with notes
and indices, col. Library of the Fathers, t. 3, Oxford, 1839; R.S. WALLIS, col. Ante-Nicene
Christian Library, t. 8, Edinburgh, 1868; R.S. WALLIS, col. Ante-Nicene Fathers, t. 5,
New-York, 1907; S.H. GEE, St. Cyprian. On the Lord Prayer, Londra, 1904;
25
Roy J. DEFERRARI, St. Cyprian Treatises, col. Fathers of the Church, vol. 36, New-York, 1958.
în limba germană: Julius BAER, în col. Bibliothek der Kirchenväter, Band 34 (ed.
Bardenhewer, Th. Schermann, C. Weymann, Kempten şi München, 1918); Th. MICHELS, „S.
Th. C. Cyprianus, Das Gebet des Herrn", în: Das Siegel. Ein Jahrbuch Katholischen Lebens,
Leipzig, 1925.
Alte traduceri în limbi moderne: CIPRIANO, La unidad de la Iglesia, intrd. y notas de C.
Failla, trad. de J. Pascual Torrö (Biblioteca de patristica, 12), Madrid, 1991; J. SUÂREZ, San
Cipriano, La unidad de La Iglesia catolica. Los renegados, prol., trad. y notas (Los Santos
Padres, 32), Sevilla, 1991; E. GALLICET, Cipriano di Cartagine, La Chiesa. Sui cristiani caduti
nelia persecuzione. Lunită delia chiesa cattolica. Lettere scelte, Paoline, Milano, 1997; Lunita
delia Chiesa, testo critico di CCL. 3 (M. Bevenot), introd. Di Paolo Siniscalo e Paul Mattei,
apparati, note, appendici e indici di P. Mattei, traduzione di Atillio Carpin (SC, edizione
italiana, 1), Roma-Bologna, 2006.
în limba română: Pe lângă Patrologiile aparţinând Pr. I. COMAN şi Pr. Cicerone
IORDĂCHESCU, amintim traducerile: Dimitrie G. BOROIANU, „Despre nemurire", în: rev.
B.O.R., an XXXI (1907-1908), nr. 6 (septembrie 1907), pp. 674- 787; Ilie T. Luncu, Sfântul
Ciprian, Despre unitatea Bisericii (De unitate ecclesiae), teză pentru licenţă. Universitatea din
Bucureşti, Facultatea
26
de Teologie, Bucureşti, 1909, pp. 14-39; Constantin C. POPESCU, Sfântul Ciprian, Despre cei
căzuţi şi Despre ciumă, teză pentru licenţă, Bucureşti, Institutul de arte grafice, 1910, pp.
57-82; Ioan SÂNGEORGIAN, Sfântul Ciprian. Despre unitatea Bisericii (De catolicae ecclesiae
unitate). Mănăstirea Bixad, 1934, 24 p.; Pr. Matei PÂSLIARU, Scrieri alese din operele Sfântului
Ciprian..., traduse după textul original latin, vol. I, în: Biblioteca Părinţilor Bisericeşti (R.
Vâlcea, 1935); SFÂNTUL MUCENIC CIPRIAN, 1, Despre rugăciunea domnească, adică explicarea
rugăciunii Tatălui nostru, însoţită de o descriere a vieţii Sfântului Mucenic, R. Vâlcii, 1937;
Apologeţi de limbă latină, col. PSB 3, trad. nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol, David Popescu, introd., note şi indici nicolae CHIŢESCU, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981; Ioan STANCU, Sfântul Ciprian de
Cartagina. Traduceri, note şi comentarii. Editura Parohiei Valea Plopului, 2000, pp. 103-142.
Prof. Nicolae CHIŢESCU
INTRODUCERE
 Tratatul Despre unitatea Bisericii universale a fost scris de Sfântul Ciprian pentru potolirea
vrajbei din vremea prigoanelor contemporane lui, care au dus la împărţirea momentană a
Bisericii romane şi a celei africane. în epoca noastră ecumenică, acest tratat este des amintit,
atât ca simbol al eforturilor patristice pentru interpretarea doctrinei evanghelice despre unitate,
cât şi pentru a aminti concepţia despre Biserică în epoca ei primară.
El avea să apară odată cu cel Despre cei căzuţi de la credinţă în timpul prigoanei lui Decius,
ca două remedii aduse de marele dascăl al Bisericii unul doctrinar, arătând cum rămâne ea una
şi neîmpărţită, altul canonico-duhovnicesc, lămurind situaţia creată de groaza de moarte în
chinuri, care făcuse ca mulţi creştini să se lepede de Hristos, pentru ca, după încetarea
prigoanei, să se întoarcă iarăşi la El cu căinţă şi frângere de inimă.
La câţiva ani după alegerea Sfântului Ciprian ca episcop al Cartaginei, şi anume în ianuarie
250, izbucni prigoana lui Decius, una dintre cele mai bine organizate pentru nimicirea Bisericii
creştine. Marele ei ierarh n-a voit să
30
părăsească turma într-un moment în care fuse seră exterminaţi mulţi dintre conducătorii
Bisericilor printre care Fabian al Romei potrivit cuvântului profetic: „Vai de păstorul care-şi
părăseşte oile" (Zaharia 11, 17), ci s-a ascuns până a trecut furia demoniacă a urii împotriva
învăţăturilor Domnului. De acolo a scris mai mult de douăzeci de scrisori către comunitate şi
conducători, precum şi cele două tratate amintite mai sus.
Situaţia pe care o crease prigoana în Biserică era aceea a unei totale dezorganizări: după vechile
canoane, apostaţii erau excluşi din Biserică şi nu mai puteau fi reintegraţi decât în urma unei
pocăinţe stabilite de ierarhie. Se căutase însă o modalitate a uşurării situaţiei celor căzuţi de la
credinţă prin garantarea credinţei lor ori, după unii, potrivit principiului apusean al
reversibilităţii meritelor de către confesori, adică de către cei care, cu riscul vieţii, îl
mărturisiseră pe Hristos în faţa autorităţilor păgâne, dar scăpaseră cu viaţă numai după
închisoare, chinuri, mutilare etc. Confesorii (mărturisitorii) le ofereau celor căzuţi „un bilet de
împăcare" (libellus pacis), cu care aceştia erau reprimiţi în Biserică.
Abuzurile cu această cale de revenire la Biserică a apostaţilor au devenit scandaloase pentru
adevăraţii creştini: unii confesori, din milă, din interes ori din dispreţ faţă de rânduielile
Bisericii, nu mai făceau deosebire între apostaţi şi nu mai ţineau seama de ierarhi. Sfântul
Ciprian aminteşte rânduielile canonice şi până unde se poate extinde mila faţă de apostaţi,
dreptul confesorilor şi al ierarhiei, în acest proces complex. De aici a urmat un conflict
31
grav între el şi comunitatea credincioasă, de o parte, şi unii apostaţi şi unii confesori, de alta.
Căci nici apostaţii nu acceptau întotdeauna o lungă şi grea pocăinţă publică drept condiţie a
reprimirii lor în Biserici, nici confesorii şi chiar unii preoţi nu acceptau blamul de a fi reprimit
cu prea mare uşurinţă pe cei care se lepădaseră de Hristos în faţa morţii.
Conflictul s-a accentuat în iarna anului 250-251, datorită unui grup de preoţi care s-ar fi
dorit episcopi în locul Sfântului Ciprian. Unii dintre ei îi reproşau că era de-abia neofit când a
fost ales episcop al celei mai mari eparhii africane; alţii îl numeau trădător al lui Hristos, fiindcă
se ascunsese în vremea prigoanei lui Decius. Preotul Felicissimus, căpetenia răsculaţilor,
ameninţa cu ruperea de comunitate pe cei care vor mai asculta de episcopul Ciprian. Acesta din
urmă îl excomunică şi îl ajută pe Cornelius să fie ales papă în locul lui Novaţian, care a fost şi el
excomunicat. Convoacă apoi sinodul Africii, care s-a ţinut cu puţin înainte de Paşti, adică de 23
martie 251, şi la care au participat 60 de episcopi. Aceştia au aprobat în unanimitate referatele
sale Despre unitatea Bisericii universale şi Despre cei căzuţi de la credinţă, pe care le-a citit în
şedinţa oficială.
în cele ce urmează vom dezbate, pe scurt, importanţa tratatului Despre unitatea Bisericii
universale. Problema unităţii ecleziale a rămas una dintre preocupările vieţii marelui ierarh,
problemă pe care o pune şi o rezolvă în mod sistematic pentru prima dată în creştinism.
32
El o exprimă prin imagini biblice cunoscute referitoare la corpul omenesc, care
concretizează legăturile lui Hristos cu Biserica Sa ( 1 Corinteni 12, 12-27; Romani 12, 4-5), şi
prin imagini luate din natură (soarele şi razele lui, arborele şi părţile lui constitutive, mama şi
copiii etc.) ori altele generale, din Scriptură (soţia-mamă, arca lui Noe, haina fără cusătură,
Paştele evreiesc, porumbelul) etc.
Demonstraţia unităţii Bisericii (Ioan 18, 21 etc.) este puternic susţinută de-a lungul
tratatului de mulţimea citatelor scripturistice, bazată mai ales pe exegeza tipologică. împlinirea
profeţiilor Vechiului Testament şi iminenţa sfârşitului lumii, în care credea Sfântul Ciprian,
asigură autoritatea lor definitivă (cap. XVI). împărţirea Bisericii din vremea sa prin apostaţi şi
disidenţi a fost prezisă de Scriptură (cap. XVII); Vechiul Testament oferă şi el exemple de
revoltă (cap. XVIII). Apostaţii s-au supus rânduielii prin pocăinţă (cap. XIX), dar pretenţiile
sau chiar abuzurile unor confesori au provocat tulburare (cap. XX-XXI) şi se cădea să se
pocăiască şi ei de greşelile comise (cap. XXIII). Nu toţi s-au supus rânduielii canonice; aceştia
îşi vor primi pedeapsa (cap. XXIV). Celor smeriţi şi supuşi, Sfântul Ciprian le aminteşte
practica Bisericii apostolice (cap. XXV) şi învăţătura evanghelică (cap. XXVI-XXVII)1.
1
Cf. Victor SAXER (ed.), L’Unité de l’Église catholique Cyprien; Augustin, col. Les Pères
dans la foi, Desclée de Brouwer, Paris, 1979, pp. 10-17.
33
Acestea au fost împrejurările dramatice care au dat naştere tratatului Despre unitatea
Bisericii universale şi acestea au fost remediile acceptate în unanimitate de puternica Biserică a
Africii, la mijlocul veacului al III-lea creştin. Care este însă temeiul autorităţii ce garantează pe
pământ această unitate a Bisericii lui Iisus Hristos după înviere? Este colegiul celor care au fost
trimişi la propovăduire în lume înainte de înălţarea la cer, al Sfinţilor Apostoli (Matei cap. 28;
Marcu cap. 16), continuat până la sfârşitul veacurilor de colegiul episcopal constituit în sinod
(Epistola 33, 1, 1). La unitatea aceasta a conducătorului Bisericilor locale mai ales se aplică
imaginile amintite ale Sfântului Ciprian unitate a celor care participă la slujirea arhierească în
Hristos. Episcopatul acesta, care are puterea de a lega şi dezlega, este unul şi indivizibil, ca şi
Biserica, şi adunarea episcopilor este pentru Biserica universală ceea ce este episcopul în cea
locală (cap. V). în Epistola 66, 8, 3, Sfântul Ciprian îl descrie ca garant şi apărător al unităţii:
„Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turma legată de păstorul ei;
episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică",
declară el categoric.
Surprinşi că în acest tratat Sfântul Ciprian, care a susţinut prestigiul papei Cornelius
împotriva disidenţei lui Novaţian şi în alte împrejurări, nu spune nimic despre primatul papal
ca, de altfel, mai toate documentele Bisericii primare -, teologii romano-catolici susţin
autenticitatea
34
unui scurt fragment adăugat la mijlocul secolului al XVI-lea (1563), în ediţia publicată la Roma
de către Paulus Manitius, şi menţinut apoi de catolici, dar înlăturat de anglicani şi protestanţi, la
începutul capitolului al IV-lea şi numit pe drept „textul primaţiei". Acest text este evident în
dezacord cu cel care-l continuă în acelaşi capitol, sub denumirea de „textul acceptat". Ei îi
admit întâietatea faţă de acesta din urmă, care ar fi fost adăugat ulterior, ca să-l atenueze, când
Sfântul Ciprian a intrat în conflict canonic cu episcopul Romei în problema valabilităţii
botezului ereticilor. Toate explicaţiile date au caracter forţat şi nu pot justifica pretenţia de
autenticitate, care, este adevărat, a diminuat mult în intensitate, aşa cum reiese din unul dintre
studiile romano-catolice mai recente şi citat de noi2.
în acest context, mai cităm câteva părţi concluzive din introducerea cărţii profesorului
Victor Saxer, cu care suntem de acord (fără implicaţiile primatului care urmează la el totuşi):
„Adesea Ciprian citează textul de la Matei 16, 18-19, ca să fundamenteze puterile Bisericii
privitoare la iertarea păcatelor. în afară de Despre unitatea Bisericii universale, cap. IV, se
regăseşte în Epistola 33, 1,1, dar şi în Epistola ad Eortunatum de Exhortatione Martyrii, XI,
Liber de Bono Patientiae, IX, Epistola 71, 3, 1. Or,
2
Din acest punct de vedere, sunt deosebiri însemnate între învăţătura lui F. CAYRÉ (expusă
în al său Précis de Patrologie, vol. I, pp. 253-254) sau cea a lui Berthoid ALTANER (Patrologie,
Freiburgim Breisgau, 1938, pp. 106-107) şi aceea a lui V. SAXER (L’Unité de L’Église
catholique...,
pp. 18-21).
35
chiar când episcopul Cartaginei merge mână în mână cu acela al Romei, cum este cazul în
problema acelor lapsi, nu scoate din textul lui Matei nicio afirmaţie despre o putere a lui Petru
deosebită de aceea a celorlalţi apostoli şi, prin urmare, nu recunoaşte colegului său roman nicio
autoritate superioară aceleia a celorlalţi episcopi. Dimpotrivă, el reproşează papei Ştefan că
găseşte pretext în făgăduinţa făcută lui Petru ca să-şi aroge autoritatea asupra colegilor săi
(Epistola 71, 5, 1). Este un abuz, pentru că drepturile episcopilor sunt egale. Această poziţie
primeşte o formulare foarte clară din partea lui Ciprian într-un document oficial, preambulul
actelor Sinodului de la Cartagina din 1 septembrie 256: «nimeni dintre noi», spune el, «nu se
constituie episcop al episcopilor3, nici nu reduce pe colegii săi la supunere, terorizându-i sau
tiranizându-i. Dimpotrivă, orice episcop păstrează propriu-i drept de decizie, cu toată libertatea
şi cu o deplină dispoziţie a puterilor sale. De asemenea, nu poate nici să fie judecat de altul, nici
să judece el însuşi pe altul, ci noi aşteptăm cu toţii judecata Domnului nostru Iisus Hristos»"4.
în felul acesta, Sfântul Ciprian menţine ca autoritate supremă a Bisericii sinodul, sinodul
episcopilor, conform celui apostolic (Fapte 15, 6 sq.), în colegialitatea episcopilor, fără
deosebire de autoritate între ei. „Ceea ce este episcopul
3
Expresia aparţine lui Tertulian, care o foloseşte într-un context în care ironizează
pretenţiile episcopului Romei de a se considera episcopus episcoporum (cf. De pudidtia, 21).
4
V. SAXER, L’Unité de l’Église catholique..., p. 17.
36
în Biserica locală este în Biserica universală adunarea episcopilor. Ciprian zice: «Episcopatul
este unul singur; [fiecare] parte a acestuia este ţinută laolaltă de către fiecare»5."6 „Episcopii
sunt legaţi unii de alţii prin legea dragostei şi a armoniei neîmpărţite"7, sub conducerea
Sfântului Duh; de aceea, autoritatea lor tradiţională în Biserică nu poate fi depăşită şi deci nu
are nevoie de o altă supra-autoritate, deasupra Bisericii. Căci ea este sânul matern care hrăneşte
copilul lui Dumnezeu, este mijlocitoare obligatorie între pământ şi cer: „Nu-L mai poate avea
pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de mamă"8; „ca să ai Tată pe Dumnezeu", repetă
Sfântul Ciprian, „trebuie să ai Biserica mamă"9. într-adevăr, „în afară de Biserică nu este
mântuire"10.
Amintim, pe scurt, cuprinsul tratatului Despre unitatea Bisericii universale:
Cap. I. nenumărate sunt cursele vicleanului ispititor. Cap. II. numai prin statornicia în
credinţă ne putem opune celui rău. Cap. III. Diavolul ne duce în ispită prin erezii şi schisme; să
ne ferim de ele. Cap. IV. Să păstrăm unitatea de credinţă în Biserica cea una a lui Hristos Iisus.
Cap. V. Episcopatul apără această unitate. Cap. VI-VII. Imaginile biblice ale căsătoriei, ale
corăbiei
5
Despre unitatea Bisericii universale, V.
6
V. SAXER, L’Unité de l’Église catholique.... p. 16.
7
Epistola 54, 1; 67, 5 etc.
8
Despre unitatea Bisericii universale, VI.
9
Epistola 74,7,2.
10
Epistola 73, 21, 2.
37
lui Noe şi ale hainei Lui neîmpărţite fac mai concretă învăţătura evanghelică despre unitatea
Bisericii. Cap. VIII. O turmă şi un Păstor e Biserica una, casa cea sfântă a Domnului. Cap. IX.
Porumbelul de la Cincizecime este simbolul dragostei frăţeşti a Bisericii. Cap. X. Ereziile sunt
mijloacele de încercare ale credinţei noastre. Cap. XI. Să ne ferim de profeţi mincinoşi. Cap.
XII-XIII. Cei care se separă de Biserică se despart de Dumnezeu, căci Domnul ne-a cerut să ne
împăcăm cu fraţii noştri înainte de a ne ruga. Cap. XIV-XV. Cei care mor lipsiţi de dragoste în
afara Bisericii nu sunt adevăraţi martiri, fiindcă slăbesc Biserica în credinţă. Cap. XVI. Ereziile
şi schismele au fost prezise de profeţi. Cap. XVIIxVIII. Să ne ferim de cei despărţiţi de
Biserică, potrivit învăţăturii scripturistice care prezice pedepsirea lor. Cap. XIX. Ruperea de
Biserică este mai gravă decât apostazia. Cap. XX-XXII. Confesorii să se ferească de greşelile
din lipsă de smerenie: şi ei pot greşi. Cap. XXIII. Nimeni să nu se lase amăgit, despărţindu-se
de Biserică şi slăbind-o astfel. Cap. XXIV. După Mântuitorul, pacea este idealul creştinului.
Cap. XXV. Biserica primară a fost exemplu unic de unitate în dragoste (cap. XXVI), dar între
noi a slăbit unitatea pentru că a slăbit credinţa şi dragostea. Cap. XXVII. Domnul este aproape,
„să ne trezim pe cât putem [...] şi, punând capăt somnului vechii amorţiri, să veghem la ţinerea
şi înfăptuirea poruncilor Domnului!" aşa scrie Sfântul Ciprian la sfârşitul tratatului său despre
unitate, socotit cea mai importantă scriere a sa.
38
Literatura
În legătură cu originea „textului primaţiei", cităm unele generalităţi dintr-un fragment din
concluzia la traducerea tratatului Despre unitatea Bisericii universale, privitoare la
manuscrisele şi primele ediţii: „Transmiterea textului lui Ciprian s-a făcut mai ales prin
mijlocirea manuscriselor. Lista şi studiile lor se găsesc în ediţiile critice ale lui Hartel şi
Bévenot. Trimit mai cu seamă la aceasta din urmă, care se află în Corpus christianorum şi ale
cărei concluzii le rezum aici. Manuscrisele care au ajuns până la noi sunt împrăştiate prin toată
Europa, îndeosebi în cea Occidentală. Cel mai vechi care oferă tratatul [De unitate] este cam de
la anul 500. Lowe îl crede originar din Italia sau din Gallia meridională. în secolul al XVII-lea
el aparţinea cancelarului Séguir, apoi nepotului său de Coislin, care-l donă [mănăstirii] St.
Germain des Près, de unde a trecut la Biblioteca Naţională.
