Tehnoredactor şi redactor: Pr. Argatu V Ioan Corectori: Pr.

Suditu Ionuţ
Arhid. Claudiu Hariuc
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ILARION ARGATU, arhimandrit
Pilde şi întâmplări adevărate Arhimandrit Ilarion Argatu; red.: pr. Argatu Ioan. fălticeni:
Mila Creştină, 2011
ISBN 978-606-8084-13-8 I. Argatu, Ioan V (red.)
821.135.1-97
281.95
Arhimandrit Ilarion Argatu
PILDE şi ÎNTÂMPLĂRI ADEVĂRATE
Ediţie îngrijită de Pr. Argatu V Ioan
Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. PIMEN Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
Editura "Mila Creştină" 2011
SEMNUL ÎNVIERII TUTUROR
Prigoana fariseilor, cărturarilor şi a împăraţilor păgâni persecutori, mai întâi împotriva
Mântuitorului Iisus, de L-au răstignit, L-au hulit, L-au îngropat, I-au pecetluit piatra
mormântului şi au pus pază, ca să nu învie din morţi după cum a spus, nu s-a terminat cu El,
ci, a continuat cu persecuţia Sfinţilor Apostoli şi ai creştinilor, timp de 300 de ani.
Sfinţii Apostoli ca ucenici şi urmaşi ai învăţăturii Mântuitorului au fost prigoniţi 1 după
cum mai înainte de patima Sa, Mântuitorul le-a spus: „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar
vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu" 2 Acest
lucru îl spune şi celor ce vor duce la îndeplinire aceste persecuţii, adică fariseilor şi
cărturarilor, zicându-le: „iată Eu trimit la voi prooroci, înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi
ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate"3
Sfântul Apostol Pavel le spune Corintenilor tot ce a pătimit din partea evreilor
propovăduind Sfânta Evanghelie, zicând: „Sunt ei evrei? Evreu sunt şi eu. Sunt ei israeliţi?
Israelit sunt şi eu. Sunt ei sămânţa lui Avraam? Sunt şi eu. Sunt ei slujitori ai lui Hristos?
Nebuneşte spun: eu sunt mai mult ca ei! în osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi
peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici
fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; odată am fost bătut cu pietre ”4
1. Fapte 3; 4; 5; 6; 12-28.
2. Ioan 16, 2.
3. Matei 23, 34.
4. II Corinteni 11, 22-25.
1
Persecuţia Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel trece de la evrei la romani încheindu-şi viaţa
prin tăierea capului în cetatea Romei şi răstignirea Sfântului Apostol Petru (67).
Erau persecutaţi toţi creştinii. Această persecuţie se înteţea din ce în ce mai mult, încât
erau pline peşterile, catacombele, mormintele, munţii şi crăpăturile Stâncilor de creştinii care
au fugit din faţa prigonitorilor.
Cruzimea cea mai feroce s-a arătat sub împăratul roman Nero(54-68), în vremea căruia au
murit Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (67). Apoi au urmat persecuţiile din timpul împăraâţilor:
Domiţian (81-96), Traian (98-117), Aureliu Marcu (161-180), Deciu (249-251), Diocleţian
(284- 305), Maximilian (286-305) ce întrece orice închipuire omenească.
De aceea, mulţi cereau de la Dumnezeu moartea, decât să intre în mâinile acestor ucigaşi.
Dumnezeu a ascultat rugăciunea a şapte tineri din Efes, care s-au adăpostit într-o peşteră de
frica lui Deciu. Acesta aflându-i a poruncit să fie zidită gura peşterii pentru ca tinerii să se
asfixieze şi aşa să moară. Dumnezeu i-a adormit pe aceşti tineri 372 de ani şi i-a trezit în
timpul împăratului Teodosie cel Tânăr. Au ieşit din peşteră, au intrat în cetate pentru a
cumpăra pâine. în faţa brutarului au fost descoperiţi când au vrut să plătească pâinea cu banii
din timpul lui Deciu. Au fost duşi la împărat în faţa căruia au mărturisit cine sunt, cum au stat
în peşteră atâţia ani şi au înviat. Şi petrecând câteva zile cu poporul s-au dus înapoi la peşteră
şi iar căzând în somn au adormit şi sunt până azi adormiţi, aşteptând şi ei învierea tuturor.
2
EXEGEZĂ
Fiilor, încă puţin timp sunt cu voi. Voi Mă veţi căuta, dar, după cum am spus iudeilor că
unde mă duc Eu, voi nu puteţi veni"(Ioan 13,33). De ce le zice „iudeilor" poporului din care a
venit şi nu le zice „israeliţilor"?
Numele de iudeu este un nume mai rece decât cel de „israelit" care se potrivea cu starea
morala a poporului evreu la timpul acela. Ei, care aşteptau să se împlinească cele proorocite
despre Hristos, n-au voit să-L recunoască, cu toată învăţătura deosebită pe care le-a dat-o, cu
toate minunile săvârşite, cu toate mărturiile poporului, cu mărturia Sfântului Ioan
Botezătorul, cu toate mărturiile despre Sine. Până când şi demonii îl recunoşteau ca Fiu al lui
Dumnezeu strigând din oamenii cei demonizaţi: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?
Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? „ (Matei 8,28).
Cuvântul de iudeu îi arăta după numele strămoşului lor, Iuda fiul lui Iacov, căci şi urmaşii
lui, aveau să-L vândă pe Hristos şi să-L dea la moarte, precum Iuda care l-a vândut
egiptenilor pe fratele său Iosif din dorinţa de a-l da la moarte.
Cuvântul de „israelit" este cuvântul cel mai nobil, mai blând şi mai potrivit cu Iacov care
era plin de răbdare, de credinţă şi de nădejde şi care s-a învrednicit să vadă „Scara Cerului"...
să se lupte cu Dumnezeu la râul Iaboc şi, învingând prin credinţă, a căpătat numele de
„Israel". Dumnezeu l-a numit pe Iacov cu numele acesta, zicând: "De acum nu-ţi va mai fi
numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit
biruitor!" (Facerea 32,28)
3
IA-L! IA-L! RĂSTIGNEŞTE-L!
Aşa au strigat atunci iudeii, aşa strigă şi azi. Cine au fost şi cine sunt aceştia? Cine alţii
decât cei nouă leproşi care, după ce s-au curăţit, n-au fost în stare să aducă mulţumiri ca şi cel
de-al zecelea, care era străin de neamul Mântuitorului Iisus Hristos.5
Elinii îl căutau ca să-L vadă6 cei din Tir şi Sidon îl urmau7păgânii îi cereau vindecare şi se
vindecau 8 iar cei din poporul la care venise, după atâtea binefaceri, în multe rânduri au luat
pietre ca să-L ucidă9. Până când şi unul din cei 12 apostoli, Iuda Iscarioteanul, singurul
apostol din Iudeea, ceilalţi apostoli erau din Galileea, s-a desprins din rândul lor chiar de la
început, pentru că nu credea în El10, însă, a stat mai departe pentru că purta punga obştii şi
fura din cele ce se adunau11 pentru că era iubitor de arginţi. A stat şi pentru a se împlini cele
spuse de prooroci despre el şi despre Mântuitorul Iisus Hristos12. Deci, toţi cei ce se asemănau
celor nouă leproşi vindecaţi de Mântuitorul, nemulţumitori şi nerecunoscători şi celor
asemenea lui Iuda, doar ei au putut să strige:
„Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!"
Pilat, care nu era din neamul lor ci un străin de neam, un cotropitor şi un stăpânitor voia
să-L elibereze.
5. luca 17,11-19
6. ioan 12,20-22
7. mar cu 3,7-8
8. matei 8, 5-10; 15, 21-28; Ioan 4, 46-51
9. ioan 8, 59; 10,32-33, 39; 11, 53-54; Luca 4,16-30.
10. Ioan 6, 60-71.
11. Ioan 12, 4-6
12. Fapte 1,15-20; Ps 21; II Rg 23,2; Ps 40,9; 54,14-15; 68,29; 10, 7.
4
 Ei s-au opus eliberării, zicându-i: „Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al
Cezarului."13 Pilat, negăsind în El nici o vină, a insistat în faţa poporului iudeu ca să-L
elibereze, zicându-le: „Să răstignesc pe împăratul vostru?" iar iudeii, au răspuns: „Nu avem
împărat decât pe Cezarul"14. Iată cum străinii şi păgânii au ţinut mai mult la Dânsul. De altfel,
din Sfintele Evanghelii, se vede la păgâni o credinţă mai mare în El decât la iudei, chiar
Mântuitorul scoate în evidenţă lucrul acesta cu ocazia vindecărilor când Iisus Mântuitorul Se
întâlneşte: cu sutaşul din Capernaum15, cu femeia canaaneancă,16 cu slujitorul regesc.17. Iar
când se afla pe Cruce, în chinuri groaznice, acolo, iudeii ca să-I înmulţească suferinţa, îl
huleau, precum arată Sfinţii Evanghelişti.18 Deci, nu L-au mărturisit iudeii ca fiind Mesia sau
Fiul lui Dumnezeu ci străinii şi păgânii, precum sutaşul care-L păzea, spunând: „Cu adevărat
omul Acesta era Fiul lui Dumnezeu"19
Dacă a fost aşa acum aproape două mii de ani, azi nu este la fel? Oare cei de azi nu sunt
urmaşii acelora? Nu zic la fel? Sunt unii care zic: „cine este acesta Hristos, că nu L-am văzut?
Ce a făcut El pentru mine şi copiii mei? Eu nu-l văd, nu-l cunosc. Ce merit şi-a căpătat El în
lume, din ce fapte, eu nu văd? Pentru ce să-I cinstesc numele, crucea, biserica şi pe slujitorii
Săi? Mai sunt unii care, toate acestea le consideră mituri, mai prejos decât „descântecele
babelor”. Alţii se luptă să-L scoată pe Dumnezeu din sufletele oamenilor, de pe pereţii
caselor lor, din biserici, din şcoli şi din sufletul
13. Ioan 19,12.
14. Ioan 19,15.
15. matei 8,5-13; Luca 7,1-10.
16. matei 15,21-28; Marcu 7, 24-30.
17. Ioan 4,46-54.
18. Matei27,39-44; Marcu 15,24-32; Luca 23,35-43.
19 matei27,54; Marcu 15,39; Luca 23, 47-49.
5
copiilor, ca să pună în schimb tot ceea ce au pus strămoşii lor păgânii. Schimbă sărbătorile
Dumnezeieşti cu sărbători în care au făcut vărsări de sânge şi le zic „zile de biruinţă". Cu zile
de început de muncă pentru cei care înfruntă robia muncii, cum a fost şi la păgâni (1 Mai), cu
zile de pomenire a unor vărsători de sânge şi ucigaşi, cu zile de recoltă a holdelor, ca la
păgâni. Cu grade puse pe umărul celor ce pun Sfânta Cruce sub picioare şi o scuipă, apoi sunt
ridicaţi în posturi de mare încredere de cei ce sunt convinşi că nu există Dumnezeu. Aceştia
n-au nevoie să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fiului Său pentru hrana care o mănâncă
neştiind că nu ei dau lumina zilei şi căldura soarelui, ca să rodească pământul, ci Dumnezeu.
Zic că în urma muncii lor mănâncă. Nu se întreabă atunci când Dumnezeu loveşte pământul
cu secetă sau cu ploaie peste măsură, cu frig sau cu gheaţă, de ce nu se mai face nimic din tot
ceea ce s-a pus în pământ, nu tot ei au muncit? Degeaba munceşte omul dacă nu dă roadă
Domnul. Rodirea câmpului se face nu numai în baza muncii omului, ci şi a voii Lui
Dumnezeu de a da roadă pământului. Dar cu ei se împlineşte cuvântul Mântuitorului care
zice: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai
mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la
Lumină, pentru ca faptele lui să nu se descopere". 20 Iar Sfântul Apostol Petru pentru unii ca
aceştia, care au cunoscut calea dreptăţii, au primit botezul, dar au părăsit Biserica, le zice:
„Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să
se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se
întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui".21 Iar Sfântul apostol Pavel
zice în
20. ioan 3,19-20.
21. II Petru 2,21-22.
6
Epistola către Evrei: „Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre
adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă ci o înfricoşată aşteptare şi iuţimea focului
care va mistui pe cei potrivnici. Călcând cineva Legea lui Moise e ucis fără de milă, pe
cuvântul a doi sau trei martori. Gândiţi-vă: cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a
călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a nesocotit Sângele Legământului cu care s-a
sfinţit, şi a batjocorit duhul harului. Căci cunoaştem pe Cel ce a zis: «A Mea este răzbunarea.
Eu voi răsplăti" Şi iarăşi: „Domnul va judeca pe poporul său".22
Mulţi sunt acei ce se întreabă despre unii ca aceştia de ce nu-i pedepseşte Dumnezeu
pentru ocările, jignirile şi sudalmele ce le aduc Lui Dumnezeu, Fiului Său, Prea Curatei Sale
Mame, Sfintei Cruci? De ce îi rabdă atât de mult, încât s-a văzut că unii ca aceştia fac cu mult
mai mult rău decât cei ce nu au fost în sânul Bisericii, neamuri străine.
însă aceştia, întrebătorii trebuie să ştie următoarele: că Dumnezeu e mult îndurător şi mult
milostiv, precum îl arată Psalmistul David. Apoi, El nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu, cum însuşi a spus în mai multe ocazii. 23 Apoi Dumnezeu nu îi
pedepseşte pe unii păcătoşi şi pentru faptul arătat de Mântuitorul Iisus despre omul ce se
curăţeşte de puterea diavolului prin puterea Lui Dumnezeu şi cum diavolul acela mai aduce,
pentru a putea birui, încă 7 duhuri, mai rele decât el, şi de biruieşte, atunci intră toate duhurile
rele în om, şi astfel cele de pe urmă ale omului aceluia se fac „mai rele decât cele dintâi".
Cum să fie pedepsit de îndată un astfel de om, dacă el a ajuns robul satanei?24
22. evrei 10,26-30.
23. luca 15,1-10; Matei 18,14.
22
24 Luca 11,24-26; Matei 12, 43-45
7
Dumnezeu îl rabdă, îlaşteaptă, că poate se va întoarce ca şi fiul cel pierdut din pilda Lui,
ca şi oaia cea rătăcită ce s-a aflat, ca şi drahma cea pierdută ce a fost găsită...25
Şi dacă Mântuitorul Iisus nu s-a răzbunat când era în trup pământesc, încă a cerut iertare
pentru cei ce îl ţintuiau,26 acum, când este în Trupul Cel Preamărit, 27 nu cu atât mai mult se
roagă până ce va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Lui? „Şezi de-a dreapta Mea, până ce
voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale...28
25 Luca 15,1-32.
26,. Luca 23,34.
27 Filip 3, 21.
28. Ps 109,1.
8
AM GREŞIT VÂNZÂND SÂNGE NEVINOVAT!
CE NE PRIVEŞTE PE NOI? TU VEI DA SEAMA!
Aceasta a fost mărturisirea şi căinţa lui Iuda vânzătorul şi acesta a fost răspunsul plin de
perfidie şi răutate al căpeteniilor preoţilor iudei.
Care a fost vina Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca să fie osândit la o moarte atât de
grea cum este moartea pe Cruce? Cât de mare a fost vina Sa în comparaţie cu vina tâlharului
Baraba? Se ştie că Baraba, era un tâlhar vestit, care, toată viaţa lui a prădat şi a ucis.
Eliberarea lui au cerut-o iudeii şi nu a Celui ce le-a vindecat bolnavii, a dat orbilor vedere,
surzilor auzire, muţilor vorbire, flămânzilor pâine, îndrăciţilor eliberare de sub jugul satanei.
Cereau moartea Celui ce le-a dat o învăţătură atât de deosebită încât de la vârsta de 12 ani l-
au pus să le vorbească în adunare;29 Celui ce le-a dat exemplu de viaţă atât de curată, fără de
păcat încât a putut să zică: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce
voi nu Mă credeţi?"30 Şi totuşi, l-au ales pe Baraba ca să fie eliberat iar pe Hristos să moară.
Pilat de trei ori îi întreabă ce rău a făcut, însă ei nu ştiau să zică altceva decât: „Răstigneşte-
L!"
 Iuda Iscarioteanul, văzând că a greşit, că a vândut Sânge Nevinovat, s-a deznădăjduit şi
disperat de fapta sa, a întors iudeilor banii vânzării, dar ei nu i-au primit şi nici nu
29. luca 2, 46-50.
30. Ioan 8, 46.
9
i-au zis vreun cuvânt de îmbărbătare, de mângâiere sau să-l încurajeze cu ceva, ca pe cel ce i-
a ajutat să ducă la îndeplinire fapta lor murdară, l-au lăsat să se piardă, zicând: „Ce ne
priveşte?! Tu vei da seama." Ei nu se simt vinovaţi; nu văd că mâinile lor sunt murdare, că
ele au luat banii din vistieria templului şi i-au numărat lui Iuda cumpărând trădarea lui. Iuda
i-a aruncat în locul de unde au fost luaţi, în templu, apoi mânat de o deznădejde adâncă se
duce şi se spânzură. Iudeii, au luat banii din templu, dar nu i-au mai întors în vistieria lui ci au
cumpărat cu ei o ţarină, Ţarina Olarului, unde să fie îngropaţi cei săraci.
Cine e oare mai vinovat dintre aceşti trei ucigaşi ai Mântuitorului Iisus: Iuda, Argintul sau
Arhiereii? De n-ar fi fost Iuda trădător, ei tot aveau de gând să-L omoare. Acest gând le-a
venit chiar de la începutul activităţii Sale, când a alungat pe vânzători din Biserică; 31 când a
vindecat pe slăbănogul de la Vitezda în zi de Sâmbătă şi când le spusese că este Fiul lui
Dumnezeu.32 La fel şi cu învierea lui Lazăr 33 şi în alte rânduri. Aşa că nu de la Iuda a pornit
gândul uciderii Sale, ci de la ei, de la farisei, cărturari, saduchei şi arhierei, Iuda doar le-a
desăvârşit planul lor, prin necredinţa lui faţă de învăţătorul 34 şi prin lăcomia de a fura din
punga obştească ce-o purta ca să-şi facă lui avere. 35 Atunci, dacă arhiereii sunt mai vinovaţi
decât Iuda, ar fi putut să-şi îndeplinească scopul fără să fi avut bani? Cu ce alt mijloc l-ar fi
putut îndupleca pe Iuda ca să-şi trădeze învăţătorul? Că rangul de arhiereu nu i-l puteau oferi
pentru că Iuda nu făcea parte din clasa lor socială şi nu se putea trece peste un obicei atât de
vechi; alte ranguri civile
31. Ioan 2,13-22.
32. Ioan 5,1-18.
33. Ioan 11, 38-57.
34. Ioan 6, 60-71.
35. Ioan 12, 4-6.
10
nu puteau să-i ofere, pentru că erau ocupate de stăpânirea romană şi nu erau la dispoziţia lor.
Deci, numai cu banul, profitând de patima lui ce o avea, lăcomia de argint. Aşa a fost şi
proorocit de proorocul Zaharia, cu banii pe care îi va da înapoi cumpărându-se cu ei Ţarina
Olarului.36
Dacă iudeii n-ar fi avut bani, oare, ar fi putut să ademenească la minciună pe ostaşii care
au păzit Mormântul şi au văzut înfricoşata înviere, să spună lumii că nu a înviat ci a fost furat
de ucenici?37
Nu. Cu bani se vinde şi se cumpără cel mai uşor.
Dar ce este banul? Banul este un metal sau o hârtie? Cum de are un aşa duh, de a putut
prinde pe Iuda şi pe arhierei în mreaja lui? Banul e rece de-l pui în sân, e tare şi fără gust de
vrei să-l mănânci, rugineşte de-l pui unde nu trebuie, se rupe dacă-l foloseşti mult, se pierde
foarte uşor şi totuşi are un duh în el, unul necurat, cine i-l dă? în bani este duhul celui ce a
spus la ispita Mântuitorului Iisus de pe acel munte înalt: “Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă
vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie.” 38 Iată duhul banului de la cine porneşte şi cine
îl dă celui ce îl doreşte şi i se închină lui. Cineva va zice că este bun banul, fără el nu poţi trăi,
nu te poţi îmbrăca, nu te poţi hrăni, nu poţi să obţii cele necesare vieţii. Este bine nu bun. Este
bine dacă nu-l pui în vistieria ta unde să clocească duhul lui tot felul de răutăţi cu care să te
tragă de pe drumul către Dumnezeu. Este bine dacă trece pe la tine aşa cum trece pasărea în
zbor neavând timp să te cunoască sau să-l cunoşti. Dar dacă va rămâne multă vreme va naşte
puii patimilor tale. Aşa a făcut cu Iuda, de l-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu. Aşa a făcut cu
arhiereii, iubitorii de argint, încât L-au ucis pe
36. zah. 11,12-13.
37. Matei 28,11-15.
38. matei 4,8.
11
începătorul Vieţii. însă ei s-au înşelat zicându-i lui Iuda: „Tu vei da seama. Ce ne priveşte pe
noi." 39 Oare aşa să fie? Numai Iuda va da seama?
Iată că omul este perfid, cu gura se îndreptăţeşte şi cu mâinile păcătuieşte. Cu gura se
arată nevinovat, dar inima lui vrea să ucidă, şi cu mâinile o face în ascuns crezând că-l
acoperă întunericul.
De aceea Mântuitorul Iisus Hristos înainte de patima Sa, le arăta toată făţărnicia, faptele
cele murdare, pizma şi răutatea dusă până la ucidere, şi lipsa lor de duhul cel dumnezeiesc39,
plângând Ierusalimul: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei
trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar
n-aţi voit. Iată vi se lasă casa voastră pustie."40 Iar de cele ce au făcut şi vor mai face ei după
Dânsul, zice: „Voi trimite la ei prooroci şi apostoli şi dintre ei vor ucide şi vor prigoni, ca să
se ceară de la neamul acesta sângele tuturor proorocilor care s-a vărsat de la facerea lumii, de
la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia, care a fost omorât între altar şi templu.
Adevărat vă spun: Se va cere de la neamul acesta." 41
39. matei 27,4.
40. luca 13, 34-35.
41. luca 11, 49-51.
12
ARĂTAREA SFINTEI FECIOARE MARIA SFÂNTULUI SERGHIE DIN RHODOS
Pe când sta odată Părintele Serghie la obişnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu, cântând, zicea: „Preacurată Maica Hristosului meu, apărătoare şi tare
ajutătoare a neamului omenesc, fii nouă nevrednicilor mijlocitoare, pururea rugându-te Fiului
tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care întemeiat este spre lauda şi
cinstea Sfântului Său Nume în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Iisus, ca pe ceea ce multă
îndrăzneală ai câştigat către Dânsul, rugătoare te punem înaintea noastră, noi robii tăi, că tu
eşti tuturor nădejde de mântuire şi adăpostire."
Aşa se ruga şi în canonul cel de mulţumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l a şezut
puţin să se odihnească. Iar ucenicului său, cel cu numele Mihail, i-a zis: „Fiule, trezeşte-te şi
priveghează, de vreme ce o cercetare minunată şi de spaimă în ceasul acesta va să ne fie
nouă." Aceasta el grăind, îndată se făcu un glas zicând: „Iată, Preacurata vine." Iară Sfântul,
auzind, degrab s-a sculat, vrând să iasă din chilie, o lumină mare, mai mult decât soarele
strălucind, a luminat pe Sfântul şi îndată a văzut pe Preacurata, care întru negrăită lumină
strălucea, însoţită de doi apostoli, Petru şi Ioan. Şi, cum a văzut, Sfântul a căzut cu faţa la
pământ, neputând suferi raza cea strălucitoare. Iară Preacurata cu ale sale mâini s-a atins de
Sfânt, zicând: „Nu te înspăimânta, alesul meu, iată am venit să te cercetez, căci
13
s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi şi pentru locaşul tău. Să nu te mai mâhneşti, căci de
acum cu de toate vei fi îndestulat, nu numai până ce în viaţa aceasta eşti, ci şi după ea, iar
mila Lui Dumnezeu nedepărtată va fi de la locaşul tău, cele trebuitoare nelipsindu-işipăzindu-
l şi acoperindu-l."
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iară Sfântul de frică şi de cutremur mare era cuprins,
ca într-o pierdere a minţii, şi după puţin întru sine venindu-şi, a aflat pe ucenicul său zăcând
de frică ca un mort.
Şi sculându-se împreună au mulţumit Preacuratei pentru bucuria pe care le-a hărăzit-o de
a o vedea chiar cu ochii lor.
14
O MINUNE A SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL
Era un monah Ioan în Mănăstirea Estorgia din părţile Ierusalimului, iar Patriarhul locului
era unul Ilie... Pe acesta a voit să-l pună stareţ acel Patriarh însă el nu s-a învoit deloc, pentru
că voia să plece la Muntele Sinai. După multe discuţii între ei, la făgăduinţa monahului că,
după ce va veni, va primi a fi stareţ, Patriarhul îl învoi şi monahul şi-a luat un ucenic, a luat
binecuvântare de la Patriarh şi a plecat. Cum a trecut Iordanul, l-au cuprins nişte friguri încât
nu a mai putut merge mai departe. Aici a găsit o mică peşteră, a intrat în ea să se odihnească
din cauza acelei boli. Peste noapte i se arătă înainte cineva şi îl întrebă: „Unde mergi
bătrâne?” Iar el a zis: „La Sinai, dar boala mă împiedică deocamdată." Acela i-a spus să
rămână acolo, însă el nu s-a învoit deloc. Acela a dispărut şi boala a început mai mult să-l
chinuiască. în a doua noapte, iar l-a întrebat acela, ca în prima noapte, şi nu a voit bătrânul ca
să rămână. Acela a dispărut şi boala i-a fost şi mai grea. în a treia noapte acela a venit şi i-a
spus să rămână. Şi atunci bătrânul, îl întrebă: „Tu cine eşti?" Acela i-a răspuns: „Eu sunt Ioan
Botezătorul şi pentru aceasta îţi zic ţie să nu te duci de aici nicăieri. Că această peşteră mică,
este mai mare decât muntele Sinai, că de multe ori Domnul nostru Iisus Hristos a intrat aici,
cercetându-mă. Făgăduieşte-mi că vei vieţui aici şi eu îndată sănătos te voi face."