Aproape o duzină [de manuscrise] datează din epoca carolingiană: patru sunt franţuzeşti,
două germane, alte două engleze. Pentru dubla stare a cap. IV, sunt de o vitală importanţă
câteva manuscrise din apogeul Evului Mediu, din «renaşterea» secolului al XI-lea şi al XII-lea,
adică cele de la Leyda şi de la St.-Victor din Paris. Ediţiile au primit înnoirea manuscriselor din
Renaşterea secolului al XVI-lea. Ediţia princeps a fost publicată la Roma în 1471. Nici aceasta,
nici cele care au urmat nu cunoşteau «textul primatului». Ele nu ofereau decât «textul
receptat», când Paulus Manitius l-a publicat pentru prima
39
dată la Roma în 1563, pentru ca apoi să se menţină în ediţiile următoare: a lui Jacques Pamède
(Anvers, 1568), a lui Rigault (Paris, 1648), a lui Dom de Maran, reluând pe Baluze (în 1726).
Tot la Paris a răsunat un puternic strigăt de indignare în câmpul protestant. Paulus Manitius a
fost acuzat de fals. La fel, ediţia anglicană de la Oxford, din 1682, a dat repede afară «textul
primaţiei».
Marile ediţii uzuale datează din epoca contemporană. Aceea a lui Jacques Paul Migne, care
a apărut în 1865, în Patrología latina, este o copie defectuoasă a aceleia a lui Maran. Prima
ediţie critică este datorată lui Wilhelm de Hartel şi a apărut în Corpus christianorum (Viena,
1869). De numeroasele critici şi ameliorări de care s-a bucurat ea, a profitat până la urmă
ultima ediţie ştiinţifică; se găseşte în Corpus christianorum (Turnhout, 1972); după ea a fost
făcută traducerea noastră"11.
(Pentru amănunte în legătură cu codicele, a se vedea: canonicul BAYARD, St. Cyprien.
Correspondance, t. I, Paris, 21962, pp. XXXIX-XLIV şi LIV-LV; iar despre ediţii, pp.
XLIV-XLV).
Studii
A. DALES, La Théologie de St. Cyprien, Paris, 1922; P. BATIFFOL, L’Église naissante et le
Catholicisme, Paris, 1927; M. BEVENOT, St. Cypriens De unitate... chap. 4, în The Light of the
Mss, col. Analecta gregoriana, 11, Roma, 1937, p. LXXXV + 79 pp. + textul cap. IV; J.
COLSOM,
11
V. SAXER, L’Unité de l’Église catholique.... p. 52.
40
LEpiscopat catholique, Paris, 1963; Damien VAN DEN EYNDE, „La double édition «De unitate
Ecclesiae de St. Cyprien", în: Revue dhistoire Ecclesiastique, 29, 1933; A. von HARNACK,
Dogmengeschichte, ed. IV, t. I; P. de LABRIOLLE, De L’Unité de l’Église catholique, col. Unam
Sanctam, 9, Paris, 1942; P. MONCEAUX, Histoire littéraire de lAfrique chrétienne, t. 2, Paris,
1902, retipărită la Bruxelles, 1966; O. PERLER, „De catholicae Ecclesiae unitate, chap. 4-5", în:
Romische Quantalschrift, 44, Roma, 1936; V. SAXER, Vie liturgique et quotidienne à Carthage
vers le milieu du Ill-e siècle, col. Studi di antichita cristiana, 29, Roma, 1969; M. VILLAIN,
Introduction à lOecuménisme, Paris, 1964.
În româneşte:
Patrologiile citate la literatura Sfântului Ciprian, de Pr. I.G. COMAN şi Pr. Cicerone
IORDĂCHESCU; Apologeţi de limbă latină, col. PSB 3, trad. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, introd., note şi indici Nicolae Chiţescu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.
Prof. Nicolae CHIŢESCU
DESPRE UMITATEA BISERICII UMIVERSALE12
Capitolul I
Când Domnul ne îndeamnă şi zice: „Voi sunteţi sarea pământului"13 şi când ne porunceşte
să fim simpli în nevinovăţie şi totuşi înţelepţi în simplitate, ce altceva înseamnă, fraţilor
preaiubiţi14, decât că se cuvine să fim prevăzători şi, veghind cu inimă grijulie, să înţelegem şi
deopotrivă să ne temem de cursele vrăjmaşului celui viclean15, ca nu cumva noi, cei care ne
12
Traducerea de faţă a fost efectuată pe baza textului latin pus la dispoziţie, în acest scop,
de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, din volumul jubiliar Pio. 500 al colecţiei Sources
Chrétiennes, CYPRIEM DE CARTHAGE, L’Unité de lÉglise (De Ecclesiae Catholicae Unitate);
Text critique du CCL 3 (M. Bévenot); Introduction: Paolo Siniscalco et Paul Mattéi;
Traduction: Michel Poirier; Apparats, notes. Appendices et Index: Paul Mattéi; Éditions du
Cerf, 29, Bd. Latour-Maubourg, Paris, 2006. Am consultat, spre comparaţie, şi textul din
colecţia Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, 1-3, Vindobonae,
1868-1871, pp. 209-233.
13
Matei 5, 13.
14
Fratres dilectissimi expresie adecvată adresării de către un episcop altor episcopi, ca egali
în episcopat, ca „fraţi întru arhierie"; această expresie se repetă pe parcursul tratatului.
15
Diavolul este socotit drept cel dintâi şi cel mai periculos vrăjmaş al Bisericii, în totalitate, şi
al fiecărui creştin, în parte. Referatul biblic, relatând ispitirea protopărinţilor Adam şi Eva
(Ieşire 1, 26-28; 2, 15-25 şi 3,1-19), a constituit şi constituie punctul de plecare al doctrinei
păcatului originar. Dar, până astăzi, chiar şi în vorbirea populară, se rostesc expresii arătând că
diavolul „îi pune" sau „îi împinge" pe oameni să păcătuiască, ademenindu-i în curse de tot felul
şi la orice vreme, până la ucideri. Sfântul Ciprian împărtăşeşte, la rându-i, această învăţătură a
Bisericii şi-l arată pe diavol ca autor moral al dezbinărilor dintre creştini şi chiar dintre
episcopi, după cum se va vedea mai jos.
42
îmbrăcăm16 în Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu-Tatăl, să părem mai puţin înţelepţi în
păzirea mântuirii noastre? Căci nici persecuţia, care înaintează atacându-i făţiş pe robii lui
Dumnezeu, ca să-i distrugă şi să îi doboare, nu este singura de temut. Este mai uşor să fii
precaut când grozăvia este vădită, iar sufletul se pregăteşte dinainte de luptă când adversarul se
arată pe faţă. Cu atât mai mult trebuie să ne temem şi să ne ferim de vrăjmaş când se furişează
cu încetul, când, sub aparenţa înşelătoare a păcii, şerpuieşte pe căi ascunse; de aceea a şi primit
numele de şarpe17. într-aceea constă şiretenia lui, în a-l încolăci pe om printr-o oarbă
16
Induimur formă verbală cu sens medio-pasiv. Deci: „ne îmbrăcăm" cu Hristos. Sfântul
Ciprian se botezase nu de multă vreme. Adresându-se celorlalţi fraţi episcopi, celor din Africa
de Nord şi de la Roma, prin tratatul său, el mărturiseşte şi le aminteşte tuturor egalilor că
„îmbrăcarea" cu Hristos este un fenomen perpetuu în creştinism şi trebuie descris în termenii
unui prezent continuu.
17
în acest tratat, diavolul este desemnat prin apelativul inimicus. singura excepţie fiind
cazul de faţă: serpens îi corespunde gr. xo Spcoccov - „şarpe, balaur", termen utilizat ca atare şi
în textul latin al Martiriului lui Perpetua şi
Felicitas (vide ne te mordeat draco ille). Din cauza unduirii, mişcarea târâtă a şarpelui, adică a
diavolului, este imprevizibilă; tot aşa şi cursa pe care ne-o întinde Satana arată Sfântul Ciprian.
43
minciună ascunsă. Aşa a înşelat de la începutul lumii şi, ademenind cu vorbe mincinoase
sufletele neştiutoare18, în naivitatea lor lipsită de prevedere, le-a amăgit. Aşa a încercat să-L
ispitească pe însuşi Domnul, de parcă L-ar fi putut amăgi şi înşela; s-a apropiat într-ascuns.
Totuşi a fost cunoscut şi zdrobit. Şi de aceea a fost pus la pământ, fiindcă a fost recunoscut şi
descoperit19.
Capitolul II
De aceea ni s-a dat pildă nouă să ne ferim de calea omului vechi20, să stăruim în paşii lui
18
Rudes animas sau, în această recenzie la singular, rudem animam. Sufletele primilor
oameni erau lipsite de experienţă, naive, crude, necoapte; erau simple, curate, neîncărcate şi
neîntunecate de păcat, nu ştiau să lupte cu viclenia şarpelui, a Satanei, şi să-i reziste. Abia mai
târziu creştinul va putea să lupte pentru sine, însă numai cu harul şi cu adevărul venit prin
Hristos (cf. Ioan 1, 17). De altfel, prin termenul simplex de mai sus, Sfântul Ciprian înţelege
noţiunea de „curat, neprihănit, sincer".
19
După ce Satana a încercat să-L ispitească pe Iisus Hristos, a fost vădit de însuşi Domnul,
Care i s-a adresat cu expresia cunoscută de la Matei 4, 10 şi 16, 23: "Yrore oitiaco (IOD, oaxavâ
(„Pleacă, piei, Satano") tradusă în latină prin Vade [retro] Satanas!
20
Via veteris hominis este „calea lui Adam", a neascultării de Dumnezeu, în care au umblat
neamurile păgâne, chiar şi evreii uneori, până la venirea lui Hristos. De fapt, orice om
nebotezat deci nedevenit creştin umblă pe calea neascultării de Dumnezeu, a păcatului
strămoşesc şi a tuturor păcatelor care derivă din el. Omul cel nou este Logosul întrupat, Hristos,
întru Care ne înnoim afundându-ne în moartea Lui şi înviind cu El prin botez. În acest punct,
Sfântul Ciprian urmează ideile din Epistola către Romani (cap. 6, 3) şi teologia baptismală a
Bisericii primare.
44
Hristos Biruitorul21, ca nu cumva, negrijulii, să ne povârnim în prăpastia morţii; ci, prevăzători
faţă de pericol, să ne bucurăm de nemurirea pe care am primit-o. însă cum putem să ne însuşim
nemurirea fără să ţinem acele porunci ale lui Hristos prin care moartea este supusă şi i biruită,
precum El însuşi ne îndeamnă şi zice: „Dacă vrei să vii la viaţă, păzeşte poruncile!"22; şi iarăşi:
„Dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu,! deja nu vă mai numesc slugi, ci prieteni"23? în fine, pe
aceştia îi numeşte puternici şi statornici, pe ei ca întemeiaţi pe o piatră de moară neclintită, pe ei
ca de nemişcat şi fixaţi printr-o soliditate de nestrămutat împotriva tuturor furtunilor şi
vâltorilor lumii: „Cine", zice, „ascultă cuvintele mele şi le face pe ele, îl voi asemăna pe el cu
bărbatul înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă: au căzut ploile, au inundat fluviile, au năvălit
vânturile şi s-au năpustit asupra casei aceleia, dar nu a căzut, căci era întemeiată pe stâncă"24.
Aşadar, trebuie să stăruim în cuvintele Lui şi să ne deprindem a face tot ceea ce
21
Christus vincens (sau Christus victor) un apelativ dat Mântuitorului Hristos, văzut ca
învingător al diavolului şi al morţii. Expresia este veche. Primii creştini îşi închipuiau că
zeitatea morţii (la greci 6 Qăvaxoq, deci de genul masculin) a fost omorâtă de Hristos prin
călcarea în picioare cu moartea Sa gavâtco ©avaxov jtatfiaaţ, după cum cântăm la Paşti - „cu
moartea pe [zeul] Moarte călcându-l".
22
Matei 19, 17.
23
Ioan 15, 14-15.
24
Matei 7, 24-25.
45
ne-a învăţat. De altfel, cel care nu face ceea ce ne-a poruncit Hristos să facem cum zice că el
crede în Hristos? Sau de unde va mai ajunge la răsplata credinţei cine nu vrea să împlinească
porunca? Este inevitabil să şovăie şi să rătăcească şi, răpit de duhul rătăcirii, să fie scuturat
precum praful împrăştiat de vânt; şi, umblând de colo-colo, nu va ajunge la mântuire cel care
nu ţine adevărul căii mântuitoare.
Capitolul III
De temut sunt însă nu numai lucrurile făţişe şi vădite, ci şi cele care amăgesc cu o vicleană şi
iscusită înşelătorie25. Într-adevăr, ce poate fi mai viclean şi mai subtil decât faptul că
vrăjmaşul26, descoperit şi doborât prin venirea lui Hristos, după ce neamurilor li s-a înfăţişat
străluminarea şi a strălucit lumina mântuitoare întru mântuirea oamenilor pentru ca surzii să
dobândească auzul harului duhovnicesc, orbii să-şi deschidă ochii către Dumnezeu, cei slabi să
se întărească cu o sănătate veşnică, şchiopii să alerge către Biserică, muţii să înalţe rugăciuni cu
glasuri răsunătoare27 -,
25
Aici Sfântul Ciprian dovedeşte că este convins de necesitatea succesiunii apostolice şi de
continuitatea neîntreruptă a Tradiţiei şi a vieţii creştine în Biserică.
26
Din nou, inimicus pentru diavolul.
27
Aluzie la textul de la Luca 4, 18-20, care priveşte lucrarea lui Mesia profeţită de Isaia şi
descrisă de însuşi Mântuitorul Hristos în oraşul Său, Capernaum.
46
văzând el idolii lăsaţi în părăsire28 şi, din pricina mulţimii imense de credincioşi, sălaşurile
şi templele sale goale, a născocit o nouă înşelătorie, ca sub însuşi numele Lui să-i amăgească pe
cei necugetaţi. A născocit erezii şi schisme29, prin care să răstoarne credinţa, să corupă
adevărul, să sfâşie unitatea. Pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi30, îi
ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar din Biserică31 şi, în
timp ce [acestora] li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără de
ştirea lor revarsă din nou
28
Aluzie la credinţa că diavolii Îşi aveau sălaşul în statuile părăsite ale zeilor antici şi în
templele lor deşerte, precum şi în mormintele păgâne.
29
Aîpeoiş şi se deosebeau şi se deosebesc prin aceea că erezia, eresul sau secta se îndepărtează
de întreg printr-o nouă doctrină filosofică sau religioasă şi printr-o nouă organizare, pe când
schisma înseamnă rupere (de la gr. oxiţco) din trunchiul comun, dar păstrând doctrina, cultul şi
manifestările exterioare, în general, instituindu-şi o administraţie aparte. Ereziile nu mai pot fi
îndreptate, pe când schismele da. Biserica universală, întreagă, despre a cărei unitate tratează
Sfântul Ciprian, este Biserica fără erezii şi fără schisme, cea ortodoxă. Cu atât mai rău este când
un episcop al Bisericii universale se abate de la învăţătura de credinţă şi de la disciplina ei.
Adevăratul autor al ereziilor şi al schismelor arată Sfântul Ciprian - este însuşi diavolul.
Lucrările lui duşmănoase, pornite încă de la crearea omului, sunt descrise pitoresc în
continuare.
30
Al neascultării protopărinţilor, înşelaţi de diavol încă din Rai (v. şi nota 15).
31
Diavolul nu ţine seama de sfinţenia Bisericii: cu dibăcie şi prin înşelare, îi scoate pe unii
creştini chiar din Biserică, umplându-i de vrajbă, lăsându-le falsa impresie că ei deţin adevărul
şi că au dreptate.
47
întunericul asupră-le. Şi, cu toate că ei nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui, se
numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina. Vrăjmaşul, care, după
spusele Apostolului, se preface în înger de lumină şi pe slujitorii săi îi năimeşte ca slujitori ai
dreptăţii, numind noaptea zi, pieirea mântuire, înfăţişează deznădejdea sub masca nădejdii,
reaua-credinţă sub aparenţa credinţei, pe antihrist sub numele lui Hristos, îi ademeneşte şi îi
înşală, pentru ca, în timp ce mint spunând lucruri credibile, să ocolească cu iscusinţă adevărul.
De aceea se întâmplă acest lucru, fraţilor preaiubiţi, câtă vreme nu ne întoarcem la izvorul
adevărului, nici nu căutăm esenţialul, nici nu păstrăm învăţătura Magistrului ceresc32.
Capitolul IV
Dacă cineva va lua în seamă şi va cerceta aceste lucruri, nu are nevoie de un tratat lung şi de
argumente. Este uşor de dovedit credinţa, dacă urmezi calea directă a adevărului. Zice Domnul
către Petru: „Eu îţi zic ţie", spune, „că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi cele câte le vei lega pe
pământ vor fi legate şi în ceruri, iar cele ce vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în
ceruri"33.
32
în text: Magisterii; alte versiuni au aici: Magistri.
33
Matei 16, 18-19.
48
(a)34 Şi, de asemenea, după învierea Sa, îi zice lui Petru: „Paşte oile mele"35. Pe el îşi
clădeşte Biserica Sa şi lui îi încredinţează oile de păscut, iar tuturor apostolilor le conferă
putere egală. Totuşi a instituit un singur scaun36 şi o singură origine a unităţii; iar prin
autoritatea sa, a rânduit o singură justificare. Oricum, la fel erau şi ceilalţi apostoli, precum era
şi Petru, dar întâietatea îi este dată lui Petru37 şi se înfăţişează
34
Paragrafele precedate de (a) şi (b) sunt două amplificări ale aceleiaşi idei, autor al
ambelor fiind Sfântul Ciprian, numerotate astfel pentru a le distinge. în ediţia de text utilizată,
ele sunt redate în paralel, la pp. 176-194.
35
Ioan 21, 17.
36
Sfântul Ciprian apără cu mult zel unicitatea scaunului pétrin de la Roma, dar nu ca având
jurisdicţie peste alte scaune apostolice, ca, de exemplu, peste cele din Răsărit, sau chiar peste al
său, de la Cartagina. Aici este vorba despre apărarea candidatului legitim la ocuparea acelui
scaun, de Roma, în vâltoarea schismei ce se produsese efectiv în capitala Imperiului Roman,
atunci când doi episcopi îşi disputau acelaşi scaun; se produsese mare tulburare şi dezbinare în
Biserica de acolo. Autorul nu îndrăzneşte să indice numele protagoniştilor, în speranţa că
schisma se va vindeca prin înţelegerea importanţei covârşitoare a unităţii Bisericii lui Hristos, a
Bisericii universale, fundamental una şi sfântă.
37
Este vorba despre o întâietate onorifică, şi nu de jurisdicţie. Fiecare apostol a primit
putere egală, pentru a păstori partea ce-i revine din turma lui Hristos. De altfel, se ştie că
apostolii au tras la sorţi care-ncotro avea să meargă în misiune, fără a se subordona unul altuia
şi fără să subordoneze Bisericile create de ei vreunui alt apostol, ci numai episcopilor pe care
i-a aşezat fiecare într-o cetate sau în alta. Centralismul monarhic şi excesiv introdus mai târziu
în Apus, în Biserica Romano-Catolică, a dus la o disciplină de fier, dar şi, în ultimă instanţă, la
dezbinările cauzate de Prereformă şi de Reforma de mai târziu.
49
o singură Biserică şi se arată un singur scaun. Şi toţi sunt păstori, dar se arată o singură turmă,
care este păstorită de toţi apostolii într-o deplină înţelegere. Cine nu ţine această unitate a lui
Petru socoteşte că ţine credinţa? Cine părăseşte scaunul lui Petru, pe care este statornicită
Biserica, are încredinţarea că se află în Biserică38?
 (b) Pe unul singur zideşte Biserica şi, cu toate că, după învierea Sa, le dă tuturor apostolilor
putere egală şi zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Luaţi Duh Sfânt:
de veţi ierta păcatele cuiva, i se vor ierta lui; de le veţi ţine pe ale cuiva, ţinute vor fi"39, totuşi,
pentru a evidenţia unitatea prin propria autoritate, a rânduit însăşi originea unităţii ca începând
de la unul singur40. Aşadar, la fel erau
38
Sfântul Ciprian îl combate aici pe contracandidatul episcopului de Roma, pe care el nu-l
susţinea, şi oferă şi celorlalţi episcopi motivaţia pentru a-l susţine pe cel pe care el îl socotea
drept urmaş legitim în scaunul Romei. Nu este vorba de un primat jurisdicţional al scaunului
Romei, nicidecum. Ar fi spus-o direct, enumerând şi scaunele episcopale vizate, ceea ce nu este
cazul. Că teologia papală eclesiologică primaţială a evoluat mai târziu într-o direcţie bine ştiută
nu constituie niciun drept de a trage astfel de concluzii din tratatul Sfântului Ciprian, cu mult
anterior chiar primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Acesta este şi sensul corecturii pe care
specialiştii eclesiologi din secolul al XXI-lea o propun în volumul jubiliar nr. 500 din colecţia
Sources Chrétiennes, ca o noutate după Conciliul al Il-lea de la Vatican.