Auzind aceasta părintele Ioan cu bucurie s-a făgăduit a vieţui în peşteră şi îndată
vindecându-se a petrecut acolo toate zilele vieţii sale. Iar peştera aceea a făcut-o Părintele
Ioan biserică şi a adunat pe lângă el mulţi fraţi şi se numea locul acela Sapsas.
15
O ALTĂ MINUNE A SFÂNTULUI IO AN BOTEZĂTORUL
Un monah cu numele Canon a fost rânduit cu botezul celor ce veneau la dânsul. însă când
vedea femei se smintea. Pentru aceasta voia să iasă din acea ascultare dată lui de obşte. Iar
când a voit a se duce, a venit la el Sfântul Ioan Botezătorul, zicându-i: „Nu te duce, că te voi
uşura pe tine de războiul acesta."
Odată, venind o fecioară persană să se boteze, ea îi păru atât de frumoasă, încât nu putea
să ungă picioarele ei cu Sfântul Mir. Şi a stat ea acolo o zi. Şi auzind de ea Arhiepiscopul
Petru s-a minunat de credinţa neamului ei şi voia să o ia pe ea ca diaconiţă. însă fecioara nu a
voit acest lucru. Iară preotul Canon, luându-şi hainele, s-a dus zicând aşa: „De acum, nu voi
mai sta în locul acesta." După ce s-a suit în munte, l-a întâmpinat Sfântul Ioan Botezătorul şi
i-a zis: „întoarce-te, preote, în mănăstirea ta, că iată că te voi uşura pe tine de război." Atunci
preotul Canon a zis către dânsul: „Să mă crezi pe mine, că nu mă voi întoarce, că de multe ori
te-ai făgăduit că mă vei uşura pe mine şi n-ai mai făcut aceasta." Deci, luându-l pe el Sfântul
Ioan, l-a pus şi l-a descoperit de hainele lui şi a făcut semnul crucii pe pieptul lui şi I-a zis:
„Să mă crezi pe mine, preote, că voiam ca tu să ai plata pentru războiul acela, dar, de vreme
ce nu voieşti, iată dar că te-am uşurat de război, însă plată de acum nu vei vedea din lucrul
acesta" şi s-a întors preotul în mănăstire. Iar a doua zi, botezând, a miruit multe persoane dar
nu mai simţea care este femeie cu firea. Deci a petrecut alţi doisprezece ani botezând şi
miruind şi nici un cuget nu mai avea pentru femei. Şi aşa s-a mutat la Domnul.
16
CONSTANTINOPOL-ROMA sau... IERUSALIM?
Se dă o luptă de veacuri între Roma şi Constantinopol care să fie centru de conducere
creştină, care să fie mai mare, mai întâi. Această luptă o consider a fi nejustă şi păguboasă
care a dus la sfărâmarea unităţii bisericii, a sfâşierii trupului lui Hristos în Ortodox şi Catolic
din care apoi s-au tot făcut şi alte sfărâmări. Oare era cazul ca centrul de conducere creştină
să se bazeze pe interesul politic al unui împărat lumesc, sau pe împăratul împăraţilor? Oare
era cazul ca centrul religios să se bazeze pe numele unui apostol şi nu pe Cel ce L-a făcut
apostol, pe Iisus Hristos? Cum poate fi socotită sluga mai mare decât Stăpânul său? Însuşi
Iisus a zis: "Că nu poate fi sluga mai mare decât Stăpânul său" cuvinte care nu au fost luate în
seamă, de cărturarii din vremea Mântuitorului despre Mesia, fiind în mijlocul lor nu l-au
cunoscut. Oare nu era mai fericit lucru pentru credinţă, de a se fi ales locul de conducere a
Bisericii, locul unde s-a născut, a trăit, a vorbit, a făcut minuni, a murit, a înviat şi s-a înălţat
la cer Iisus Hristos ierusalimul?
Oare nu ar fi fost respectat mai mult acest loc de către toată lumea, decât unul înafara lui
dezbinat şi dominat de conducerea politică, care atrăgea deopotrivă ura neamurilor asupra
împăratului şi implicit spre Biserică? Oare putea fi alt loc care să fie ridicat la o treaptă
spirituală mai înaltă decât Ierusalimul. Oare nu s-a adus o insultă Sfântului Mormânt şi chiar
lui Iisus?
Acest lucru a fost cel mai mare rău, care l-au făcut înaintaşii noştri cu biserica. Au stimat
pe împăratul lumesc, mai mult decât pe împăratul împăraţilor care este Iisus
17
Hristos, au stimat mai mult pe slugă, decât pe Stăpân, au stimat mai mult un loc, care le
aduceau unele avantaje materiale, decât Ierusalimul, care le-ar fi adus atât cele materiale mai
cu îmbelşugare şi cele spirituale pe deasupra, şi au pus biserica să sufere, cu împăratul lumesc
şi mai mult ca el, păgubind credinţa. Ierusalimul trebuie să fie unicul loc din lume ca centru
al creştinătăţii.
De aceia se cere ca aceste două surori, să se împace şi să lase greşala înaintaşilor! Să
plece împreună la Ierusalim. La acel Ierusalim, unde vor găsi Mormântul Aceluia ce a zis:
"întru aceasta vă voi cunoaşte că sunteţi fii mei iubiţi, de vă veţi iubi unul pe altul" Să meargă
amândouă şi să ia pe celelalte surori care au fugit şi mai departe. Să meargă să găsească
urmele Lui pe pietre, prin grâne, prin Sinagogi, în templu să găsească locul tuturor minunilor
Lui, să-I găsească lacrimile lui pe muntele Sionului, sângele Lui pe Golgota, Mormântul Lui,
locul de înălţare şi-n frăţeşti sărutări să fim cu toţii la Ierusalim.
18
CALEA OMULUI PE PĂMÂNT
Adesea auzi pe oameni zicând: „cum a fost înainte aşa e şi azi, oamenii se nasc şi mor şi
lumea nu are sfârşit, ci doar omul moare". Dar nu e aşa. 42 Ce amăgire grozavă pentru aceste
suflete necredincioase! Dar cei ce zic aşa, oare, s-au întrebat ei vreodată dacă nu cumva tot
lucrul are un început şi un sfârşit şi cum omul are sfârşit şi lumea nu? însă cine face sfârşitul
unui lucru pe pământ, nu omul pe care l-a făcut sau îl are în proprietate de la cineva? Şi cu
lumea nu este tot la fel? Cum a fost începutul lumii va fi şi sfârşitul ei, atunci când Dumnezeu
va porunci. Dumnezeu va schimba faţa lumii şi va înnoi creaţia Sa şi va fi „un cer nou şi un
pământ nou".43 Pe toate le va aduce Dumnezeu la starea cea dintâi, aşa cum le-a zidit,
desăvârşite. Tot ce s-a întinat va fi trecut prin foc şi se vor înnoi toate. Chiar şi pământul va
arde de şapte coţi pentru că a fost întinat de păcatele oamenilor, curăţindu-se.
Mântuitorul Iisus ne spune: «Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre
de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea o să vină peste voi fără de veste, ca
o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în
toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi
înaintea Fiului Omului.»44
Cine sunt acei care nu ascultă aceste cuvinte, decât cei al căror dumnezeu e mâncarea şi
băutura, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Şi în timpul lui Noe, în vremea potopului,
oamenii mâncau, beau, desfrânau, petreceau şi
42. iI Petru 3, 3-15.
43. apocalipsa 21,1.
44. luca 21, 34-36; Marcu 13, 2-37; Matei 24, 36, 42-44.
19
nu-l ascultau pe Noe, luându-l în râs şi au fost nimiciţi şi înnecaţi toţi în apele potopului.
Iar Sfântul Apostol Iuda, fratele Domnului, zice:
«S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre
această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe
singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială
împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici
fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă
ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.»45
45 Iuda 1,4,12,13; II Petru 2,13,14,17,18.
20
RÂNDUIALA MÂNTUIRII OMULUI LUI DUMNEZEU
În părţile Africii era un om numit Petru. Acesta era casier comunal, având multă avere şi
mulţi robi. Era fără milă şi foarte zgârcit. Nici un sărac nu a fost miluit din toată averea lui.
într-o zi, s-au adunat toţi cerşetorii la un colţ de stradă şi vorbind între ei, lăudau pe cei
milostivi şi binecuvântau pe Dumnezeu pentru ei, şi pe cei nemilostivi îi ocărau, printre care
se număra şi Petru. Petru a auzit de vorba lor, dar nu l-a deranjat. Unul dintre acei săraci s-a
ridicat şi a spus: „Să ştiţi că eu n-am să mă las de el până nu mă va milui" şi s-a pornit în
văzul tuturor spre casa lui Petru. A stat multă vreme înaintea porţii şi nu a primit nimic, însă
nu s-a dus de acolo.
Iată că Petru iese cu un catâr pe care a pus nişte saci cu pâine, pentru a-i duce la vânzare.
Atunci cerşetorul s-a luat după el şi în zadar căuta Petru o piatră sau altceva ca să arunce în
cerşetor, căci nu găsea. Atunci, cu multă mânie, a luat o pâine şi a aruncat-o în el. Cerşetorul,
a ridicat-o de jos şi mulţumind lui Dumnezeu, se ruga pentru Petru şi a plecat la ceilalţi,
bucuros de izbândă.
Peste noapte i-a venit un rău lui Petru încât numai în piept i-a mai rămas puţină viaţă.
Atunci, a văzut că vin spre el nişte necunoscuţi şi-i poruncesc să meargă cu ei. Pe drum i se
arătau o mulţime de chipuri hidoase care-l cereau la ei. însă aceia ce-l duceau le-au spus că
merg cu el la judecată. Au ajuns într-un loc în care era o balanţă unde acei hidoşi au pus
scrise toate faptele lui cele rele făcute din copilărie şi până atunci. De cealaltă parte a
balanţei, talgerul ei era gol pentru că cei îmbrăcaţi frumos ziceau că ei n-au ce pune, că
21
Petru nu a făcut fapte bune.
Când era ca să-l răpească cei întunecaţi, unul din cei luminaţi la chip îşi aminteşte că are o
pâine dată unui sărac, însă cu mânie. După milostivirea lui Dumnezeu, i s-a socotit aceasta ca
faptă bună şi atunci îngerul a pus pe talger acea pâine de a cumpănit balanţa trăgând în jos
ceva mai mult, ridicând talgerul cu faptele rele. Deodată, Petru s-a trezit. Stând şi judecând
despre cele ce le-a văzut şi cum i-au fost cântărite toate faptele rele din viaţa lui, a gândit că
toate sunt adevărate. Din acel ceas a început a da milostenie cât mai multă la toţi câţi cereau.
Lumea care îl vedea atât de schimbat a început să se mire iar el le povestea ceea ce a văzut.
Odată a văzut Petru pe un cerşetor dezbrăcat şi tremurând de frig. Atunci s-a dezbrăcat de
haina lui cea bună şi l-a îmbrăcat pe cerşetor. Cerşetorul văzând că nu-i şade bine cu o astfel
de haină, a vândut-o.
Pe când se întorcea Petru de la muncă, a văzut haina pe care a dat-o cerşetorului agăţată
într-un cui la un negustor pentru vânzare. A început să se întristeze şi să-I judece pe cerşetor
pentru această faptă rea. Noaptea în vis a venit din nou acel bărbat luminos îmbrăcat peste
haina cea luminoasă cu haina lui şi îl întrebă de ce este trist? Iar el i-a spus motivul întristării
sale. Acel bărbat luminos i-a spus: „Nu te mâhni, Petre, iată că de când ai dat haina săracului,
eu am îmbrăcat-o, şi eu o port, şi-ţi laud buna ta schimbare, că m-ai îmbrăcat pe mine, cel ce
răbdam frig."
Trezindu-se din somn, s-a mirat Petru de ceea ce a văzut, a crezut şi a zis: cu adevărat
săracii sunt Hristos, adică, când îmbraci pe un sărac îl îmbraci pe Dumnezeu. Fiind convins
de lucrul acesta s-a hotărât Petru să coboare şi el în rândul celor săraci. Astfel, a împărţit toată
averea săracilor; pe robi i-a eliberat şi i-a încărcat cu daruri. Pe unul dintre robi l-a oprit şi, cu
jurământ, l-a făcut să-i
22
îndeplinească o dorinţă şi anume: să-l vândă ca rob la Ierusalim şi să nu spună nimănui nimic.
După multe împotriviri, robul i-a îndeplinit dorinţa de l-a vândut la un aurar din Ierusalim pe
30 de galbeni. Robul a luat banii, a plecat la Constantinopol şi i-a împărţit la săraci, iar el a
rămas liber.
La noul stăpân, Petru a început să lucreze la bucătărie, la grajd, la câmp, ceea ce nu a mai
făcut niciodată. Din acea clipă gospodăria acelui stăpân a început să fie îmbelşugată. Stăpânul
se minuna de hărnicia noului rob şi de belşugul casei încât într-o zi îi propune lui Petru să-l
elibereze, că şi-a scos însutit banii cu care l-a cumpărat, însă Petru nu a voit. Noaptea în vis, i
se arătă iar bărbatul cu chip luminos ce ţinea în mână cei 30 de galbeni, preţul robiei lui, l-a
binecuvântat şi i-a spus că va sta acolo până va fi descoperit. Nu peste multă vreme au venit
nişte cunoscuţi de-ai lui din Africa, pe care i-a primit stăpânul său în găzduire. Petru i-a servit
la masă. Acei musafiri şi foşti cunoscuţi ai lui Petru au început să zică unul către altul: „Ce
bine seamănă robul acesta cu Petru de care nu se mai ştie nimic!" Auzind Petru ce vorbesc a
ieşit afară ca să mai aducă un rând de mâncare. De data aceasta Petru i-a auzit pe musafiri
vorbind cu stăpânul său: „e un om foarte priceput şi mare robul pe care îl ai, te rugăm să ni-l
vinzi nouă!” şi s-a învoit stăpânul să-l vândă lor. Atunci, Petru a lăsat vasele cu mâncare şi a
fugit spre poartă şi portarului, care era surd şi mut, i-a strigat: „în Numele lui Iisus Hristos,
deschide!", iar mutul şi surdul a auzit, a vorbit şi a deschis poarta.
Petru a plecat, iar portarul cel ce a fost surd şi mut, s-a dus la stăpân de i-a spus ce minune
a făcut Petru cu el de poate vorbi şi auzi, încât s-au mirat cu toţii. şi aşa Petru a plecat din
robie într-o pustie, nevoindu-se.
23
O PILDĂ PENTRU TRUP SUFLET ŞI ÎNVIERE
Un om de neam bun a sădit o vie şi a îngrădit-o cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său,
a zis: „Pe cine voi pune străjer la roadele mele? Pentru că de voi lăsa aici dintre ai mei, îmi
vor pierde osteneala mea. însă de voi pune lângă poartă un orb şi un olog, de va voi cineva
din vrăjmaşi să-mi fure roadele, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Iar dacă din aceştia doi ar
voi vreunul să fure, ologul nu poate să meargă, iar orbul, de va merge, nevăzând în prăpastie
va pieri." Aşa a făcut, a pus un olog şi un orb la poartă ca să păzească şi a plecat.
După ce au şezut ei la poartă mai multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este mirosul
acesta bun ce ne învăluie aici la poartă?" Ologul, a răspuns: „Multe bunătăţi ale stăpânului
nostru sunt înăuntru, cărora negrăit le este aşa gustul ca şi mirosul. Dar, de vreme ce mai
înţelept este stăpânul decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine, orb, iar pe mine, olog, ca să nu
putem nicidecum merge la acele bunătăţi şi să ne săturăm". Atunci orbul a răspuns ologului,
zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie mai înainte de aceasta, ca să le luăm mai repede? Pentru
că, chiar de sunt eu orb, picioare am şi puternic sunt îndestul ca să te port pe tine. Ia coşul şi
te pune în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi arăţi calea şi vom culege toate
bunătăţile stăpânului nostru. Iar când va veni stăpânul nostru vom ascunde faţă de dânsul
lucrul acesta, căci de mă va întreba pe mine, voi zice: „Tu ştii Doamne, că sunt orb." Sau de
te va întreba pe tine, tu ai să zici: „Tu ştii, Doamne, că sunt olog.” Şi aşa ne vom arăta mai
înţelepţi decât stăpânul nostru". Deci, urcându-se ologul în spatele orbului şi mergând ei au
cules tot rodul stăpânului.
24
Iar după o vreme, a venit Stăpânul şi văzând via furată, a poruncit să-l aducă pe orb şi i-a zis:
„Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, pentru ce ai furat-o?" A răspuns orbul:
„Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că de-aş fi voit s-o fur, nu văd ca să pot merge, aşa că o fi
furat-o ologul, nu eu." Atunci a poruncit stăpânul ca să fie păzit orbul până ce va chema pe
olog. Chemând pe olog l-a cercetat şi pe acesta. Şi ologul a tăgăduit zicând că de-ar fi dorit s-
o fure nu putea pentru că era olog şi nu putea merge. Atunci stăpânul i-a aruncat pe amândoi,
la un loc, în închisoare. Acolo, au început ei să se învinovăţească pentru fapta lor. Ologul,
zicea: „Orbule, de nu m-ai fi purtat tu pe mine în spate, eu nu aş fi putut merge şi nu aş fi
furat, de vreme ce sunt olog.” Iar orbul zicea: „Ologule, de nu mi-ai fi arătat tu mie drumul,
nu aş fi mers eu acolo ca să fur!" Atunci stăpânul, şezând la judecată, i-a judecat şi le-a zis:
„Precum aţi furat, aşa să şedeţi, să şadă ologul pe orb" şi a poruncit apoi să-i bată fără de nici
o milă.
Tâlcuire:
Omul cel de neam bun (stăpânul) este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Via este pământul
şi lumea aceasta. Gardul, sunt Legile sau poruncile lui Dumnezeu. Slugile cele cu Dânsul
sunt îngerii. Cel olog, este trupul omenesc; cel orb, este sufletul omenesc. Iar pentru că i-a
pus străjeri la poartă, înseamnă că a dat omului stăpânire peste toate cele pământeşti şi,
călcând omul poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea s-a osândit. Până la osânda cea veşnică
ce va veni la Judecata Obştească, trupul şi sufletul vor sta în aşteptare în locuri diferite. Doar
sufletul este osândit vremelnic până la a Doua Venire a Mântuitorului.
25
UNDE LOCUIEŞTE CREDINŢA?
În părţile Ciprului s-a abătut o secetă foarte mare, vitele n-aveau iarbă şi nici apă.
Recoltele au început să se usuce şi nici măcar roua dimineţii nu era. Episcopul cetăţii
împreună cu clerul au ieşit afară din cetate în mai multe rânduri ca să facă rugăciuni de
ploaie, dar ploaia nu venea. Deodată, un glas din cer s-a auzit: „Ploaia va veni numai de se va
ruga acel om care va intra cel dintâi pe poarta cetăţii." Auzind Episcopul, a zis să meargă la
poarta cetăţii tot clerul pentru a-l întâmpina pe acel om. Cum au ajuns acolo, iată că intră pe
poartă un om cu o desagă de lemne pe care o ducea s-o vândă în oraş. Episcopul l-a oprit, iar
omul i se apleacă Episcopului cerând binecuvântare. Episcopul i-a zis omului: „roagă-te lui
Dumnezeu ca să vină ploaia". Omul a început să se apere, că este un păcătos şi nu poate să
vină ploaia la rugăciunea lui. Dar, Episcopul l-a silit şi el s-a rugat şi îndată a început să plouă
încât a săturat pământul cu apă. Atunci Episcopul i-a cercetat viaţa lui şi el i-a spus aşa:
„Muncesc şi strâng câte o sarcină de lemne, pe care o vând şi din ea mă hrănesc şi mă îmbrac,
pe cât îmi ajunge şi sunt mulţumit şi mulţumesc Lui Dumnezeu. Când este frig nu ies la lucru
şi rabd de foame şi iarăşi mulţumesc lui Dumnezeu. De dormit, dorm în biserică şi iarăşi
mulţumesc Lui Dumnezeu. Şi aşa îmi duc viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o, sunt bucuros,
că e îndestulată."
Auzind Episcopul, a zis: «Cu adevărat îndeplineşti cuvântul şi voia lui Dumnezeu" şi l-a
luat Episcopul pe acel om cu el, pentru a-l avea aproape şi pentru a se câştiga din vorbele şi
smerenia lui pentru mântuire.
26
PUTEREA CREDINŢEI
Un turc spunea: «M-am dus singur în Muntele Părintelui Antonie ca să vânez o fiară. Şi
după ce am ajuns, am văzut un călugăr şezând şi ţinând nişte cărţi şi citind. Deci am pornit cu
gândul de a-l ucide. Iar dacă am ajuns aproape, el şi-a întins mâna sa cea dreaptă spre mine şi
mi-a zis: „Stai!" Şi am stat două zile şi două nopţi neputând să mă mişc. Atunci i-am grăit lui:
„Părinte, pe Dumnezeul pe care îl cinsteşti, slobozeşte-mă." Iar el mi-a zis: „Mergi cu pace."
Şi aşa am putut să mă duc din locul în care stam.
27
IUBIREA CREDINŢEI
Pe vremea când poporul evreu era în întregime împrejurul Ierusalimului, în Ţara Sfântă,
ce a fost dată lor după făgăduinţa lui Dumnezeu, era ţara „unde curge lapte şi miere" 46 acest
popor petrecea în multe bunătăţi şi desfătări dar, de atâta bine au început să uite de
Dumnezeu. Ei au început să-L părăsească pe Dumnezeu şi să se închine la dumnezei străini.
De aceea, Dumnezeu le-a trimis pedepse în nenumărate rânduri pentru ca acest popor,
poporul ales, să se întoarcă la cinstirea Sa.
l-a pedepsit cu secetă mare, cu ploi necontenite la vreme de cules, apoi cu frig mare, însă
ei nu s-au înţelepţit. Văzând că ei nu părăsesc calea cea rea, le-a trimis popoare străine care
să-i robească, să-i prade, să-i treacă prin foc şi sabie însă ei tot nu s-au înţelepţit şi nu au lăsat
închinarea la idoli, nedreptatea şi multe alte răutăţi.
De aceea, Dumnezeu le-a trimis o pedeapsă şi mai grea, acea de a fi robiţi de un popor
păgân ce i-a făcut robi, le-a interzis credinţa, forţându-i să treacă la credinţa lor. Mulţi au
trecut, mai întâi cei necredincioşi, apoi cei ce voiau să-şi menţină averile, apoi cei fricoşi şi
temători de moarte.
însă n-au trecut toţi la acea credinţă păgână. S-au găsit dintre ei, care se închinau lui
Dumnezeu cu inimă curată şi cărora nu le era frică nici de confiscarea averii, nici de
închisoare sau moarte. în ochii celor ce se lepădaseră şi ai păgânilor erau socotiţi nebuni.
Printre aceştia s-a găsit şi o mamă cu şapte copii, care au fost duşi în faţa împăratului şi
puşi la chinuri groaznice pentru a se lepăda de Dumnezeu. însă cu toţii au înfruntat
46. Numeri 14,8.
28
pe chinuitori, zicând că ei nu ştiu să se închine altcuiva decât Dumnezeului celui Adevărat şi
la nimeni altul, nici chiar împăratului. împăratul, văzând atâta curaj, a silit-o pe această
mamă, ca să-i înduplece pe copii. Atunci ea a cerut să le vorbească copiilor, ca şi cînd ar fi
vrut să-i înduplece. Dându-i-se mamei drumul spre copii, ea le-a zis aceste cuvinte: „Ştiţi că
eu v-am purtat pe toţi în pântecele meu şi pentru toţi la fel m-am ostenit până aţi ajuns la
această vârstă, când aştept de la voi o bună purtare precum mi se cuvine ca mamă. De aceea
să nu mă faceţi de ruşine şi să vă lepădaţi vreunul de Dumnezeul cel Adevărat şi să vă
închinaţi la idoli, dând ascultare spurcatului împărat păgân. Primiţi moartea pentru
Dumnezeu, ca să fiţi împreună cu El şi nu cu vreun demon." Acestea auzindu-le, împăratul a
scrâşnit din dinţi de mânie şi îndată a poruncit, pentru a-i face durerea şi mai mare, ca mai
întâi să fie chinuiţi copiii ei prin tot felul de munci, până la moarte. Copiii au răbdat toate
chinurile, nesocotind pe împărat şi pe zeii mincinoşi, şi căutând cu ochii la cer au luat
sfârşitul cel plăcut Lui Dumnezeu.
La urmă, au trecut-o şi pe mamă prin mai multe şi grele chinuri până ce trupul ei a căzut
mort peste cele ale copiilor ei. Şi aşa, mama cu copiii ei au iubit şi apărat credinţa cea
adevărată în Dumnezeu, iar averea şi viaţa, le-au socotit ca pe nişte gunoaie şi nu L-au părăsit
pentru ele pe Dumnezeul cel Adevărat.
29
PRIMESC FOCUL PENTRU CREDINŢĂ
Pe când poporul evreu s-a abătut foarte mult de la credinţă, ca pedeapsă, Dumnezeu a
trimis peste el stăpânirea babiloniană. Babilonienii au luat tot poporul evreu în robie; l-au
prădat de toate bogăţiile ce erau strânse de sute şi sute de ani; au dărâmat, au pustiit şi au ars
din temelii cetatea Ierusalimului; au ucis pe regele Ezechia cu sfetnicii lui. Robia era foarte
amară. Poporul evreu nu mai era stăpân pe nimic, erau bătuţi şi puşi la munci fără de milă.
Dintre toate celelalte naţiuni care erau sub stăpânirea babiloniană, şaptezeci şi cinci la număr,
numai poporul evreu vorbea o altă limbă, se închina la un singur Dumnezeu şi avea alte
obiceiuri.
Nabucodonosor, împăratul Babilonului, a dat ordin ca din toate neamurile de sub
stăpânirea sa, să se găsească cei mai pricepuţi tineri, să fie aduşi la palat şi acolo să aibă un
trai mai deosebit şi o învăţătură aleasă. Iar ei, cei mai învăţaţi şi pricepuţi, vor ajunge cei mai
mari peste naţiunea din care fac parte.
 La poporul evreu s-au găsit patru tineri înţelepţi, iscusiţi şi pricepuţi, fii de foşti regi, ce
au fost daţi pentru a fi educaţi şi instruiţi după ştiinţa şi obiceiurile poporului babilonian.
Dintre toţi tinerii selectaţi din toate popoarele supuse aceşti patru tineri s-au arătat a fi cei mai
pricepuţi dintre toţi. Nabucodonosor, regele Babilonului, a hotărât ca pe primii trei să-i pună
mai mari peste Babilon, iar pe al patrulea, pe Daniil, să fie al doilea după împărat, „regele a
ridicat la mare vrednicie pe Daniel şi i-a dat daruri şi numeroase lucruri de mare preţ şi l-a
pus guvernator peste
30
tot ţinutul Babilonului şi căpetenie peste toţi înţelepţii Babilonului".47
Acest lucru i-a înfuriat pe slujitorii mai vechi ai împăratului şi voiau să scape de ei,
zicând: „Cum, nişte evrei să fie mai mari decât noi stăpânitorii Babilonului şi ai altor naţiuni
supuse? Asta nu se poate! Dar cum să facem, ca să le găsim o vină, ca împăratul să-i înlăture
pe ei şi să rămânem numai noi, însă să fim atenţi să nu cumva să cădem noi în osândă?" Unul
dintre cei pizmaşi, a zis: „Voi nu ştiţi că evreii nu se închină la alţi zei făcuţi de mână
omenească decât la Dumnezeul lor? Hai să-i lăudăm înţelepciunea împăratului ca să se
mândrească în sinea lui şi să-i înălţăm orgoliul de a-şi da o şi mai mare strălucire ca împărat
şi stăpân al atâtor naţiuni. Să-l facem să se asemene cu zeii ca să dea poruncă de a i se face
chipul său de aur pe care să-l înalţe în piaţa cea mare a Babilonului, ca toate naţiunile supuse
să i se închine chipului său. Astfel, evreii nu vor veni să i se închine şi atunci vor fi pedepsiţi
cu moarte şi aşa vom scăpa de ei." Au fost cu toţii de acord că este cel mai înţelept plan şi aşa
au făcut.
împăratul s-a simţit măgulit de această propunere ce venea din partea curtenilor săi şi a
dat poruncă să i se facă chipul său din aur: „înalt de şaizeci de coţi, lat de şase coţi şi l-a
aşezat în câmpia Dura (Deira) din ţinutul Babilonului". 48 Apoi, a chemat toate popoarele
supuse şi le-au poruncit ca la sunetul muzicii să se plece toţi pentru a i se închina, zicându-le:
„De îndată ce veţi auzi glasul trâmbiţei, flautului, chitarei, harpei, psalterionului, cimpoiului
şi al tuturor instrumentelor muzicale, veţi cădea la pământ şi vă veţi închina chipului de aur
pe care l-a ridicat regele Nabucodonosor”;49
47. Daniel 2,48.
48. daniel 3,1.
49. daniel 3,5.
31
Iar cine nu se va pleca şi nu se va închina chipului său de aur, acela va fi aruncat în cuptorul
încins cu foc din apropiere.
Toată mulţimea adunată s-a supus şi s-au închinat chipului de aur al împăratului când a
început să cânte muzica, numai cei trei tineri evrei nu se găseau în fruntea celor pe care îi
conduceau. Atunci, împăratul a dat ordin să fie căutaţi şi aduşi la închinare. Căutătorii
împăratului i-au găsit pe cei trei tineri în camera lor, aveau ferestrele deschise spre Ierusalim
şi se închinau Dumnezeului celui Viu. Au fost aduşi în faţa împăratului.
împăratul i-a întrebat de ce nu au venit să se închine chipului său de aur? Iar ei au răspuns
că nu cunosc decât pe un singur Dumnezeu, cel din cer, pe Creatorul Cerului şi al pământului,
pe altul nu-l cunosc. Atunci, împăratul a poruncit să cânte iar muzica pentru închinare. Toată
mulţimea s-a plecat pentru închinare, dar ei nu. împăratul văzându-i că nu vor să i se închine
chipului său s-a mâniat şi a poruncit să fie legaţi şi aruncaţi în cuptorul cel de foc.
Aruncându-i în cuptor, flacăra focului a ieşit afară atât de mult încât a ars o mare mulţime din
cei ce erau în apropiere.
împăratul s-a îngrozit văzând acest lucru, pentru că cei ce au ars erau dintre cei mai buni
şi mai de încredere slujitori pe care-i avea în Babilon. S-a apropiat şi el de cuptor ca să vadă
cum ard tinerii cei ce nu s-au supus poruncii lui. însă, apropiindu-se a văzut că prin cuptor
printre flăcări se plimbau patru oameni. Se apropie şi mai mult de cuptor şi privind mai bine
faţa i s-a înseninat de bucurie, văzând că tinerii erau vii şi nevătămaţi. însă, se întreba de ce
sunt patru persoane pentru că numai trei au fost aruncaţi în cuptor? Cine şi de unde este cel
de-al patrulea, ale cărui înfăţişare şi haine erau atât de strălucitoare? I-a strigat să vină afară,
iar cei trei au ieşit
32
fără să fi fost arşi, nici măcar la păr şi nici miros de fum nu aveau. Atunci i-a întrebat
împăratul cum de nu au ars? Iar ei au răspuns că Dumnezeul la care se închină ei a văzut că li
s-a făcut o nedreptate şi a trimis pe îngerul Său şi văpaia din cuptor în rouă a prefăcut-o, încât
sunt sănătoşi. Atunci, împăratul a dat poruncă adunării să se închine Dumnezeului în care
cred evreii, că numai El este cel adevărat şi numai El poate scăpa pe om de la orice primejdie
de moarte, aşa cum i-a scăpat pe aceşti trei tineri. „Şi poruncesc: Popoare, neamuri şi limbi,
toţi aceia care ar vorbi de rău pe Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, (Dumnezeul
lui Israel), să fie tăiaţi în bucăţi şi casele lor să fie nimicite, fiindcă nu este un alt dumnezeu
care să-i poată izbăvi într-acest chip Cât de mari sunt minunile Lui şi cât de puternice sunt
faptele cele peste fire! împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi stăpânirea Lui ţine din neam în
neam!".50
Atunci, toată lumea I s-a închinat Dumnezeului Cerului. Iar pe acei care din pizmă l-au
sfătuit să facă chipul său de aur, să pună popoarele ca să i se închine a poruncit ca aceştia
împreună cu soţiile şi copiii lor să fie aruncaţi în foc. Toate naţiunile adunate, văzând
minunea lui Dumnezeu, au plecat cu cugetul de a-L cinsti pe Dumnezeul Cel Adevărat.
50 daniel 3,29-33.
33
CREDINŢA ASTUPĂ GURA BALAURILOR
Sfântul Prooroc Daniel fiind prizonier în robia babiloniană se arăta în tot timpul fără frică
de stăpânirea păgână, spunând că adevăratul Dumnezeu este cel nevăzut din cer, care a făcut
toate şi nu idolii cei muţi sau fiarele pământului. Astfel, Dumnezeu a întărit pe poporul Său
pentru a nu cădea în întinările poporului babilonian, iar pe cei de altă credinţă îi face să ia
cunoştinţă de Dumnezeu.
Daniel, pentru înţelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu de a tâlcui visele împăraţilor
babilonieni, a fost pus ca dregător, adică, primul după împărat şi totul era la dispoziţia lui.
Duşmani avea foarte mulţi, mai ales că făcea parte dintre supuşii evrei şi nu din neamul
conducător. De aceea era pândit la orice pas de mulţi vrăjmaşi.
Odată, pe când mergea cu regele la capiştea unui zeu numit Baal, unde împăratul ducea ca
jertfă mult vin, făină, carne, haine şi arme, zilnic, Daniel i-a zis că nu mănâncă zeul acestea,
ci vrăjitorii zeului.
împăratul, intrigat, i-a zis că huleşte pe zei şi atunci trebuie să moară sau să dovedească
ceea ce a spus. Daniel i-a dovedit adevărul în felul următor: l-a sfătuit pe împărat să ducă
zeului de toate şi chiar el, împăratul, să le aşeze împrejurul lui. Apoi, să scoată afară pe toţi
vrăjitorii, după care, Daniel a presărat pe jos un strat de cenuşă, a închis uşa şi a sigilat-o cu
inelul împăratului. A doua zi, împreună cu împăratul s-au dus la capiştea zeului pentru a
vedea dacă zeul a mâncat ofrandele aduse de împărat. Au luat cu dânşii şi ostaşi, pentru a
pedepsi pe cel care va fi găsit vinovat. Intrând înăuntru, au găsit toate ofrandele mâncate.
Atunci,
34

împăratul i-a zis lui Daniel că trebuie să moară, pentru că zeul lui a mâncat tot. Dar, Daniel i-
a zis: „Dar, vezi împărate ale cui sunt aceste urme de pe cenuşă, că aceştia au mâncat cele
puse şi nu zeii!?" împăratul văzând urmele pe cenuşa presărată de Daniel, i-a obligat pe
vrăjitori să spună adevărul. Atunci ei, cerând milă, i-au arătat împăratului locul tainic de
intrare în capişte, pe unde intrau şi luau cele ce se puneau înaintea zeului. împăratul, cuprins
de mânie, i-a osândit la moarte, iar pe zeu şi capiştea lui a dat-o lui Daniel să facă ce-o vrea
cu ea, iar Daniel le-a sfărâmat pe toate. Dar poporul s-a supărat, şi vorbea împotriva lui
Daniel.
împăratul l-a dus pe Daniel la un şarpe mare, un balaur, care ieşea din râu într-un loc unde
poporul îi aducea ca jertfe: oi, vite, oameni pedepsiţi şi robi pentru mâncare, că altfel balaurul
intra în cetate şi făcea şi mai mult rău.
împăratul i-a zis lui Daniel: „Iată Daniele, un dumnezeu ce este viu şi care mănâncă, ce
mai ai de zis? El e atât de puternic, încât nimeni n-are ce să-i facă şi uite cât mănâncă!"
Daniel i-a răspuns: „împărate, de îl dai pe mâna mea, îl voi ucide şi atunci, fiind eu mai tare
ca el, oare nu pot eu să fiu socotit ca dumnezeu de acest popor care i se închină lui?"
împăratul i-a zis: „îl dau pe mâna ta, dar de nu vei putea să-l omori, te voi da lui ca jertfă."
Aşa s-a înţeles Daniel cu împăratul.
Daniel a strâns răşină, a amestecat-o cu câlţi şi cu alte plante otrăvitoare, a făcut-o
cocoloş şi cu el s-a dus la râu în văzul unei mari mulţimi adunate. Când şarpele a ieşit din apă
şi a căscat gura ca să-l înghită, Daniel a aruncat în gâtlejul lui acel cocoloş de a căzut şarpele
şi a murit. Şi aşa locuitorii babilonului au scăpat de acel balaur.51
51 Părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 36.
35
UN MUCENIC SAU CREDINŢA JERTFITOARE
Când l-au prins păgânii pe un creştin, judecătorului păgân i-a fost milă de el, că era un
tânăr frumos. Ca să scape, judecătorul i-a cerut să zică numai atât: „Mă lepăd de Hristos."
însă, tânărul a zis că vorba asta el nu o zice. Atunci judecătorul l-a dat pe mâna călăilor, care
i-au schilodit toate degetele cu un ciocan, apoi, i-au tăiat mâinile din coate, la urmă şi capul,
dar, cu toate chinurile pe care le-a primit cuvântul lepădării de Hristos nu l-a rostit. Credinţa
jertfelnică în Bunul Dumnezeu îţi aduce cununa sfinţeniei sau a muceniciei. Astfel de
credinţă este plăcută lui Dumnezeu, să ai pentru El credinţă jertfelnică, pentru că se aseamănă
cu dragostea cea jertfelnică a lui Dumnezeu pentru noi: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică. (Ioan 3,16), ca prin Jertfa Lui pe Cruce să dea putere şi să fie posibil ca oamenii să
se ridice din nou în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel de dragoste trebuie să ofere şi omul lui
Dumnezeu atunci când este pus şi silit de a-l mărturisi cu preţul vieţii lui în faţa călăilor
ucigaşi şi necredincioşi. O dragoste jertfelnică implică şi o credinţă jertfelnică. Dragostea
trebuie să ne pună viaţa chiar şi pentru aproapele nostru, aşa cum şi Dumnezeu şi-a pus viaţa
pentru izbăvirea noastră. în afară de o simplă declaraţie sau în mod declarativ, nu ştim dacă
suntem capabili de a ne jertfi viaţa noastră pentru Dumnezeu, decât numai atunci când
suntem puşi la încercare, pentru că şi Sf Ap. Petru înainte de a fi încercat credea şi declara că
el va merge până la moarte cu Hristos şi nu a fost aşa.
36
PRIN CREDINŢĂ DOBÂNDEŞTI AVERI
Era un boier mare şi foarte bogat. Dar pe cât de mare şi bogat era, pe atât era şi de
credincios. Într-o zi, a chemat pe un tânăr lucrător în aur şi l-a rugat să-i facă o cruce pentru
biserică. Tânărul a fost de acord. A luat aurul şi a plecat. Mergând pe cale, s-a gândit: „Ce
boier mare şi bogat! Şi, pe lângă că este cu de toate îndestulat, are şi o credinţă atât de tare. El
vrea să dobândească şi fericirea veşnică. Ce ar fi ca şi eu să fiu părtaş locului lui de fericire şi
să pun şi eu cei zece galbeni pe care i-am primit, în această Sfântă Cruce?" Aşa a şi făcut. A
făcut tiparul, a pus la topit aurul boierului şi pe al lui şi a turnat o Sfântă Cruce foarte
frumoasă. După ce a terminat-o a dus-o boierului. Boierul, a cercetat Sfânta Cruce să vadă
dacă tânărul i-a pus tot aurul dat, dar a găsit-o că e mai grea. Atunci, a bănuit că ar fi o
înşelăciune şi s-a pornit spre acel tânăr cu vorba de mustrare. însă tânărul i-a spus boierului
tot adevărul. Boierul, cu ochii în lacrimi, i-a zis: „Dacă ai voit să fi cu mine, fi fiul meu. Eu n-
am fii şi astfel vei dobândi averea mea." Şi aşa a fost.
37
UNDE DUCE ÎNCREDEREA PREA MARE!
Era un preot în oraşul Dorohoi pe nume Furtună. El se trăgea din oameni săraci. Dar
priceperea lui l-a făcut să urce treaptă cu treaptă, până a ajuns doctor în Teologie şi s-a
căsătorit cu o fată a unui om foarte bogat şi din neam mare. Era foarte modest, foarte
respectuos, foarte harnic şi perseverent în lucru. Ocupa parohia din Dorohoi şi era profesor de
religie la liceul din localitate. Nu a trecut mult timp şi Ministerul i-a încredinţat înfiinţarea
Seminarului Teologic din Dorohoi şi conducerea lui. îndată a găsit teren ce l-a obţinut prin
donaţie de la un mare proprietar, cu mai multe dependinţe pe el, care au ajutat întrucâtva
funcţionarea Seminarului, combinat şi cu liceul din localitate.
După aceea, a făcut comandă de cărămida necesară pentru construirea clădirii, precum şi
celelalte materiale de construcţie, procurându-le unele prin minister, altele prin donaţii şi
majoritatea celor trebuitoare din averea soţiei şi astfel, într-o vară până toamna, clădirea a fost
ridicată. În trei ani, a fost complet echipat. Lucrurile mergeau bine, iar el ziua şi noaptea
veghea asupra lor.
Dar lucrurile n-au stat aşa până la sfârşit. De la un moment dat, a căzut în capcana, în prea
marea încredere în cinstea unor persoane, care nu arătau nici pe departe că ar avea gânduri
ascunse, sau gânduri de furat. De aceea, s-a încrezut pe deplin în cinstea lor. însă, ei şi-au
făcut o ştampilă cu numele şi semnătura lui şi toate hârtiile de corespondenţă le semnau
subdirectorul cu casierul şi secretarul, punând ştampila directorului şi nu iscălitura lor. Cât au
lucrat cu mapa de corespondenţă, lucrurile au
38
stat mai bine, însă, au început să ridice şi banii de la bancă în numele directorului, banii ce
veneau de la minister pentru bursa şcolarilor, banii pentru hrana elevilor, şi încasau în
buzunarul lor banii din taxele şcolare eliberând chitanţe false. De toate acestea directorul nu
ştia. însă ei se pregăteau şi de venirea unei anchete de la minister pentru a-l schimba pe
directorul Preotul Furtună, ca să-i ia locul directorul adjunct. Astfel, după ce au pregătit şi au
pus totul la punct, au făcut un denunţ la minister pentru delapidare de bani publici, pe care ar
fi făcut-o directorul, din hrana copiilor şi burse, aşa încât copiii nu mai aveau hrană. Venind
inspecţia, au găsit că directorul Preotul Furtună era vinovat, fiind pe acte iscălitura lui fapt
pentru care l-au dat afară şi i-au intentat un proces pentru recuperarea banilor, în felul acesta,
Preotul Furtună, neavând cum demonstra nevinovăţia sa a trebuit să-şi vândă casa, averea
soţiei, să împrumute bani pentru a acoperi întreaga sumă ce i s-a pus în spate s-o plătească şi
să rămână sărac. Astfel, Preotul Furtună, omul cumsecade, omul de cultură al oraşului
Dorohoi, întemeietorul Seminarului Teologic din Dorohoi a ajuns umilit şi batjocorit de
necinste. Aşa se întâmplă când ai prea mare încredere în oameni şi nu-i ţii sub control.
39
PRIMEŞTE MOARTEA PENTRU CREDINŢĂ
Pe când poporul evreu a căzut sub stăpânirea păgână a lui Antioh, regele Asiriei, pe lângă
toate drepturile pe care le-a răpit evreilor a fost şi cel al credinţei.
Regele Antioh, credea că desfiinţarea credinţei, va dezmembra unitatea evreilor şi astfel îi
va putea stăpâni pentru totdeauna. Unii evrei fiind dornici de măriri, de bogăţii, linguşitori,
mulţi au alergat în faţa lui Antioh cu închinare întru toate voinţele lui, însă o parte au rămas
credincioşi legii Lui Dumnezeu. Cei ce treceau la credinţa împăratului primeau pe mâna
dreaptă pecetea unei frunze de iederă a zeului Dionisios, şi apoi treceau prin şcolile greceşti
de reeducare pe calea cea nouă. Altarele lui Dumnezeu au fost dărâmate sau pe ele se
aduceau jertfă zeilor. Cărţile sfinte au fost arse. Iar cei ce nu voiau să primească trecerea la
păgânism, erau urmăriţi şi căutaţi prin tot locul pe unde se ascundeau, li se confiscau averile
şi libertatea, iar după un timp erau condamnaţi la moartea cea mai crudă şi executaţi în faţa
mulţimii, ca exemplu.
Un bătrân în vârstă de nouăzeci de ani, pe nume Eliazar, cel mai cinstit şi înţelept om
dintre evrei, pentru a nu-şi pierde credinţa, nu vroia să meargă pe această cale. Auzind
împăratul că nici el nu vrea să treacă la religia cea nouă, pentru a-l putea scăpa de moarte, a
trimis în secret pe nişte prieteni, ca să-l sfătuiască să facă pe faţă ceva din poruncile lui, iar în
casă, în ascuns, să facă după credinţa lui, aşa încât să nu fie dat morţii. Aceia venind şi
spunându-i acestea, bătrânul le-a zis: „Cum pot să fac şi una şi alta? La ce-mi foloseşte
credinţa mea în ascuns, dacă prin cele ce fac
40
pe faţă, vor cădea de la dreapta credinţă cei care mă vor vedea ce fac? Oare ei vor şti ce fac
eu acasă? Pot să le spun aşa ceva în ascuns? Pot să ştiu eu câţi se vor sminti din cauza mea?
Oare Dumnezeu trebuie cinstit numai în ascuns, nu în faţa tuturor? Oare Dumnezeul meu e
mai mic decât zeul Dionisios, căruia ar trebui să-i dau închinare în faţă, iar Dumnezeului
Adevărat în ascuns? O! Nu! Niciodată! Eu merg la moarte”. Şi după multe chinuri, prin care
au mai încercat să-l facă pe bătrân de a se lepăda de credinţa sa, l-au lovit cu un par în cap şi
l-au ucis.
41
BOTEZUL PRUNCILOR
Sectarii aproape toţi nu-şi botează copiii până ce nu ajung la o anumită putere de
cunoaştere a lumii. Acest principiu îl argumentează pe cuvintele Mântuitorului Iisus, rostite
apostolilor după învierea Sa,52 de a învăţa pe oameni şi apoi de a-i boteza. Au şi un al doilea
argument zicând că copiii ar fi nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi n-ar avea nevoie de botez,
după cum zic ei că ar fi spus şi Mîntuitorul: «Lăsaţi copiii să vină la mine, că a unora ca
acestora este împărăţia Cerurilor.»53
Ori, ambele argumente pe care se bazează greşeala lor nu este altceva decât greşita
cunoaştere a sensului adevărat al învăţăturii Mântuitorului, iată cum:
I. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos de a învăţa credinţa şi apoi a se boteza îşi au sensul în
realitatea timpului de atunci, întrucât, cele două credinţe din lume, iudaică şi păgână trebuiau
să dispară şi în locul lor să apară credinţa cea nouă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu, în Mesia cel proorocit de profeţii Vechiului Testament. Pentru primirea la
credinţa creştină trebuia mai întâi o cunoaştere a Evangheliei Mântuitorului, o convertire şi o
lepădare de credinţa iudaică sau păgână şi apoi primirea botezului ca poartă de intrare în
creştinism. Ori, astăzi nu mai este această situaţie când învăţătura de credinţă creştină este
răspândită şi cunoscută şi când copilul s-a născut din părinţi creştini, copilul nu mai are
nevoie de aşa ceva, întrucât credinţele vechi, cea iudaică şi cea păgână, nu mai sunt între
creştini.
52. marcu 16; Matei 28.
53. marcu 10; Matei 18; Luca 9.
42
în vremea aceea credinţa creştină se dobândea prin convertire şi botez pe când astăzi
credinţa creştină se moşteneşte prin naştere de la părinţi şi botez.
Deci copilul când ajunge la maturitate şi îşi dă seama de sine nu are decât credinţa
părinţilor, pe care o învaţă de mic. Părinţii şi naşii de botez sunt persoanele care se ocupă cu
creşterea duhovnicească a copilului. Cu sufletul lor garantează în faţa lui Dumnezeu că acel
copil va fi un bun credincios, un iubitor de Biserică şi de Dumnezeu. Botezul este condiţia de
intrare în împărăţia lui Dumnezeu: „Cine nu se va naşte din apă şi din duh nu va intra în
împărăţia lui Dumnezeu"54,ne spune Mântuitorul. Şi dacă este lăsat fără sens copilul nebotezat
până la o oarecare vârstă şi moare fiind nebotezat, înseamnă că l-am lăsat înafara împărăţiei
lui Dumnezeu şi asta poate să-i aducă atât lui, cât şi familiei o pedeapsă veşnică.
II. Al doilea argument, potrivit căruia copiii ar fi nevinovaţi în faţa lui Dumnezeu după
cuvintele Mântuitorului Iisus şi ca atare nu ar avea nevoie de botez, este cu totul greşit. Copii
nu sunt nevinovaţi, se nasc cu păcatul omului celui dintâi, adică cu greşeala lui Adam şi al
Evei, după cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. 55 Copiii sunt
consideraţi curaţi pentru că nu au păcate personale. Devin nevinovaţi şi curaţi, prin botez. Iar
îndreptarea fiecăruia se face nu numai prin credinţă, ci şi prin botez, precum vedem că arată
Sfântul apostol Pavel la Galateni «Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat». 56 Iar
faptul că Mântuitorul Iisus îi cheamă la Sine pe copii şi le dă binecuvântarea Sa, ce este?
Oare nu este aceasta botezul «Cel cu foc», pe care-l predică Sfântul Ioan
54. Ioan 3,5.
55. rom. 5,18.
56. galateni 3, 27.
43
că-l va face Mântuitorul? Pe care şi Apostolii l-au făcut? 57 Mai era nevoie pentru ei şi de apă,
atâta vreme cât era între ei şi-i binecuvânta însuşi Mântuitorul Iisus întru care trebuie să
creadă şi să fie botezaţi? Acest lucru este lipsit de sens.
Iar dacă privim la practica Sfinţilor Apostoli vedem destul de clar că ei botezau împreună
pe părinţi şi pe copii, pe slugi şi pe toţi locuitorii dintr-o casă, după ce capul familiei ajungea
să-L primească pe Mântuitorul Iisus, după cum vedem în Samaria; în Casa lui Corneliu, când
sunt botezaţi toţi cunoscuţii adunaţi; la Casa Lidiei din Filipi, a temnicerului 58 şi casa
Ştefanei.59
Deci botezul copiilor a fost admis de Mântuitorul Iisus prin binecuvântările pe care le da,
şi de Sfinţii Apostoli prin botezurile pe care le-au săvârşit.
57. fapte 6;8;10;19.
58. fapte 8,10,16.
59. Ii Cor. 1.
44
SFAT PENTRU DUHOVNIC
Sufletul înnăbuşit de mulţimea păcatelor e la fel ca planta înnăbuşită în buruieni. Şi dacă
planta nu se poate elibera de buruieni, prin propriile puteri, apoi nici sufletul nu se va putea
elibera singur.