39
Ioan 20, 22-23.
40
Sfântul Ciprian îl prezintă pe Sf. Apostol Petru ca începătură a unităţii, dar nu ca „şef" sau
„episcop al episcopilor". Toţi apostolii sunt în egală măsură părtaşi la acelaşi destin eclezial şi
la aceeaşi putere bisericească. Dar consecinţa este că şi urmaşii apostolilor moştenesc, prin
alegere de la Dumnezeu, de la colegiul episcopal şi preoţesc şi de la poporul credincios, prin
succesiune şi hirotonie în respectivele scaune episcopale, aceeaşi demnitate, fiecare episcop
răspunzând de păstorirea acelei părţi din singura turmă pe care i-a încredinţat-o Hristos. Sfântul
Ciprian este perfect convins de egalitatea şi unitatea episcopală, datorată Aceluiaşi Duh Sfânt,
de la Care toţi au primit consacrarea.
50
şi ceilalţi apostoli, ca şi Petru, părtaşi la egală comuniune, şi de onoare, şi de putere. Dar
începutul porneşte de la unitate, astfel încât Biserica lui Hristos să se arate ca una singură.
Duhul Sfânt arată această Biserică una în persoana Domnului, în Cântarea Cântărilor, şi zice:
„Una singură este porumbiţa mea, desăvârşita mea, una singură la maica ei, aleasa născătoarei
sale"41. Cine nu ţine această unitate a Bisericii, crede el că ţine credinţa42? Cine se opune şi
luptă împotriva Bisericii, crede el că se află în Biserică43, dacă şi fericitul Apostol Pavel învaţă
acelaşi lucru şi arată taina unităţii, zicând: „Un
41
Cântarea Cântărilor 6, 9.
42
Aici se îmbină unitatea mărturisirii de credinţă şi a învăţăturii de credinţă dată
episcopatului. Nu se poate mărturisi credinţa, chiar în focul persecuţiei, în afara unităţii
Bisericii, în afara lui Hristos, Cel una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Unitatea cu Dumnezeu se
recunoaşte prin unitatea cu Biserica, unitatea cu episcopul locului şi unitatea cu ceilalţi fraţi
episcopi şi credincioşi, întru Hristos. Înşişi episcopii haric şi jurisdicţional nu se împart în două
categorii stăpâni şi supuşi -, deoarece ei sunt toţi părtaşi egali la păstorirea turmei celei una. Iar
Păstorul cel Bun (cf. Ioan 10, 11), suprem şi autentic, este unul singur iisus Hristos.
43
Unitatea Bisericii şi a episcopatului constituie chezăşia autenticităţii. Cine refuză această
unitate nu mai este în Biserică şi nu mai este episcop.
51
singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării voastre, un singur Domn, o singură
credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu"44?
Capitolul V
Această unitate trebuie să o ţinem cu tărie şi să o pretindem în cel mai înalt grad, noi,
episcopii, care suntem întâistătători în Biserică, pentru a dovedi chiar că însuşi episcopatul este
unul singur şi indivizibil, nimeni să nu înşele pe fraţi prin minciună; nimeni să nu corupă
adevărul credinţei prin trădare mişelească.
Episcopatul este unul singur; [fiecare] parte45 a acestuia este ţinută laolaltă de către fiecare.
44
Efeseni 4, 4-5.
45
în text: pars. Miciun episcop, atât în Biserica apostolică, în cea patristică, cât şi în
Biserica Răsăritului şi în cea de Apus, până astăzi, nu poate fi independent de sinodul care l-a
ales şi l-a întronizat, chiar dacă el este autonom în episcopia sa, după cum şi episcopia este
autonomă faţă de alte unităţi ecleziastice de acelaşi rang. în virtutea succesiunii apostolice, şi
chiar ca o consecinţă a acesteia, orice episcop are obligaţia să rămână în permanenţă în
sinodalitatea episcopală a Bisericii. Jurământul depus de ipopsifiu, chiar înainte de admiterea
lui la arhierie, îl obligă să apere unitatea Bisericii întregi, să păzească toate sfintele canoane şi
toate legiuirile Bisericii din care face parte. Iar sfintele canoane converg toate în această
privinţă. Orice episcop, din clipa în care, din nefericire, a devenit schismatic sau eretic, cu
certitudine decade din unitatea şi sinodalitatea episcopatului; implicit din pricina mândriei
luciferice, el cade din harul episcopatului, din harul arhieriei primit la hirotonie sau consacrare.
Astfel, singur se taie, se separă de Biserica universală. Căderea din harul arhieriei se constată
de către colegiul sinodal al episcopilor şi se pedepseşte aspru, cu scoaterea din scaun sau
caterisirea.
52
Biserica este una singură, ea se extinde în lung şi-n larg în mulţimea [oamenilor], printr-o
spornică rodire46: după cum soarele are multe raze, dar lumina este una singură, şi ramurile
stejarului sunt multe, dar trunchiul este unul singur, înfipt într-o rădăcină neclintită; şi, precum
dintr-un singur izvor curg mai multe râuri, deşi multitudinea pare risipită într-o nemăsurată şi
nestăvilită revărsare, totuşi unitatea se păstrează în originea ei. Smulge raza din trupul soarelui:
unitatea nu acceptă divizarea luminii; rupe ramura de trunchi: partea ruptă nu va putea
înmuguri; taie râul de izvor: cel tăiat seacă. Tot aşa şi Biserica Domnului, scăldată în lumină, îşi
întinde razele sale peste tot pământul47. Totuşi lumina este una singură; ea se propagă
pretutindeni şi unitatea trupului nu e spintecată; îşi întinde ramurile cu rod îmbelşugat peste tot
pământul; pe râurile ce curg larg le revarsă încă şi mai larg. Cu toate acestea, unul singur este
capul48
46
Sfântul Ciprian era conştient că Biserica universală creştea ca număr, prin mulţimea
naşterilor de prund din familiile creştine. Rodnicia familiilor trebuia să umple întreaga lume cu
generaţii noi de creştini şi să împrospăteze lumea prin Biserică, să creeze o lume creştină aflată
în aşteptarea venirii grabnice, a doua, a lui Hristos, ca Judecător şi împărat.
47
Universalitatea (sobornicitatea, catolicitatea) Bisericii este coextensivă cu universalitatea
pământului. Biserica îmbrăţişează întreaga lume, pe toţi oamenii primindu-i la adevăr şi la
lumină. Biserica afirmă că nu există altă lumină pentru lume decât lumina lui Hristos, lumina
învierii şi a Adevărului dumnezeiesc.
48
Sfântul Ciprian crede ferm că numai Hristos este capul Bisericii, nimeni altul nu-I poate
lua locul, nici măcar vreun episcop al oricărui scaun, chiar de Roma sau Cartagina. Toţi
episcopii depind de Hristos şi de Biserică.
53
şi una originea şi una singură este maica cu belşug de împliniri ale rodniciei [sale]: din
pântecele ei ne naştem, cu laptele ei ne hrănim şi cu a ei suflare ne însufleţim49.
Capitolul VI
Nu poate fi adulteră logodnica50 lui Hristos. Ea este neatinsă şi castă51: cunoaşte o singură
casă, păzeşte sfinţenia unui singur iatac cu o sfială feciorelnică. Ea ne păstrează pe noi lui
Dumnezeu, îi sorteşte împărăţiei pe fiii pe care i-a născut. Oricine s-a separat de Biserică se
uneşte cu adultera52, se izolează de făgăduinţele Bisericii; şi cine părăseşte Biserica lui Hristos
49
Creştinul şi cu atât mai mult episcopul nu poate trăi în afara Bisericii.
50
Hristos Şi-a ales Biserica drept logodnică, aşa cum, în Vechiul Testament, casa lui Israel
era aleasă logodnica lui Yahve, a lui Dumnezeu. Logodnica, fiind făgăduită, nu are îngăduinţa
să-şi aleagă alt logodnic; altfel ar comite adulter închipuit. După dreptul cutumiar, în acest
nefericit ultim caz, al alegerii altui logodnic, aceasta îşi pierde pentru totdeauna marele dar de
logodnă aici, mântuirea (cf. 2 Corinteni 11,2).
51
Se reia ideea de la Efeseni 5, 25-27. Biserica este logodnica lui Hristos. Ea este şi rămâne
fecioară curată, deşi naşte lui Dumnezeu fii „din apă şi din Duh" (Ioan 3, 5).
52
Orice nouă Biserică, orice episcopie s-ar forma din voinţa omenească schismatică este
implicit adulteră. Cine se alătură schismei cum se întâmplase la Roma şi la Cartagina nu este
fiul Bisericii adevărate, ci el însuşi comite adulter, desfrânează spiritual. Creştinii de atunci
ştiau că ori de câte ori casa lui Israel se abătea spre credinţe străine idolatre era pedepsită de
Yahve ca adulteră. La fel se întâmplă şi aici, în cunoştinţă de cauză. Se enumeră consecinţele
grave ale unei astfel de acţiuni.
54
nu va ajunge la răsplătirile Lui: este străin, este nelegiuit, este duşman53. Deja nu-L mai poate
avea pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de mamă54. Dacă a putut scăpa cineva în afara
corăbiei lui Noe, va scăpa şi cine se va fi aflat în afara Bisericii55.
Domnul ne îndeamnă şi zice: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cine nu adună
cu Mine risipeşte"56. Cine sfâşie pacea şi armonia lui Hristos lucrează împotriva lui Hristos.
Cine adună aiurea în afara Bisericii risipeşte Biserica lui Hristos. Zice Domnul: „Eu şi Tatăl
una suntem"57. Şi iarăşi, despre Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt scris este: „Şi Cei Trei sunt una"58.
Şi crede cineva că în Biserică se poate sfâşia această unitate care vine din tăria dumnezeiască,
ţinându-se laolaltă prin tainele cereşti59, şi că poate
53
Prin trei epitete: alienus, profanus şi hostis, folosite într-o gradaţie ascendentă, un
procedeu retoric. Sfântul Ciprian îl descalifică total pe schismatic şi, deopotrivă, pe eretic, pe
cel care se desparte de episcopul său legitim, de Biserică, de Dumnezeu, ba chiar se face pe sine
episcop cu de la sine putere.
54
Expresie rămasă celebră, de atunci, în creştinism. Dumnezeu este Părintele creştinilor
numai prin Biserică, iar Biserica este mama creştinilor numai prin Dumnezeu.
55
Cf. Facere cap. 7. Corabia lui Noe este prototipul Bisericii, corabia care-i poartă pe
oameni spre mântuire. Cum nimic din ce-i viu nu a supravieţuit în afara corăbiei lui Noe, tot
aşa, cine nu se află în Biserică nu va putea supravieţui spiritual.
56
Matei 12, 30.
57
Ioan 10, 30.
58
1 Ioan 5, 7.
59
Unitatea Bisericii este de sorginte dumnezeiască, nu omenească, dar se manifestă, concret, în
umanitate. Oricine încearcă să sfâşie unitatea Bisericii este un luptător împotriva lui
Dumnezeu, pentru că nu adună împreună cu El, ci risipeşte.
55
fi dezbinată prin dezacordul unor voinţe contrarii? Cine nu ţine această unitate nu păzeşte legea
lui Dumnezeu, nu are credinţa Tatălui şi a Fiului, nu posedă viaţa şi mântuirea.
Capitolul VII
Această taină a unităţii, acest lanţ al armoniei inseparabil şi strâns unite se arată când, în
Evanghelie, cămaşa Domnului Iisus Hristos nu se împarte şi nicidecum nu se sfâşie, ci,
trăgându-se la sorţi pentru îmbrăcămintea lui Hristos, cine să îmbrace mai vârtos veşmântul
hristic, îmbrăcămintea este primită întreagă, iar tunica e luată în stăpânire nestricată şi
neîmpărţită. Vorbeşte şi zice dumnezeiasca Scriptură: „însă despre cămaşă, pentru că fusese de
sus [până jos] necusută, ci ţesută pe de-a-ntregul, au zis unul către altul: «Să nu o sfâşiem, ci să
tragem la sorţi cu privire la ea, a cui să fie»"60.
El purta acea unitate care venea din partea de sus, adică venind din cer şi de la Tatăl, care nu
putea fi sfâşiată nicicum de cel care o primea şi o poseda, ci [acesta] obţinea dintr-o dată şi
nedespărţit întreaga şi neştirbita tărie: nu poate poseda îmbrăcămintea lui Hristos cine desparte
şi împarte Biserica lui Hristos. Astfel, dimpotrivă, când, după moartea lui Solomon, regatul lui
şi poporul lui se destrămau, profetul
60
Ioan 19, 23-24.
56
Ahia s-a prezentat regelui Ieroboam în tabără şi şi-a rupt haina în douăsprezece bucăţi, zicând:
„Ţine tu zece bucăţi, fiindcă acestea zice Domnul: «Iată, Eu rup regatul din mâna lui Solomon
şi îţi voi da ţie zece sceptre; iar două sceptre vor fi ale lui, pentru robul meu David şi pentru
cetatea Ierusalimului, pe care am ales-o ca să-mi pun numele meu acolo»"61. în timp ce se
despărţeau cele douăsprezece triburi ale lui Israel, şi-a rupt profetul Ahia îmbrăcămintea sa; şi,
desigur, fiindcă poporul lui Hristos nu poate fi despărţit, cămaşa Lui, ţesută, ţinută pe
de-a-ntregul, se dă celor care o posedă neîmpărţită, legată, unită. Ea arată armonia comună a
poporului nostru, [noi] care ne îmbrăcăm în Hristos. Prin taina şi semnul cămăşii, a proclamat
unitatea Bisericii.
Capitolul VIII
Aşadar, cine să fie atât de ticălos şi de înşelător, cine aşa de înnebunit de turbarea
dezbinării, încât să creadă că poate rupe sau să îndrăznească să sfâşie unitatea lui Dumnezeu,
cămaşa Domnului, Biserica lui Hristos? El însuşi ne sfătuieşte în Evanghelia Sa şi ne învaţă,
zicând: „Şi vor fi o turmă şi un păstor"62. Şi socoteşte vreunul că într-un singur loc pot fi mai
mulţi păstori sau mai multe turme? Iarăşi, Apostolul Pavel, sugerându-ne aceeaşi unitate, ne
conjură şi ne îndeamnă şi zice: „Vă conjur", zice, „pe
61
Cf. 3 Regi 11, 31, 32, 36.
62
Ioan 10, 16.
57
voi, fraţilor, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să grăiţi la fel şi să nu fie între voi
schisme63. însă fiţi uniţi într-o singură părere şi într-un singur cuvânt"64. Şi iarăşi zice:
„Sprijinindu-vă unii pe alţii în dragoste, lucrând îndeajuns ca să păziţi unitatea Duhului în
legătura păcii"65.
Socoteşti că poţi să trăieşti tu care te îndepărtezi de Biserică, zidindu-ţi alte scaune şi
locaşuri? De vreme ce i s-a zis celei66 în care se prefigura Biserica: „Aduna-vei pe tatăl tău, şi
pe mama ta, şi pe fraţii tăi, şi pe toată casa tatălui tău la tine însăţi, în casa ta. Şi va fi afară tot
cel ce va fi ieşit pe uşa casei tale şi rău îi va fi"67. Iarăşi, taina Paştelui ce altceva prevedea în
legea Ieşirii decât numai ca mielul, care se junghie în chipul lui Hristos, să se mănânce într-o
singură casă? Vorbeşte Dumnezeu, zicând: „Să se mănânce într-o singură casă: să nu scoateţi
carnea afară din casă"68. Trupul lui Hristos şi Sfântul Domnului nu poate fi scos afară, căci nici
nu există o altă casă pentru cei care cred, afară de singura Biserică. Această casă, acest
63
Sau „dezbinări". Textul latin împrumută forma de plural a termenului grecesc
(axiopocta). Procedăm la fel, pentru a păstra originalitatea Sfântului Ciprian şi, bineînţeles,
stilul lui.
64
1 Corinteni 1, 10.
65
Efeseni 4, 2-3.
66
în ediţia din 1866, în locul formei pronominale ei din ediţia editată în cadrul Sources
chrétiennes, apare sintagma ad Rahab - „i-a zis lui Rahab".
67
iosua 2, 18-19.
68
Ieşire 12, 46.
58
adăpost al unităţii de cuget îl arată şi îl vesteşte Duhul Sfânt în Psalmi, zicând: „Dumnezeu, Cel
care îi face să locuiască în casă pe cei de un cuget"69. în casa lui Dumnezeu, în Biserica lui
Hristos, locuiesc cei de un cuget, rămân cei aflaţi în bună-înţelegere şi curaţi.
Capitolul IX
Pentru aceea a şi venit Duhul Sfânt în chip de porumbel. Este o fiinţă simplă şi veselă: nu
este amar ca fierea, nu muşcă sălbatic, nu e violent prin sfârtecatul ghearelor, iubeşte locuinţele
oamenilor, cunoaşte tovărăşia unei singure case. Când [porumbeii] scot pui, îndată îi hrănesc;
iar când zboară de colo-colo, se însoţesc unii pe alţii, îşi petrec viaţa vieţuind împreună,
recunosc armonia păcii prin faptul că se sărută cu ciocurile, în toate privinţele împlinesc legea
unităţii de cuget. Aceasta este simplitatea pe care trebuie s-o cunoaştem în Biserică, aceasta
este dragostea ce trebuie dobândită: să imităm porumbeii în iubirea faţă de fraţi, să egalăm
blândeţea şi liniştea mieilor şi a oilor. Ce caută în pieptul creştinului sălbăticia lupilor, şi
turbarea câinilor, şi veninul ucigător al şerpilor, şi cruzimea însetată de sânge a fiarelor? Să
mulţumim că unii ca aceştia se însingurează de Biserică, ca nu cumva porumbeii, oile lui
Hristos, să fie prădaţi prin atingerea lor sălbatică şi veninoasă.
Nu poate sta laolaltă şi nu se poate uni amarul cu dulcele, întunericul cu lumina, ploaia cu
69
Psalmul 67, 6.
59
seninul, lupta cu pacea70, furtuna cu liniştea, nimeni nu socoteşte că cei buni pot pleca din
Biserică: vântul nu răpeşte grâul, nici furtuna nu răstoarnă stejarul temeluit pe o rădăcină tare.
Paiele goale sunt aruncate de furtună, arborii slabi sunt răsturnaţi de iureşul vijeliei. Pe aceştia
îi blestemă şi îi loveşte Apostolul Ioan, zicând: „Dintre noi au ieşit, dar nu au fost de-ai noştri;
căci, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi"71.
Capitolul X
De aici deseori s-au iscat şi se iscă erezii, fiindcă mintea stricată nu are pace, fiindcă
perfidia care dezbină nu păstrează unitatea. însă Domnul îngăduie şi rabdă să se facă acestea,
graţie propriului nostru liber arbitru, pentru ca, în timp ce cumpăna adevărului cercetează
inimile şi minţile noastre, întreaga credinţă a celor încercaţi să strălucească prin lumina arătată.
Duhul Sfânt sfătuieşte dinainte prin cuvintele Apostolului şi zice: „Trebuie să fie şi erezii,
ca între voi să se arate cei încercaţi"72. Aşa sunt dovediţi cei nemernici, aşa sunt descoperiţi cei
înşelători, aşa sunt despărţite înaintea zilei judecăţii, chiar aici, sufletele drepţilor şi ale celor
nedrepţi şi paiele sunt separate de grâu73. Aceştia sunt cei care se aşază cu de la sine putere în
70
în plus, în acest punct, ediţia de text din 1866 conţine: cum fecunditate sterilitas, cum
fontibus siccitas - „sterilitatea cu rodnicia, uscăciunea cu izvoarele".
71
1 Ioan 2, 19.
72
I Corinteni 11, 19.
73
Cf. Matei 3, 12.