în astfel de situaţii, preotul duhovnic trebuie să ia exemplul grădinarului. O plantă
crescută într-o astfel de condiţie va fi înaltă şi ca buruienile, dar va fi subţirică şi galbenă, fără
vlagă şi lipsită de stabilitate. La o astfel de plantă de-i vei lua deodată toate buruienile de
împrejurul ei ea va cădea jos şi arşiţa soarelui ar face-o curând printre cele moarte. Dar un
grădinar iscusit îi smulge buruienile pe rând, pe măsură ce planta îşi va căpăta stabilitate şi
putere, ajungând până în cele din urmă să smulgi şi pe acele de lângă ea. Tot aşa şi cu sufletul
cufundat în mulţimea păcatelor. Că duhovnicul cunoscând mulţimea şi felurimea păcatelor va
trebui să ştie ce păcat să smulgă mai întâi din suflet în aşa fel încât sufletul la lipsa acelui
păcat să simtă bucurie, ş-apoi va proceda la altul şi la altul până va ajunge la ultimul,
arătându-i adevăratul drum, drumul mântuirii. Căci dacă un păcat îşi are originea de mic
copil, păcatul care stă mult timp în sufletul omului se îmbracă în haina albă a nevinovăţiei în
concepţia pacientului. Şi un astfel de păcat este susţinut de un demon aşa zis al luminei, ce
scoate pe cele rele de bune şi pe cele bune de rele. Adesea se aude din gura multora pentru
femeile care fac vrăji, că dacă fac de bine, nu fac rău. Sau dacă cineva a prădat pe un om
bogat dar zgârcit şi dă de pomană din lucrurile cele furate, nu face rău şi câte altele de acest
fel. Dar cu blândeţe şi dragoste va putea smulge sufletul din mrejele celui rău!
45
SFAT PENTRU DUHOVNIC 2
De toată lumea este ştiut, că cheia cea mai bună e aceia cu care poţi descuia orice fel de
uşă. Dar eu zic, că o altă cheie şi mai bună, o socotesc pe acea cu care poţi descuia toate
inimile oamenilor. Iar această cheie, nu este alta pentru duhovnic decât Taina Sfintei
Spovedanii, legată de şnurul de aur al dragostei creştine.
Un duhovnic ce posedă o astfel de cheie, cu un astfel de şnur, îl pot socoti un fericit preot
pe pământ.
Spovedania e brazda ce curăţeşte faţa pământului, a inimii de buruienile păcatului. Iar pe
urma ei se poate semăna bobul dătător de viaţă curată, de viaţă sănătoasă, de viaţă
permanentă, de viaţă veşnică.
Un duhovnic ce va socoti Taina Spovedaniei ocazie de câştig de argint şi nu mreajă de
vânat sufletele, o mreajă de curăţat insecte dăunătoare mântuirei, acel duhovnic nu are nimic
comun cu Iisus, ci numai şi numai cu Iuda vânzătorul.
De aceea scaunul de duhovnicie, trebuie să fie un scaun împodobit cu răbdare, împodobit
cu dragostea, împodobit cu învăţătura, cu încredere a celui căzut.
De scaunul de duhovnic nu trebuie să atârne: dragoste de argint, vorbele deşarte, râsul,
indiferentismul, graba, nedreptatea în canoane, oboseala, precum şi desfrânare.
Socotesc că un duhovnic cu dragoste de turma sa, să stea cu orice enoriaş asupra oricărui
păcat şi de ar fi chiar şi un ceas de vreme cu unul, să stea cu toată dragostea. Că odată rânduit
bine, pe calea cea bună el va merge singur mai departe.
46
SĂ FIE PREOTUL PUTERNIC
Noi ştim că pentru a opri animalele de a strica grădina, se face gard. Iar orice gard începe
cu pari şi se termină tot la ei. Ca atare, începutul gardului, ca şi sfârşitul lui este parul şi
numai împrejurul parului se împleteşte gardul cu scândură, ori sârmă, ori nuiele, ori spini, ori
tufari, fiecare om după puterea şi priceperea lui care sprijină şi întăresc la rândul lor parii.
Rolul pe care îl are parul, este rolul preotului în păzirea grădinei sufletului omului de
stricăciunea satanei.
Dacă preotul este vrednic va fi stâlp de stejar în respectarea poruncilor divine pentru
sufletul enoriaşilor; în ferirea de orice fel de ispită; precum gardul bun pe stâlpi de stejar, la
orice fel de vijelie. Un astfel de preot ar face ca credinţa enoriaşilor, care emană de la sine,
potrivit învăţăturilor, faptelor şi exemplului de sacrificiu, să fie gardul de scândură bine
aranjat, feţuit, întărit şi acoperit. Că numai un astfel de suflet ar putea rezista vijeliei satanei.
Dacă preotul este slab, neîntărit în poruncile divine, în învăţătură, în faptă, în exemplul
sacrificiului său, atunci se aseamănă atât el cât şi enoriaşii cu acel gard de spini şi tufari pe
pari de răchită, care la o mică vijelie va fi trântit jos iar animalele (satana) ar strica grădina
(sufletul).
Iar dacă preotul se arată numai ca faţă, însă viaţa lui în ascuns este alta, dar pe popor îl
învaţă bine, pentru că el, pentru sine nu este convins decât pentru bani şi trai fericit să
găsească în slujba sa, atunci se aseamănă fapta lui cu acel gard bun din scândură şi bine
aranjat, însă pe pari mici de răchită, care tot soarta nimicirei o are la furtună (a ispitei) dar nu
numai a lui ci şi a enoriaşilor, căci turma arată pe păstor, iar păstorul pe turmă, unul alteia îi
este oglindă.
47
PENTRU PREOT
Era un preot care, pe când citea Sfânta Evanghelie în faţa credincioşilor, a văzut un nor
negru care a venit asupra lui, se urcă deasupra capului şi se aşeză pe el. Din acea vreme,
preotul a rămas slăbănog şi în pat timp de nouă ani. O soră de a lui auzind de Sfântul Simeon
Stâlpnicul, l-a luat pe preot cu tot cu pat, şi l-a dus la Sfântul Simeon. Sfântul a trimis în
întâmpinarea lui pe un ucenic cu aghiazmă şi i-a spus să-l stropească în Numele
Mântuitorului Iisus Hristos şi să poruncească în Numele Lui să se scoale. După ce ucenicul a
făcut aceasta, preotul s-a sculat şi pe picioarele lui s-a dus la stâlpul Sfântului Simeon şi a
căzut înaintea Sfântului. Iar Sfântul i-a zis:
 „Scoală-te, nu te teme, măcar de te-a şi legat pe tine diavolul nouă ani, iubirea de oameni
a lui Dumnezeu nu te-a lăsat pe tine până în sfârşit să fii rob. Asta ţi s-a întâmplat pentru că
nu cu temere de Dumnezeu, ci cu mândrie ai stat în Sfântul Altar. Şi, mai înainte de a afla
adevărul, ai ascultat clevetirile celor ce judecă în taină pe aproapele lor şi fără de nici o vină îi
scârbeai pe ei, despărţindu-i de împărtăşania Sfintelor Taine. Şi, acestea făcându-le, pe
iubitorul de oameni Dumnezeu nu puţin L-ai mâhnit, iar pe diavolul foarte l-ai bucurat. Dar
iubirea de oameni a Lui Dumnezeu şi îndurările Lui s-au înmulţit spre tine. Iar pe cei pe care
i-ai mâhnit mergând îi vei afla în multă durere rugându-se ţie. Şi să-i ierţi pe dânşii. Precum a
făcut şi Dumnezeu milă cu tine, aşa şi tu să faci milă cu ei. Să iei ţărână de aici şi să o presari
peste ei."
Şi, plecând preotul, cu bucurie a făcut toate, căci era vindecat de boala aceea, mulţumind
Lui Dumnezeu pentru multa Sa milă ce-o făcuse cu el.
48
PUTEREA RUGĂCIUNII UNUI PREOT60
A venit lumea din evacuare şi cu dânsa a venit şi boala cea cumplită, tifosul sau febra
tifoidă, ce a ucis mai mulţi oameni decât a făcut-o războiul. Au fost case unde doar cheia în
uşă a mai rămas stăpână, altcineva nimeni.
Crudă era boala şi nu voia să plece până ce moartea nu lua din fiecare casă pe câte cineva.
Pe lângă această boală, sărăcia era mare cucoană prin casă şi afară, iar pe trupurile oamenilor
mai stăpânea ca o tirană, râia, însoţită de sumedenii de păduchi. Era un chin de nedescris pe
bieţii oameni.
într-un sat pe nume Ioneasa, era un preot tânăr ce s-a silit să vină din evacuare mai înainte
de ceilalţi preoţi la turma lui spre a le alina aceste suferinţe cumplite. Totul a mers bine până
la Crăciun. Spovedania şi înmormântarea erau cele mai des cerute. Apoi, hrana oamenilor şi
hrana vitelor lipseau cu desăvârşire şi câte alte greutăţi nu mai erau?!
Era de mirare pentru oricine şi se întrebau toţi: cum de intră acest preot în fiecare casă?
Cum de putea sta pe scaun şi pe patul omului bolnav de tifos fără să-i fie frică că se va
îmbolnăvi şi el? Cum de pune veşmintele pe oameni şi nu se teme de păduchi? Dar,
Dumnezeu i-a purtat de grijă. în Postul Crăciunului s-au întors din evacuare şi preoţii din
satele de prin împrejurimi, iar oamenii, erau îngrijiţi toţi. însă, înmormântările erau în fiecare
zi. Chiar şi în ziua de Crăciun, acest preot, a făcut slujbă şi a înmormântat doi
60. Este vorba de Părintele Ilarion Argatu în primii ani de preoţie. Satul Ioneasa, judeţul
Suceava, a fost prima parohie a părintelui.
49
oameni şi apoi a plecat acasă.
A doua zi, de Crăciun, când a trebuit să se pornească spre biserică, şi-a simţit trupul greu
şi picioarele fără de putere încât nu a mai putut merge. A treia zi, la fel. Apoi, s-a aşezat la
pat. Boala l-a cuprins şi pe el. Toată lumea din sat era supărată, cu frică mare că-şi vor pierde
păstorul. Preotul s-a luptat cu boala timp de trei săptămâni, după care s-a ridicat, spre bucuria
tuturor. A primit vestea că părinţii, fraţii şi surorile lui s-au îmbolnăvit şi că sunt cu toţii în
agonia morţii. S-a dus la ei, dar ei nu l-au cunoscut. Zi şi noapte, părintele, veghea cu
rugăciunea la căpătâiul lor, le răcorea febra cu comprese cu apă rece pe tot corpul, le potolea
setea şi arşiţa febrei cu ceai şi cu lapte acru. Până la urmă i-a salvat pe toţi şi pe nici unul nu
l-a pierdut. Grija şi osteneala acestui părinte de a salva pe oameni din strânsoarea bolii şi din
ghiarele morţii nu s-a terminat. La câteva zile, primeşte vestea că au căzut la boală şi se află
în primejdie de moarte: socrii lui, un cumnat de al său şi un copil. La fel, părintele, i-a salvat
din necruţătoarea boală pe toţi şi nu a murit niciunul. Aşa a ascultat Dumnezeu rugăciunea
acestui preot cu frică de Dumnezeu şi i-a salvat pe oameni.
50
PUTEREA RUGĂCIUNII, PUTEREA CREDINŢEI61
În satul Nigoteşti era un om de mijloc, cu A avere, şi a cărui familie număra vreo patru copii.
Mica lui căsuţă ca şi puţina lui agoniseală, împreună cu al altor patrusprezece oameni au luat
foc, în timpul unui vânt năpraznic. Ţipetele răsunau de la toţi cei căzuţi sub foc. Până să vină
pompierii, tot ce au avut s-a topit şi nu a mai rămas decât o grămăjoară de cenuşă cu câte un
tăciune care încă mai fumega. Numai plânsul încă nu se terminase.
Omul nostru a fost lovit datorită acelei spaime şi a supărării cumplite cu o paralizie a
gâtului şi a coloanei vertebrale pe care nu mai putea să le mişte. Nu-l durea nimic, dar nu
putea umbla şi asta era tare rău, mai ales acum, când trebuia să-şi adune cele necesare pentru
o altă casă, o altă şură, din nou hrană pentru copii, care erau toţi sub patrusprezece ani.
S-a dus la preotul din sat să-i citească. Dar, preotul l-a trimis la doctor, spunându-i că
astfel de boală nu se vindecă cu rugăciune, ci cu medicamente. Dar el i-a spus:
-Părinte, dar medicamentele nu sunt tot de la Dumnezeu? Şi dacă sunt, apoi El nu mă
poate vindeca fără ele ci numai cu rugăciunea, că El este doctorul sufletelor şi al trupurilor, că
la El toate sunt cu putinţă, aşa am auzit la predica dumneavoastră? La astfel de cuvinte
preotul îi repetă:
-Numai doctorii te pot vindeca, du-te la spital, lasă rugăciunea că boala dumitale o
vindecă doctorul şi
61. O minune a credinţei, făcută de Părintele Ilarion, la începutul preoţiei.
51
medicamentele. Atunci el i-a spus:
-Părinte, eu am credinţă că am să mă vindec cu rugăciunea, că din spaimă m-am
îmbolnăvit. Dar vă rog să daţi voie preotului vecin să vină la mine să-mi citească, de câte ori
îl voi chema. Şi când voi avea nevoie de mai mulţi preoţi am să te chem şi pe Sfinţia Ta. La
aceste cuvinte ale omului, preotul a rămas puţin încurcat şi nu ştia ce să zică. A dat dovadă de
spirit şi înţelepciune, pentru a evita vorbirea de rău şi de a nu a arăta că ar avea ură, a
încuviinţat că poate să vină preotul vecin să-i citească omului. Atunci, omul a fost aşezat într-
o căruţă şi a fost dus la preotul vecin pentru a sta de vorbă cu el şi pentru a-l ruga să-i citească
de mai multe ori. Ajuns la părintele, îi spune ceea ce a păţit şi-l întreabă:
-Părinte, pe mine mă poate vindeca rugăciunea, sau trebuie să merg la doctor şi să cumpăr
medicamente? Poate Dumnezeu să mă vindece de boala asta sau nu? Preotul îi răspunde:
-Ce nu poate face Prea Bunul şi Milostivul Dumnezeu, când este chemat în ajutor? Dacă
tatăl cel trupesc se îndură la rugămintea copilului său, oare nu cu mult mai mult se îndură
Tatăl cel Ceresc către fiii Săi când este chemat în ajutor? Eu cred că prin rugăciune şi
credinţa pe care o ai în Marea Sa Bunătate te va vindeca cât mai de grabă şi vei fi ca mai
înainte.
La aceste vorbe ale preotului s-au umplut ochii omului celui suferind de lacrimi. Părintele
i-a citit rugăciunea pentru cel bolnav iar omul l-a rugat să vină să-i citească de trei ori pe
săptămână şi el îi va plăti pentru osteneală. Atunci preotul i-a răspuns că nu poate merge fără
învoiala preotului din sat, că altfel cade în judecata celor mai mari. Atunci omul i-a spus că
are învoirea preotului din satul său şi i-a spus toată convorbirea avută cu el. Preotul din satul
vecin i-a făgăduit că va merge la el şi
52
îi va face rugăciunile Sfântului Vasile în trei nopţi, cu spovedanie, împărtăşanie şi aghiazmă
în casă. împreună cu preotul din sat i-au făcut bolnavului şi Taina Sfântului Maslu. Soţia
omului a adunat bani din sat pentru Sfântul Maslu ca să fie rugăciunea din partea întregului
sat. După primul Sfânt Maslu şi rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare omul se simţea tot rău.
La a doua citire, boala îl mai lăsase. Când a venit a treia citire, omul s-a ridicat în picioare şi a
început să-şi poarte capul şi şira spinării precum voia, mulţumind Lui Dumnezeu şi neştiind
cum să mai mulţumească preoţilor pentru trudă. Preotul i-a zis:
-Mulţumeşte Prea Bunului Dumnezeu, care revarsă Darul vindecărilor, celor ce se încred
în El. Atunci omul îl întrebă ce trebuie să mai facă. Şi preotul i-a spus:
-Precum ai făcut rugăciuni de cerere şi ţi-a dat ce ai cerut, aşa să faci şi rugăciuni de
mulţumire Lui Dumnezeu, pentru că ai primit ce ai cerut. De aceea, mâine să faci un sfânt
Maslu în casă, de mulţumire lui Dumnezeu. Şi omul a făcut aşa, spunând tuturor cum se
vindecase prin rugăciune şi prin credinţa în Dumnezeu şi nu a mai avut nevoie de doctori. Iar
cei ce n-au crezut că rugăciunea îl poate vindeca dând dovadă de necredinţă, au rămas
ruşinaţi.

53
PENTRU CEI CE DAU SLUJBE PENTRU PAGUBĂ
Era un om cu chipul smerit şi gândul plecat mereu spre rugăciune. Era căsătorit a doua
oară, pentru că prima soţie i-a murit şi a rămas singur cu cinci copii şi mai avea încă două fete
cu soţia de a doua.
Din căsătoriile a trei fete, de la prima soţie, avea un nepot, şi mai multe nepoate. El ţinea
mult la acel nepot şi îl ştia că ar fi un copil bun fără să aibă şi apucături rele şi îl iubea mult.
Din toată averea pe care o avea, cea mai de frunte era o livadă foarte frumoasă cu viţă de vie
în ea. Această livadă îi asigura hrana pe tot anul. Şi iată că satana, care nu voieşte pace şi
înţelegere între oameni, l-a împins pe nepot, ca într-o noapte de iunie, pe când cireşele erau
coapte, să se ducă la furat cireşe. Şi cum copacii erau tineri, cu vlăstari fragezi iar el greu,
urcându-se prin fiecare, culegând cireşe, s-a întâmplat să rupă şi ramuri mari, încât cireşii
stăteau ca nişte oameni cu mâinile rupte.
Văzând această ispravă, omul, în loc să se mângâie cu vorba „Ştie Dumnezeu!”, a vrut să-
l ştie şi el pe hoţ şi dorea ca să-l pedepsească Dumnezeu. Mânat de această mare supărare, a
luat bani, prescuri, vin, lumânări, tămâie, untdelemn şi a mers, să dea slujbe la şapte biserici.
Mai toţi preoţii îl sfătuiau să-l ierte pe făptaş indiferent cine ar putea fi, însă el, le spunea la
toţi că nu-l iartă şi să-l pedepsească Dumnezeu aşa cum i-a rupt lui cireşii.
Când s-au împlinit acele slujbe, într-o zi, la orele 11 înainte de amiază, nepotul acelui om,
care se afla la arat la un boier, şi-a lăsat mâncarea, s-a dus la o gârlă din apropiere, spunându-
le celorlalţi plugari că el are nişte călduri mari, nu poate mânca, până ce nu face o baie în
54
pârâu ca să se răcorească. Când s-a aruncat în apă, fiind aşa de înfierbântat, s-a coagulat
sângele în vene şi a murit pe loc.
în acest timp se făceau slujbele plătite de acest om, care tocmai se încheiau. El aştepta ca
Dumnezeu să descopere pe acela pe care îl bănuia şi să-l pedepsească. Aştepta să primească
vestea că pe cel pe care îl bănuia el a fost pedepsit de Dumnezeu pentru stricăciunile din
livada sa. însă a avut o mare şi dureroasă surpriză, pentru că a venit fata lui plângând şi
distrusă de durere şi i-a adus vestea înnecării nepotului său spunându-i şi despre fapta lui, că
el a fost cel care a distrus cireşii din livadă.
Bucuria pe care o aştepta de la nepot se transformase în mare supărare şi tânguire.
Cine nu iartă nu poate fi iertat nici el.
55
FURTUL ŞI PUTEREA RUGĂCIUNII
În satul Valea Glodului era un om, Simeon, plin de credinţă şi de multe fapte bune. Era
căsătorit şi avea o casă de copii. Pentru alesele calităţi creştine pe care le avea, satul şi preotul
l-au ales epitrop la biserică. Epitrop a fost, până la moarte. Pentru el nu era o sărbătoare să nu
se ducă la biserică. Dacă nu era slujbă în sat, pentru că preotul mai avea încă două biserici cu
satele lor, atunci se ducea la un schit din apropiere mănăstioara, la care se închina cu toată
evlavia. Şi aşa azi şi aşa mâine, ani şi ani trecură, iar satana, cu toate ispitele pe care i le-a
adus pentru a-l întoarce de pe această cale, nu a reuşit.
Atunci, din marea pizmă ce-o avea diavolul asupra lui, pentru a-i strica acea rânduială
sufletească, liniştitoare, i-a trimis în Săptămâna Mare, într-o noapte, doi tâlhari care i-au furat
toate lingurile, ştergarele şi lenjeria, pe care soţia le-a spălat şi le-a lăsat noaptea să se usuce
afară ca să fie toate curate de Paşti. Iar ei, dormeau în casă prea obosiţi de munca zilei, să mai
audă lătratul câinilor, şi nu s-au putut trezi. Hoţii s-au apropiat, au luat toată lenjeria şi s-au
dus.
A doua zi, când au văzut că totul li s-a furat, soţia şi copiii au început să plângă, pentru că
nu mai aveau alte cămăşi decât cele de pe ei. Iar Paştele se apropia... şi cum se vor îmbrăca
de Paşti? Omul stătea şi se gândea în tot felul. Avea supărare, dar nu una plină de deznădejde.
El şi-a făcut datoria şi a dat vorbă în sat, ca acela ce i-a luat lucrurile să i le întoarcă, să se
îndure de copii şi de soţie să i le aducă aşa cum va şti el, măcar câte o cămaşă, ca să aibă
copiii de Paşti.
Dar vorba lui a rămas în vânt. Tâlharii au auzit vorbele lui, pentru că erau amândoi din
sat, unul dintre ei
56
era un vecin, dar nu li s-a înmuiat inima şi nu le-a fost milă de copii şi de rugămintea lui.
Apoi, omul a făcut cunoscut din nou, trimiţând vorbă prin sat ca cei ce i-au luat lucrurile
să i le întoarcă, pentru că va merge să plătească slujbe la mănăstire pentru descoperirea lor.
Iar ei şi-au zis că asta este doar sperietoare, că ce poate face rugăciunea, cine va veni şi le va
lua prada înapoi? Sau ce gură, o să-i pârască pe ei? Şi n-au voit să întoarcă omului lucrurile
pe care le-au furat.
Iar omul, a petrecut sărbătorile Paştelui tot ca înainte, însă de data aceasta îşi mângâia
copiii, zicând că Dumnezeu a văzut necazul lor, să aibă răbdare cu toţii, să nu cârtească nimic
împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu va face dreptate în curând.
După Paşti, s-a dus la Schit, a plătit slujbe, se ruga pentru a-i întoarce înapoi paguba acel
tâlhar necunoscut, cu Voia Lui Dumnezeu, El, care vede toate, ştie toate şi arată dreptatea în
toate cele strâmbe făcute de om.
După slujba de patruzeci de zile, cu post, cu rugăciune şi milostenie iată că într-o noapte o
boală grea a dat peste Gheorghe Blidaru şi ginerele său. S-a auzit în sat de boala celor doi, dar
nu se putea bănui nimic despre faptul că ei ar fi furat pentru că erau socotiţi de lume ca
oameni cinstiţi.
Au chemat pe preot ca să le citească rugăciuni de îndreptare, dar boala mergea mai
departe. Au început a se umfla şi a se înegri. Atunci, văzând ei că moartea nu este departe, au
trimis vorbă lui Simeon Gontaru să vină la ei săi mărturisească fapta ce au făcut-o şi să-i
ierte.
La această veste toată lumea a rămas mirată. Au mai trimis şi a doua oară vorbă, ca să
vină să-şi ia lenjeria şi să-i ierte. Lenjeria fiind ascunsă în pământ aşa umedă cum au luat-o de
pe sfoară, toată era albastră şi nu mai putea fi folosită. Chiar dacă au fost iertaţi de Simeon,
hoţii au fost chemaţi la judecata lui Dumnezeu şi au murit.
57
FURTUL ŞI PUTEREA RUGĂCIUNII (2)
În satul Valea Glodului era un orfan de tată numit Gheorghe Crăciun. De copil a început a
se învăţa cu furatul. Orice îi cădea în cale sau ce găsea prin casele oamenilor, pe când nu
observau alţii, el le fura, le vindea şi apoi... băutură şi ţigări. Azi aşa şi mâine aşa, a lui mamă
nu a putut să-l mai abată din cale, mai ales că o şi ameninţa, de va spune ceva. Şi ea, de voie,
de nevoie, trebuia să tacă. Dar îi ţinea din aproape pe ceilalţi copii, să nu capete şi ei acelaşi
obicei. Pentru că era cel mai mare orfan, legea l-a scutit de serviciul militar, iar el s-a
căsătorit.
Obiceiul l-a dus mai departe, căci mai uşor avea de toate aşa, decât să stea la muncă în
soare sau în ger. Dar toate au un capăt. Dumnezeu nu este numai îndelung răbdător, dar este
şi milostiv cu cei ce plâng pentru pagubă şi, ca atare, a socotit să facă dreptate. Şi iată cum...
 Observase omul nostru că, în sat, erau nişte cai bine făcuţi, frumoşi şi că noaptea nu
stăteau în grajd, ci pe câmp, la păscut, ca a doua zi să fie buni de muncă.
Şi-a pus în gând să-i fure, el cu alţi geambaşi de pe la Liteni. Au hotărât ziua şi locul de
întâlnire, şi cum să împartă banii. A mers în acea noapte unde ştia că a văzut caii la păscut,
dar nu i-a găsit, în schimb a găsit alţi trei cai în tarlaua preotului din sat, dintre care unul era
al preotului, unul, al omului ce lucra la preot, iar altul, al unui vecin, ce a scăpat noaptea şi s-a
dus la caii cei din sesie. S-a asigurat că nu este nimeni în preajmă ca să-l vadă. Dar, îi venea
greu să ducă el singur trei cai. Atunci, se duce la un om pe care îl ştia sărac şi cam de un gând
cu el. L-a sculat din somn şi i-a spus că-i dă o mie de lei, dacă merge cu el pe
58
Dealul Litenilor să-l ajute să ducă nişte cai. Omul, în sărăcia lui şi fiindu-i şi lui în obicei să
fure, s-a sculat şi s-a dus. Au prins caii şi împreună au pornit spre locul indicat de Gheorghe.
Când au ajuns aproape de acel loc, Gheorghe fluieră şi doi oameni au ieşit din porumb.
Atunci tâlharul îl eliberă pe ajutorul său, spunându-i că venind acasă îi va da plata, dar să tacă
absolut. Omul încuviinţă şi s-au despărţit. Iar el, în tovărăşia celorlalţi, a plecat pe drumul lor.
După câteva zile tâlharul a venit foarte bucuros acasă, cu saci de făină calitatea întâi, cu
bani, cu brânză, haine. Pe când cei păgubiţi erau cu lacrimi în ochi şi se rugau.
Atunci, cei în pagubă s-au dus la un preot călugăr şi au plătit pentru descoperirea
tâlharilor. Şi nu terminase tâlharul să mănânce toată făina, plăcintele şi prăjiturile, că o boală
grea a căzut pe capul lui, iar doctorii nu au putut cunoaşte ce fel de boală are, şi boala a căzut
şi pe celălalt, care primise suma de 1000 de lei pentru a-l ajuta să fure caii şi apoi să
tăinuiască.
După o bucată de vreme, când au văzut că boala îi duce spre sfârşit şi nădejde de
vindecare nu este, au trimis pe soţie cu diferite lucruri pe care le mai îndosise şi încă nu erau
vândute, ca să le arunce prin ogrăzile celor păgubiţi, crezând că prin aceasta boala va înceta şi
nu va mai fi nevoie să se descopere, ca să-i râdă lumea, tot satul, care şi aşa vorbea, că le ştia
meseria.
însă, boala fiind din ce în ce mai grea, au trimis să vină preotul pentru a se spovedi, a
venit preotul şi s-au mărturisit. Dar lumea tot nu a putut afla, pentru că preotul nu putea să
spună nimic din mărturisirea lor. Atunci ei, nemaiputând de suferinţă, au trimis vorbă la
ceilalţi păgubiţi, să vină şi să-i ierte, căci preotul i-a sfătuit să-i cheme, să-şi recunoască
singuri faptele şi poate s-o îndura Dumnezeu. După care îndată au murit amândoi.
59
PENTRU CEI CE CALCĂ POSTUL62
Făcându-se mare prigoană de către comunişti pentru a distruge credinţa, au fost duşi mulţi
preoţi la închisoare. Unora li s-au confiscat averile, iar alţii au putut să scape ascunzându-se
pe la cei ce îi primeau şi-i ajutau la un aşa mare necaz.
Printre cei fugiţi era şi un preot63. A scăpat de arestare pentru că i s-a prevestit mai înainte
de către Dumnezeu şi în noaptea când securitatea i-a înconjurat casa, el a dormit în sat.
Miliţia a stat toată ziua şi au înconjurat casa şi biserica, căutând peste tot în biserică crezând
că s-a ascuns acolo. Preotul, la veştile pe care i le aduceau cei din sat nu se putea apropia de
casă. Din locul unde se adăpostise chiar el, cu ochii lui, a văzut cum miliţia i-a asediat casa.
Câteva luni de zile, a stat aşa, cu hrană de la oameni, după care s-a dus la socrul lui, în alt sat,
care era tot preot64.
La început era bine, că avea înţelegere şi dragoste pentru suferinţa lui din partea lor. Dar
timpul trecând, dragostea se împuţinează, relaţia se răceşte, aveau loc discuţii din ce în ce mai
aprinse pe tema fugii, pe faptul că se ascunde de autorităţi, se temeau şi ei de complicitate,
însă, preotul le răbda pe toate.
Şi aşa au mers lucrurile ani de zile, cu discuţii
62. părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 40.
63. este vorba de Părintele Ilarion Argatu, aici, prezintă momentul când începe prigoana sa
din partea organelor opresive ale regimului comunist.
64. este vorba de Părintele Mihăilescu din satul Oniceni, judeţul Suceava, socrul Părintelui
Ilarion Argatu, la care a stat ascuns timp de 4 ani, în podul grajdului de la casa parohială.
60
contradictorii, fiecare, apărându-şi părerile lor Dar Dumnezeu, care prinde pe cel viclean în
viclenia lui, şi-a arătat şi aici voia Lui, la o discuţie cu privire la post şi la timpul de viscol ce
se ivise odată cu venirea primăverii, de martie, când a început şi postul. Socrul zicea că iarna
ţine până la mai, şi nu până la martie. Ginerele zicea că Dumnezeu a pus legi neschimbabile
pentru oamenii ce-i respectă poruncile, iar celorlalţi le dă ierni lungi, toamnă friguroasă,
secetă. Dar acestea toate sunt bătăi, din cauza fărădelegilor. Şi adăugă: „Iată acum odată cu
începutul primăverii este şi începutul postului. Şi dacă timpul s-a schimbat în viscol şi ger, se
întâmplă numai din cauză că oamenii nu ţin postul”.
Socrul nu voia să creadă şi cerea semn ca să poată crede că e aşa, şi nu cum zice ginerele-
preot. Atunci ginerele i-a zis: „Semnul va veni, în legătură cu timpul şi cu ţinerea postului."
Aşa a şi fost.
Socrul, în gospodăria sa, avea semănat grâu pe o sută de prăjini de pământ, de pe care a
adunat 380 kilograme, iar vecinul, un om sărac, de pe 15 prăjini de pământ, a adunat 600
kilograme de grâu. Şi se întrebau între ei, cum de s-a întâmplat aşa ceva? Şi nu puteau să-şi
explice, decât să accepte că Dumnezeu i-a bătut. S-au dus la ginere ca să-l întrebe cum de, la
sărac s-a făcut grâul şi la ei nu, deşi numai hatul îi desparte? Atunci, ginerele le-a răspuns:
„Cel sărac ţine postul iar Dumnezeu îi înmulţeşte hranaapoi, de câte ori vin timpuri grele şi
este în lipsă, se roagă lui Dumnezeu ca să-i schimbe timpul, să-i ierte păcatele, şi promite că
păcatele cu care l-a supărat pe Dumnezeu nu le va mai repeta. Pe când, ceilalţi, pe lângă
faptul că nu ţin postul, nici rugăciune nu fac pentru păcatele lor." Auzind acestea, se întrebau
în inima lor de nu cumva s-a rugat ginerele lor ca să fie pedepsiţi...?
61
PILDĂ DESPRE HRANA CURATĂ ŞI NECURATĂ
Mântuitorul Iisus Hristos, zice: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din
gură, aceea spurcă pe om."65 Adevărat este. Orice hrană ce creşte pe pământ prin
binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi spurcată. Dar satana a strigat către Mântuitorul Iisus
prin gura îndrăcitului din Gadara: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici
mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?... Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de
porci.”66 Sau cum a zis Domnul către Ucenicii Săi înainte de pătimirea Sa: „Simone, Simone,
iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu". 67 Deci, toată hrana este curată, dar unde satana,
prin voia omului, pune stăpânire pe o hrană, ea nu mai este curată aşa cum a lăsat-o
Dumnezeu, precum acei porci în care s-au băgat demonii, cu voia Domnului, şi n-au mai
ascultat de păstorii lor ci cu toţii s-au înecat. Aşa este şi cu laptele cel spurcat prin descântece
de către slugile satanei (cele care iau mana de la vaci), iar acel lapte sau orice altfel de hrană
spurcată în astfel de mod nu mai poate fi consumată. Acest lapte nu mai poate aduce tărie
trupului şi lumină sufletului, ci aduce boală şi încătuşare. Iar de se întâmplă să mănânci astfel
de lapte, fără să ştii şi nevinovat, după ce ai luat Sfânta împărtăşanie, te simţi rău, pentru că
întâlnind pe Duhul Sfânt, laptele nu este primit ci este aruncat afară...
A fost un astfel de caz într-o familie din sat care, unii
65. Matei 15,11.
66. Matei 8, 29-31.
67. Luca 22. 31.
62
dintre copii au luat calea credinţei şi a sfinţeniei prin Biserică, iar alţii au luat calea
necredinţei şi a lucrării răului şi a răutăţilor prin descântece şi vrăjitorii, ocupându-se cu
luarea manei la vite şi alte invenţii drăceşti.
Din cauza aceasta au început să se dezbine între ei, apăruse o ură nefirească, încât cei ce
se ocupau cu vrăjitoria căutau să-i facă rău unei surori care era cea mai legată de Biserică şi
cea mai curată la trup şi la suflet. Această soră avea vreo patru fetiţe mici dar nu avea vacă
pentru că pe toate câte le-a avut, vrăjitoarea (cumnata ei), le-a stricat luându-le mana şi
trebuia să le vândă. într-un an în ziua de Sf. Paşti, această vrăjitoare le aduce în dar lapte pe
motiv că are copii mici, afişând o milă perfidă. Părinţii nu au mâncat din lapte dar l-au dat la
cele trei fetiţe, iar ele au mâncat. I-au dat şi la cea mai mică, de piept, pe care-o aveau. După
ce au văzut că mănâncă copiii, ruda cea vicleană şi vrăjitoare împreună cu soţul ei au ieşit
îndată să plece acasă. Erau foarte bucuroşi, ziceau că boala şi moartea se vor ţine de copii şi
de ei, până ce vor veni şi ei pe calea lor, a vrăjitorilor. Că, ce... au de gând să ajungă sfinţi?
Cum au plecat, la toate fetiţele li s-a făcut rău şi toate au vărsat laptele mâncat. Că nu
putea sta satana cu Duhul Cel Sfânt, pentru că ele s-au împărtăşit, atunci, de Sfintele Paşti. Şi
neprihănirea lor a făcut să rămână Acel Foc Sfânt în ele şi să fie fugărită satana, cu tot cu
laptele cel spurcat.
în felul acesta hrana cea bună ce ne-a dat-o Dumnezeu poate deveni necurată şi nu poate
fi consumată. Feriţi-vă!
63
PENTRU CEI CE MĂNÂNCĂ HRANĂ STRĂINĂ
În Valea Glodului era un om numit Toader Sumănaru, care avea soţie şi patru fete. Avea
casă bună, vite şi pământ cu îndestulare, hrana şi toate cele necesare. Trăia bine, că avea de
toate. însă, cu tot binele pe care-l avea, tot nu era mulţumit în sinea lui. Parcă îi lipsea ceva.
Nu era băgat în seamă de săteni. îl durea faptul că se trăgea dintr-un neam mai sărac, mai de
jos şi cuvântul lui nu avea nici o greutate între oamenii din sat. Dar Dumnezeu, ca un Părinte
Prea Bun, care voieşte a îndeplini dorinţele fiilor Lui pe pământ, pentru a fi fericiţi, îl lăsă în
voia lui de a găsi şi de a-şi împlini această dorinţă, însă nici ispita nu era departe de el. Aşa
că, a venit într-o zi de la conducerea judeţeană a Partidului Comunist un delegat, pentru a găsi
şi a numi în sat pe cineva ca secretar de bază, cu care să lucreze, desigur, după cum voiau ei.
Mulţi din sat s-au ferit de o aşa misiune ştiind că vor trebui să facă şi ceea ce n-ar vrea, să
facă rău oamenilor din sat. Acest om fiind doritor de mărire, de a fi luat şi el în seamă şi de a
fi considerat ca om important de către săteni a primit el cu mare bucurie această funcţie, chiar
dacă ştia că poate fi urât mai mult decât este de către oamenii din sat pentru răul pe care va
trebui să-l facă la ordinul celor mai mari ca el, dar voia să-şi vadă visul împlinit.
După ce a fost investit cu această funcţie de secretar de bază peste satul Valea Glodului, a
început să fie vizitat de persoane necunoscute, care făceau cu el în particular şedinţe secrete.
în aceste şedinţe, primea fel de fel de dispoziţii pe care trebuia să le ducă la îndeplinire
necondiţionat. Unele dintre ele erau împotriva oamenilor
64
din sat. Era încurajat de acele persoane că este o persoană importantă nu numai în sat ci şi în
stat; că este în slujba partidului şi a ţării şi trebuie să ducă la îndeplinire interesele partidului
şi să-şi iubească ţara mai mult decât pe neamuri şi oameni. Lumea trebuia să asculte de el şi
să se teamă de el. Astfel, a început în sat să curgă şiroaie de lacrimi din ochii celor năpăstuiţi,
însă, nu avea milă, băga la închisoare şi confisca averile celor aşa-zişi împotrivitori, încât a
ajuns să fie spaimă pentru toţi oamenii. Unii, ca să scape, îi duceau daruri, pe care le cerea în
mod tăinuit, alţii, care nu puteau să-i dea nimic luau calea închisorilor, aruncau blesteme
asupra casei lui. Când venea vremea secerişului, punea dări mari, jefuia pe bieţii oameni, îşi
însuşea personal până şi sacii în care se aduceau dările, iar el se îmbogăţea.
Aşa au trecut mulţi ani, până ce Dumnezeu a hotărît să scape satul de el şi să-l coboare
din acea trufie, în faţa căruia nimeni nu putea sta. Astfel, Dumnezeu a trimis o boală
necruţătoare asupra fetelor lui, la care ţinea foarte mult, şi cărora le-a făcut zestre multă.
Prima fată, pe care voia s-o căsătorească, a murit. Iar boala se întinse şi la celelalte.
Supărarea, grija şi cheltuielile cu salvarea fetelor nu l-au mai lăsat să fie atât de credincios
mai marilor săi, de aceea, ei l-au înlocuit din funcţie, iar el a rămas ca să-şi îngroape toate
odraslele, să-şi plângă păcatele şi să se căiască.
65
CUVÂNT DESPRE MÂNCARE
Omul este nedrept în a judeca un lucru, pentru că nu-l judecă după adevăr, ci după poftele
sale. Şi de aici porneşte o întreagă serie de contradicţii asupra unui lucru, chiar şi numai între
doi oameni pentru că omul când judecă o poate face în multe feluri.68
Dacă am lua în discuţie ceapa sau usturoiul ca alimente, să le analizăm cât de benefice pot
să fie pentru sănătatea omului, am găsi diferite păreri. Unii ar spune că sunt foarte bune şi
necesare, iar alţii că dăunează şi îmbolnăvesc. Fiecare are părerea lui formată după cât de
mult îi place un aliment, şi, fiind sănătos cât de mult bine îi face pentru păstrarea sănătăţii.
Alţii după starea lor de sănătate, resping consumul unor alimente, pentru că sunt boli care nu
permit consumul lor.
însă orice aliment în starea lui originală posedă atâtea însuşiri încât poate întreţine
organismul unui om, îl poate şi însănătoşi.
Unii iubesc carnea în orice mâncare şi nu pun preţ pe legume. în cantităţi mici şi la
intervale medii de timp, carnea este bună, ajută organismul, însă consumul ei permanent
aduce boală trupului. La carne se poate renunţa pentru a păstra trupul sănătos, însă, la legume
şi fructe nu se poate renunţa, pentru că substanţa nutritivă şi vitaminele necesare întreţinerii şi
sănătăţii trupului numai din legume şi fructe se pot dobândi.
Ceapa, usturoiul, prazul, varza, morcovul, pâinea mâncate în starea lor originală desigur
şi sarea când vorbesc de plantele untoase sunt suficiente pentru a
68. Părintele Ilarion Argatu, Caiete, C26.
66
întreţine un om. Şi cel care le mănâncă doar pe acestea ar fi un om complet sănătos în
comparaţie cu cel ce mănâncă carne, pentru care întotdeauna e supus diferitelor boli. Plantele
untoase, ca şi plantele dulcegi, ajută cel mai mult la întărirea oaselor, la întărirea muşchilor,
la limpezirea simţurilor auditiv, vizual, tactil şi te fac capabil de a parcurge orice distanţă pe
jos şi de a efectua orice fel de muncă.
Dumnezeu la crearea lumii a prevăzut că lumea se va împărţi în cei puternici şi cei slabi,
în bogaţi şi săraci.
A prevăzut că cei puternici vor avea bunătăţile pământului, pe când cei slabi rădăcini şi
roduri coapte. De aceea a înzestrat el şi rădăcinile cu calităţi nutritive la care cei bogaţi nu se
apleacă. A mânca o ceapă sau usturoi înseamnă a-ţi curge lacrimi. Iar cei bogaţi se feresc de
aceasta. Şi dacă ceapa, prazul, varza, morcovul îl mănâncă şi vacile care din ele dau lapte şi
carne pentru cel bogat, apoi cel sărac, mâncându-le el, oare nu-l vor ajuta să fie puternic, să
înfrunte frigul într-o zdreanţă, mai mult decât cel bogat care se înveşmântează cu fel de fel de
haine frumoase şi călduroase? Desigur că da!
Şi-apoi cu ce se deosebeşte carnea de pe trupul unui om sărac, crescută din ceapă şi
usturoi, faţă de cea a bogatului, crescută cu carne şi lapte? Oare nu au acelaşi fel de sânge
amândoi? Oare nu au ochii şi picioarele şi toate celelalte la fel? Oare setea, foamea şi
goliciunea nu le sunt la fel? Oare murind şi unul şi altul nu putrezesc la fel în pământ şi nu în
acelaşi pământ sunt băgaţi amândoi?
Iată dragii mei, de ce trebuie să iubim rădăcinile şi rodurile coapte după care aleargă o
parte din oameni şi se mulţumesc cu ele, căci Dumnezeu este cel ce a rânduit şi pe toate le-a
făcut foarte bune. Cel sărac să respecte pe cel bogat, cel bogat să respecte pe cel sărac şi unul
şi altul să respecte lucrul Lui Dumnezeu în lume.
67
CĂSĂTORIILE
Căsătoriile sunt rânduite de la începutul omului pe pământ de Dumnezeu. Căci, El a zis:
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi
un trup." 69
„încât nu mai sunt două trupuri, ci unul. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. 70
Iar Sfântul Apostol Pavel zice despre căsătorie: „Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul,
nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Că Adam s-a zidit întâi, nu Eva. Şi nu Adam
a fost amăgit; ci femeia amăgită fiindcă s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar se va mântui
prin naştere de fii, dacă stăruieşte cu deplină înţelepciune în credinţă, în iubire şi în
sfinţenie."71
Iar în ceea ce priveşte purtarea în căsătorie a femeii, zice: „Femeile să se supună
bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap
Bisericii." 72
Iar bărbaţilor le zice: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit
Biserica 73şi iară,Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însăşi trupurile lor 74
şi încheie astfel: „Fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă
de bărbat."75
Calea căsătoriei, după cum vedem, se îndeplineşte, dar calea duhovnicească a căsătoriei
nu se îndeplineşte, pentru care lucru aproape toate căsătoriile de azi sunt nefericite. Această
nefericire a luat fiinţă odată cu primii oameni.
69. facerea 2,24.
70. matei 19, 6.
71 Tim. 2,12-15.
72. Ef. 5, 22-23.
73. Ef. 5,25.
74. Ef. 5,28.
75. Ef. 5,33.
68
Că fericiţi erau în Rai, dar satana prefăcându-se şarpe a amăgit pe Eva care, cu firea mai
slabă, a călcat porunca şi a scos nefericirea şi a pus-o în locul fericirii. A pierdut Raiul şi a
găsit munca din greu, naştere dureroasă de prunci şi moartea. Şi cu ea a dus şi pe Adam care
a ascultat de ea. Aşa şi azi, acolo unde bărbatul nu pune pe soţie să ia locul rânduit de
Dumnezeu prin căsătorie, acolo nefericirea pământească stă şi chinul iadului îi aşteaptă pe
amândoi.
Pentru a fi fericiţi, soţia trebuie să se supună soţului, să facă ascultare faţă de bărbat şi să
nască prunci, după cum îi este dată porunca de la Dumnezeu.
însă, nu în toate cazurile se întâmplă aşa pentru că de multe ori bărbatul se abate de la
calea şi îndatoririle lui. Acolo soţia suferă din greu. Vedem soţii virtuoase, pline de dragostea
unei căsnicii adevărate şi sincere, pline de dragostea copiilor şi jertfirea pentru binele lor,
pline de dragostea Sfintei Biserici şi a tuturor slujbelor Divine, pline de milă pentru cei
răposaţi şi cu dragoste de a le face pomeniri, dar soţii lor sunt plini de tot felul de vicii şi de o
viaţă întunecată de vicii şi lipsită de credinţă. Deci în aceste cazuri nu putem zice că aceasta e
calea pe care trebuie s-o urmeze soţia, ci numai de vrea să trăiască ca el, din dorinţa de a-l
îndrepta şi a-i mântui sufletul, ca şi al ei, prin răbdare, asta îi este îngăduit, cum de altfel şi
soţului care are o astfel de soţie, după cum vedem că zice Sfântul Apostol Pavel către
Corinteni: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu
o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi
lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia
necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Dacă însă cel necredincios se desparte, să
se despartă. în astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi, căci Dumnezeu ne-a
chemat spre pace."76 76.-1 Cor 7,12-15.
69
PENTRU CEI NEMULŢUMIŢI ÎN CĂSNICIE
În satul Valea Glodului era o familie ce avea de toate cu îmbelşugare, însă aveau o
supărare în inima lor că nu aveau copii. El, soţul, îşi dorea să aibă copii, îşi dorea cu tot
dinadinsul, asta se cunoştea, însă ea..., ea, nu tocmai... Probabil că ea era cuprinsă mai mult
de viclenie decât de durere pentru lipsa de copii. însă, pentru a nu fi un păcat cu această
afirmaţie, tac şi dau curs scrisului spre cele întâmplate. Ea nu era din acel sat, ci dintr-un sat
vecin. Cu neamurile lui, care erau împrejur, nu prea stătea bine. El era un bun lemnar, dar şi
mai în vârstă decât ea. Şi-i spunea adesea că ea tare se teme, că el cu meseria lui sau cu vârsta
mai mare să nu cadă mai degrabă la moarte şi ea să fie alungată, neavând copii. Şi-i cerea să-i
dea în scris casa cu pământul de la casă. El, nebănuind viclenia şi crezând cele spuse, s-a dus
şi i-a dat în scris casa şi pământul pe care era casa. Până atunci era el stăpân şi ea supusă, de
acum rolurile s-au schimbat, ea se arăta stăpână iar el supus, pentru că nu numai odată a fost
bătut de necunoscuţi noaptea pe când ieşea afară, ci de mai multe ori. însă, el nu a bănuit,
până într-o zi ce i se întâmplă, de ce este mereu bătut şi cine-i face acest lucru. A venit în sat
cu serviciul un funcţionar de la Camera de Agricultură de la Bucureşti şi a fost găzduit chiar
în casa lor. Mâncare bună, petrecere şi dans, erau adesea în casa lor. A ajuns acel funcţionar
să-i zică ei mamă şi lui tată şi el, bărbatul casei, se simţea foarte încântat, că are cine să-i zică
tată. însă soţul nu bănuia nimic, nu bănuia ce se petrece între soţia sa şi acel funcţionar, până
când, în timp ce el era dus la lucru, „copilul" îşi luă pe „mamă" cu toate lucrurile din casă şi
au
70
plecat fără urmă.
Au stat tăinuiţi într-un sat mai depărtat, până au vândut din cele mai multe lucruri şi au
pus mâna pe bani, zicând ei că merg la Bucureşti, la părinţii lui, şi vor ocupa acolo servicii. în
timpul acesta, ea a vândut şi casa pentru că era pe numele ei, însă, el nu ştia nimic. S-au suit
în tren cu destinaţia Bucureşti.
Ajungând la Ploieşti, s-au dat jos din tren, pe motiv că trebuie să schimbe trenul. El a luat
bagajul cel mare spunând că merge să caute trenul cu care trebuie să meargă, lasă bagajul în
el şi vine după ea. S-a dus pe partea cealaltă a trenului din care a coborât şi s-a urcat în el şi
dus a fost la Bucureşti. Pe ea a lăsat-o în gară să aştepte. A tot aşteptat până ce şi-a dat seama
că a fost păcălită şi părăsită, în acest timp bărbatul a fost scos afară din casă de către cel care
cumpărase casa. Văzând ce s-a ales din toată averea şi traiul lui, şi-a zis că acest lucru s-a
putut întâmpla numai pentru faptul că nu au avut copii. Şi s-a despărţit de femeia pe care a
avut-o şi s-a căsătorit cu o fată care i-a făcut vreo doisprezece copii. N-aveau pământ mult şi
casă n-aveau, dar aveau mângâierea copiilor. Cu multă trudă şi-a făcut o căsuţă. Pe rând şi-a
crescut copii de i-a căsătorit, cu multă muncă, cu multă sărăcie afară şi în casă, cu hrană şi
haine puţine, dar era mai mulţumit decât înainte, când avea de toate, dar nu avea copii.
Iar fosta femeie şi-a luat partea ei de răsplată, căci s-a îmbolnăvit de boli lumeşti,
ajungând un stârv putred.
71
PENTRU CEI CE STRICĂ TAINA CUNUNIEI
În timpul războiului 1916-1920 au venit ruşii în ţara noastră, ca prieteni. Ostaşii noştri
erau pe front, dar soldaţii ruşi mai mult erau prin sate. Şi, în felul acesta, multe din tinerele
soţii, chiar şi din cele mai bătrâne, ce erau cuprinse de păcatul desfrânării, au uitat de datoria
cununiei lor.
Şi iată că într-un sat o tânără căsătorită s-a legat de un rus şi ţinea numaidecât să meargă
cu rusul în Rusia, zicându-i că ea se teme de soţ. Văzând rusul că nu scapă nici într-un fel de
ea, şi-a zis: „ undeva trebuie să scap de ea”.