60
fruntea străinilor plini de cutezanţă, fără vreo rânduire divină, care se instituie pe sine
întâistătători, în afara legii dumnezeieşti, cei care, fără să le dea cineva episcopatul, îşi iau titlul
de episcopi. Pe aceştia îi indică Duhul Sfânt în Psalmi, cum că „şed în scaunul pustiirii"74:
ciuma şi molima credinţei, înşelând cu limbă de şarpe, şi meşteri în coruperea adevărului, cu
limbi ciumate vărsând veninuri de moarte, al căror cuvânt se răspândeşte precum cancerul75,
ale căror cuvântări răspândesc otrava ucigătoare în piepturile şi în inimile fiecăruia.
Capitolul XI
împotriva unora ca aceştia strigă Domnul, de la aceştia îşi opreşte şi recheamă poporul
rătăcitor, zicând: „nu ascultaţi cuvântările aşa-zişilor profeţi, fiindcă vedeniile inimii lor îi
înşală; grăiesc, dar nu din gura Domnului. Le zic celor care leapădă cuvântul Domnului: «Voi
veţi avea parte de pace şi toţi cei care umblă în voile lor»"76; „să fi ascultat cuvintele Mele şi
să-Mi fi învăţat poporul"77; „părăsit-au Izvorul de apă vie şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu
pot ţine apă"78. Când nu poate exista alt botez în afară de cel unul singur, ei sunt de părere că
pot boteza; izvorul vieţii fiind părăsit, ei promit harul izvorâtor de viaţă şi mântuitor al apei.
74
Psalmul 1,1.
75
Cf. 2 Timotei 2, 17.
76
Ieremia 23, 16-17.
77
Ieremia 23, 22.
78
Ieremia 2, 13.
61
Acolo oamenii nu se spală, ci mai degrabă se mânjesc; şi nu se curăţesc de păcate, ba chiar le
adună. Naşterea aceea nu odrăsleşte fii ai lui Dumnezeu, ci ai diavolului: născuţi prin minciună,
nu primesc făgăduinţele adevărului; rodiţi din perfidie, pierd harul credinţei. Nu pot veni la
răsplata păcii aceia care au rupt pacea Domnului prin furia dezbinării.
Capitolul XII
Şi nici să nu se amăgească ei pe sine prin vreo răstălmăcire deşartă, că a zis Domnul:
„Oriunde vor fi doi sau trei adunaţi în numele meu, Eu cu ei sunt"79. Corupătorii Evangheliei şi
falşii tâlcuitori prezintă cele din urmă [cuvinte ale unui text] şi le trec cu vederea pe cele
anterioare; îşi amintesc de unele, iar pe altele le tăinuiesc cu viclenie; aşa cum sunt rupţi de
Biserică, tot aşa retează ei sensul unui capitol.
Căci Domnul, când îi îndeamnă pe ucenicii Săi la unitate de cuget şi pace, zice: „Vă spun
vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa vreunui lucru pe care-l cereţi, vi
se va da vouă de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Căci, unde vor fi doi sau trei adunaţi în
numele meu, Eu cu ei sunt"80; deci arată că nu mulţimii de rugători, ci unităţii de suflet i se dă
foarte mult. „Dacă", zice, „doi dintre voi se vor fi învoit pe pământ"81: a aşezat mai întâi
unitatea
79
Matei 18, 20.
80
Matei 18, 19-20.
81
Matei 18, 19.
62
de cuget, a pus înainte armonia păcii, ne-a învăţat să ne învoim cu credincioşie şi cu tărie.
Dar cum se poate învoi cu altul cel care nu se învoieşte cu trupul Bisericii înseşi şi cu toţi
fraţii? Cum pot fi adunaţi doi sau trei în numele lui Hristos, ei care stăruie în a se separa de
Hristos şi de Evanghelia Lui?
Căci nu noi de ei, ci ei s-au depărtat de noi şi, curând după aceea, au luat naştere erezii şi
schisme, timp în care îşi alcătuiesc mici adunări de tot felul, au părăsit principiul şi originea
adevărului. însă Domnul vorbeşte despre Biserica Sa, iar celor care se află în Biserică le spune
că, dacă vor fi în bună-înţelegere, dacă, precum le-a poruncit şi i-a sfătuit El, fiind şi numai doi
sau trei adunaţi, se vor fi rugat într-un cuget, chiar de sunt doi sau trei, pot dobândi de la măreţia
lui Dumnezeu lucrul pe care îl cer. „Oriunde vor fi fost doi sau trei, Eu", zice, „sunt cu ei". Cu
cei curaţi adică şi trăitori în pace, cu cei care se tem de Dumnezeu şi păzesc poruncile lui
Dumnezeu, cu ei a spus că este, chiar de-s doi sau trei; aşa cum a fost chiar şi cu cei trei tineri în
cuptorul de foc82. Şi, fiindcă rămâneau mereu curaţi şi de-un-cuget între ei, pe cei aflaţi în
mijlocul flăcărilor care-i înconjurau i-a însufleţit cu suflare înrourată.
Tot astfel El însuşi a fost alături şi de cei doi apostoli închişi în temniţă, fiindcă erau curaţi
şi de-un-cuget. După ce s-au rupt încuietorile temniţei, chiar El i-a aşezat din nou în for, ca să
82
Cf. Daniel 3.
63
transmită mulţimii cuvântul pe care îl predicau cu credincioşie83. Aşadar, când a aşezat între
învăţăturile Sale şi a zis: „Unde vor fi fost doi sau trei, Eu sunt cu ei", nu-i desparte pe oameni
de Biserică, El Care a instituit şi a creat Biserica84; ci, reproşându-le celor perfizi dezbinarea şi
încredinţându-le cu propriile-I cuvinte credincioşilor pacea, arată că El este în mai mare măsură
cu doi sau trei care se roagă într-un cuget decât cu cei mulţi, dar dezbinaţi, că mai mult se poate
dobândi prin rugăciunea dintr-o inimă a celor puţini, decât prin rugăciunea dezbinată a multora.
Capitolul XIII
De aceea, şi pe când a legiuit El rugăciunea, a adăugat, zicând: „Iar când staţi la rugăciune,
să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru, Cel care este în ceruri, să vă
ierte vouă păcatele"85. Şi pe cel care vine să aducă jertfă fiind neîmpăcat îl cheamă îndărăt de la
altar şi îi porunceşte ca mai întâi să se împace cu fratele său86. Şi abia atunci, reîntorcându-se
împăciuit, să aducă jertfa. Fiindcă nici Dumnezeu nu S-a uitat la jertfa lui Cain87 şi nici
83
Cf. Fapte 5, 19-21.
84
Cf. Fapte 2, 1-4, unde este prezentată întemeierea Bisericii văzute, în ziua Cincizecimii.
85
Marcu 11, 25.
86
în acest punct, Sfântul Ciprian urmează îndeaproape preceptele enunţate în predica de pe
munte (cf. Matei 5, 23-24). Pacea dintre fraţi trebuie să preceadă întotdeauna Jertfa Euharistică,
şi cu atât mai mult cea dintre episcopi.
87
Cf. Facere 4, 5-8.
64
nu-L putea împăca pe Dumnezeu cel care nu era în pace cu fratele său din pricina dezbinării
aduse de invidie. Aşadar, ce fel de pace îşi făgăduiesc lor vrăjmaşii fraţilor? Ce fel de jertfe
cred că aduc cei potrivnici preoţilor88? Socot ei oare că Hristos este cu dânşii când se vor fi
strâns laolaltă cei care se adună în afara Bisericii?
Capitolul XIV
Unora ca aceştia, chiar de vor fi fost ucişi din pricina mărturisirii, această pată nici cu sânge
nu li se spală. Vina gravă şi de neispăşit a dezbinării nu poate fi curăţită nici prin mucenicie. Nu
poate fi mucenic cine nu se află în Biserică89. Nu va putea ajunge la împărăţie cine o părăseşte
pe cea care va să împărăţească. Hristos ne-a dat pacea, ne-a poruncit să fim în bună înţelegere şi
într-un cuget, ne-a încredinţat neschimbate şi necălcate legămintele iubirii şi ale milostivirii.
Nu se poate înfăţişa drept mucenic cine nu a avut dragoste frăţească. Apostolul Pavel învaţă şi
mărturiseşte aceasta atunci când zice: „Şi dacă aş avea credinţă astfel încât să mut munţii, dar
dragoste nu am, nimic nu sunt; şi de aş împărţi toate ale mele spre a[-i]
88
Rivalii sacerdoţilor sunt acei episcopi şi preoţi care, atât la Roma, cât şi la Cartagina,
şi-au luat asupra lor, necanonic, slujirea bisericească de arhierei.
89
Un principiu mereu valabil. Oricine se separă de Biserică devine străin ei, legăturii cu
Iisus Hristos, cu Sfânta Treime, a Cărei mărturisitoare este Biserica. Numai Biserica
neschismatică este chemată să autentifice mărturia celui rămas în comuniune cu episcopul
local, cu clerul şi cu fraţii de aceeaşi credinţă şi iubire.
65
hrăni90 [pe cei în nevoi] şi dacă aş da trupul meu să-l ard, însă dragoste nu am, cu nimic nu-mi
foloseşte. Dragostea este mărinimoasă, dragostea este binefăcătoare; dragostea nu invidiază,
nu se semeţeşte, nu se întărâtă, nu lucrează cu nedreptate, nu gândeşte răul; pe toate le
preţuieşte, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă. Dragostea", zice, „nu va
cădea niciodată"91.
„niciodată", zice, „dragostea nu va să cadă", căci aceasta va exista totdeauna în împărăţie,
ea va dăinui în veci prin unitatea fraţilor care se ţin laolaltă. La împărăţia cerurilor nu poate
ajunge dezbinarea, la răsplata lui Hristos, Cel care a zis: „Aceasta este porunca Mea: să vă
iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi"92. Nu va putea dăinui până în sfârşit cine a
încălcat dragostea lui Hristos printr-o dezbinare înşelătoare. Cine nu are dragoste nu-L are pe
Dumnezeu. Cuvântul fericitului Apostol Ioan este: „Dumnezeu", zice, „este iubire, iar cine
rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el"93.
Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei care n-au vrut să fie într-un cuget în Biserica lui
Dumnezeu. Chiar de vor arde în flăcări şi, daţi focului sau aruncaţi la fiare, îşi vor jertfi
sufletele lor, aceea nu le va fi cununa credinţei, ci pedeapsa trădării,
90
În text: in cibos - „spre mâncare". Este o aluzie la faptul că oamenii morţi în luptele cu
fiarele din circ erau daţi hrană fiarelor sălbatice.
91
1 Corinteni 13, 2-5, 7-8.
92
Ioan 15, 12.
93
1 Ioan 4, 16.
66
şi nici moartea glorioasă a unuia care a dovedit o virtute a dreptei credinţe, ci sfârşital unui
deznădăjduit. Unul ca acesta poate fi ucis, dar nu poate fi încununat. Acesta mărturiseşte că
este creştin în acelaşi fel ca şi diavolul care minte adesea, cum ne înştiinţează Domnul însuşi şi
zice: „Mulţi vor veni în numele Meu, zicând: «Eu sunt Hristosul94!», şi pe mulţi îi vor înşela"95.
După cum acela nu este Hristosul, deşi înşală cu numele, tot aşa nu poate fi considerat creştin
cine nu rămâne până în sfârşit în adevărul Evangheliei Sale şi al credinţei.
Capitolul XV
Căci şi a profeţi, şi a scoate demonii, şi a face minuni mari pe pământ este lucru înalt şi
admirabil; şi totuşi nu dobândeşte împărăţia cerurilor oricine va fi aflat în toate acestea de nu va
fi înaintat ţinând drumul drept şi după Lege. Domnul ne vesteşte şi zice: „Mulţi îmi vor zice în
ziua aceea: «Doamne, Doamne, oare nu am profeţit în numele Tău şi nu am săvârşit semne
mari în numele Tău?» Şi atunci le voi zice lor: «niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine,
voi cei care lucraţi nedreptatea!»"96 E nevoie de dreptate ca să-L poată cineva merita pe
Dumnezeu ca judecător.
Trebuie să dăm ascultare poruncilor şi sfaturilor Lui pentru ca meritele noastre să
primească
94
în limba greacă: 6 Xpiaxoc, articulat, ca orice nume propriu al persoanei cunoscute,
referindu-se la Mesia (Maşiah în ebraică) unsul, Unsul lui Dumnezeu.
95
Matei 24, 5.
96
Matei 7, 22.
67
răsplata. Domnul, în Evanghelie, atunci când ne-a arătat calea nădejdii şi a credinţei noastre, pe
scurt, a zis: „«Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. Şi îl vei iubi pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta». Aceasta este
prima, iar cea de a doua, asemenea ei: «Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste
două porunci se cuprind toată Legea şi Profeţii"97.
Prin învăţătura Sa, ne-a învăţat deodată unitatea şi iubirea; în două porunci a cuprins toţi
Profeţii şi Legea98. Ce fel de unitate păstrează, ce iubire păzeşte sau gândeşte cel care,
înnebunit de turbarea dezbinării, sfâşie Biserica, distruge credinţa, tulbură pacea, destramă
dragostea, pângăreşte taina99?
Capitolul XVI
Răul acesta, fraţi preacredincioşi, a început deja, demult, dar acum s-a înmulţit prăpădul
pornit asupră-ne de acelaşi rău; mai mult, a început să se înalţe şi să se răspândească înveninata
primejdie a trădării eretice şi a schismelor. Pentru că astfel se cuvenea [să se-ntâmple] la apusul
lumii, cum a vestit mai dinainte şi ne-a prevenit Duhul Sfânt: „în zilele din urmă", zice, „vor
veni vremuri cumplite; vor fi oameni iubitori de sine, mândri, trufaşi, poftitori, hulitori,
97
Marcu 12, 29-31; Matei 22, 37-40.
98
Tora.
99
Sfântul Ciprian enumeră în cascadă efectele nefaste ale schismei, ale dezbinării, făcând-o
nu numai retoric, ci şi patetic.
68
neascultători de părinţi, nemulţumitori, lipsiţi de cucernicie, nesimţitori, fără cuvânt, pârâtori,
necumpătaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, plini de trufie, iubitori mai mult de
desfătări decât de Dumnezeu, având înfăţişarea dreptei credinţe, însă tăgăduind puterea ei.
Dintre aceştia sunt cei care se furişează prin case şi ademenesc muieruşte încărcate de păcate,
bântuite de felurite pofte, ei care mereu învaţă, dar nu ajung niciodată la cunoaşterea
adevărului. Şi, precum Iamnes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi ei se împotrivesc
adevărului. Dar nu vor reuşi mai mult, fiindcă nepriceperea le va fi vădită tuturor, precum a fost
şi a acelora"100.
 Se împlinesc toate cele prezise şi, fiindcă deja se-apropie sfârşitul veacurilor, a venit şi
cercarea101 oamenilor şi a timpurilor, deopotrivă. Tot mai mult şi mai mult înfuriindu-se
vrăjmaşul, rătăcirea înşală, trufia semeţeşte, invidia aprinde, pofta orbeşte, lipsa de evlavie
strică, mândria îngâmfă, dezbinarea scoate din fire, mânia aruncă în prăpastie.
Capitolul XVII
Totuşi să nu ne clintească sau să ne tulbure trădarea fără măsură şi grozavă a multora102, ci,
mai degrabă, credinţa noastră să se întărească
100
2 Timotei 3, 1-9.
101
Judecata de apoi, punerea la încercare a lumii, examinarea finală.
102
Groaza chinurilor din timpul persecuţiei şi marginalizarea creştinilor îi făcea pe mulţi să
abjure sau să caute mijloace de a scăpa de chinuri şi chiar de moarte, nu neapărat din cauza
nehotărârii lor.
69
prin adevărul lucrului dinainte vestit. Dacă unii chiar au început să fie aşa, pentru că acestea au
fost prezise dinainte, apoi fraţii ceilalţi să se ferească de ele, că şi acestea au fost spuse de mai
înainte, când ne învăţa Domnul şi zicea: „însă voi luaţi seama la acestea! Iată, pe toate vi le-am
spus dinainte"103. Vă rog, ocoliţi astfel de oameni şi îndepărtaţi din preajma voastră şi de
urechile voastre vorbirile primejdioase ca pe o molipsire aducătoare de moarte, precum este
scris: „îngrădeşte-ţi urechile cu spini şi nu asculta limba stricată"104! Şi iarăşi: „Discuţiile rele
strică purtările bune"105.
Domnul ne învaţă şi ne sfătuieşte că trebuie să ne depărtăm de unii ca aceştia: „Sunt", zice,
„călăuze oarbe orbilor; când orbul călăuzeşte pe cel orb, cad amândoi deodată în groapă"106.
Trebuie să întoarcem spatele unuia ca acesta şi să fugim de cel care s-a separat de Biserică.
Unul ca el e stricat şi păcătos şi este osândit de sine însuşi107.
Oare i se pare că e cu Hristos celui care lucrează împotriva preoţilor lui Hristos, cel care se
separă de cler şi de obştea poporului Său? Acela poartă război108 contra Bisericii, luptă
împotriva rânduielii lui Dumnezeu. Duşman al altarului, răzvrătit împotriva jertfei lui Hristos,
trădător de credinţă, hulitor al dreptei credinţe, slugă
103
Marcu 13, 23.
104
Cf. înţelepciunea lui Isus Sirah 28, 14.
105
1 Corinteni 15, 33.
106
Matei 15, 14.
107
Cf. Tit 3, 11.
108
Literal: „poartă arme".
70
neascultătoare, fiu neascultător, frate vrăjmaş, după ce a dispreţuit episcopii şi a părăsit preoţii
lui Dumnezeu, îndrăzneşte să ridice altar altundeva, să facă altă rugăciune cu glasuri
neîngăduite, pângăreşte adevărul jertfei Domnului prin sacrificii mincinoase109, nici nu ştie că
este pedepsit de către răzbunarea dumnezeiască oricine se împotriveşte rânduielii lui
Dumnezeu, din cauza îndrăznelii lui obraznice.
Capitolul XVIII
Core, Datan şi Abiron, care au încercat să pretindă pentru sine dreptul de a jertfi, împotriva
lui Moise şi a lui Aaron preotul, îndată au îndurat pedepse pentru încercările lor110: pământul
rupându-şi baierile, s-a căscat o prăpastie în adânc şi pe ei care stăteau în picioare şi erau vii i-a
sorbit deschizătura pământului care se închidea. nu doar pe cei care fuseseră începători [ai
nelegiuirii] i-a lovit furia lui Dumnezeu mâniat, ci şi pe ceilalţi două sute cincizeci de tovarăşi
şi părtaşi la aceeaşi nebunie, care fuseseră deodată strânşi laolaltă cu ceilalţi întru obrăznicie:
ieşind foc de la Domnul, i-a mistuit grabnică răzbunare; e limpede, pentru a ne atenţiona şi a ne
arăta că tot ce au săvârşit acei ticăloşi au săvârşit împotriva lui Dumnezeu, străduindu-se să
nimicească rânduiala lui Dumnezeu prin cea omenească.
 109
Din nou avem de a face cu o frumoasă deşi dureroasă cascadă retorică a stilului
inconfundabil al Sfântului Ciprian.
110
Cf. numeri 16, 1-23.
71
Aşa şi regele Ozias111 purtând un vas cu tămâie şi luând asupră-şi, cu forţa, aducerea jertfei,
împotriva legii lui Dumnezeu, deşi i se împotrivea arhiereul Azaria, n-a vrut să se potolească şi
să cedeze -, din mânia dumnezeiască, şi-a pierdut minţile şi, înfuriindu-L pe Dumnezeu, a fost
mânjit cu un soi de lepră pe frunte, însemnat fiind tocmai acea parte a corpului unde sunt
însemnaţi cei vrednici de Dumnezeu. Iar fiii lui Aaron, cei care au pus pe altar foc străin, pe
care nu-l poruncise Domnul, pe dată au pierit în faţa Domnului, Cel care pedepseşte112.
Capitolul XIX
De bună seamă, pe aceştia îi imită şi îi urmează cei care, dispreţuind predania lui
Dumnezeu, râvnesc după doctrine străine şi introduc învăţături care provin din cultura
omenească. Pe ei îi ceartă Domnul şi îi mustră în Evanghelia Sa, zicând: „Aţi lepădat porunca
lui Dumnezeu pentru ca să aşezaţi predania voastră"113. Această vină e mai rea decât ce se vede
că apostaţii sunt reprimiţi; totuşi, pentru aceştia, spre răscumpărarea vinei lor, îl rugăm pe
Dumnezeu cu ispăşiri114 depline. în acest caz, Biserica este
111
Cf. 2 Paralipomena 26, 16-21.
112
Cf. Levitic 10.
113
Marcu 7, 9.
114
Căinţa pentru vină. Romanii şi după ei creştinii occidentali socoteau că, pentru orice
greşeală, pentru orice infracţiune sau pentru crimă, trebuia neapărat dată în schimb o
răscumpărare materială, o jertfă, ca şi la evrei şi la toate popoarele antice, de pildă; însă nu
numai păgubitului, ci şi divinităţii.
72
căutată şi rugată; în cel dintâi, se duce luptă împotriva Bisericii; aici115 poate a fost vorba de
strâmtorare, acolo voinţa stăruie în nelegiuire. Aici apostatul şi-a făcut rău sieşi; acolo cine a
încercat să producă o schismă i-a înşelat pe mulţi, trăgându-i cu sine; aici paguba este a unui
singur suflet, acolo este pierzarea mai multora. Desigur, acesta înţelege că a păcătuit şi se
tânguieşte şi plânge; acela, îngâmfându-se în păcatul său şi complăcându-se în propriile greşeli,
desparte fiii de mamă, dezbină oile de păstor, tulbură tainele lui Dumnezeu şi, pe când
apostatul a păcătuit o singură dată, acela păcătuieşte zilnic, în cele din urmă, apostatul care a
dobândit mai apoi martiriul poate primi făgăduinţele împărăţiei cerurilor; acela însă, dacă va fi
fost ucis în afara Bisericii116, nu poate ajunge la răsplăţile Bisericii.
Capitolul XX
Şi nici să nu se mire cineva, fraţilor preaiubiţi, de mărturisitori, că unii pleacă chiar de la
aceasta117; căci chiar de aici alţii săvârşesc păcate de negrăit şi atât de grele. Că nici
mărturisirea credinţei nu-l scuteşte de cursele diavolului, nici nu-l apără, punându-l permanent
la adăpost, de ispitele, şi de primejdiile, şi de îmboldirile,
115
în cazul schismei, Sfântul Ciprian face o paralelă între apostazie şi schismă.
116
Adică în afara comuniunii cu Biserica sau cu clerul şi credincioşii din comunitatea
creştină din care făcea parte până să se izoleze prin schismă.
117
Adică nu rămân în stadiul de mărturisitori.
73
şi de năvălirile lumeşti pe cel încă aflat în lume. Altfel, niciodată nu vedeam la mărturisitori
înşelătorii şi lucruri de ruşine şi adultere, pe care acum, văzându-le la unii, ne tânguim şi jelim.
Oricine este acel mărturisitor, el nu-i mai mare, mai bun sau mai drag lui Dumnezeu decât
Solomon, care, câtă vreme a umblat în căile Domnului, a dobândit harul pe care îl câştigase de
la Domnul. După ce a părăsit calea Domnului, a pierdut şi harul Domnului118. Şi, de aceea, scris
este: „Ţine ceea ce ai, ca nu cumva altul să ia cununa ta"119. Fiindcă, desigur, Domnul n-ar
ameninţa că poate fi luată îndărăt cununa dreptăţii, decât pentru aceea că, dispărând
dreptatea120, în mod necesar se pierde şi cununa.
Capitolul XXI
Mărturisirea, deşi este pregustarea slavei, nu înseamnă totuşi a merita cununa; nici nu le
desăvârşeşte lauda, ci pune început demnităţii, după cum este scris: „Cine va răbda până în
sfârşit, acesta se va mântui"121. Orice va fi fost până la sfârşit este o treaptă prin care urcă spre
piscul mântuirii, iar nu capătul prin care vârful piscului e deja luat în stăpânire. E mărturisitor;
însă, după mărturisire, pericolul este mai mare, fiindcă vrăjmaşul este stârnit mai mult.
118
Cf. 3 Regi 11, 9-13.
119
Apocalipsa 3, 11.
120
Dreptatea şi sfinţenia sunt sinonime în Vechiul Testament, din care Sfântul Ciprian
citează aici.
121
Matei 10, 22.
74
E mărturisitor; cu atât mai mult trebuie să stea de partea Evangheliei Domnului, că prin
Evanghelie a dobândit slava de la Domnul. Cui i se dă mult, mult i se şi cere; şi cui i se atribuie
mai multă demnitate, de la acela se pretinde mai multă slujire122. Nimeni să nu piară prin
exemplul mărturisitorului, nimeni să nu înveţe din purtările mărturisitorilor nedreptatea,
nimeni obrăznicia, nimeni trădarea.
Este mărturisitor; să fie umil şi liniştit, să fie smerit şi cu rânduială în lucrarea sa, ca oricine
îşi zice mărturisitor al lui Hristos să-L imite pe Hristos123, pe Care îl mărturiseşte. Căci, dacă El
zice: „Cine se înalţă pe sine se va smeri şi cine se smereşte pe sine se va înălţa"124, iar El a fost
înălţat de către Tatăl, din moment ce S-a smerit pe Sine pe pământ Cuvântul şi Puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu-Tatăl, cum poate să iubească înălţarea Cel care şi nouă ne-a
poruncit umilinţa prin legea Sa şi El însuşi a primit de la Tatăl numele cel mai presus [de nume]
ca răsplată a umilinţei125?
Este mărturisitor de Hristos, dar numai dacă, după aceea, nu va fi defăimată126 prin el
măreţia
122
Cf. Luca 12, 48.
123
Să-L urmeze pe Hristos potrivit textului din Evanghelia după Marcu 8, 34.
124
Luca 14, 11; 18, 14.
125
„Cel mai presus de nume" aluzie la textul din Filipeni 2, 9: „Pentru aceea şi Dumnezeu
L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume". Asemenea şi la Evrei
1, 4.
126
Biasfemetur verb contras de origine grecească (PtaxnipriRM - „denigrez, ofensez,
jignesc, ocărăsc").
75
şi demnitatea lui Hristos. Limba care-L mărturiseşte pe Hristos să nu fie clevetitoare, să nu işte
tulburare, să nu fie auzită strigând vorbe de ocară şi certuri, nici să nu le arunce împotrivă
fraţilor şi preoţilor lui Dumnezeu, după vorbe de laudă, veninurile şarpelui. De altfel, dacă
după aceea va deveni vinovat şi demn de dispreţ şi îşi va murdări viaţa printr-o ruşinoasă
nelegiuire şi printr-o rea purtare va nimici mărturisirea sa, dacă, în sfârşit, după ce a devenit
mărturisitor, părăsind Biserica unde a devenit mărturisitor şi sfâşiind armonia unităţii, va Fi
schimbat credinţa dintâi prin trădarea de mai apoi, nu se poate mângâia prin mărturisire că va fi
ales pentru răsplata măririi, când, din chiar acest fapt, motivele pedepselor au crescut şi mai
mult.
Capitolul XXII
Căci şi pe Iuda l-a ales Domnul între apostoli şi totuşi, pe urmă, Iuda L-a trădat pe Domnul.
Dar credinţa neclintită a apostolilor nu a dispărut prin faptul că trădătorul Iuda a părăsit ceata
apostolilor127. Aşa şi aici: nu s-a micşorat sfinţenia şi demnitatea mărturisitorilor fiindcă s-a
frânt credinţa unora. Fericitul Apostol vorbeşte în epistola sa, zicând: „Căci ce dacă unii s-au
depărtat de credinţa lor? Oare necredinţa acelora va nimici credincioşia lui Dumnezeu? Să nu
127
Trădarea lui Iuda i-a zdruncinat pe apostoli, însă nu i-a doborât, ci i-a întărit pentru ceea
ce avea să urmeze foarte curând: patimile, răstignirea, moartea, punerea în mormânt.
76
fie! Căci Dumnezeu este credincios făgăduinţei, iar tot omul este mincinos"128.
Cea mai mare şi mai bună parte a mărturisitorilor stă în tăria propriei credinţe şi în adevărul
legii şi al învăţăturii Domnului. Căci nu se îndepărtează de pacea Bisericii cei care, în Biserică,
şi-au adus aminte că au dobândit harul, învredniciţi fiind de către Dumnezeu. Şi dobândesc o
mai mare laudă a credinţei lor prin chiar acest fapt că, separaţi de trădarea acelora cu care au
fost uniţi prin părtăşia la mărturisire, s-au depărtat de molipsirea de vinovăţie. Şi, luminaţi de
lumina Evangheliei, scăldaţi în razele luminii curate şi neprihănite a Domnului, tot atât sunt de
lăudaţi pentru păstrarea păcii lui Hristos pe cât au fost de victorioşi în atacul diavolului.
Capitolul XXIII
Cât mă priveşte, fraţilor preaiubiţi, doresc şi sfătuiesc şi deopotrivă mă străduiesc să vă
conving ca, dacă se poate, nimeni dintre fraţi să nu piară; iar trupul cel unic şi de o simţire al
poporului129 să-l strângă Maica bucuroasă în îmbrăţişarea ei. Dacă totuşi pe unii conducători ai
schismelor şi începători ai dezbinărilor, stăruitori în nebunia lor oarbă şi îndârjită, sfatul
sănătos nu-i va putea rechema la calea mântuirii, totuşi voi ceilalţi, fie înşelaţi datorită
simplităţii voastre, fie târâţi în greşeală, fie amăgiţi prin vreo altă cursă
128
Romani 3, 3-4.
129
Al creştinilor organizaţi în episcopii păstorite de episcopi proprii.
77
vicleană a şireteniei, dezlegaţi-vă din laţurile înşelăciunii, eliberaţi-vă din greşeli paşii
rătăcitori, recunoaşteţi drumul cel drept al căii cereşti!
Cuvântul Apostolului, care ne stă drept martor, este: „Vă poruncim", zice, „în numele
Domnului nostru Iisus Hristos să vă depărtaţi de toţi fraţii care umblă fără rânduială, şi nu după
predania pe care au primit-o de la noi"130. Şi iarăşi zice: „Nimeni să nu vă amăgească cu vorbe
deşarte, căci de aceea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării. Nu le fiţi părtaşi!"131
Trebuie să ne depărtăm de cei care greşesc, ba chiar trebuie să-i evităm, ca nu cumva vreunul,
în timp ce se alătură celor care umblă rău şi înaintează pe drumurile rătăcirii şi ale vinovăţiei,
abătându-se de la calea drumului adevărat, să fie găsit cu aceeaşi vină132.
Există un singur Dumnezeu şi un singur Hristos, o singură Biserică a Lui şi o singură
credinţă, un singur popor legat cu legătura armoniei în unitatea tare a trupului. Unitatea nu
poate fi sfâşiată, după cum niciun trup nu poate să vieţuiască dezmembrat printr-o sfâşiere a
alcătuirii lui, nici nu poate exista rupt în bucăţi prin sfârtecarea măruntaielor împrăştiate în
fărâme. Ce s-a depărtat de trunchi nu va mai putea să trăiască şi să respire singur, pierde însuşi
principiul mântuirii.
130
2 Tesaloniceni 2, 6.
131
Efeseni 5, 6.
132
Influenţa molipsitoare a celor rătăciţi este de temut. Singura metodă de a scăpa de
aceasta este evitarea paşnică a schismaticilor.
78
Capitolul XXIV

Ne sfătuieşte Duhul Sfânt şi spune: „Cine este omul care voieşte viaţa şi căruia îi place să
vadă zile foarte bune? înfrânează-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască cu viclenie;
fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează!"133 Fiul păcii trebuie să caute pacea şi să
o urmeze. Cine cunoaşte şi iubeşte legătura dragostei trebuie să-şi înfrâneze limba de la răul
făcut de dezbinare134. între poruncile şi învăţăturile Sale mântuitoare, aflându-Se El foarte
aproape de pătimire, Domnul a adăugat, zicând: „Pace las vouă, pacea Mea v-o dau vouă"135.
Pe aceasta ne-a dat-o ca moştenire, ne-a promis toate darurile făgăduite de El şi toate
răsplătirile întru legătura păcii. Dacă suntem moştenitorii lui Hristos, să rămânem în pacea lui
Hristos. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu, trebuie să fim făcători de pace - „Fericiţi", zice,
„făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema"136. Fiii lui Dumnezeu trebuie să fie
făcători de pace, blânzi la inimă, simpli în cuvânt, uniţi în simţire, ţinându-se cu credincioşie
unii de alţii prin legăturile unităţii de cuget.
133
Psalmul 33, 12-14.
134
însăşi limba trebuie înfrânată, pentru a nu răspunde cuvintelor provocatoare. De altfel,
Sf. Apostol Iacov atrăsese atenţia creştinilor asupra folosului înfrânării limbii (Iacov 3, 1-8).
135
Ioan 14, 27.
136
Matei 5, 9.
79
Capitolul XXV
Această unitate de cuget a existat odinioară în timpul apostolilor: astfel, noul popor de
credincioşi al Domnului, păzind poruncile, şi-a păstrat şi dragostea137. O dovedeşte Scriptura,
care zice: „însă mulţimea celor care crezuseră trăia într-un suflet şi într-un cuget"138; şi iarăşi:
„Şi erau toţi într-un cuget, stăruind în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, care era
mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui"139. Şi de aceea înălţau ei rugăciuni lucrătoare, de aceea puteau
să dobândească, încredinţaţi fiind, orice ar fi cerut de la mila lui Dumnezeu.
Capitolul XXVI
însă în noi într-atât s-a împuţinat unitatea de cuget, încât a scăzut şi dărnicia în faptele
noastre cele bune140. Atunci îşi vindeau casele şi
137
Dragostea asigură împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ale Scripturii, ale Bisericii şi ale
episcopatului. Creştinii se menţin ca „popor nou al lui Dumnezeu" prin dragostea reciprocă şi
prin dragostea lui Iisus Hristos. Dragostea face eficiente rugăciunile Bisericii şi ale fiecărui
creştin în parte, membru al Bisericii.
138
Fapte 4, 32.
139
Fapte 1, 14.
140
Sfântul Ciprian face referire la milostenie. El continuă să preţuiască fapta bună, milostenia,
după cum este descrisă în cele nouă „Fericiri": „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui"
(Matei 5, 7). El nu dorea ca zelul sau avântul milosteniei într-o lume săracă şi lipsită de
mijloace de trai pentru mulţimea de săraci să slăbească. De altfel, milostenia sub toate
aspectele, fie ea trupească sau sufletească, era un semn distinctiv pentru creştini şi chiar un
puternic mijloc misionar, de dovedire a calităţilor deosebite ce-i împodobeau pe aceştia.
Slăbind milostenia, ceilalţi, necreştinii săraci lipiţi şi care o aşteptau cu nerăbdare, puteau pune
la îndoială sinceritatea creştinilor care avuseseră milă de ei. De aici putem deduce că şi Sfântul
Ciprian era un practicant al milosteniei, ca următor al Fericirii rostite de Mântuitorul în Predica
de pe munte.
80
pământurile şi îşi strângeau comori în cer, oferind banii141 apostolilor, spre a fi împărţiţi în
folosul celor lipsiţi. Acum însă nu mai dăm din avere nici zeciuială142 şi, deşi Domnul ne
porunceşte să ne vindem [bunurile]143, noi cumpărăm mai abitir şi adăugăm [averilor
noastre]144. Astfel s-a sleit în noi forţa credinţei, astfel a slăbit trunchiul credincioşilor. De
aceea. Domnul, privind înspre vremurile noastre, zice în Evanghelia Sa: „Când va veni Fiul
Omului, socoţi tu că va găsi credinţă pe pământ?"145 Vedem că s-a petrecut ceea ce El a prezis:
nu mai este niciun fel de credinţă în frica de Dumnezeu, în legea dreptăţii, în dragoste, în
milostenie, nimeni nu mai cugetă la frica de cele viitoare; nimeni nu mai ia în seamă ziua
Domnului146,
141
în text: pretia, adică suma de bani cu care creştinii îşi vindeau posesiunile.
 142
E posibil ca primii creştini, mai cu seamă cei proveniţi dintre evrei şi prozeliţi, să fi
continuat să plătească zeciuială în comunităţile lor.
143
Cf. Luca 12, 33.
144
Cf. discuţia dintre Hristos şi tânărul bogat (Marcu 10, 21).
145
Luca 18, 8.
146
„Ziua Domnului" expresie din cartea profetului Ioil (1, 15), care face trimitere la
sfârşitul lumii, Judecata de apoi.
81
mânia lui Dumnezeu şi chinurile ce vor să vină peste cei necredincioşi, precum şi chinurile
veşnice hotărâte pentru cei necredincioşi. Sunt lucruri de care conştiinţa noastră s-ar îngrozi,
dacă ar crede, s-ar feri; iar de s-ar feri, ar fi izbăvită.
Capitolul XXVII
Să ne trezim pe cât putem, fraţi preaiubiţi, şi, punând capăt somnului vechii amorţiri147, să
veghem la ţinerea şi înfăptuirea poruncilor Domnului! Să fim aşa cum ne-a poruncit El, zicând:
„Să fie coapsele voastre încinse şi făcliile aprinse. Iar voi să fiţi asemenea bărbaţilor care îşi
aşteaptă stăpânul când se întoarce de la nuntă, ca, atunci când va sosi şi va bate, să-i deschidă.
Fericite sunt slugile acelea pe care, venind Domnul, le va afla priveghind"148! Trebuie să avem
cingătorile pregătite, ca nu cumva, atunci când va fi venit ziua plecării [din această lume], să ne
surprindă împovăraţi şi încurcaţi149. Să lumineze şi să strălucească lumina noastră în fapte
bune, pentru ca pe noi înşine să ne călăuzească din noaptea lumii de aici la lumina strălucirii
veşnice. Să aşteptăm totdeauna grijulii şi atenţi grabnica venire a Domnului, ca, atunci
147
Termenul inerţia, determinant al numelui somnus („somnul"), înseamnă „nemişcare,
amorţire, letargie, akedie, lipsă de energie şi de iniţiativă". în poezia ascetică, apare imaginea
sufletului care doarme şi nu veghează, nici nu lucrează, deşi păcatul îl face să fie în permanenţă
în primejdie de moarte.
148
Luca 12, 35.
149
Adică îngreuiaţi de somn şi buimaci.
82
când El va fi bătut [la uşă], credinţa noastră să fie trează, cea care va să primească de la Domnul
răsplata privegherii. Dacă vor fi păzite aceste porunci, dacă aceste sfaturi şi învăţături vor fi
ţinute, nu putem fi surprinşi dormind de către înşelătorul diavol; slugi veghetoare, vom
împărăţi când va domni Hristos150!
150
După cum arată criticii, Sfântul Ciprian îşi încheie această lucrare, ca şi celelalte scrieri
ale sale, cu imaginea aşteptării eshatologice şi a venirii lui Hristos în slavă, a marii Judecăţi
universale.
INTRODUCERE
La scurtă vreme după persecuţia anticreştină a împăratului Decius din 249, a izbucnit o
epidemie teribilă de ciumă, care a persistat multă vreme şi care l-a determinat pe Sfântul
Ciprian să scrie o lucrare intitulată De mortalitate (Despre condiţia muritoare a omului). Ciuma
s-a extins considerabil, durând din anul 251 până în 254. întreaga provincie romană a Africii a
fost afectată profund. Fireşte, păgânii îi învinuiau pe creştini pentru această calamitate, care
s-ar fi abătut asupra lumii din pricină că aceştia din urmă părăsiseră cultul zeilor. Se impunea
un răspuns la aceste acuze, astfel că Sfântul Ciprian a scris o scrisoare Către Demetrianus (Ad
Demetrianum), adresată unui intelectual păgân care-i făcea pe creştini responsabili de toate
nenorocirile ce se abăteau asupra imperiului. Sfântul Ciprian încearcă să demonstreze că
acuzaţiile lui Demetrianus sunt întru totul neîntemeiate.
Structurile sanitare ale statului nu puteau face faţă flagelului şi, drept urmare, aveau loc
diverse grozăvii: de pildă, cadavrele celor morţi de ciumă ajungeau să fie aruncate în plină
stradă. Solidaritatea generală era absolut necesară. Şi, din acest punct de vedere. Sfântul
Ciprian a avut
86
mai multe iniţiative, dorind să-i facă pe creştini să-L vadă pe Hristos în cei săraci,
marginalizaţi, suferinzi. Atunci când săvârşim milostenie, se cuvine ca în cel care o primeşte
să-L vedem pe însuşi Hristos aşa suna unul dintre sfaturile Sfântului.