 Zis şi făcut. îi spune c-o ia cu el şi să se pregătească. Ea se pregăteşte şi dă şi de veste la
toate neamurile, pentru a-şi lua rămas bun. Rusul i-a spus, ca s-o poată lua cu el în Rusia că
trebuie s-o ascundă într-o ladă pentru că soldaţii ruşi nu au voie să ia femei în ţara lor. Ea a
fost de acord cu această condiţie. S-au suit amândoi într-o căruţă cu coviltir şi au mers până
aproape de gara Vereşti. Acolo, în Lunca Sucevei, au oprit. Rusul, a scos din ladă bagajul ce-l
avea, l-a făcut pachete, a aşezat-o pe ea în ladă, a închis-o şi a pornit la gară. în gară, pe peron
era multă lume, care venea, care pleca, români, ruşi, civili, de tot felul. El cu un alt rus a dus
lada pe peronul gării, a scris pe ladă aşa: „bună pentru România, pentru Rusia nu" şi au lăsat-
o cu scrisul spre peretele gării, el s-a urcat în tren şi a plecat. într-un târziu, când trenul nu
mai era şi frigul a cuprins-o pe femeie, ea a început să tuşească. Lumea auzind că cineva
tuşeşte în ladă, s-au adunat curioşi, au tras lada de la perete, au citit ce scrie pe ea, au deschis-
o şi cu toţii au început să râdă şi s-o huiduiască pe femeie. Bine au făcut ruşii sau nu?
72
PENTRU CĂSĂTORIA COPIILOR
Era o familie care pornise de la puţine lucruri. Dar prin muncă cinstită a ajuns să-şi
cumpere mult pământ, să aibă o livadă frumoasă, vite multe şi o casă de copii. El nu voia să
aibă copii şi o tot îndemna pe soţie să facă avort, însă ea, nu voia să-i omoare şi i-a născut pe
toţi. Crescând copiii mari, a crescut şi pretenţia de a-i căsători după cei bogaţi şi nu după
placul inimii lor. Pe fiica cea mai mare, au căsătorit-o cu nepotul celui mai de vază om din
sat, cu nepotul primarului. Lipsa de dragoste dintre ei nu a putut fi înlocuită de ambiţia
părinţilor. Au urmat fel de fel de necazuri, apoi divorţul şi căsnicia lor s-a terminat. Când a
venit vremea de a o căsători pe cea de-a doua fiică, tot aşa au procedat, însă pe lângă faptul că
părinţii băiatului trebuiau să fie bogaţi, mai trebuiau să fie şi buni creştini, aceasta ca o
garanţie că nu vor păţi cu a doua fată, ceea ce au păţit cu prima. S-a găsit un băiat din familie
bogată şi credincioasă s-o ceară de soţie pe a doua fată. Părinţii bucuroşi au căsătorit-o pe fată
după acest băiat, fără să ştie că acel băiat era tâlhar în ascuns. Nu a trecut mult timp şi s-a
ajuns şi cu a doua fată la divorţ. Au căsătorit-o cu altul, dar şi acela era desfrânat. Şi cu acesta
a trecut prin aceleaşi chinuri, bătăi, batjocură, divorţ, şi după toate astea s-a ales şi cu un copil
care, crescând a devenit şi el ca tatăl, un tâlhar. Venind rândul celei de-a treia fiice, şi-au
schimbat gândul şi au zis: mai bine să fie un ţăran simplu, dar să nu fie un ţăran prost, ci unul
care a stat pe lângă oamenii mai învăţaţi. Şi iată că s-a ivit unul. Tocmai ce a murit soţia unui
administrator de la curtea boierului, tatăl fetei i-a trimis vorbă că-i dă fata dacă o vrea. Au
căzut de
73
acord să se facă nunta. Dar şi acesta avea vicii mai multe decât toţi la un loc: era beţiv,
desfrânat şi tâlhar, din cauza aceasta i-a murit soţia. Însă, fata nu a avut de chinuit mult pentru
că a început războiul din 1942-1945, iar el a murit pe front. Acuma părinţii voiau s-o
căsătorească după cum credeau ei, dar ea le-a zis: De data aceasta, am să mă căsătoresc aşa
cum vreau eu. Dumnezeu i-a trimis un tânăr, ce de-abia venise din armată, cu care s-a
căsătorit, ducând o viaţă fericită şi aşa cum îi este plăcută şi Lui Dumnezeu.
Când lăsăm pe Dumnezeu să hotărască în locul nostru şi El să ne trimită fiinţa cu care ne
potrivim şi cu care să ne căsătorim, atunci şi viaţa noastră este în armonie, o viaţa împlinită şi
binecuvântată.
Când nu cerem ajutorul lui Dumnezeu şi facem după cum credem noi că ne este bine,
atunci Dumnezeu ne lasă să facem după capul nostru şi să trăim cu ceea ce ne-am ales. De
aceea, jugul căsniciei noastre devine greu de dus, pentru că nu L-am chemat pe Dumnezeu să
ne ajute să-l purtăm.
Când începem viaţa căsniciei noastre după Voia şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, toate
devin frumoase şi armonioase. Nimic nu ni se mai pare greu şi rău. Atunci iubim mai mult
pentru că ne atingem de Iubirea lui Dumnezeu. Atunci răbdăm mai mult şi cu multă uşurinţă,
pentru că ne împrumutăm din îndelunga Răbdare a lui Dumnezeu. Atunci, iertăm mai mult şi
nu mai este greu de a ierta, pentru că Cel Mult Iertător este lângă noi, învăţându-ne a ierta.
Atunci ne sacrificăm mai mult pentru soţ, copii şi familie, pentru că sentimentul jertfei şi a
sacrificiului izvorăşte din Cel ce se jertfeşte pentru întreaga omenire. Atunci ne rugăm mai
uşor, postim mai uşor, credem mai uşor şi învăţăm şi pe copilaşi să ne urmeze pilda vieţii,
pentru că ÎL avem cu noi, pe Cel ce s-a rugat cu lacrimi de sânge, pe Cel ce a postit 40 de zile
şi a învins ispita, pe Cel ce i-a încredinţat-o pe Mama Sa ucenicului Său cel iubit.
74
PENTRU CEI CE VOR SĂ AIBĂ NUMAI UN COPIL
O familie avea un singur copil, un copilandru de vreo 16-18 ani, pentru că aşa a voit, să
nu aibă decât unul, ca să poată face avere, să nu aibă cheltuieli şi nici să trudească mult cu
mai mulţi copii. Cât a fost mic copilul se părea că o să fie pe drumul cel bun, că o să aibă
cinste şi bucurie de pe urma lui. însă, satana încearcă tot timpul să transforme bucuria omului
în scârbă, îl ispitea pe băiat tot timpul cu deprinderi şi obiceiuri proaste. Luându-se cu alţi
băieţi, a început să fumeze, fuma şi pe acasă dar pe ascuns pentru că părinţii nu aveau această
patimă şi nu ar fi fost de acord cu el. Pentru a-şi cumpăra ţigări îi trebuiau bani, pentru
aceasta fura bani din buzunarul părinţilor, fura ouăle din poiata păsărilor pe care le vindea la
magazin, bani, cu care îşi cumpăra ţigări, apoi se ducea în podul şurii, unde le fuma,
considerând că locul este mai departe şi mai sus şi nu va ajunge mirosul de ţigară la nasul
părinţilor. Podul şurii încă era gol, dar înspre toamnă a început să se umple cu ceea ce adunau
părinţii de pe câmp: paie, fân, strujeni de porumb, şi aşa se umplu până sus. Printre paie, fân
şi strujeni şi-a făcut băiatul loc de fumat. într-o zi mohorâtă, închisă şi gata să plouă,
fumându-şi ţigara, fumul nu a mai urcat în sus purtat de curenţi, ci a coborât pe jos până ce a
ajuns la nasul părinţilor. Părinţii au început să se întrebe, de unde vine mirosul de tutun.
Auzind băiatul că părinţii se tot întreabă de unde vine mirosul de tutun, ca să nu-l prindă cu
fapta, s-a grăbit să ascundă ţigările în fân, iar ţigara aprinsă a căutat s-o stingă apăsând-o de
papuci şi apoi a ascuns-o sub fân, cu gândul că o s-o termine mai târziu. S-a dat repede jos
din pod şi se făcea că strânge gunoiul la vite. Părinţilor, nu le-a trecut
75
prin minte că fiul lor ar putea fuma. Căutând în grajd, l-au văzut cu furca în mână că muncea
şi nu bănuiau că ar putea să fie el cel ce fumează, şi-au făcut părerea că cineva fumător a
trecut pe lângă casa lor.
însă, tatăl avea ceva bănuieli asupra băiatului şi se ţinea mereu după el, dar nu îndrăznea
să-l acuze până ce nu va avea şi dovada. Băiatul a observat că tatăl lui se ţine aproape de el
şi-l urmăreşte, ceea ce a făcut să nu se mai poată urca în podul grajdului ca să-şi termine
ţigara de fumat. Venind seara, părinţii îşi vedeau de treburi, iar băiatul a adormit. Tatăl lui l-a
căutat prin buzunare de la haine, dar nu a găsit nimic. După miezul nopţii, s-au trezit, în
ţipetele oamenilor şi la trăncănitul uşilor. Afară era plină curtea de oameni care se agitau să
stingă focul. Şura era plină de flăcări şi fum, aprinsă de la ţigara lăsată de băiat
Vântul sufla focul spre casă. Au început să scoată din casă lucrurile. Bucăţi de draniţe şi
de paie arse, se aşezau pe lucrurile scoase şi se aprindeau şi ele. A luat şi casa foc cu toate
lucrurile din ea. în câteva minute a ars întreaga gospodărie, fără să fi putut salva ceva din ea,
nici vitele nu le-au putut scoate din grajd.
Supărare mare i-a cuprins pe părinţi şi se mustrau zicând că este pedeapsă de la
Dumnezeu pentru că nu au vrut să aibă mai mulţi copii. Se tânguiau că, au lăsat numai pe
unul şi acela rău, iar pe care ar fi trebuit să-i aibă i-au omorât ca să poată face avere şi acum
iată averea lor toată scrum. în această supărare şi mustrare au murit părinţii, iar băiatul s-a
îmbolnăvit de spaimă şi a ajuns să fie paralizat.
Aşa se îmtâmplă cu cei ce nesocotesc voia lui Dumnezeu, cu cei care îşi fac planuri
păcătoase şi le duc la îndeplinire, neţinând cont că Dumnezeu are câte un plan cu fiecare om.
Când suntem potrivnici lui Dumnezeu cu bună ştiinţă atunci şi Dumnezeu ni se împotriveşte.
76
PENTRU ÎNŢELEPŢIRE
În satul Târzia era o familie bogată ce nu a găsit cu cale ca fetelor lor să le dea ştiinţă de
carte mai multă decât la nişte fete de ţărani care nu au cu ce să le poarte la şcoli; dar nici nu
le-a învăţat cu rostul gospodăriei. Mama lor zicea: nu mă tem că nu le voi putea mărita,
pentru că nu sunt urâte, au avere, au nume bun şi, ca atare, au tot ce le trebuie. Venind timpul
de măritat, le ducea pe la baluri ca să le cunoască băieţii. Dar nimeni nu le băga în seamă şi
nu stăteau de vorbă cu ele. Văzând aceasta, au pus rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi voiau
ca în a doua duminică la bal să fie curtate de băieţi. Nu aveau răbdare şi pentru ele totul era în
zadar. Atunci, s-a dus mama fetei la o vrăjitoare din Neamţ, i-a dat un covor, ca să facă vrăji
să i se mărite cea dintâi fată. A venit un băiat învăţat, cu licenţă, dar era sărac şi, în sărăcia
lui, nu lua în seamă vorba ei, ci averea şi rangul, că astfel putea ieşi şi el din nevoie. S-au
căsătorit. Femeia a dus din nou daruri la vrăjitoare pentru iubire între soţi şi să se
căsătorească şi a doua fată, găsind că, vrăjitoarea e mai bună cu vrăjile ei, decât toate
rugăciunile. A venit timpul de a căsătorit-o şi pe a doua fată cu un tânăr cu diplomă dar, şi
acesta avea acelaşi cusur, era om sărac. Au făcut nuntă frumoasă, şi fiind cea mai mică dintre
fete ea trebuia să rămână moştenitoare în casa părinţilor. Femeia a dus din nou daruri la
vrăjitoare pentru a se iubi şi aceştia între ei. însă, vrăjitoarea de data aceasta spunea, ca să
meargă iubire între ei mai departe, trebuie ca, în fiecare lună să-i ducă lucruri, hrană şi
îmbrăcăminte. Femeia a promis vrăjitoarei că-i va aduce, dar, nu s-a mai ţinut de cuvânt.
Vrăjitoarea a aşteptat ce a aşteptat şi văzând că femeia nu se mai ţine de
77
cuvânt nu a mai făcut vrăjile ca tinerii să se iubească. De la acea dată, cel dintâi ginere îşi
vede soţia tare proastă şi au început să se certe între ei, după care el o lasă cu tot cu copii şi
divorţează. Cel de al doilea face la fel, pentru că vedea şi el ca şi cel dintâi, că are o soţie
nepricepută şi proastă. Femeia văzând ce se întâmplă între copiii ei şi-a dat seama că din
cauza ei nu se mai înţeleg copiii şi a început să umble iar pe la vrăjitoare. însă, vrăjitoarea nu
a mai voit să accepte nimic şi nici s-o mai creadă pentru că-şi bătuse joc de ea. Iar fetele i-au
venit acasă despărţite de soţii lor.
Aşa se întâmplă cu cei ce cer ajutor diavolului prin vrăjitoare şi descântătoare şi nu cer
ajutorul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu uneşte şi ajută prin credinţa celui care cere ajutorul,
acea unire sau acel ajutor este cel adevărat care nu se destramă, care nu se desface şi care nu
se strică. Când omul primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu, unirea şi dragostea merg cu el
până la moarte. Când doi se unesc prin taina Cununiei, acea unire este făcută de Dumnezeu şi
nimeni nu are voie s-o strice, nici un om de pe faţa pământului şi nici diavolul. Chiar dacă
diavolul mai reuşeşte să strice câte o unire făcută de Dumnezeu nu o poate face decât tot prin
om. îl ispiteşte pe om să strice unirea făcută de Dumnezeu şi dacă omul consimte diavolul îl
ajută. Pe când, dacă ceri ajutorul diavolului de a face o unire şi de a întemeia o căsnicie, acea
unire sau căsnicie nu este durabilă, pentru că diavolul este vrăjmaşul unirii şi a iubirii între
oameni. El nu caută să unească, ci el caută să dezbine şi să despartă pe oameni din dragostea
lor. Cât i se face voia, atât ţine şi unirea făcută prin el. Unirea făcută cu ajutorul diavolului
este o unire mincinoasă sau falsă. În schimbul unirii făcute de diavol este sufletul celor care
s-au implicat: mama, fata, băiatul şi vrăjitoarea. în tot ce faceţi, faceţi cu Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu.
78
CÂND FEMEIA NU ASCULTĂ
Era o familie care avea cinci copii. între soţi de la început nu a fost potrivire de păreri şi
soţia se arăta mereu neascultătoare. De aceea era şi ceartă multă între ei. Şi iată că, după o
convieţuire de vreo şapte ani, Dumnezeu îngăduie să fie despărţiţi, încât să ajungă ca femeia
să-i simtă lipsa, să ducă greul, ca apoi, pocăindu-se, la reîntâlnire, să-şi ia viaţa de ascultare,
aşa cum a rânduit Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei.
Soţul a plecat, prigonit de vrăjmaşi, iar ea a rămas cu toţi copiii, cu toată munca la câmp
şi cu toată grija, atât afară, cât şi în casă. La început se simţea bine, că făcea ce voia şi cât
voia, dar, după ce a început să se termine din cele agonisite de mai înainte, şi când trebuia să
şi le procure ea, a început să vadă greul şi of-urile au început să se reverse din sufletul ei.
Şi cum anii treceau unul după altul şi ea era tot singură cu copiii iarna şi vara şi toamna
cu greutăţile lor şi cum copiii, căsătorindu-se, le trebuiau din ce în ce mai multe, a început să-
şi dea seama de multele greutăţi pe care şi le-a făcut şi pe buzele ei au început să apară
remuşcări.
A început să vadă cum se adună hrana, cum se aduc lemnele, cum se duce la moară, cum
se îngrijesc vitele, cum se îmbracă o haină muncită, cum ea ca femeie nu are nici o cinste fără
de soţ şi câtă bucurie îi venea în suflet, când câte cineva îi aducea câte ceva din sat în dar,
lucruri pe care nu le simţise niciodată, pe când îi era soţul acasă. Şi iată că după şapte ani de
lipsă, soţul a venit acasă, însă sta ascuns, pentru că vrăjmaşii nu au plecat de la conducere şi
se temea să nu fie descoperit şi să-l aresteze. Dar ea se mulţumea şi aşa, avea o bucurie că-l
vede, că-i mai spune o vorbă, c-o
79
mai învaţă câte ceva, că nu mai este singură.
însă năravul tot nu şi l-a uitat. Una din neascultări a fost cu strângerea frunzelor cu omizi.
Soţul îi spunea să ia copiii şi în câteva ceasuri să le strângă, că mare pagubă fac pomilor, că-i
lipsesc de rod şi de viaţă, dacă stau mult pe copaci şi mai ales că sunt multe.
Însă, ea, ca să-şi mântuie urechea, a pus într-o zi pe copii de au cules câteva, puţine,
zicând că are ea când să le culeagă, că păsările or să le mănânce, că o să le ducă vântul şi
florile jos, că n-or să facă aşa rău cum i-a spus soţul, că nu poate ea să şadă prin copaci şi să
se înţepe prin spini şi câte alte motive arătându-se că-i mai pricepută. Şi aşa a lăsat aproape
toate omizile să zburde prin copaci, înainte de a ieşi floarea şi frunza pomilor, încât le
mâncară toţi mugurii.
Când a văzut că se întâmplă lucrul acesta, atunci, a început să le scuture, să le ucidă, dar
nu a putut dovedi, încât pomii au rămas ca uscaţi, pe când pe la vecini erau înfloriţi şi de o
frumuseţe nespusă.
însă, cum omizile au terminat de mâncat, s-au urcat pe garduri şi au trecut pe la vecini. Ce
mai vorbă rea era atunci, asupra casei lor, ce mai vorbă rea în sat? încât nu mai era în stare să
iasă din ogradă şi-i pălea obrazul de ruşine.
Şi aşa neascultarea a dus-o la o bătaie atât de grea că a lipsit-o de fructe, de umbră, de
cântul păsărilor, de viaţa pomilor şi de vorbele bune ale vecinilor.
80
PUTEREA LUI DUMNEZEU
Era o familie săracă. însă la toată sărăcia lor se mai adăuga şi lucrul satanei, care punea
multă zarvă în familie: vorbe rele, bătăi, lacrimi. Nu aveau decât o fetiţă pe care o lăsau acasă
în timpul lucrului, singură, din diferite motive, ba că plânge pe ogor, ba că merge încet, ba că
ar călca arătura, ba să păzească casa. Şi aşa, ea stătea singură, dormea pe unde apuca, mânca
ce găsea şi ducea lipsă de cele mai multe ori. Aşa că, într-o zi, fiindu-i sete, a ieşit din curte şi
s-a dus la fântâna din vecini. Acolo s-a suit pe margine şi se uita în fântână, după apă. Şi,
deodată, până nu a apucat să strige vecina care o văzuse, fata a căzut în fântână. Fântâna era
adâncă şi cu multă apă. La ţipetele vecinei s-a adunat multă lume, şi se uitau în fântână. Fetiţa
era deasupra apei. O îndemnau să se prindă de o centură pe care i-au aruncat-o ca să se prindă
de ea. Fetiţa s-a prins de centură, s-a ţinut bine de ea şi aşa au scos-o din fântână. Au căutat să
vadă dacă nu era lovită, dacă nu băuse multă apă, fetiţa era teafără, a stat pe apă ca o
scândură.
 îndată au fost anunţaţi părinţii care au venit în grabă şi au primit-o ca pe una ce înviase
din morţi.
De la acea dată, cearta din casă a încetat, fetiţa a fost îngrijită foarte bine şi n-au mai
lăsat-o singură acasă. Şi aşa i-a împăcat Dumnezeu şi a făcut ca să fie armonie în căsnicia lor.
Aşa strică Dumnezeu planurile satanei; potoleşte gâlcevile şi neînţelegerile între soţi;
salvează căsniciile şi mântuieşte sufletele tuturor.
81
PENTRU TINERELE ZBURDALNICE
Era o copilă foarte frumoasă şi foarte pricepută, numită Frăsinica. Ea avea şapte fraţi şi
surori. Tatăl ei a fost lucrător de pământ şi un om cumsecade. Dintre toţi, prin felul ei de a fi,
era socotită ca o mică comoară în casă şi a fost dată să înveţe la Şcoala Normală ca să le facă
mai multă cinste. A terminat şcoala cu bine. S-a făcut învăţătoare. Era floarea cea mai
frumoasă din casă, comoara cea mai preţioasă.
Pe lângă celelalte calităţi virtuţi sufleteşti şi trupeşti era cuminte şi muncitoare. Şi iată că
satana i se pune în cale. A fost repartizată pe post de învăţătoare în Districtul Piatra de lângă
Raionul Fălticeni. Acolo mai era cu nişte colegi. Un tânăr ofiţer, fiind încântat de frumuseţea
ei, căuta să o cunoască. S-a ivit acest prilej cu ocazia unui bal. Au dansat, au vorbit, s-au
plăcut şi astfel, s-a înfiripat o legătură de prietenie între ei. A trecut ceva vreme de când erau
într-o relaţie de prietenie. Părinţii nu ştiau de această legătură. El i-a propus s-o ia în
căsătorie. Ea a acceptat. însă, el, tot amâna să hotărască data nunţii, motivând că în calitate de
ofiţer, diferite legi nu-i îngăduie să se căsătorească chiar atât de repede. Ea, neştiind că el nu
este sincer şi că o amână intenţionat, l-a crezut sincer, s-a încrezut în el, iar el a profitat de
credulitatea ei şi a profitat şi de ea. La un moment dat, ea văzând că timpul trece prea mult a
început să facă presiuni asupra lui pentru a se căsători. El i-a spus că deocamdată nu poate, că
trebuie să plece pentru nişte studii speciale pe care trebuie să le facă în Rusia. Ea văzând
aceasta şi dându-şi seama că a fost înşelată, pentru a scăpa de ruşine, de ocara părinţilor, a
82
fraţilor, a prietenilor, s-a dus şi s-a aruncat înaintea trenului şi astfel din acea floare frumoasă,
din acea comoară în casa părinţilor ei se făcu o grămadă de carne. în loc de mângâiere, le-a
adus o atât de mare supărare.
Iată cum vânează satana sufletele oamenilor, cum distruge destinele tinerilor şi pune capăt
vieţii unora, pentru că nu avem grijă să ne ferim de păcat şi nu suntem atenţi cu noi de a nu ne
lăsa înşelaţi. Ne încredem în promisiunile de bine a celui de care ne îndrăgostim şi ne
propune să facem păcatul. Nu avem răbdare şi putere de caracter să aşteptăm ca partenerul să-
şi îndeplinească mai întâi promisiunea şi după aceea toate celelalte vor veni de la sine într-o
ordine şi armonie care ne asigură echilibrul vieţii noastre.
Păcatul întotdeauna întunecă mintea omului. Din cauza lui, omul nu mai vede calea pe
care trebuie să meargă şi merge la derută, crezând că va fi bine până la urmă. Atunci când
drumul omului este întunecat, nu numai că nu vede pe unde merge, dar ce este mai periculos,
nu vede nici prăpastia din faţa lui, în care, în mod inevitabil va cădea, dacă va merge mult în
întunericul păcatului şi nu se va opri să-şi facă lumină pe drumul vieţii.
Din păcate, această înşelare a tinerilor de astăzi, este tot mai frecventă.
Când părinţii nu-şi pregătesc copiii, dacă, de când sunt mici nu le arată lumina şi nu-i
învaţă să preţuiască lumina şi cum să meargă pe drumul vieţii, ţinând în mâini şi în minte
lumina, ferindu-se de întuneric, copiii se vor rătăci pe calea vieţii lor. Părinţii îşi vor pierde
copiii în beznă şi în întuneric, făcându-i „fiii întunericului" sau „ fiii ghienei".
83
PENTRU FETELE PREA ÎNCREZĂTOARE
În satul Osoi era o tânără copilă cu numele Elisabeta. Era foarte fumoasă şi pricepută la
carte, din viţă de ţăran muncitor şi cinstit.
 Din îndemnul ce i s-a făcut, a dat şi el pe această fiică la şcoală mai departe, că pământul
le rămânea la ceilalţi copii ce-i mai avea. Copila a terminat cu bine şcoala şi a ajuns soră de
caritate şi a fost repartizată în Raionul Suceava. Acolo frumuseţea ei şi priceperea au încântat
pe doctor, care i-a făcut promisiune că o va lua în căsătorie. Ea, încrezându-se în promisiunea
lui, a cedat şi a pierdut cinstea ei de fată. Când ea i-a pus în faţă promisiunea lui de a o cere în
căsătorie într-un mod mai hotărât, el nu a mai vrut s-o ia şi nici nu a mai recunoscut nimic.
Atunci, ea, nemaiputând suporta această ofensă, a luat câteva pastile de otravă şi a murit.
După ce o pierduse cu săvârşirea păcatului, diavolul, a făcut-o să-şi curme zilele şi s-o piardă
sufleteşte de tot, plânsă de părinţii ei.
Ce folos şi ce bucurie a avut dacă s-a încrezut în alţii mai mult decât în părinţii ei care i-
au dat viaţă, au crescut-o, au educat-o şi i-au dat de grijă să-şi păstreze cinstea?
Câte fete nu au păţit la fel? Majoritatea! Se încred în promisiunile băieţilor şi uită de
sfatul părinţilor şi de porunca lui Dumnezeu „Să nu trăieşti în desfrânare" şi se lasă ademenite
la săvârşirea păcatului şi astfel îşi distrug soarta cea bună cu care au venit pe lume şi îşi
dărâmă visele unei vieţi frumoase de care visau că vor avea parte. Dacă pe părinţi şi pe
Dumnezeu îi scoţi din viaţa ta, vei trăi rătăcind şi înnotând prin multe şi mari necazuri fără a
mai putea îndrepta ceva care să fie ca înainte.