Acest dezastru aproape fără precedent care a răvăşit Imperiul Roman a avut efecte negative
în egală măsură şi asupra creştinilor. Mulţi păstoriţi ai sfântului episcop se revoltau văzând că
sunt loviţi păgâni şi creştini deopotrivă. Sfântul Ciprian încearcă să insufle celor descurajaţi
nădejdea, cerându-le să nu se lase copleşiţi de moartea celor apropiaţi; în caz contrar, s-ar fi
dovedit că nu aveau suficientă credinţă în Dumnezeu. în plus, numai idolatrul deznădăjduieşte.
Creştinii trebuie să se supună cu mult curaj şi încredere voinţei divine, să-şi păstreze privirea
aţintită către împărăţia cerurilor, unde cei apropiaţi ne aşteaptă să ne împărtăşim de fericirea
lor.
Astfel, De mortalitate este o admirabilă învăţătură despre suferinţă şi moarte, ambele
văzute din perspectivă creştină.
Formal, lucrarea este scrisă clar şi concis şi structurată în 26 de capitole, care încep printr-o
introducere a cărei temă este suferinţa sub specie aeternitatis, în timp ce ultimul capitol prezintă
bucuria de a gusta veşnica fericire a împărăţiei cerurilor. Dreptul care trăieşte în credinţă nu
poate să nu fie bucuros pentru faptul că este eliberat din lume spre a se uni cu Hristos. Pe
87
pământ, omul luptă împotriva avariţiei, mâniei, trufiei şi a altor patimi; sufletul omului e
împresurat din toate părţile de ispite: dacă una e învinsă, o alta îşi face apariţia numaidecât. A
alege vanitatea şi plăcerea lumească în locul împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu nu este decât
dovadă a orbirii. Dumnezeu ne făgăduieşte nemurirea şi ne învaţă că nu trebuie să ne întristăm
în faţa morţii.
Unora dintre creştini faptul că ciuma îi atinge şi pe ei la fel ca şi pe păgâni le e pricină de
tulburare, ca şi cum ei ar trebui să fie privilegiaţi şi scutiţi de la a îndura încercările potrivnice,
în realitate, atât timp cât trăim în această lume, totul le este comun şi creştinilor şi păgânilor.
Creştinul, conştient că petrecerea în această lume îi este trecătoare, trebuie să fie răbdător în
suferinţă. Trebuie să îndure îndelung în timpul vieţii, pentru a se întări în faţa asalturilor răului,
în acest sens. Sfântul Ciprian oferă câteva exemple: Iov, cel care, chiar şi după moartea fiilor
săi, deşi, în plus, era chinuit de răni şi viermi, nu s-a lăsat învins de diavol; Tobie, cel care, cu
toate că a trebuit să suporte orbirea, a rămas neclintit în frica de Dumnezeu.
De asemenea, nici apostolii nu s-au plâns de încercările venite asupra lor şi au îndurat cu
tărie şi răbdare toate necazurile în timpul vieţii. Chiar şi Apostolul Pavel remarcă Sfântul
Ciprian -, după numeroase nenorociri, după naufragii, după suferinţe trupeşti, spunea că nu a
fost învins, ci curăţit de păcate. Cu cât a fost
88
mai tulburat sau chinuit cu atât a fost mai întărit în credinţă. Durerii trebuie să-i opunem tăria
sufletului nostru şi nu se cuvine să luăm aminte la vorbele pline de răutate ale celor cărora
credinţa în Dumnezeu le e străină, ei care nu sunt renăscuţi din apa baptismală şi nu sunt
îmbrăcaţi în crucea şi în suferinţa lui Hristos.
Fiindcă drepţii mor în această lume împreună cu păcătoşii, nu trebuie să ne gândim că
moartea este aceeaşi pentru cei buni şi pentru cei răi. Drepţilor le este dată mântuirea veşnică,
iar păcătoşilor pedeapsa veşnică. Ciuma poate constitui un bun prilej de a dobândi mântuirea,
dacă cei sănătoşi îi ajută pe cei molipsiţi, dacă rudele îşi arată reciproc dragostea, dacă stăpânii
se îngrijesc de servitorii lor bolnavi, dacă medicii îi ajută pe cei care le solicită ajutorul, dacă
hoţii îşi înfrânează pornirea nesănătoasă de a fura.
Nu trebuie să îi deplângem pe fraţii noştri care ne preced întru moarte, ca să nu dăm pretext
păgânilor de a ne reproşa, pe bună dreptate, că, deşi afirmăm că ei trăiesc în Dumnezeu, în
realitate îi plângem ca şi cum ar fi pierduţi pentru totdeauna.
 Sf. Apostol Pavel afirmă că aceluia care trăieşte fără nădejdea în viaţa veşnică îi e permis să
se întristeze în momentul în care pleacă cei dragi ai săi, însă nu şi celui care crede în Dumnezeu
şi ştie că Hristos a suferit şi a înviat pentru a ne dărui viaţa veşnică.
89
Slujitorii lui Dumnezeu, în speţă preoţii, trebuie să se comporte în mod responsabil, mai
ales când obştea creştină traversează o asemenea criză. Oricine crede în viaţa veşnică trebuie
să-şi stăpânească lacrimile. Să-i regretăm pe cei pe care i-am pierdut, dar să nu-i deplângem. Să
aspirăm mai degrabă la tărâmul din ceruri, unde ne vom reîntâlni apropiaţii de acum, cei care
ne întind braţele şi ne cheamă cu ardoare întru bucuria nesfârşită.
Prin această lucrare, Sfântul Ciprian încearcă să le insufle celor descurajaţi nădejdea vieţii
veşnice şi să îi ajute să traverseze cu bine calamitatea abătută asupra lumii. Ce este viaţa şi ce
este moartea? Una este o luptă căreia cea de-a doua îi pune capăt, aducându-ne, dacă am biruit
păcatul, răsplata vieţii veşnice în împărăţia cerurilor. A ne lăsa copleşiţi atât de mult de moartea
apropiaţilor noştri înseamnă a nu avea credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale.
în De mortalitate întâlnim îndemnul către solidaritatea umană, absolut necesară în vremea
unor asemenea evenimente. Gândirea Sfântului Ciprian depăşeşte resemnarea stoică în faţa
morţii: pentru creştinul autentic, moartea este o cale către nemurire şi fericire veşnică.
Ciuma, cu urmările ei, a dus la apariţia multor săraci şi nevoiaşi, oferind prilejul dovedirii
iubirii şi milostivirii creştine.
Discursul Sfântului Ciprian este solemn şi constant ca intensitate. Reia în repetate rânduri
anumite idei, imagini sau expresii, pentru ca
90
argumentarea să aibă o mai mare forţă persuasivă. Sfântul Ciprian alcătuieşte un nou stil" al
discursului eclezial latin, unul care se remarcă prin vigurozitate, armonie, sobrietate şi
simplitate.
Apreciind calităţile de orator ale Sfântului Ciprian, Lactantius spunea despre acesta cum că
„avea o inteligenţă fluentă, bogată, plăcută şi clară: această din urmă calitate constituie esenţa
stilului său, astfel că n-ai putea spune dacă era mai împodobit în expresie, mai fluent în
expunere sau mai eficace în persuasiune"1.
Adina Roşu
1
LACTANTIUS, Instituţiile divine, traducere şi note Petre Pistol, studiu introductiv Claudiu
T. Arieşan, Ed. „învierea", Timişoara, 2004, pp. 24-25.
DESPRE CONDIŢIA MURITOARE2 A OMULUI3
Diaconul Pontius explică în câteva cuvinte tema [acestui tratat] în viaţa lui Ciprian: „Prin
acesta", a spus, „acei dintre creştini care erau mişcaţi profund de pierderea celor dragi şi, ceea
ce este mai important, aceia care aveau o credinţă mai slabă, erau mângâiaţi cu nădejdea celor
viitoare".
2
Termenul mortalitas este dificil de tradus în româneşte. Derivat cu nuanţă abstractă de la
mors, poate însemna: 1. „condiţie muritoare a omului, caracter muritor, starea omului supus
morţii ca urmare a păcatului originar, mortalitate, moarte" cu acest sens este utilizat de cele mai
multe ori de alţi autori patristici, ca Arnobius, Tertulian, Fericitul Augustin; 2. „muritorii,
oamenii, umanitatea, omenirea în general" acest sens (metonimic) se generalizează începând
cu latina epocii imperiale şi este întâlnit la Tertulian (Către păgâni, 2, 7); 3. „masă de indivizi
care mor ca victime ale unei calamităţi, epidemie, carnagiu, totalitatea victimelor unui război
sau ale unei epidemii" acest sens îl are termenul mortalitas în contextul de faţă (ca şi în operele
altor autori latini creştini, ca Arnobius şi Sf. Grigorie cel Mare), de aceea o mai exactă
tălmăcire a titlului ar fi Despre epidemie. Totuşi Sfântul Ciprian abordează în acest tratat şi
problema condiţiei muritoare a firii omeneşti, şi astfel amândouă sensurile sunt îndreptăţite.
3
Pentru realizarea traducerii în limba română a lucrării De mortalitate, s-a utilizat textul
latin din ediţia Sandi Cypriani Episcopi Opera, apărută în Corpus Christianorum, Series Latina
(CC2), pars II, 111 A, cura et studio M. Simonetti (Typographi Brepolos Editores Pontificii,
1976), consultându-se şi J. P. Migne, Patrologia Latina, tom 23, 3.
92
Căci, înainte de toate, când a arătat că suferinţele de acest fel au fost prezise de Hristos, el
ne învaţă că nu trebuie să ne temem de moarte sau de boală, căci prin ea ajungem la viaţa
veşnică, şi cel care nu se grăbeşte către locuri mai bune e lipsit de credinţă.
Şi nici nu e de mirare că nenorocirile acestei vieţi ne sunt asemenea cu ale păgânilor, din
moment ce creştinii trebuie să sufere mai mult decât ceilalţi în această lume şi, de aceea, după
exemplul sfinţilor Iov şi Tobias, trebuie să răbdăm şi să nu ridicăm glasul. Căci, dacă nu ar fi
mai înainte lupta, victoria nu ar putea fi dobândită şi, oricât de multe boli le sunt comune celor
virtuoşi şi celor vicioşi, totuşi moartea nu le este comună; căci cei drepţi merg către mângâiere,
iar cei nedrepţi către pedeapsă. Apoi, reproşului tăcut că prin această moarte sunt lipsiţi de
mucenicie i se răspunde [prin faptul] că martiriul nu stă în puterea noastră şi că sufletul va fi
încununat de Dumnezeu Judecătorul către martiriul potrivit fiecăruia.
în cele din urmă ne învaţă astfel: nu trebuie să-i jelim pe cei morţi, ca să fim în păcat
împreună cu păgânii, ca şi cum am fi lipsiţi de nădejdea învierii.
Ba mai mult, dacă ziua chemării noastre va veni, cu sufletul împăcat trebuie să plecăm de
aici către Domnul, mai ales fiindcă ne vom îndrepta către patria unde un număr mare al celor
dragi ne aşteaptă, o mulţime numeroasă ne doreşte, sigură de-acum de veşnicia ei şi neliniştită
deocamdată în privinţa mântuirii noastre.
93
EI însă arată prilejul cu care Eusebiu4 a scris în Cronică despre această carte: „Boala
aducătoare de nenorociri", zice, „a ocupat multe provincii ale lumii şi, mai cu seamă.
Alexandria şi Egiptul, după cum scrie Dionisie5 [despre aceasta] şi cartea lui Ciprian De
mortalitate stă mărturie".
Capitolul I
Deşi în mulţi dintre voi, preaiubiţilor fraţi, sălăşluiesc o minte sănătoasă şi o credinţă
nezdruncinată şi un suflet devotat, care nu este tulburat de povara morţii prezente, ba,
dimpotrivă, precum o stâncă tare şi de neclintit, mai degrabă frânge atacurile învolburate ale
lumii şi puternicele valuri ale veacului6, iar ea însăşi
4
Eusebiu de Cezareea, celebrul istoric bisericesc. Referinţa este la Cronica sa, listă
cronologică de evenimente importante pentru istoria Bisericii, datate de la crearea lumii şi până
în anul 303.
5
Sf. Dionisie de Alexandria (t 265), discipol al lui Origen, conducător al Şcolii din
Alexandria şi episcop al acestui oraş. A fost un fervent polemist contra sabelianismului şi
printre primii care au luat atitudine împotriva hiliasmului. Notabilă este corespondenţa sa cu
papa Dionisie al Romei, în urma căreia Dionisie al Alexandriei îşi va corecta câteva aparente
erori doctrinare, de pildă un accentuat subordinaţianism al Fiului faţă de Tatăl în Sfânta
Treime. în cele din urmă, se va dovedi că neînţelegerea se datora diferenţelor semantice între
termenii teologici utilizaţi de apuseni şi răsăriteni. Contemporan cu Sfântul Ciprian, Dionisie al
Alexandriei a gestionat şi el exemplar activitatea comunităţii creştine din marea metropolă a
Egiptului, încercată şi ea de flagelul ciumei.
6
Imagini clasicizate deja ale Bisericii asemenea unei corăbii plutind pe valurile acestei
lumi.
94
- [credinţa] nu este nici doborâtă şi nici biruită de ispite, ci este încercată, totuşi observ în popor
că sunt unii care, fie din cauza slăbiciunii sufletului, fie din puţinătatea credinţei, fie din pricina
plăcerii vieţii lumeşti, fie din cauza slăbiciunii în faţa plăcerii trupeşti şi, ceea ce este mai grav,
din cauza rătăcirii faţă de adevăr, nu reuşesc să stăruie cu tărie şi nici să-şi facă scut divin şi de
neclintit inimii lor7. Această împrejurare n-ar trebui să fie ascunsă, nici ţinută sub tăcere, în
ciuda modestei noastre vrednicii8, ci, cu deplină vigoare şi cu un cuvânt curajos, luat din
învăţătura Domnului, trebuie să fie înfruntată laşitatea sufletului slab şi cel care a început să fie
deja om al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să poată fi considerat demn de Dumnezeu şi de
Hristos.
Capitolul II
Căci, preaiubiţilor fraţi, cel care slujeşte ca ostaş9 lui Dumnezeu şi nădăjduieşte deja să fie
aşezat în taberele cereşti, trebuie să se cunoască pe sine, ca să nu aibă nicio frică în faţa
vijeliilor
7
Autorul precizează cu claritate scopul cărţii: consolatio et exhortatio (alinarea şi
îmbărbătarea celor a căror credinţă se clatină în faţa calamităţii prezente, însoţită de îndemnul
stăruitor de a rămâne fermi şi neclintiţi în faţa durerii provocate de moartea celor dragi).
8
Mediocritas termenul are, în contextul de faţă, conotaţii de umilinţă şi curtoazie.
9
O altă imagine tradiţională a creştinului ca miles Christi („ostaş al lui Hristos"), preluată,
ca şi cea de mai înainte, din imaginarul simbolic al teologiei lui Tertulian marele magistru al
Sfântului Ciprian.
95
şi a furtunilor din lume şi nicio nelinişte, din moment ce Domnul a prezis că toate acestea vor
veni, povăţuind prin cuvântul Său prevăzător, îndrumând şi învăţând şi pregătind şi întărind
poporul Bisericii Lui pentru toată suferinţa lucrurilor ce vor veni10.
El a prorocit şi a prezis că războaiele şi foametea şi cutremurele şi molimele vor apărea în
fiecare loc. Şi, ca nu cumva să ne tulbure o teamă nouă şi neaşteptată de lucrurile care vin
asupra noastră, a prezis că nenorocirile vor spori tot mai mult în vremurile din urmă.
Iată că lucrurile care au fost prezise s-au adeverit şi, când se întâmplă lucrurile prezise,
urmează şi cele făgăduite, după cum însuşi Domnul promite şi spune: „Aşadar, când veţi vedea
că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape"11.
Fraţilor preaiubiţi, împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Răsplata vieţii şi bucuria
mântuirii eterne, liniştea veşnică şi stăpânirea paradisului nu demult pierdut se apropie, odată
cu trecerea din această lume; iată, cele cereşti urmează celor pământeşti şi lucrurile veşnice
urmează celor trecătoare.
Care este locul nostru între aceste temeri şi griji? Cine este temător şi trist între acestea,
dacă nu cel căruia îi lipseşte credinţa şi nădejdea? Căci aceluia care nu doreşte să meargă către
Hristos îi va fi frică de moarte, Nu doreşte să meargă către Hristos acela care nu crede că
urmează să domnească împreună cu Hristos.
10
Luca 21,7 ş.u.
11
Luca 16, 31.
96
Capitolul III
Căci este scris: „Dreptul trăieşte prin credinţă"12. Dacă eşti drept şi trăieşti prin credinţă şi
crezi cu adevărat în Hristos, de ce tu, care vei fi cu Hristos şi eşti sigur de făgăduinţa Domnului,
renunţi să te alături lui Hristos şi nu eşti bucuros să fii eliberat de diavol?
Simeon cel drept, care a fost drept cu adevărat şi care a păzit poruncile lui Dumnezeu cu
credinţă deplină, atunci când, prin inspiraţie divină, îi fusese dat un răspuns că nu va muri
înainte de a-L vedea pe Hristos şi după ce Hristos, copil fiind, a venit în templu cu mama [sa],
a cunoscut în Duh că S-a născut deja Hristos despre Care i se spusese şi a ştiut că va muri
curând, odată ce îl văzuse. Aşadar, bucuros pentru moartea sa apropiată şi sigur de chemarea ce
urma să vină, a primit în braţele sale Pruncul şi, binecuvântând pe Dumnezeu, a strigat şi a zis:
„Acum eliberează pe robul Tău, Doamne, după cuvântul Tău în pace, deoarece ochii mei au
văzut mântuirea Ta"13, desigur, arătând şi dovedind că noi, robi ai lui Dumnezeu, atunci avem
pacea, când avem şi libertatea, atunci avem odihna, când, scoşi afară din furtunile lumii,
căutăm limanul sălăşluiţii şi al veşnicei izbăviri de primejdii, când, această moarte fiind
înfrântă, mergem către nemurire. Căci aceea este adevărata pace, aceea este liniştea credinţei,
aceea este încrederea nestrămutată, nezdruncinată şi neîntreruptă.
12
Romani 1, 17.
13
Luca 2, 29-30.
97
Capitolul IV
Pe de altă parte, ce altceva se petrece în lume decât [faptul că] se duce un război zilnic
împotriva diavolului, că se dau lupte stăruitoare împotriva săgeţilor şi armelor lui14?
Pentru noi este o înfruntare continuă şi grea cu lăcomia, cu desfrânarea, cu mânia, cu
ambiţia, cu plăcerile trupeşti, cu încercările lumeşti, înconjurată din toate părţile de atacul
diavolesc, mintea omului cu greu se împotriveşte singură, cu greu rezistă.
Dacă este înfrântă lăcomia, apare dorinţa; dacă este domolită dorinţa, urmează ambiţia;
dacă este nesocotită ambiţia, îşi face apariţia mânia, se măreşte trufia, te atrage beţia, invidia
destramă înţelegerea, gelozia rupe prietenia. Eşti constrâns să vorbeşti de rău ceea ce legea
divină îţi interzice; eşti constrâns să juri pe ceea ce nu este îngăduit.
Capitolul V
Sufletul suferă zilnic din cauza atâtor prigoniri, inima este înconjurată de atâtea primejdii,
şi totuşi trebuie să se bucure dacă rămâne mult timp între armele diavolului, când ar trebui să
14
Afirmaţia Sfântului Ciprian potrivit căreia sufletul omenesc are absolută nevoie de harul
divin pentru a înfrânge ispitele demonice şi pentru a stărui în harul primit la botez (afirmaţii
întâlnite şi în alte opere ale sale) este citată de Fericitul Augustin în împotriva celor două
scrisori ale pelagienilor, 4, 8, pentru a susţine existenţa păcatului originar. Vezi A. DALES, La
theologie de Saint Cyprien, pp. 30-31.
98
râvnească şi să se zorească înspre Hristos, cu ajutorul unei morţi grabnice? Pentru a ne pregăti,
El însuşi ne învaţă, zicând: „Amin, amin vă spun vouă, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi
tângui, însă lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar tristeţea voastră se va preface în
bucurie"15.
Cine nu doreşte să ocolească tristeţea? Cine nu se grăbeşte să găsească bucuria? Dar, când
tristeţea noastră se schimbă în bucurie, însuşi Domnul mărturiseşte din nou, zicând: „Iarăşi vă
voi vedea şi inima voastră se va bucura; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi"16.
Aşadar, fiindcă a-L vedea pe Hristos înseamnă a te bucura şi bucuria noastră nu poate să
existe fără a-L vedea pe Hristos, ce orbire a minţii sau ce nebunie este să iubeşti chinurile şi
pedepsele şi lacrimile lumii şi să nu te grăbeşti mai curând către bucuria care nu-ţi va putea fi
luată niciodată?
Capitolul VI
Se întâmplă însă acest lucru, fraţi preaiubiţi, fiindcă lipseşte credinţa, fiindcă nimeni nu
crede că sunt adevărate cele pe care le făgăduieşte Dumnezeu, Care este adevărat, al Cărui
cuvânt, pentru cei care cred, este veşnic şi statornic.
Dacă un om serios şi respectat ţi-ar promite ceva, de bună seamă ai avea încredere în cel
care a promis şi nu ai crede că poţi fi înşelat sau
15
Ioan 16, 20.
16
Ioan 16, 22.
99
furat de cel care ai şti că rămâne credincios cuvintelor şi faptelor sale.
Acum Dumnezeu vorbeşte cu tine; şi tu şovăi cu mintea ta neîncrezătoare! Dumnezeu îţi
promite ţie, celui care te îndepărtezi de această lume, fericirea veşnică şi nemurirea, şi tu te mai
îndoieşti!
Acest lucru înseamnă că nu-L cunoşti pe Dumnezeu întru totul. Acest lucru înseamnă a-L
nemulţumi, prin păcatul necredinţei, pe Hristos, Domnul şi învăţătorul celor credincioşi. Acest
lucru înseamnă ca, odată ce te afli în Biserică, să nu ai credinţă în locaşul credinţei17.
Capitolul VII
Cât foloseşte să părăseşti această lume arată însuşi Hristos, învăţătorul mântuirii şi
smereniei noastre; pentru că ucenicii Săi erau trişti, deoarece spunea că în curând va pleca,
Acesta a vorbit cu ei, zicând: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Eu merg la Tatăl"18, desigur
învăţând şi arătând cu har că trebuie mai mult să ne bucurăm decât să ne întristăm pentru cei
care pleacă din această lume şi pe care-i iubim.
Pentru acest lucru, fericitul Apostol Pavel afirmă şi întăreşte în epistola sa: „Pentru mine, a
trăi înseamnă Hristos, iar a muri, un câştig"19, socotind un câştig negrăit de mare a nu fi prins
17
Fidem in domo fidei non habereo foarte plastică şi percutantă imagine a celui care se
clatină în credinţă.
18
Ioan 4, 23.
19
Filipeni 1,21.
100
în capcanele acestei lumi, a nu fi supus niciunui păcat şi niciunei patimi trupeşti, a fi eliberat de
greutăţile constrângătoare şi a fi liber în faţa persecuţiilor diavoleşti şi izbăvit din gura
înveninată a diavolului, a merge la chemarea lui Hristos spre bucuria mântuirii veşnice.
Capitolul VIII
Dar, cu toate acestea, pe unii îi tulbură faptul că această stare de boală îi cuprinde
deopotrivă pe ai noştri şi pe păgâni; ca şi cum creştinul s-ar încrede în faptul că, nevătămat în
atingerea cu răul, poate să se bucure fericit de lume şi, neîndurând aici toate vitregiile, poate să
se păstreze pentru bucuria viitoare. Pe unii îi tulbură faptul că această moarte ne este comună
nouă şi celorlalţi20. Căci, în această lume, ce nu ne este comun nouă şi celorlalţi, de vreme ce
de-acum înainte avem în comun acest trup, după legea celei dintâi naşteri21? Atât timp cât
suntem în această lume, suntem uniţi în mod egal cu neamul omenesc, însă suntem separaţi în
Duh. Aşadar, până când acest trup supus stricăciunii nu îmbracă nestricăciunea şi acest trup
muritor nu primeşte nemurirea22 şi Hristos23 nu ne călăuzeşte la Dumnezeu-Tatăl, oricare sunt
[neajunsurile]
20
Seneca însuşi observase că nenorocirile şi calamităţile îi lovesc deopotrivă pe cei buni şi
pe cei răi (De beneficiis, 2, 28).
21
Potrivit naşterii trupeşti. Cea de-a doua naştere este cea prin botez înspre noua viaţă în
Hristos.
22
Cf. 1 Corinteni 15, 52.
23
Unele manuscrise au aici lecţiunea: „Duhul Sfânt".
101
trupului, pe toate le avem în comun cu neamul omenesc.
La fel, când pământul este lipsit de rod, foamea nu face deosebire. La fel, atunci când vreun
oraş a fost asediat de vrăjmaşi, robia îi loveşte pe toţi deopotrivă. Şi când cerul senin alungă
ploaia, seceta este una pentru toţi. Şi atunci când stânci colţuroase fac să naufragieze o navă,
naufragiul este comun tuturor, fără excepţie. Şi durerea de ochi, accesul de febră şi slăbiciunea
tuturor membrelor ne sunt comune cu ale celorlalţi, atât timp cât acelaşi trup ne ţine în viaţă.
Capitolul IX
Şi mai mult de atât, creştinul ar cunoaşte şi ar preţui în ce temei şi în ce lege să creadă, va şti
cu cât va trebui să îndure mai mult decât ceilalţi în lume, de vreme ce trebuie să lupte mai mult
cu atacurile diavolului.
Sfânta Scriptură ne învaţă şi ne avertizează, zicând: „Fiule, căutând slujirea lui Dumnezeu,
rămâi în dreptate şi cu teamă şi pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări"24. Şi mai departe: „Să ai
curaj în durere şi să ai răbdare când eşti umilit, fiindcă aurul şi argintul se încearcă în foc, câtă
vreme oamenii cei bineplăcuţi, în focul umilinţei"25.
Capitolul X
Astfel, după întâmplări nenorocite, după moartea fiilor, lovit grav şi de răni şi de viermi,
24
Înţelepciunea lui Isus Sirah 2,1.
25
Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 4-5.
102
Iov nu a fost învins, ci pus la încercare. Acesta, în încercări şi suferinţe dovedind răbdarea unui
suflet cu adevărat credincios, a spus: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi coborî
în mormânt. Domnul a dat şi Domnul a luat; precum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie
numele Domnului binecuvântat"26. Şi, în vreme ce până şi soţia, cu glas plângător şi răzvrătit,
din pricina durerii de neîndurat l-a întărâtat să spună ceva împotriva lui Dumnezeu, el a răspuns
şi a zis: „Ai vorbit ca una dintre femeile fără minte. Dacă am primit cele bune din mâna
Domnului, de ce nu le vom răbda şi pe cele rele?"27
în toate câte le-a trăit, Iov nu a păcătuit niciodată în faţa Domnului prin cuvintele sale28.
Astfel, Domnul Dumnezeu îi oferă o mărturie, zicând: „L-ai văzut pe fiul meu, Iov? Căci nu e
niciunul ca El pe pământ, este un om care nu se plânge niciodată, un adevărat cinstitor al lui
Dumnezeu"29.
Şi Tobit, după lucrări măreţe, după multe şi glorioase laude aduse bunătăţii sale, după ce a
îndurat lipsa vederii, temându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu în încercările sale, a crescut în
laudă prin suferinţă. Pe acesta chiar şi soţia sa încerca să-l stârnească zicând: „Unde este
dreptatea ta? Iată ce pătimeşti!"30 însă el, neclintit şi tare în frica de Dumnezeu şi înarmat cu
26
Iov 1, 21.
27
Iov 1, 10.
28
Cf. Iov 2, 10.
29
Iov 1, 8.
30
Tobit 2, 14.
103
credinţa religiei sale spre a îndura întreaga suferinţă, nu a cedat în durere ispitei soţiei
necugetate, ci, mai mult, a dobândit în faţa lui Dumnezeu o mai mare vrednicie prin marea sa
răbdare.
Mai târziu, arhanghelul Rafael31 l-a lăudat şi a zis: „Este un lucru demn de cinste să
descoperi şi să crezi în lucrarea lui Dumnezeu. Deoarece atunci când tu şi Sara, nora ta, vă
rugaţi, eu am înfăţişat pomenirea rugăciunilor voastre în faţa slavei lui Dumnezeu. Şi, deoarece
tu, în smerenia ta, îngropi morţii şi fiindcă nu ai şovăit să te ridici şi să laşi prânzul tău şi te-ai
dus şi ai îngropat mortul, am fost trimis să te încerc şi din nou Dumnezeu m-a trimis ca să te
îngrijesc pe tine şi pe Sara, nora ta. Căci eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri sfinţi care
ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi sălăşluim înaintea slavei Sale"32.
Capitolul XI
Cei drepţi au avut dintotdeauna această neclintire în faţa răului. Apostolii au păstrat, după
legea Domnului, această rânduială de a nu cârti33
31
Sfântul Ciprian citează cu multă plăcere episodul de faţă, insistând asupra arhanghelului
Rafael, care poartă rugăciunile oamenilor la Dumnezeu (Despre rugăciunea domnească, 33).
32
Tobit 12, 11-15.
33
Literal: mussitare - „a bombăni, a bodogăni, a murmura", termen specific limbajului
comediei latine, căzut în desuetudine şi revalorificat de autorii creştini, în mai larga tendinţă a
latinei târzii, populare şi creştine de a revitaliza şi revaloriza arhaismele şi regionalismele.
Sfântul Ciprian îl mai utilizează în Către Demetrianus, 18, 2, şi în Către Fortunatus, 1,1.
104
în faţa greutăţilor, ci de a accepta cu putere şi răbdare ceea ce primim în lume; fiindcă poporul
iudeilor s-a arătat nemulţumit din această pricină până într-atât că a vorbit deseori împotriva lui
Dumnezeu, după cum afirmă Domnul Dumnezeu în Cartea riumerilor, zicând: „Să înceteze
murmurul lor împotriva Mea şi nu vor muri"34.
 Nu trebuie să murmurăm în încercări, preaiubiţilor fraţi, ci trebuie să îndurăm cu răbdare şi
curaj orice se întâmplă, deoarece este scris: „Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu este duhul înfrânt;
Dumnezeu nu dispreţuieşte inima înfrântă şi umilită"35; chiar şi în Deuteronom, Duhul Sfânt
sfătuieşte prin Moise şi spune: „Domnul Dumnezeul Tău te va înţelepţi şi te va face să guşti
foamea şi ţi Se va arăta în inima ta dacă vei păzi bine poruncile Lui sau nu"36. Şi din nou:
„Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă pentru a şti dacă îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul
vostru cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru"37.
Capitolul XII
Astfel, lui Dumnezeu I-a plăcut Avraam, cel care, ca să-I fie lui Dumnezeu bineplăcut, nu
s-a temut nici să renunţe la fiul său, nici nu a refuzat să săvârşească o ucidere38. Tu, care nu poţi
nici în numele legii şi nici din cauza condiţiei de
34
numeri 17, 10.
35
Psalmul 50, 17.
36
Deuteronom 8, 2.
37
Deuteronom 13, 4.
38
Cf. Facere 22.
105
muritor39 să-ţi pierzi fiul, ce ai face dacă ţi s-ar porunci să-ţi jertfeşti fiul40?
Frica de Dumnezeu şi credinţa trebuie să te pregătească pentru orice. Chiar dacă ar însemna
pierderea avuţiilor tale, chiar dacă ar însemna continua şi sângerânda durere a membrelor tale,
datorată unor boli groaznice, despărţirea tristă şi dureroasă de soţie, de copii şi de prietenii care
te părăsesc, acestea să nu fie pentru tine pricini de sminteală, ci lupte41; nici să te slăbească sau
să-ţi frângă credinţa creştină, ci mai degrabă să scoată la iveală curajul în luptă, deoarece
fiecare nedreptate a relelor prezente trebuie să fie dispreţuită prin încrederea în bunurile
viitoare.
Dacă n-ar fi fost lupta mai întâi, n-ar fi putut exista victorie: când în înfruntarea luptei este
victorioasă, atunci le este dată şi coroana învingătorilor.
Cârmaciul unei corăbii se cunoaşte în furtună, soldatul este dovedit în vremea asediului 42.
Provocarea este ridicolă când nu există pericol, înfruntarea în încercări este proba adevărului.
Un copac care este răsădit cu rădăcină adâncă nu este mişcat de vânturile năvalnice şi o
corabie care este construită cu îmbinări solide este
39
Mortali tas aici cu sensul de trăsătură a firii omeneşti.
40
Avraam poate constitui o pildă de răbdare şi tărie sufletească uimitoare pentru creştinii
care îşi pierd rudele din cauza ciumei.
41
în sensul unei provocări la luptă, la o înfruntare curajoasă a destinului potrivnic. Cf.
SENECA, De providentia, 2, 12.
42
Cf. SENECA, De providentia, 4, 5.
106
lovită de valuri, dar nu este nimicită; şi, când grânele sunt treierate în arie, grăuntele puternice
şi rezistente înfruntă vânturile, paiele goale sunt smulse, fiind purtate de vânt.
Capitolul XIII
Astfel, şi Apostolul Pavel, după naufragii, după biciuiri, după multe şi grele suferinţe
trupeşti, afirmă că nu a fost chinuit, ci a fost curăţit de încercări, aşa încât, în timp ce era chinuit
mai tare, era încercat mai puternic: „Mi-a fost dat", zice, „un ghimpe în trupul meu, un înger al
Satanei, care să mă pălmuiască, ca eu să nu mă mândresc. Din această pricină, de trei ori L-am
rugat pe Domnul să-l alunge de la mine şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi ajunge, căci puterea Mea
se desăvârşeşte în slăbiciune»"43.
Aşadar, când încep boala şi slăbiciunea trupească şi vreo neputinţă, atunci virtutea noastră
se desăvârşeşte, atunci credinţa, dacă stăruie în timpul încercării, este încoronată, după cum
este scris: „Cuptorul probează vasele de lut ars şi încercarea îi căleşte pe oamenii drepţi"44.
 Astfel, [deosebirea] dintre noi şi ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, este aceasta:
aceia se plâng în încercări şi li se împotrivesc, [iar] pe noi încercările45 nu ne îndepărtează de
adevărul virtuţii şi al credinţei, ci ne dau tărie în suferinţă.
43
2 Corinteni 12, 7-9.
44
înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 5.
45
Seneca însuşi remarcase că nenorocirile abătute asupra celor virtuoşi nu constituie pedepse
arbitrare ale unui zeu crud sau capricii ale destinului, ci încercări necesare pentru fortificarea şi
probarea celor înţelepţi (De providentia, 1, 5). în plus, acelaşi Filosof stoic afirma că nu se
cuvine să ne temem de moarte, deoarece această lume este doar o locuinţă vremelnică a noastră
(De beneficiis, 7, 1, 7). Sfântul Ciprian va relua aceste idei în Către Demetrianus, 2,
aducându-le fireşti corecturi: va respinge doctrina ciclicităţii universului (eterna reîntoarcere),
subliniind realitatea vieţii veşnice eterne, în comuniune cu Dumnezeu, a drepţilor după moarte.
107
Capitolul XIV
Acum pântecele destrămat de suferinţa46 bolii sleieşte puterile trupului, iar focul iscat în
rănile din gâtlej se revarsă clocotind până-n măduva oaselor; măruntaiele sunt răscolite,
printr-o vomare continuă, ochii sunt aprinşi de apăsarea sângelui; din cauza vreunei
contaminări cu o boală infecţioasă, sunt amputate fie picioarele, fie alte părţi ale trupului; prin
stricăciunile şi vătămările trupurilor provocate de lâncezeală se încetineşte pasul sau se pierde
auzul sau se întunecă vederea. Toate acestea slujesc drept învăţătură a credinţei. Cât de mare
este forţa spiritului în lupta împotriva atâtor atacuri ale suferinţei şi [împotriva] morţii
pustiitoare prin virtuţile unui suflet nezdruncinat! Câtă forţă sufletească în a sta drept printre
ruinele neamului
46
Descrierea simptomelor ciumei care făcea ravagii la Cartagina este naturalistă şi
cutremurătoare. Se pot face paralele cu descrierile similare din Istoria lui Tucidide (Istoria
războiului peloponeziac, 2, 47-54), din Lucretius (De rerum natura, 6, 1136 ş.u.) ori din
Vergilius (Georgice, 3, 478 ş.u.) şi Ovidius (Metamorfoze, 7, 523 ş.u.). Specialiştii au
concluzionat că simptomele acestei oribile maladii care conducea la teribila şi lenta
descompunere a corpului ar corespunde, foarte probabil, ciumei.
108
omenesc47 şi a nu zace prăbuşit alături de aceia care nu au credinţă în Dumnezeu!
Trebuie mai degrabă să ne felicităm şi să îmbrăţişăm darurile prezente, fiindcă, atâta vreme
cât noi ne afirmăm cu tărie credinţa şi, suferind pentru Hristos, mergem pe calea îngustă a Lui,
vom primi răsplata acestei vieţi întru credinţă, El însuşi fiind Judecător.
Desigur, să se teamă să moară acela care, nefiind renăscut din apă şi Duh, este dus către
focurile gheenei. Să se teamă să moară acela care nu este socotit demn de crucea şi patima lui
Hristos. Să se teamă să moară cel care va trece de la această moarte la cea de-a doua48. Să se
teamă să moară acela care, plecând din lume, va fi chinuit de focul veşnic prin pedepse
nesfârşite. Să se teamă să moară cel căruia îi este dată această amânare mai mult timp, încât să-i
fie prelungite în acest răstimp munci chinuitoare şi tânguiri.
Capitolul XV
Mulţi dintre ai noştri mor printr-o astfel de moarte, adică mulţi dintre ai noştri sunt eliberaţi
de această lume. După cum pentru evrei şi pentru păgâni şi pentru duşmanii lui Hristos această
47
Conştiinţa „învechirii, îmbătrânirii, epuizării" lumii care s-ar fi apropiat de un inevitabil
sfârşit o împărtăşeau în Antichitatea târzie, deopotrivă, creştinii şi păgânii. Sfântul Ciprian
însuşi va trata această temă în Către Demetrianus, 3.
48
Moartea cea de a doua, despărţirea veşnică de Dumnezeu (Apocalipsa 2, 11).
109
moarte este o nenorocire, tot astfel pentru robii lui Dumnezeu înseamnă calea de mântuire.
Faptul că cei drepţi mor împreună cu cei nedrepţi, fără nicio deosebire între felurile de
oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni şi pentru cei răi: drepţii sunt chemaţi
la loc de odihnă, nedrepţii sunt trimişi către pedeapsă; celor credincioşi le este dăruită de îndată
mântuirea veşnică, iar celor necredincioşi, pedeapsa veşnică. Suntem indiferenţi şi
nerecunoscători, preaiubiţilor fraţi, în faţa darurilor divine şi nu preţuim ceea ce ni se oferă.
Iată ies fecioarele înţelepte în pace, cu slava lor, netemându-se de ameninţările
Antihristului şi de stricăciuni şi de lupanare49; tinerii ocolesc primejdia vârstei alunecoase şi
ajung în chip fericit la răsplata dată de înfrânare şi neprihănire; femeile nobile nu se mai tem de
torturi, de frica persecuţiei, de violenţă şi uneltele călăului, evitându-le astfel printr-o moarte
grabnică50.
Fricoşii sunt mistuiţi de spaima clipei morţii, cei slabi sunt întăriţi, laşii sunt încurajaţi,
fugarii sunt siliţi să se întoarcă, păgânii sunt constrânşi să creadă, generaţia veche a
credincioşilor este chemată la odihnă, marea oaste cea nouă este adunată în front cu o şi mai
mare vigoare, ca să lupte fără teama de moarte atunci când începe bătălia, [teamă] care apare în
luptă în clipa morţii.
49
Aluzie la pedeapsa dezonorantă rezervată fecioarelor creştine martire, precum putem citi
frecvent în Actele şi diversele Passiones ale mucenicilor.
50
Moartea din cauza ciumei poate fi astfel asociată celei martirice dacă este îndurată cu
răbdare şi credinţă.
110
Capitolul XVI
În plus, preaiubiţilor fraţi, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă,
cât de necesară este această boală şi molimă, care pare înspăimântătoare şi funestă, să le
cerceteze simţul de dreptate al fiecăruia şi cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei
sănătoşi îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiaţi, dacă
stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii
rugători, dacă cei cruzi îşi stăpânesc violenţa, dacă avarii îşi înfrânează dorinţa veşnic
mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama de moarte, dacă cei trufaşi îşi pleacă
capul, dacă cei ticăloşi îşi domolesc neruşinarea, dacă bogaţii, murindu-le cineva drag, dăruiesc
ceva şi măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiţi a muri fără moştenitori.