84
PENTRU TINERII NELINIŞTIŢI
Într-un sat de pe Valea Siretului erau doi tineri necăsătoriţi după forma legii şi a Bisericii,
dar sub forma desfrânării trăiau de când erau încă copii. Şi iată că au petrecut în iubire şi
desfrânare ani şi ani, până au ajuns la vârsta căsătoriei. Atunci acea tânără, neascultătoare de
părinţi şi încrezătoare în promisiunea lui, se lăsă să fie gravidă, că astfel poate îl va sili pe
iubitul ei să rupă acea tărăgăneală de an pe an, sub diferite motive.
El, văzând lucrul acesta şi oarecum fiindu-i şi milă de ea, căci ea l-a ameninţat că de n-o
ia, ea se va sinucide, a vorbit părinţilor lui, despre gândul lui de însurătoare. Părinţii săi s-au
opus a o lua pe ea, dorind-o pe alta, că-i mai bogată, mai frumoasă şi mai de neam bun, lucru
care-l înduplecă şi pe fecior. Atunci el şi-a făcut planuri cum să scape de fata cu care era şi
mai ales de copil, că nu mai avea mult până la naştere. Şi atunci ori copilul, ori sinuciderea ei
va fi pentru el o grea condamnare în faţa legii. Şi stând câtva timp în nedumerire, satana se
apropie şi-i şopti astfel: decât să se sinucidă ea şi să lase ceva scris care să-i batjocorească
numele, mai bine s-o ucidă el şi atunci va fi sigur.
Aşa-şi zise şi porni la treabă, precum i-a dat în gând sfatul cel ascuns şi necurat. S-a dus
într-o seară la iubita lui şi-i vorbi în secret, fără să ştie părinţii ei, ca să-şi ia tot ce poate şi să
fugă cu el departe, pentru a trăi fericiţi. Ea, încrezătoare, s-a îmbrăcat cu mai multe rânduri de
rochii pe ea, s-a înfăşurat cu pânză şi broboade şi a ieşit noaptea la locul de întâlnire.
Amândoi au pornit către podul de pe Siret. Acolo, fiind întuneric bine şi nici oameni nu erau
în
85
cale, şi cum apa Siretului era mare, el a luat-o în braţe şi a aruncat-o peste pod în apă. Ea a
ţipat tare de câteva ori, iar el o rupse la fugă.
Paznicul de la pod, auzind ţipetele ei, a coborât barca şi a mers la locul unde se vedea
ceva negru pe apă, a urcat-o în barcă, şi a dus-o în bordeiul său. Ea era leşinată şi cu multă
apă în burtă. A chemat în grabă ajutoare de la casele din apropiere şi cu multe eforturi de
resuscitare i-a scos apa pe care o înghiţise şi ea şi-a revenit în fire.
într-un târziu a simţit copilul că se mişcă şi că este viu. S-a bucurat.
Fiind anunţată poliţia, l-a prins pe făptaş, l-a arestat şi a fost judecat. Judecătoria îl
condamnă, după multă apărare ce i-au făcut avocaţii, la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.
Iar ea şi-a dus mai departe ruşinea faptei şi spaima ceo căpătase de la apă, ca urmare a
dragostei şi a păcatului.
86
ASCULTAREA COPIILOR FAŢĂ DE PĂRINŢI
Era un tânăr care, pentru multele greşeli ce le-a făcut, părinţii mereu îl mustrau. Văzând
că nu poate să-şi îndeplinească dorinţele lui de destrăbălare sufletească şi trupească în care se
vedea fericit, s-a gândit că mai bine i-ar fi să plece în lume, liber, să facă ce vrea, departe de
ochii părinţilor şi de mustrările lor.
Nu a spus nimănui despre planul lui de a pleca, dar aştepta momentul să-l pună în
aplicare. Diavolul care te împinge să faci toate relele îţi dă imediat şi prilej. Tânărul a făcut
iar o trăsnae, pentru care a primit de la părinţi o aspră mustrare. El, a tăcut şi nu a zis nimic,
dar, pe când erau părinţii în grădină, a luat ce a putut de îmbrăcat, a luat bani şi a plecat de
acasă. Părinţii nu au observat că lipsesc din lucrurile lui, credeau că este dus prin sat. L-au
aşteptat până seara, până a doua zi, şi atunci au văzut că lipsesc mai multe haine şi bani. Au
priceput că a plecat de acasă. Ce puteau face? Nimic! N-aveau cum şi unde să-l caute. Nu
aveau nici un indiciu şi nici o informaţie încotro s-ar fi îndreptat. L-au lăsat să-şi găsească
fericirea pe care o credea şi o căuta. Tânărul s-a dus la gară şi a luat trenul. A ajuns într-un
judeţ la celălalt capăt al ţării, unde, auzise el de pe la alţi băieţi c-ar fi mai bine de trăit. Aici,
a nimerit la un om bogat care l-a luat pe post de slugă. Acela i-a dat în grija lui toată treaba
gospodăriei, şi-l urmărea din aproape cum lucrează. La orice lucru, patronul, îi făcea
observaţie: că nu-i bine cum face treaba, că nu trebuie aşa, că nu se pricepe, că n-are habar, că
unde a crescut şi cine l-a învăţat de-i aşa de prost şi câte altele. Cuvinte ce îl jigneau şi nu-l
încurajau deloc ca să facă treaba mai bună. Pe toate acestea
87
le răbdă, cum le răbdă. Pe lângă toate acestea cel mai mult îl durea că îi era interzis să umble
noaptea prin sat cu băieţii sau să meargă pe la fete. Acasă la el, asta nu putea suferi... aici
trebuia să tacă şi să se supună. Toată ziua muncea, seara la fel, iar noaptea obligatoriu somn,
şi nu plimbare. A tăcut chiar dacă programul şi stricteţea Aceasta nu-i convenea, dar mai avea
o speranţă de libertate atunci când va fi duminică şi sărbătoare. Spre marea lui mirare şi
mâhnire a fost să constate că pentru el ca slugă programul de lucru în aceste zile de
sărbătoare era mai încărcat. Sluga n-are sărbătoare, pentru că familia a plecat la biserică şi el
trebuia să facă şi treaba lor. Aştepta amiaza, să vadă după ce-or să vină, ce-o mai fi, va fi
liber? Cum au venit stăpânii, îi dădură să mănânce şi l-au trimis cu vitele la păscut, a mers şi
stăpânul cu el. în tot timpul acesta, el nu avea altceva de vorbit, decât să-şi vorbească de rău
părinţii, încât se plictisise toată familia. Şi, pe când sta odată la masă cu familia aceea, a
început cu vorbe rele contra părinţilor lui. Atunci fiul cel mai mare al acelei familii, i-a zis:
-Dacă ţi-aş pune câteva întrebări, mi-ai răspunde?
-Cred că da, la care m-oi pricepe, răspunse el.
-Aş vrea să ştiu cine-i mai mare din familia ta, care-i mai mare şi mai bătrân?
-Apoi tatăl meu, îi răspunse.
-Dar al doilea, cine e?
-E mama mea. Şi pe urmă un frate, apoi o soră şi-ncă alta şi apoi eu.
-Atunci, dacă părinţii tăi sunt mai mari, cum de poţi vorbi de rău pe cel mai mare? Cine
ţi-a dat viaţă? Cine te-a purtat în pântece? Cine te-a hrănit de ai crescut aşa mare? Cine?
-Părinţii, răspunde el.
-Dacă ei, părinţii, ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, se cade ca tu să le fii lor împotrivă şi să-i
vorbeşti de rău? Ce
88

fel de om eşti? Ce fel de recunoştinţă ai pentru cei ce te ajută şi-ţi fac cel mai mult bine? El îi
răspunde:
-Dacă nu mă lasă să fac ce vreau...
 -Ei au dreptate să te oprească, pentru că tu greşeşti la casa lor şi, la casa lor, ei au dreptul
să facă ce vor, după cum şi aici. Tu, când ai să fii la casa ta, vei face ceea ce ai să vrei, nimeni
n-o să te comande, e casa ta. Atâta vreme cât eşti în casa altuia faci ceea ce vrea acela a cui e
casa. Vezi cum şi în casa aceasta părinţii ne comandă şi noi trebuie să facem. Ei sunt părinţi
şi nu copii. Copiii niciodată nu pot să facă ceea ce vor cât sunt în casa părinţilor lor, dar, nici
nu trebuie să-i vorbească de rău... Nu-i frumos din partea ta săi vorbeşti de rău pe părinţii tăi
faţă de noi, nici măcar nu te cunoaştem şi nici pe părinţii tăi nu-i cunoaştem. Vezi prea bine
că ai venit aici şi iată că nici aici nu faci cum vrei, ci cum ţi se comandă, până vei pleca.
La aceste cuvinte s-a sculat de la masă, le-a mulţumit pentru explicaţie şi sfat şi a zis:
-De azi nu îi voi mai vorbi de rău şi mă duc să-i ascult, că văd că şi aici tot aşa este. Şi
plecă.77
După această lecţie de viaţă, tânărul s-a întors la casa părinţilor săi, cerându-şi iertare, nu
i-a mai vorbit de rău şi ascultându-i întru totul, până ce s-a însurat şi a plecat din casa
părinţilor săi la casa sa, unde a fost ascultat de copiii pe care i-a dat Dumnezeu.
77. Părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 36.
89
PENTRU COPIII NEASCULTĂTORI
Era un copil foarte obraznic faţă de părinţii lui şi foarte neascultător. Nu voia să facă
nimic, decât cu bătaie. Dar cine să i-o dea? Că tot fugea. S-a făcut băiat mare. Multe nădufuri
mai băgase în sufletul părinţilor şi multe lacrimi au curs din ochii lor; s-au săturat sărmanii
părinţi de răutăţile lui până în gât. Dar cum toate pe lumea aceasta au un început, aşa au şi un
sfârşit şi se termină şi necazul părinţilor şi neascultarea lui. Şi iată cum s-a întâmplat aceasta.
într-o zi de vară pe când părinţii au mers de acasă la prăşit într-un ogor, l-au luat şi pe el
cu ei pentru că era mare, în putere şi putea să-i ajute la prăşit. Ogorul arăta bine, era frumos şi
nu prea buruienos. Lui nu-i prea convenea că l-au adus părinţii la treabă; el ar fi vrut să-l lase
singur acasă în voia lui. Nu era nici o fire harnică şi gospodăroasă, ci era comod şi leneş. A
început să prăşească porumbul dând cu sapa dezordonat, ba tăia porumbul care trebuia lăsat
să crească, ba rămâneau buruieni în urma lui şi-i venea greu să se aplece ca să le culeagă, ba
lăsa multe fire de porumb la un loc, ba călca în picioare porumb care trebuia lăsat să crească,
ba sta în coada sapei, uitându-se pe dealuri şi la soare, iar părinţii munceau şi lui nu-i era
deloc ruşine. Părinţii îl tot rugau şi-l îndemnau la treabă, iar el le răspundea în doi peri şi în
batjocură. Văzând tatăl că nu-l mai poate determina cu vorbă bună să facă treaba bună, i-a
luat sapa din mână şi cu coada ei l-a croit pe spinare. Băiatul a început să ţipe cât îl ţinea gura
şi a luat-o la fugă. Părinţii au tot strigat după el ca să se întoarcă, dar el nu a mai vrut. Atunci
tatăl său, în acea mânie şi supărare ce i-a
90
făcut băiatul i-a zis soţiei că nu mai vrea să-l mai vadă pe la casa lui, decât mort. Băiatul a
plecat iar părinţii au rămas să prăşească singuri până seara.
întorcându-se părinţii de la munca câmpului au crezut că-l vor găsi pe băiat acasă, dar, l-
au căutat peste tot şi nu l-au mai găsit. însă, au descoperit că şi-a luat câteva haine şi luase şi
din banii ce-i aveau în casă. Atunci şi-au dat seama că a plecat undeva mai departe. Cineva
le-a spus că l-a văzut în gară suindu-se într-un tren. Nu erau prea tare tulburaţi de această
faptă a lui, pentru că se săturaseră de el.
Băiatul, s-a urcat într-un tren cu gândul să plece cât mai departe ca să nu-l găsească
părinţii, o să muncească el undeva şi o să se descurce. în tren, în compartimentul în care a
intrat călătorea şi un preot. Preotul, văzându-l copil şi singur l-a luat la vorbă ca să vadă ce-i
cu el. Dar el nici una, nici două, a început să arunce vorbe grele despre părinţii lui, zicând că
sunt răi. Atunci preotul îl întrebă:
cine te-a făcut pe tine, nu părinţii tăi? El răspunse:
-Da.
 atunci, cum poţi vorbi de rău, pe acela care ţi-a dat viaţă? Nu părinţii au fost cei ce te-au
ţinut în braţe şi te-au legănat? Nu ei ţi-au dat mâncare, îmbrăcăminte şi adăpost şi te-au ferit
de lipsă şi de frig? Nu ei te-au apărat de foc şi de apă şi de alte nenorociri care puteau veni
asupra ta, de n-ai murit? El, răspunse:
da.
atunci ce răsplată le-ai putut da tu lor pentru atâţia ani câţi s-au muncit cu tine până ai
ajuns mare? Căci te văd că treburi din cele mai grele încă nu poţi face... Iată să ştii de la mine,
că a nu asculta de părinţi şi a-i vorbi de rău, e un păcat tot aşa de mare, ca şi cum aceste
lucruri le-ai face chiar Lui Dumnezeu. Că precum Dumnezeu poartă grijă de tine de sus, tot
aşa şi părinţii tăi, aici jos. Cine nu ascultă de
91
părinţi, nu ascultă de Dumnezeu.” La aceste cuvinte băiatul s-a sculat şi a zis:
mai lasă-mă-n pace cu părinţii şi cu Dumnezeu, că eu pot trăi şi fără ei. Nu mai vreau să
fiu sluga lor. Şi aşa a ieşit afară să se răcorească, căutând o poziţie bună tocmai pe
tampoanele dintre vagoane. Acolo, făcând un pas greşit, a căzut între vagoane şi roţile
trenului l-au zdrobit de l-au făcut un ghem de carne. În felul acesta a fost adus acasă şi tot aşa
l-au mai văzut părinţii de când el a plecat după cum spusese tatăl său la supărarea cea mare pe
care i-a făcut-o, mort.
Pentru neascultarea de părinţi Dumnezeu scurtează zilele omului, după cum însuşi spune
în porunca a 5-a din cele 10 porunci: „Ascultă de tatăl tău şi de mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi
să trăieşti ani mulţi pe pământ".
Dumnezeu a poruncit fiilor să asculte de părinţi şi să-i cinstească, făcând din această
poruncă şi model de ascultare faţă de Dumnezeu pentru noi toţi cei ce suntem fii ai lui
Dumnezeu şi a legat de îndeplinirea acestei porunci firul vieţii noastre. Dacă vrem să ne fie
bine şi să trăim mulţi ani pe pământ, prima condiţie este să ascultăm de părinţii noştrii şi să-i
cinstim aşa cum se cuvine. Ca şi consecinţă a călcării acestei porunci (a 5-a) este scurtarea
vieţii noastre, aşa după cum am văzut în această istorioară că a fost pentru acest băiat care s-a
arătat neascultător şi necinstitor de părinţi şi neascultător faţă de preotul cu care s-a întâlnit în
compartimentul trenului şi care l-a povăţuit la bine, fiind pedepsit cu moartea.
92
DORINŢA....DE A SE FACE BĂIATUL LOR CĂLUGĂR
Era într-un sat un om foarte evlavios şi unul dintre cei mai buni gospodari. Avea doi
băieţi şi două fete. Din multa lui evlavie, a gândit asupra copilului celui mai mare, care avea
mai multă râvnă în credinţă, că ar fi bine să-l îndrepte spre mănăstire şi să-l facă călugăr. îl
vedea că-i place mult călugăria, de câte ori mergea în pelerinaj pe la mănăstiri, cu ocazia
hramurilor. S-a luat de vorbă în casă cu soţia, că ar fi bine să nu-i stea împotrivă dacă
băiatului îi place şi vrea să se ducă la mănăstire. Băiatul avea vreo şaisprezece ani. Au stat de
vorbă şi cu băiatul spunându-i că dacă el vrea, ei nu se vor împotrivi. Băiatul nu s-a arătat nici
încântat şi nici nu a zis că nu vrea. El nu ştia ce fel de viaţă se duce la mănăstire şi nici ce
trebuie să facă acolo. Şi, văzând tatăl pe băiat că stă în incertitudine, încercă să-i facă o
imagine în linii generale cam ce ar însemna să fii călugăr. Astfel, îi spune că va purta barbă,
haină lungă până în pământ şi toată lumea îi va zice: „sărut mâna!"; Că va cânta la strană şi
toată lumea îl va lăuda pentru cântarea cea frumoasă. în cele din urmă, băiatul se hotărăşte şi
spune părinţilor că el va merge în mănăstire. Se vede faptul că mai mult era dorinţa părinţilor
decât a băiatului. La acest răspuns al băiatului, părinţii nu mai puteau de bucurie, că aşa vor
avea şi ei un rugător către Dumnezeu, pentru păcatele lor, şi calea spre mântuire le va fi mai
uşoară. Apoi, fiind la mănăstire, nu mai era nevoie de a-i mai da avere, de a mai face
cheltuieli cu căsătoria, aşa că toate li s-au părut bune. Acum tatăl se tot întreba la ce
mănăstire să-l ducă pe băiat? Vroia să-l ducă la o mănăstire mai îndepărtată şi mai cu vază
aşa cum era Mănăstirea
93
Neamţ. Că, pe aproape mai erau unele schituri şi mănăstiri mai mici, dar nu i se părea că duc
o viaţă atât de curată cum o duc părinţii de la Mănăstirea Neamţ. într-o dimineaţă, tatăl s-a
hotărât să meargă el mai întâi la Mănăstirea Neamţ ca să facă întrebare şi să nu umble cu
băiatul degeaba pe la mănăstiri, gândind, că „ poate nu mai primesc? Cine ştie?! Şi-a luat în
traistă cele necesare de drum, îşi luă toiagul în mână, a făcut o cruce, zicând „Doamne-ajută!"
şi a plecat către Mănăstirea Neamţ. Aici a ajuns cu bine şi, după ce s-a închinat, s-a aşezat pe
iarbă la umbra unui brăduţ, pentru a se odihni de atâta drum. Stând aşa a intrat în vorbă cu un
preot, care trecea prin preajmă. Şi, din vorbă în vorbă, i-a spus preotului pricina pentru care a
venit la mănăstire. Preotul a stat puţin pe gânduri, apoi i-a spus: „Numai dacă o fi chemat
spre cele sfinte, sau mai bine zis ales, că toţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi, după cum spune
Mântuitorul Iisus Hristos." La aceste vorbe, pline de înţelepciune, tatăl copilului a rămas pe
gânduri ştiind că mai mult este dorinţa părinţilor decât a băiatului. Dar a alungat acest gând
şi-i răspunde părintelui: „Copilul nu arată a fi împotrivă. îi place să stea mai mult retras şi are
şi-o voce bună, iar eu am mare dorinţă de a-l vedea în haină călugărească." Atunci preotul îi
spune: „La un copil aproape că nu poţi înţelege nimic din apucăturile copilăriei, căci ele se
schimbă, ori în bine, ori în rău, de la o zi la alta. Dar pentru că zici că ai mare dorinţa
dumneata, poate Dumnezeu îţi va asculta dorinţa şi ca atare adu-l şi o să stea printre noi şi o
să încercăm să-l povăţuim pe calea călugăriei, dacă vom avea pe cine." La aceste vorbe, o
bucurie imensă a cuprins toată fiinţa tatălui, că primul pas este bun. Preotul i-a spus că trebuie
să aducă odată cu copilul şi cele trebuitoare de peste an, până ce va învăţa băiatul vreo
meserie ca să-şi câştige singur cele de trebuinţă. Sfânta Mănăstire nu prea are cu ce să-i
întreţină pe ucenici, ci doar pe cei ce sunt mai vechi, pentru că sunt
94
foarte mulţi vieţuitori şi cheltuielile sunt mari. S-au dus apoi să vadă o chilie unde va sta
băiatul. Tatăl, bucuros s-a întors acasă, i-a făcut bagajul băiatului şi cu o căruţă s-au dus la
Mănăstirea Neamţ, dând băiatul în grija acelui preot cu care vorbise.
După vreo două zile de şedere la mănăstire, părinţii s-au întors acasă, iar băiatul a rămas
la mănăstire în grija preotului care l-a primit. După un an, cât a fost sub ascultare de „frate”, a
primit dulamă şi culion. Părul i-a crescut destul de lung. Cânta cum putea pe la strană, mai
mult zicea câte un „Amin”, şi ţinea isonul pentru că voce nu prea avea. Din acel copil sfios, a
devenit unul îndrăzneţ şi cu înclinare spre cele lumeşti. La Crăciun şi la Paşti a venit acasă
îmbrăcat în acele prea plăcute haine călugăreşti. S-a dus la biserica din sat ca să cânte la
strană dar nu era pe placul cântăreţilor. Tot timpul se uita după fetele din sat care veneau să
se închine la icoane. Terminându-se slujba şi ieşind din biserică, în drum spre casă, nu şi-a
găsit vorbă cu băieţii de seama lui ci cu fete. Iar ele fugeau de el, zicând că e călugăr şi nu
trebuie să vorbească cu el. Plecând înapoi la mănăstire, nu a trecut mult timp, şi-a găsit o fată
cu care a venit la părinţi, de râsul satului, spunând că se însoară. Tatăl i-a bătut pe amândoi,
pe el, l-a trimis înapoi la mănăstire. De acolo, s-a întors cu toate lucrurile stând la cineva în
sat şi s-a însurat fără voia tatălui. Băiatul şi-a făcut o casă şi a rămas în sat, mergând câte-o
dată pe la biserică pentru a cânta la strană.
În concluzie, părinţii greşesc atunci când pun înainte dorinţa lor şi nu pe aceea a copiilor.
Mai ales, pentru a intra în mănăstire şi pentru a trăi viaţa de acolo în ascultare necondiţionată,
în curăţie trupească, în sărăcie de bună voie, în smerenie şi rugăciune; trebuie mai întâi o
analiză profundă a firii şi a pornirilor. Trebuie să ai firea potrivită pentru o viaţă de mănăstire.
95
UNDE DUCE NEASCULTAREA FAŢĂ DE PĂRINŢI
Într-un sat era o familie de creştini adevăraţi.
Familia număra zece copii, cu părinţii încă doi şi încă doi cu bunicii, în total erau
paisprezece persoane la un loc. Relaţia dintre ei se întemeia pe iubire, pe vorba cea bună, pe
ascultarea părinţilor şi a bunicilor şi pe respectul acordat de către cel mai mic celui mai în
vârstă. în casa lor se practica rugăciunea, milostenia şi munca cinstită care erau lege pentru
toţi cei din casă şi fiecare se mulţumea cu cât avea; nu se plângea nimeni niciodată de lipsă
sau că ar fi ceva prea greu pentru el, toată lumea accepta fără cârtire situaţia.
Căci scris este la Cartea Sfântă: „să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor
nevoiaşi nu-i face să aştepte"78 fiecare respecta acest îndemn biblic şi nu se zgârceau de a face
milostenie, pentru care şi Dumnezeu avea grijă de ei, făcând ca munca lor la câmp să se
întoarcă cu rod însutit ca să poată da şi celor lipsiţi.
Şi tot aşa au mers lucrurile, până ce satana a pornit un mare război asupra acelei case
pentru că nu-i plăcea să vadă atâta iubire, atâta milostenie, atâta rugăciune şi atâta ascultare.
De aceea, a ridicat gânduri rele între ei. Pe cei mai bătrâni nu i-a putut clinti, dar pe un copil,
pe cel mai mic l-a vânat prin slugile lui credincioase din afara casei.
Astfel, a făcut să se întâlnească acel tânăr cu un altul care avea tot felul de patimi:
fumatul, curvia, beţia, furtul,
78. Isus Sirah 4,1.
96
sudalma şi minciuna. Acesta, întâlnindu-l pe acel tânăr, îl servi cu o ţigară. La început ezita
de a o fuma şi a pus-o în buzunar. Celălalt văzând lucrul acesta, nu s-a lăsat şi îl pofti la o
casă, că are să-i arate ceva. S-a dus. Acolo, a găsit băutură şi pe alţi tineri cu fete stricate
adunaţi laolaltă. Când l-au văzut acei tineri, l-au primit cu bucurie şi l-au poftit între ei. L-au
servit cu rachiu şi apoi cu o ţigară. Fiindu-i ruşine de a refuza, le-a primit pe toate şi a făcut şi
el, la fel ca ei. Apoi, a urmat un joc de cărţi, la care a fost iniţiat de a învăţa şi el să joace.
Apoi, unul dintre ei a scos o vioară şi a început să cânte, iar ei au început să bea, să danseze şi
fetele îl copleşeau cu atenţia lor toată. După câteva ceasuri, petrecerea s-a terminat şi s-a
anunţat că vor continua şi a doua zi, dar, cu condiţia ca fiecare să aducă câte un pachet de
ţigări, o sticlă de rachiu, o fată cu care să se distreze şi bani pentru muzicanţi.
Plecând bucuros de la petrecere, se gândea că a dat fericirea peste el, aşteptând cu
nerăbdare ziua următoare, dar, trebuia să aducă şi cele spuse. Ce să facă? Să ceară de la
părinţi şi să-i spună ce a făcut în acea zi nu putea, că îi era ruşine, pe deoparte, iar, pe de alta,
se temea de ocară. Dar cum să facă rost de bani? S-a dus cu mintea la cuibarele cu ouă a
găinilor din poiată, poate va găsi aici ceva. A căutat în cuibar, a găsit câteva ouă, le-a pus în
buzunar şi le-a vândut pe bani la prăvălia din sat, fără să spună la nimeni. Dar tot nu erau
îndeajuns. Atunci, s-a gândit să prindă o găină şi peste noapte să plece ca s-o vândă. Zis şi
făcut. A doua zi mama lui a numărat păsările. Una lipsea, iar de lipsa ouălor nu a băgat de
seamă. Spuse de lipsă şi tocmai el răspunse că a văzut cum un uliu se repezise la păsări, dar,
fiind departe, nu a văzut dacă a luat ceva sau nu. Şi astfel a scăpat cu minciuna şi a venit
timpul să plece la petrecerea cu tinerii. Acum avea tot ceea ce i se ceruse. Se bucurară toţi
căci aveau şi un plus, de au împrumutat pe alţii ce nu au putut
97
aduce tot.