Deşi această molimă nu a adus niciun alt bine, a adus totuşi un câştig creştinilor şi
slujitorilor lui Dumnezeu, pentru că, în timp ce am învăţat să nu ne temem de moarte, am
început să dorim bucuroşi martiriul.
Acestea sunt pentru noi pregătiri, şi nu funeralii. Dau sufletului slava statorniciei, ne
pregătesc pentru cunună prin dispreţuirea morţii.
Capitolul XVII
Dar cineva poate să se opună şi să spună: în vremea molimei51 de faţă, mă întristează faptul
51
Mortalitas are aici sensul de „molimă, epidemie mortală, flagel".
111
că eu, care fusesem pregătit pentru mărturisirea credinţei52 şi care m-am afierosit în întregime
pentru îndurarea pătimirilor de tot sufletul şi cu întreaga mea putere, sunt lipsit de martiriul
meu, de vreme ce mor mai înainte de acesta.
în primul rând, martiriul nu stă în puterea ta, ci în bunăvoinţa lui Dumnezeu, şi nici nu poţi
spune că ai pierdut ceea ce nu ştii dacă ai meritat să primeşti sau nu. Apoi, pe lângă asta,
Dumnezeu, scrutătorul şi cunoscătorul sufletului şi al inimii şi al celor ascunse, te vede şi te
laudă şi te aprobă şi El, Care vede că virtutea ta este pregătită, îţi va da o răsplată pentru ea.
Oare Cain, când i-a adus darul lui Dumnezeu, nu îl ucisese deja pe fratele său53? Şi totuşi
Dumnezeu, preştiind fratricidul zămislit în mintea sa, a prevăzut condamnarea lui.
Precum în acea împrejurare au fost prevestite de un Dumnezeu preştiutor gândul necurat şi
răul gândit, aşa şi în robii lui Dumnezeu care sunt hotărâţi să rămână statornici în mărturisire şi
au martiriul zămislit în cuget, o asemenea intenţie îndreptată către bine este răsplătită de
Dumnezeu Judecătorul.
Una este să îi lipsească unui martir curajul, şi altceva-i ca pentru curaj să fii lipsit de
martiriu54.
52
Confessio are aici sensul de „mărturisire a credinţei în faţa prigonitorilor". Mărturisitorul
(sau confesorul) este cel care mărturiseşte credinţa în faţa persecutorului, ca şi mucenicul
(martirul), cu deosebirea că nu îşi pierde viaţa.
53
Facerea 4, 5.
54
Altfel spus, cine a dorit martiriul cu mult curaj, dar datorită unor circumstanţe obiective
nu l-a dobândit, este de preferat unui martir infatuat, dar lipsit de curaj; martirul „virtual" va fi
astfel şi el încununat de Dumnezeu.
112
Aşa cum Domnul te găseşte atunci când te cheamă, la fel te şi judecă, de vreme ce El însuşi
confirmă şi zice: „Toate Bisericile să ştie că Eu sunt Acela care scrutează rărunchii şi
inimile"55.
Căci Dumnezeu nu cere sângele nostru, ci credinţa noastră o cere56. Căci nici Avraam, nici
Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiţi ca primii între patriarhi pentru
virtuţile credinţei şi ale dreptăţii; la sărbătoarea acestora este chemat oricine este găsit
credincios, drept şi demn de laudă.
Capitolul XVIII
Este necesar să ne amintim că noi nu trebuie să împlinim voinţa noastră, ci pe a lui
Dumnezeu, după cum Domnul ne-a poruncit să cerem în fiecare zi. Cât este de greşit şi de
absurd să nu ne supunem de îndată la porunca voinţei Sale, câtă vreme cerem să se facă voia
Lui, iar Dumnezeu însuşi ne cheamă şi ne duce afară din această lume!
Ne luptăm şi ne împotrivim şi, ca slujitori statornici, suntem duşi în faţa Domnului cu
tristeţe şi durere, plecăm smulşi din lumea aceasta cu forţa, nu din supunere faţă de voinţa Sa; şi
vrem să fim onoraţi de către El cu răsplăţi cereşti mergând la El fără de voie.
55
Apocalipsa 2, 23.
56
Provincia romană Africa a cunoscut numeroase excese ale unor creştini fanatici care
exaltau martiriul, căutându-l cu orice preţ şi, adeseori, provocând autorităţile romane spre a-i
face martiri (novaţienii, montaniştii, tertulianiştii, donatiştii). Sfântul Ciprian se străduieşte să
tempereze aceste exagerări.
113
Aşadar, de ce ne rugăm şi cerem să sosească împărăţia cerurilor, dacă ne încântă robia
pământească? De ce neîncetat, cu rugăciuni continue, cerem şi implorăm să grăbească ziua
împărăţiei, dacă mai mari dorinţe şi mai puternice rugăminţi sunt cele de a sluji mai degrabă
diavolului aici [pe pământ], decât de a domni cu Hristos?
Capitolul XIX
în sfârşit, pentru ca mai limpede să se desluşească semnele Providenţei divine şi faptul că
Domnul, preştiutor al celor viitoare, Se îngrijeşte de adevărata mântuire [a poporului] Său, s-au
petrecut următoarele. Când unul dintre colegii şi fraţii noştri preoţi, vlăguit de molimă şi
îngrijorat de apropierea morţii, se ruga pentru o păsuire pentru sine, s-a aşezat lângă cel care se
ruga şi un tânăr aflat aproape în clipa morţii, vrednic de cinstire prin demnitate şi măreţie, înalt
de statură57 şi luminos la chip şi pe care, deşi stătea în apropierea lui, privirea umană abia
reuşea să-l privească cu ochi pământeşti. Doar cel care urma să plece din lume putea să observe
o astfel de fiinţă. Şi acela, nu fără o anumită indignare a sufletului şi a glasului, l-a dojenit şi a
zis: „Vă temeţi să suferiţi, nu vreţi să plecaţi, ce să fac cu voi?"
57
Se aminteşte credinţa populară comună a imaginarului tanatic greco-roman, potrivit
căreia zeul protector, daimonul sau geniul personal era un personaj de o statură impresionantă.
Totodată, pasajul poate fi interpretat şi ca o teofanie angelică experimentată de un preot creştin
în pragul morţii.
114
Este glasul celui care mustră şi al celui care atenţionează că omul îngrijorat de persecuţie şi
încredinţat de chemarea [dumnezeiască] nu acceptă dorinţa prezentă, ci se gândeşte la viitor.
Fratele şi împreună slujitorul nostru care urma să moară a înţeles ce să spună celorlalţi. Cel
care urma să moară pentru aceasta a auzit, ca să mărturisească. Acela a auzit nu pentru sine, ci
pentru noi. Căci ce ar putea să înveţe pentru el însuşi când era deja în pragul plecării?
Fără îndoială, a învăţat acest lucru pentru noi, cei care rămânem, astfel încât, atunci când
aflăm că un preot a fost mustrat deoarece căuta o amânare, să recunoaştem ceea ce este de folos
pentru noi toţi.
Capitolul XX
Nouă şi chiar mie însumi, cel din urmă şi cel neînsemnat, cât de des ne-a fost descoperit, cât
de des şi de desluşit ne-a fost înfăţişat de către harul dumnezeiesc, spre a da mărturie cu
sârguinţă şi spre a face cunoscut în chip public că fraţii noştri care sunt eliberaţi din această
lume la chemarea Domnului nu trebuie jeliţi, căci ştim că ei nu sunt pierduţi, ci doar trimişi
înainte; că, plecând de lângă noi, ei stau înaintea noastră ca nişte călători, după cum obişnuiesc
corăbierii; căci ei ar trebui doriţi, şi nu jeliţi; căci hainele negre n-ar trebui să le purtăm aici,
când ei şi-au luat deja veşminte albe58 acolo;
58
Valoarea simbolică a albului în acest context este atestată de concepţiile păgâne, dar şi de
Scriptură (Daniel 7, 9). Albul va deveni culoarea eshatologică prin excelenţă, culoarea
neprihănirii şi a fecioriei: „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge
deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea
îngerilor Lui" (Apocalipsa 3, 5).
115
că acest prilej n-ar trebui dat păgânilor, fiindcă pe bună dreptate ne învinuiesc că noi îi jelim pe
aceia care, spunem noi, trăiesc întru Domnul ca şi cum ar fi morţi şi pierduţi şi că nu dovedim
prin mărturia inimii credinţa pe care o mărturisim prin cuvânt.
Suntem înşelători ai speranţei şi ai credinţei noastre; ceea ce spunem pare să fie prefăcut,
născocit, neadevărat. Nu avem niciun câştig să lăudăm virtutea prin cuvintele noastre şi să
nimicim adevărul prin faptele noastre.
Capitolul XXI
Astfel, Apostolul Pavel îi ruşinează şi dojeneşte şi învinovăţeşte pe toţi cei care se
întristează la plecarea celor dragi: „Nu-mi doresc", zice, „să fiţi neştiutori, fraţilor, în privinţa
celor adormiţi, ca să nu vă îndureraţi precum ceilalţi care nu au nădejde. Căci, de credem că
Iisus a murit şi a înviat, tot astfel şi pe cei care au adormit în Iisus, Dumnezeu îi va aduce
împreună cu El"59. El spune că aceia care nu au nădejde sunt îndureraţi la plecarea celor dragi.
în schimb noi, cei care trăim în nădejde şi credem în Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că
Hristos a suferit pentru noi şi că a înviat, rămânând în Hristos şi înviind prin El şi în El, de ce
59
1 Tesaloniceni 4, 13-14.
116
suntem noi înşine nedoritori să plecăm din această viaţă sau jelim şi ne mâhnim pentru prietenii
noştri plecaţi ca şi cum ar fi morţi? însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne mângâie şi
ne spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, deşi moare, va trăi; şi oricine
trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci"60.
De credem în Hristos, dacă avem încredere în cuvintele şi făgăduinţele Lui de a nu muri în
veci, să venim cu linişte şi cu credinţă la El, cu Care vom birui şi vom stăpâni de-a pururea!
Capitolul XXII
Fiindcă, atunci când murim, trecem spre veşnicie prin moarte; nici viaţa veşnică nu poate fi
dobândită dacă nu ne e dat să plecăm din aceasta [de aici]. Moartea nu este un sfârşit, ci o
trecere şi un pas spre veşnicie, după ce drumul vremelnic s-a încheiat.
Cine nu doreşte să se grăbească către locuri mai bune? Cine nu râvneşte să fie preschimbat
şi reînnoit întru asemănarea lui Hristos şi să ajungă mai repede la demnitatea slavei cereşti, de
vreme ce Apostolul Pavel povăţuieşte şi spune: „însă locuinţa noastră este în cer, acolo unde îl
aşteptăm pe Domnul Iisus Hristos, Cel care va preface trupul smereniei noastre, făcându-l
asemenea trupului slavei Sale"61.
60
Ioan 11, 25-26.
61
Filipeni 3, 20-21.
117
Şi Domnul Hristos făgăduieşte că vom fi astfel atunci când vom fi cu El şi când vom trăi cu
El în sălaşurile veşnice şi ne vom bucura în împărăţia cerească.
El Se roagă Tatălui pentru noi, spunând: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai încredinţat să
fie şi ei cu Mine unde voi fi Eu şi să vadă slava pe care Mi-ai dat-o înainte ca lumea să se
facă"62.
Cel care urmează să ajungă la tronul lui Hristos, la slava împărăţiei cereşti, nu trebuie nici
să plângă, nici să jelească, ci mai degrabă, potrivit făgăduinţei Domnului şi credinţei adevărate,
să se bucure prin aceasta de plecarea şi de trecerea lui.
Capitolul XXIII
Astfel, mai mult chiar, aflăm că Enoh, cel care i-a plăcut lui Dumnezeu, a fost înălţat şi el,
precum se mărturiseşte în Facere şi spune Sfânta Scriptură: „Şi Enoh i-a plăcut lui Dumnezeu şi
după aceea el n-a fost de găsit, căci Dumnezeu l-a mutat la El"63.
S-a întâmplat acest lucru pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu şi a meritat să fie mutat din
această molimă a lumii64. Ba mai mult. Sfântul Duh ne învaţă prin Solomon că aceia care îl
62
Ioan 17, 24.
63
Facere 5, 24.
64
Contagio mundi expresie destul de percutantă, care nu trebuie înţeleasă ad litteram, ci
metaforic: lumea plină de păcate şi ispite şi patimi poate deveni o „boală molipsitoare"
(contagio) pentru cei drepţi.
118
mulţumesc pe Dumnezeu sunt luaţi de aici mai devreme şi mai curând, ca nu cumva, în timp ce
zăbovesc mai mult în această lume, să fie atinşi de murdăriile lumii. „A fost răpit", zice,
„pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa [...]. Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu; de
aceea S-a grăbit El să-l scoată din mijlocul nedreptăţii"65.
Aşa şi în Psalmi, sufletul credincios faţă de Dumnezeul lui prin credinţa cea duhovnicească
se grăbeşte la Domnul, spunând: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Dumnezeule al puterilor!
Sufletul meu râvneşte şi se grăbeşte către sălaşurile lui Dumnezeu"66.
Capitolul XXIV
Acela pe care lumea îl ocroteşte, pe care viaţa, măgulindu-l şi amăgindu-l, îl cheamă prin
ispite la desfătarea lumească îşi doreşte să rămână multă vreme în această lume.
Mai departe, când lumea îl urăşte pe creştin, de ce o iubeşti pe cea care te urăşte şi de ce nu
îl urmezi mai curând pe Hristos, Cel care te-a şi mântuit şi te şi iubeşte?
în epistola sa, Ioan strigă şi spune şi ne sfătuieşte să nu urmăm dorinţele trupeşti şi să nu
iubim lumea: „Nu iubiţi lumea şi nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea,
dragostea Tatălui nu este în el; căci tot ce este în lume, [adică] pofta cărnii şi pofta ochilor şi
65
Înţelepciunea lui Solomon 4, 11-14.
66
Psalmul 83, 1-2.
119
trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din pofta lumii. Şi lumea va trece, la fel şi pofta ei, însă cel
care va face voia lui Dumnezeu dăinuie de-a pururea, precum şi Dumnezeu rămâne de-a
pururea"67.
Mai degrabă, preaiubiţilor fraţi, cu o minte curată, cu o credinţă nezdruncinată, cu o virtute
puternică, să fim pregătiţi pentru orice voie a lui Dumnezeu, să ne gândim la veşnicia care
urmează, lăsând la o parte frica de moarte! Prin aceasta să ne dovedim nouă înşine că suntem
ceea ce credem: fiindcă nu jelim la plecarea celor dragi nouă; iar atunci când va sosi ziua
propriei chemări la judecată, să venim fără întârziere şi fără împotrivire la Dumnezeu, când El
însuşi ne va chema.
Capitolul XXV
De vreme ce robii lui Dumnezeu ar trebui să facă mereu aceasta, şi acum mai cu seamă
trebuie să împlinească acestea; pentru că acum lumea se năruie68 şi asupra ei se năpustesc
furtunile relelor nelegiuite; pentru că noi, cei care vedem că au început lucruri primejdioase şi
ştim că şi alte multe lucruri mai primejdioase sunt aproape, putem să socotim acest lucru drept
cel mai mare folos dacă plecăm de aici cât mai repede.
67
1 Ioan 2, 15-17.
68
Credinţa că sfârşitul lumii era aproape devenise ceva firesc în vremea fiecărei mari
persecuţii (cf. Către Demetrianus, 3).
120
Dacă în locuinţa ta pereţii se clatină de vechime, acoperişurile se clatină deasupra, casa,
acum îmbătrânită şi ponosită, ar fi ameninţată de o distrugere iminentă, prăbuşindu-se din
cauza vechimii zidurilor, oare n-ai pleca de acolo cu toată repeziciunea? Dacă, în timp ce
călătoreşti pe corabie, o furtună crâncenă şi tumultuoasă, cu valuri care se ridică nemilos,
prezice un naufragiu iminent, oare nu te-ai grăbi să te îndrepţi către port?
Iată, lumea se clatină, se destramă şi-şi dovedeşte năruirea nu prin vechimea prezentă a
lucrurilor, ci fiindcă se sfârşeşte. Şi tu nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu? Nu te feliciţi pe tine
însuţi fiindcă, retras printr-o plecare mai timpurie, te izbăveşti de urgiile şi naufragiile şi
nenorocirile de neocolit?
Capitolul XXVI
Trebuie să chibzuim, preaiubiţilor fraţi, şi să ne reamintim de îndată că noi am renunţat la
lume şi că ne găsim deocamdată aici ca oaspeţi şi pelerini.
Să îmbrăţişăm ziua care ne trimite pe fiecare dintre noi la casa lui, care, răpindu-ne de aici
şi eliberându-ne de legăturile lumii, ne redă Raiului şi împărăţiei. Cine nu s-ar grăbi să se
întoarcă în patrie, aflându-se în exil? Cine nu şi-ar dori cu ardoare un vânt prielnic, grăbindu-se
să navigheze spre ai săi, ca să-i poată îmbrăţişa mai repede pe cei dragi?
Socotim Raiul patria noastră, am început deja să-i vedem pe patriarhi ca pe părinţii noştri.
121
De ce nu ne grăbim şi nu alergăm să ne putem vedea patria, să-i putem saluta pe părinţi? Ne
aşteaptă acolo mulţi dintre cei dragi, un număr mare de părinţi, fraţi, copii, şi o mulţime
numeroasă ne doreşte, sigură deja de propria mântuire şi încă îngrijorată de a noastră. La
vederea şi îmbrăţişarea lor, câtă bucurie va fi, atât pentru ei, cât şi pentru noii. Ce desfătare va fi
acolo, în împărăţia cerurilor, fără teama de moarte, şi câtă nemărginită şi mereu dăinuitoare
fericire va fi în a duce o viaţă veşnică!
Acolo sus e slăvitul cor al apostolilor, acolo mulţimea profeţilor care se bucură, acolo ceata
nenumărată a mucenicilor, încoronată pentru victoria luptei şi a patimii lor; acolo triumfă
fecioarele care înving pofta cărnii şi a trupului prin puterea înfrânării lor; acolo sunt răsplătiţi
oamenii milostivi, care, prin hrănirea şi sprijinirea săracilor, au făcut fapte de dreptate; acolo
sunt cei care, păstrând poruncile Domnului, şi-au mutat avuţiile pământeşti în vistieriile cereşti.
Către aceştia, fraţi preaiubiţi, să ne grăbim cu o dorinţă înfocată, ca să aşteptăm cu nerăbdare să
fim curând cu ei şi să venim repede la Hristos!
[Fie ca] Dumnezeu să binecuvânteze această dorinţă a noastră, fie ca Domnul Hristos să
cerceteze acest gând al minţii şi credinţei noastre. El Care va dărui mai mari răsplăţi ale slavei
Lui acelora care L-au dorit mai mult!
CUPRINS
Notă editorială 5
Studiu introductiv 9
Despre unitatea Bisericii universale 27
Introducere 29
Despre unitatea Bisericii universale (traducere) 41
Despre condiţia muritoare a omului 83
Introducere 85
Despre condiţia muritoare a omului (traducere) 91
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Intr. Miron Cristea nr. 6, sector 4, Bucureşti,
040162 Telefon: 021.406.71.93; 406.71.94; Fax: 021.300.05.53 www.editurapatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
„[Tratatul] Despre unitatea Bisericii universale, acum într-o nouă traducere românească,
este o operă fundamentală pentru eclesiologia creştină şi poate fi rezumat în cele două celebre
sintagme [...] (fiind de fapt reformularea unor expresii ale lui Tertulian): «Nimeni nu-L poate
avea pe Dumnezeu drept Părinte dacă nu are Biserica drept mamă» şi «în afara Bisericii nu
există mântuire». Celălalt tratat, inedit. Despre condiţia muritoare a omului (sau Despre
ciumă), oferă preţioase sfaturi despre cum trebuie să se raporteze un creştin în faţa suferinţei, a
bolii şi a morţii sale, precum şi a celor dragi. Actualitatea lor este evidentă, Biserica creştină
fiind mereu confruntată cu probleme similare; scrierile patristice constituie preţioase izvoare
de învăţătură şi putere în înfruntarea prigoanelor venite din partea lumii, a diavolului şi a
păcatelor şi patimilor noastre."
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
Anul omagial al Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena în Patriarhia Română — 2013
www.editurapatriarhiei.ro ISBN 978-973-616-251-0