A trecut şi acea zi de distracţie. Un vecin le-a spus părinţilor ce face băiatul lor. Ei l-au
întrebat, dar el nu a recunoscut nimic. Tatăl său a început să-l urmărească ca să se convingă
că fiul lor nu minte. L-a văzut cum fură ouăle din cuibar şi cum prinde găina pe care a dus-o
s-o vândă. Atunci, părinţii l-au mustrat mai cu asprime. El a tăcut, nu a zis nimic. în schimb a
început să se păzească mai mult faţă de părinţi şi fura de unde nu se aşteptau. Au urmat şi alte
mustrări şi apoi o bătaie zdravănă. în urma acestui fapt şi la îndemnul prietenilor săi, băiatul a
părăsit casa părinţilor şi s-a dus în lume ca să-şi câştige banul lui şi să facă ce o vrea cu el,
fără să-l mai ia cineva la întrebări. A plecat. Cât a avut încălţămintea şi hainele de acasă bune,
a dus-o mai bine. Că hrana şi tutunul îl avea din muncă, doar la băutură mai rămânea dator şi
pe a doua lună.
 Cât a fost vară, a dus-o bine, dar când frigul a început a se lăsa, iar şantierele au încheiat
lucrul şi nu mai avea de unde să câştige bani, cum hainele i se uzaseră şi trebuiau cumpărate
altele, a început să simtă lipsa şi să-l cuprindă suferinţa. Dar, ce nu face tinereţea pentru a se
arăta voinică? Dormea cum putea, muncea mai mult şi toate acestea au mers până ce a primit
o boală grea. A fost dus la spital în stare de nesimţire, iar doctorii văzându-l, au strigat că e
prea târziu, că boala l-a copleşit. Au fost chemaţi părinţii lui, care nu mai aflaseră nimic
despre el de când plecase. Văzându-l în acea stare, nu le venea să creadă că este fiul lor şi se
tot întrebau ce e cu el?
Atunci doctorii, cu câteva injecţii, l-au scos din acea comă în care era, iar el, deschizând
ochii pentru ultima dată, şi-a recunoscut părinţii şi fraţii şi zise: „Mama! Tata! Nu v-am
ascultat şi-mi pare rău". Părinţii cunoscându-l după vorbă, au început să plângă. Iar el le-a
mai zis: „Iertaţi-mă că nu v-am ascultat". Neascultarea faţă de părinţi duce la moarte.
98
PENTRU CEI CU DRAGOSTE DE PĂRINŢI
Era o familie de ţărani, ca toţi ţăranii trăitori la ţară, având de toate numai din munca
câmpului. Au avut cinci copii, foarte ascultători. De aceea şi lucrul le-a mers cu spor şi pe toţi
i-a căsătorit bine. însă, din cei cinci numai unul era mai iubitor de părinţi, mai bun la suflet. în
fiecare zi îşi vizita părinţii, nu ca să le ceară ceva, ci să-i întrebe de ce mai au nevoie, ca să-i
ajute, căci, aşa cum erau, bătrâni, aveau nevoie de multe. Iar de câte ori nu mergea cu mâna
goală, ci le ducea câte ceva, ba pâine, ba plăcinte, ba mere sau vreo mâncare pregătită şi îi
ajuta la muncă. Iar ei mereu îl binecuvântau cu cuvintele: „Dumnezeu Cel Mare şi Bun să
poarte întotdeauna grijă de tine, cum porţi şi tu grijă de noi, să te izbăvească întotdeauna de
nevoi."
Ceilalţi fraţi, au auzit de faptele fratelui lor, dar nu se înţelepţiră şi ei, să-şi lase zgârcenia
şi răutatea, ci erau invidioşi pe el şi cugetau cu răutate asupra lui. Ei nu-şi vizitau părinţii atât
de des, încă îl luau în râs pe acest frate, zicându-i:
-Tu, te duci pe acasă, pe la moşnegi, iar ei nu îţi dau nimic decât numai vorbe goale.
Fratele, le răspundea:
-Tare-i bine şi când primesc numai vorbe, măcar cât ne sunt părinţii în viaţă, că sunt în
câştig şi cu ele. însă ei îi răspundeau:
-Să vedem şi noi cam ce rod au să-ţi aducă ţie acele vorbe! Ei te tot duc cu vorba, ca să te
câştige.
-Cred că au şi dreptul, le-a răspuns el, că pentru cele câte mi-au dat mie, cât am fost mic,
se cuvine să-i ajut şi eu acum la bătrâneţe.
99
-O, ce te înşeli frate, cu aceste păreri, au zis ei. Ei, ca părinţi au avut datoria să ne dea şi,
ca atare, ce răsplătiri să le mai dai? Vezi cât de mult te înşeli? Iar el, le-a răspuns:
-N-aveţi dreptate în cele ce spuneţi.
-De ce n-avem dreptate?
-Apoi, vedeţi voi familia Oproiu, că şi-au scos toţi copiii betegi? Unul este cu nasul
mâncat de porc, altul cu picioarele strâmbe de cum a fost ţinut în faşă, altul este surd, pentru
că l-au lovit peste urechi când era mic, iar noi datorită grijii lor suntem sănătoşi şi nu avem
nimic din suferinţele acestea. Suntem sănătoşi cu toţii. Deci, părinţii lor n-au avut aceeaşi
datorie ca şi ai noştri? Nu merita măcar să fie ajutaţi şi numai pentru aceasta?
-Atunci, dă-le tu ajutor, că noi n-avem să ne pierdem timpul, cum îl pierzi tu, primind în
schimb cuvinte goale. Şi aşa s-au despărţit, frăţeşte.
Dar Dumnezeu, care le aude pe toate, a trimis pe îngerul Său cu binecuvântare şi cu
pedepse pentru fiecare după faptele lor. Pe cel binecuvântat de părinţi, l-a binecuvântat şi El,
cu rod mult în cultura câmpului, în livadă şi în vite, iar familiei sale i-a dat sănătate deplină.
Iar peste ceilalţi s-a pornit stârpiciune în munca lor, stârpiciune în vitele lor, nerodire în pomi,
iar, peste toţi cei din familie a trimis boli. Necazurile şi cheltuielile cu spitalele i-au făcut să
piardă aproape totul din ceea ce au agonisit ani de zile. Şi când şi-au dat seama că şi oamenii
din sat cunosc păcatul lor pentru care pătimesc, s-au dus ruşinaţi la părinţii lor şi la acel frate
ca să-i roage de iertare pentru acele vorbe de desconsiderare a părinţilor, pentru păcatul ce l-
au făcut faţă de Dumnezeu, că nu şi-au iubit părinţii. Iar părinţii şi fratele în bunătatea inimii
lor i-au iertat, şi Dumnezeu a ridicat de la ei pedepsele, pentru că Legea era acum respectată.
100
UNDE DUCE ASPRIMEA PĂRINŢILOR?
Erau nişte părinţi care se purtau foarte aspru cu copiii lor, pentru a-i ţine cuminţi şi
ascultători. Să râdă sau să se joace cu ei nu era deloc în concepţia lor. Tot timpul numai
porunci şi, la cea mai mică greşeală, bătaie, până ce copiii au ajuns mari.
La răceala pe care o arătau părinţii faţă de ei, au început şi copiii să le arate părinţilor
aceeaşi răceală. Şi această stare s-a agravat mai ales de când duşmanii părinţilor, care aveau
de mult gând de răzbunare, pentru o nemulţumire mai veche, i-au întors pe copii împotriva
propriilor părinţi. I-au luat pe la casele lor, le-au arătat dragoste multă, spunându-le că părinţii
lor sunt foarte nedrepţi şi duri şi că ei sunt acum mari şi pot face ce vor.
După o bucată de vreme, când au fost siguri că s-au ataşat copiii de ei şi i-au putut rupe de
dragostea părinţilor, au socotit că a venit vremea să se răzbune şi de a-i face de râs. Astfel, au
organizat petreceri, ocazie cu care i-au îndemnat pe copii la desfrânare şi să se căsătorească
cu cele mai desfrânate fete din sat şi dacă părinţii se vor opune să-şi ia lucrurile de la ei, şi să
plece de acasă la acele fete desfrânate. Zis şi făcut. Au vorbit cu părinţii şi ca răspuns,
amândoi băieţii au primit o bătaie zdravănă.
într-o zi, părinţii lor au trebuit să plece la oraş şi ei au rămas singuri, şi-au luat lucrurile şi
au plecat la acele fete. Iar părinţii lor şi-au luat copiii acasă, schimbându-şi asprimea ce-au
avut-o faţă de ei în bunătate, ştiind că aceasta a fost cauza ce i-a determinat să plece.
101
UNDE DUCE NEDREPTATEA PĂRINŢILOR? (1)
O familie ce se trăgea dintr-un neam mare avea doi băieţi. Al doilea era mai serios, mai
calculat la treburi şi mai plin de duhul credinţei. Nu era sărbătoare şi Liturghie în care el să
nu se ducă la biserică cu lumânări. Celălalt, era mai comod, mai leneş, învăţat să doarmă şi să
mănânce mult, iar la biserică mergea doar când avea vreo haină nouă, ca să se laude cu ea, de
altfel, se plictisea în biserică. Amândoi au reuşit să termine Seminarul Teologic şi Facultatea
de Teologie. Şi cum tatăl lor era preot, trebuia ca, după legea pământului, cel mai mic copil
să moştenească averea familiei. Cel mai mare, cel leneş şi comod, ştiind această regulă, se
purta mereu cu linguşiri faţă de părinţi, arătând iubire multă faţă de gospodărie, pe la
bucătărie o mai ajuta pe mama, aşa că părinţii s-au gândit că ar fi mai bine pentru întreţinerea
gospodăriei s-o dea fiului celui mai mare şi nu celui mai mic.
Până atunci, între fraţi era armonie, dar cum părinţii şi-au făcut cunoscută intenţia lor,
fraţii au început să se urască, o ură întreţinută de aroganţa de neînchipuit a fratelui celui mai
mare. De atunci, ura s-a tot adâncit, până ce s-a ajuns la fapte extreme şi greu de controlat
pentru părinţi. Cel mai mare, pentru a înlătura posibilitatea revenirii părinţilor la ce spune
tradiţia de a da celui mai mic moştenirea, căuta să-l fugărească pe fratele mai mic de acasă.
De aceea căuta cu orice prilej să adâncească tot mai mult ura între părinţi şi fratele lui, venind
cu fel de fel de minciuni. Au ajuns părinţii să-l bată pe nedrept şi să-l ocărască pe cel mic de
nenumărate ori. Dar toată răbdarea
102
are un sfârşit. Când a văzut cel mai mic că nu are încotro, s-a căsătorit şi s-a dus undeva
departe, rămânând în casă cu părinţii fiul cel mare şi o soră, care, avea şi ea drept la o parte
din moştenire. A reuşit să-i pună în duşmănie pe părinţi cu sora lui pentru a-i determina s-o
alunge de acasă, ceea ce s-a şi întâmplat silind-o părinţii pe fată să meargă să-şi caute servici
pentru că gospodăria este a fratelui mai mare. Fata, a plecat la oraş şi a intrat în servici. Şi
aşa, fiul mai mare şi-a atins scopul. Dar Dreptul Judecător, Dumnezeu, care vede toate, a
trimis un preot ca să le mustre faptele. Dar ei i-au răspuns că au făcut bine ceea ce au făcut şi
aşa este drept.
Atunci, preotul le-a spus că în curând se va vedea adevărata dreptate. Nu a trecut mult şi
judecata lui Dumnezeu a venit peste ei, în felul următor: pe mama, care îl susţinea pe cel mai
mare şi care a ţesut toată intriga între fraţi şi părinţi pentru a reuşi, Dumnezeu a chemat-o la
judecată prin moarte. Apoi la acea avere şi casă a trimis nişte vrăjmaşi ce-i ameninţa cu
moartea, îi înspăimânta cu închisoarea şi cu multe necazuri de i-au făcut să renunţe la
întreaga moştenire şi s-o cedeze acestora în schimbul unui servici la oraş. Astfel, cel mai
mare a pierdut întreaga moştenire pe nimic mergând la oraş unde să muncească pentru o
bucată de pâine, iar pe tatăl lui bătrân şi neputincios l-a lăsat pe drumuri, să cerşească pe la
porţile oamenilor, fără nici un sprijin, el care se arătase atât de iubitor faţă de fiul său mai
mare.
Vai de acei părinţi care nu fac dreptate fiilor lor şi sunt părtinitori numai cu unul în
detrimentrul celorlalţi fii.
103
UNDE DUCE NEDREPTATEA PĂRINŢILOR? (2)
Erau nişte părinţi ce aveau doi fii, avere nu aveau prea multă, dar aveau de toate cu
îndestulare. Zilele şi anii au trecut repede, copiii au crescut mari şi trebuiau aşezaţi la locul
lor. Adesea, părinţii se întrebau pe care să-l lase în casă şi pe care să-l îndepărteze. Mama îl
dorea pe cel mai mare, iar tatăl pe cel mai mic. Legea pământului spunea că cel mai mic
rămâne în casă cu părinţii. Nici unul nu avea casă făcută şi nici vre o pereche de boi în plus
pentru când se vor însura. Copiii nu au fost chibzuiţi şi strângători, tot ce câştigau cheltuiau
pe mâncare şi băutură. Soluţia ar fi fost ca unul să rămână în casă, iar celălalt, să se
căsătorească cu o fată bogată.
în cele din urmă, l-au însurat pe cel mai mare şi i-au dat toată gospodăria. Cel mai mic,
văzându-se dezmoştenit, a plecat într-un sat îndepărtat unde s-a căsătorit fără ştirea părinţilor
şi fără să se mai intereseze de ei. într-un târziu cel mai mic văzând că nu vin ai lui să-l vadă,
s-a dus el la ei, într-o noapte. A intrat în beci, în coteţul păsărilor, în grajd şi-a luat ce a găsit
fără să spună şi a plecat. A doua zi, văzând paguba, părinţii au anunţat jandarmii, dar nu au
putut să afle nimic. După câteva zile fiul cel mic a venit din nou la casa părinţilor. însă tatăl şi
fiul cel mare au stat la pândă cu armele ca să prindă hoţul ce le fura şi cum era noapte şi
întuneric, nu au observat că este fiul cel mic şi au tras amândoi cu armele. Fiul cel mic a fost
rănit de moarte. Când s-au dus cu lumina, au văzut că cel împuşcat era fiul cel mai mic care a
fost nedreptăţit şi care a mai putut zice: „tată frate....!".
Vai de părinţii ce nu împart cu dreptate averea fiilor lor.
104
UNDE DUCE NEDREPTATEA PĂRINŢILOR? (3)
Era o familie într-un sat ce avea numai un copil. Nu au vrut să aibă mai mulţi, pe motiv că
nu i-ar putea hrăni şi îmbrăca, şi nici avere nu au să le dea pentru când se vor căsători. însă
motivul adevărat era dorinţa lor de a se distra şi de a petrece şi gândul că trebuia noaptea să
se scoale să schimbe scutecele copilului. Somnul cel fără de grijă era mai bun decât să nu
doarmă şi să legene copii. Acesta fiindu-le motivul, au hotărât să aibă numai un copil. Nu
vroiau nici să rămână de râsul lumii că sunt sterpi şi neputincioşi de a avea un copil. Cu mare
greu au dat naştere la un copil pe care-l îngrijeau cu rândul. Băiatul a ajuns mare iar părinţii
se bucurau de el. Casa şi averea adunată a rămas în moştenirea lui, iar părinţii îi ziceau să
rămână în casă, ca să fie cineva să caute şi de bătrâneţile lor.
A venit vremea căsătoriei lui. S-a căsătorit cu o fată de neam bogat şi de vază în sat. După
ce au făcut nunta, o nuntă mare şi frumoasă cum n-a mai fost alta în sat, tinerii s-au ţinut de
cuvânt şi au rămas cu părinţii băiatului.
La o luna după căsătorie părinţii băiatului le zic tinerilor: „Iată, v-am ţinut o lună de zile,
iar noi încă nu suntem bătrâni ca voi să ne îngrijiţi de pe acuma, încă mai putem să ne purtăm
de grijă şi singuri. De aceea, voi să plecaţi şi să vă faceţi ceea ce vă trebuie din munca voastră
şi la bătrâneţe, când vom slăbi, vă vom chema şi veţi rămâne aici."
Auzind tinerii vorba aceasta, li s-au părut o glumă şi nu au luat-o în seamă. însă părinţii
au repetat aceste vorbe de data aceasta pe un ton poruncitor. Atunci şi-au dat
105
seama că părinţii vorbesc serios şi că trebuie să plece. Nora şi-a adunat zestrea pe care a
primit-o de la părinţii ei şi s-a pregătit de drum. Băiatul, a mai încercat pe lângă părinţi să-şi
dea seama dacă trebuie să plece sau nu şi dacă îi dau şi lui ceva ca să nu plece la socri cu
mâinile goale. Dar, tatăl i-a zis că din cele pe care le vede nu va lua nimic, că sunt ale lui.
Atunci tânărul a plecat fără nimic şi cu ruşinea că trebuie să trăiască din averea soţiei.
însă, vrăjmaşul cum nu doarme, îl îndeamnă că pentru o aşa nedreptate făcută de părinţi,
ar trebui să se răzbune.
A început să meargă noaptea la părinţii lui şi să-i fure. Părinţii văzând că li se fură din
gospodărie, au strâns tot ce aveau pe afară, pe la grajd, prin beci punând zăvoare şi lacăte.
Au anunţat şi jandarmii reclamând că li se fură din gospodărie.
Văzând că totul a fost strâns şi că nu are cum se mai răzbuna, vrăjmaşul i-a dat în minte,
să vină cu benzina să stropească peste tot, să blocheze toate uşile şi să dea foc la întreaga
gospodărie. Nu a stat mult pe gânduri şi a trecut la fapte. A dat foc de a ars întreaga
gospodărie cu tot cu animale şi cu tot cu părinţi, rămânând numai cenuşa.
Iată cum o nedreptate strică de minte pe omul cel fără de credinţă şi unde poate duce
răzbunarea, la crimă patricidă.
106
UNDE DUCE DESFRÂNAREA?
Vestea răutăţii unui om a trecut multe hotare, peste multe sate, acest om era Toader Iacob
din satul Pârâul Glodului. Tâlhării de tot felul, furturi de prin case, din curţi, din livezi, din
ogoare, de unde se nimerea şi ce-i cădea la îndemână. Era căsătorit dar nu avea copii. Soţia
lui era mult chinuită şi terorizată de el, o bătea fără de motiv. Era cioban şi îşi aducea la stână
în fiecare an, fete şi femei ce le obliga să stea cu el, minţindu-le că le va lua în căsătorie.
Multe care nu-l cunoşteau şi se încredeau în promisiunile lui cădeau în capcană.
într-o zi s-a făcut dispărut, lăsând vorbă soţiei să spună, dacă îl va căuta cineva, că a
plecat departe într-o călătorie, nu ştie unde, cu câteva zile mai înainte de a se întâmpla ultimul
furt. S-a dus şi a stat o vară întreagă, până ce a primit răspuns că nu este urmărit, nici bănuit
şi că furtul a fost pus pe seama altcuiva. Acolo, departe, a stat la o casă de oameni cinstiţi şi
gospodari, minţindu-i că el este văduv şi un bun gospodar. Astfel a ademenit pe fata acelui
gospodar, de care a profitat promiţându-i că se va căsători cu ea, dar numai după ce va pleca
la el în sat pentru că acolo vrea să facă nunta. Dacă a văzut că a lăsat-o însărcinată, şi-a pus în
gând să scape de ea. într-o zi s-a hotărât la această faptă mârşavă, a cerut zestre de la părinţii
ei şi-a făcut bagajul şi a luat-o cu el s-o ducă acasă pentru a se cununa, în drum, s-a oprit în
dreptul unor girezi de paie pentru a se odihni. S-a urcat pe o gireadă, a făcut loc adânc, a
urcat-o pe ea spunându-i că acolo va fi protejată, s-a dat jos, a dat foc la gireadă şi-a luat
bagajul şi a plecat. Gireada de paie a ars cu tot cu fată.
Iată unde duce însoţirea cea nelegiuită-desfrânarea!
107
CE FACE DESFRÂNAREA?
Era în Valea Glodului o femeie, Nataliţa Pleşca. Nu era căsătorită, dar avea trei copii din
patima desfrânării. Fel de fel de oameni atrăgea spre această patimă, bătrâni şi tineri, însuraţi
şi neînsuraţi, până şi minori. Era multă ceartă la casa ei, cu femeile înşelate din sat, ce veneau
şi o certau ca să le lase bărbaţii în pace. însă ei nu-i păsa, avea trei copii pe care-i întreţinea
din această patimă urâcioasă a desfrânării.
La biserică, nici la Paşti nu se ducea. De spovedanie şi Sfânta împărtăşanie nici nu voia să
audă. Dar Dumnezeu, Cel ce rabdă pe cel păcătos, a răbdat-o şi pe ea până într-o zi, că, poate
azi sau mâine se va întoarce de la calea cea rea şi întunecoasă a păcatului, măcar la bătrâneţe
dar ea, nici să pomenească de aşa ceva.
Dumnezeu, ştiind că nu se va mai întoarce niciodată şi nu se va căi pentru păcatele ei şi ca
să nu mai facă şi pe alţii să cadă, i-a dat boală în trup. Satana i-a trimis un bărbat plin de
sifilis şi a umplut-o de această boală. Ea neştiind ce boală are şi neştiind să se trateze, boala a
înaintat. într-un târziu s-a ridicat la creier şi îndată a înnebunit. Copiii, de spaimă, că erau
mărişori, au fugit de acasă, pentru că ea în nebunia ei, îi ameninţa şi fugea după ei ca să-i
ucidă.
într-o zi, după sfatul satanei, s-a îmbrăcat cu toate hainele pe care le avea, şi-a înfăşurat
gâtul cu broboadă de lână şi s-a aruncat în fântână şi s-a înnecat.
Iată unde duce desfrânarea şi îndepărtarea de cele sfinte!
108
PENTRU DESFRÂNAŢI ŞI PREOŢII DUHOVNICI
Într-un sat era un copil care nu prea asculta de părinţi, dar, luase şi el obiceiul cel rău al
părinţilor, îi plăcea desfrânarea. Tatăl lui îşi lăsase femeia şi făcuse o copilă la o femeie din
sat. Iar soţia lui la fel apucase şi ea în altă parte pe drumul desfrânării.
Venind timpul de armată, băiatul s-a dus să facă serviciul militar. În timpul serviciului
militar, a trăit cu fiica unui colonel pe care voia s-o ia în căsătorie. însă părinţii ei, primind de
veste, s-au opus şi nunta nu s-a mai făcut. Venind acasă, căuta să se căsătorească. Erau multe
fete bune în sat, dar la toate le găsea diferite motive, până ce a ajuns de a luat în căsătorie pe
acea copilă pe care o făcuse tatăl lui cu o femeie desfrânată din sat. Era sora lui din
desfrânarea tatălui său. Toate insistenţele părinţilor de a nu se căsători băiatul cu acea fată, au
fost zadarnice. Iar fata era mai desfrânată decât mama ei, care trăise cu tatăl lui şi, deci,
amândoi aveau acelaşi tată, adică erau fraţi după tată.
Au făcut nuntă frumoasă şi s-au apucat de înjghebat o gospodărie. însă ea nu s-a lăsat de
obiceiul desfrânării.
Desfrânarea şi beţia îi erau ca două surori cu care a mers în viaţă până la moarte. El tăcea,
nu-i căuta vina, pentru că şi el era la fel, era şi el vinovat.
El, văzând că pe toate le-a dobândit, că şi-a ridicat o casă frumoasă, şi-a plantat o livadă,
şi-a pus în gând să-şi facă curăţenie în suflet de vechile păcate, să le părăsească cu totul, încât
să-şi cureţe sufletul şi să-l facă ca o grădină. S-a dus la un duhovnic la o mănăstire de şi-a
mărturisit toate păcatele tinereţii.
Duhovnicul, i-a dat canon ca să-şi plângă toată viaţa
109

păcatele şi i-a hotărât să poarte barbă până la sfârşitul vieţii. A purtat barbă toată viaţa.
Dumnezeu, l-a mustrat toată viaţa pentru păcatele tinereţii lui, prin fiica lui cea mai mare
care ducea o viaţa desfrânată ca a tatălui său şi a maicii sale. Băiatul a luat calea mănăstirii,
fapt pentru care era bucuros că măcar prin băiatul lui să-i vină un strop de bucurie, dar şi
pentru băiat a trebuit să plângă pentru păcatele lui, căci băiatul a părăsit mănăstirea şi a venit
acasă ca să se însoare.
O săptămână întreagă a plâns în hohote şi s-a învinovăţit că numai din cauza păcatelor lui,
Dumnezeu îl pedepseşte prin copiii lui, spunând până ce a murit, repetând tot timpul şi la
toată lumea: „Părinţii mănâncă aguridă şi la copii li se strevezesc buzele... Părinţii greşesc şi
copiii pătimesc..."
După moartea sa fiul cel mai mic a părăsit monahismul şi preoţia şi s-a căsătorit.
 Aşa bate Dumnezeu pe om pentru fărădelegile sale, ca să-şi vadă păcatele, să se căiască şi
să capete iertare.
110
PENTRU CEI DESFRÂNAŢI
Erau doi verişori, care, pe lângă rudenia ce-i lega, erau şi prieteni de mici copii. După ce
au terminat şcoala din sat, unul s-a dus la vamală şi celălalt la Seminar, că aşa au dorit
părinţii. În timpul şcolii îşi tot scriau, iar în timpul vacanţelor erau nedespărţiţi la petreceri.
Cât au fost copii, se asemănau în gândire şi idei, dar, după ce au mai crescut, cel de la vamă,
a luat calea desfrânării. împreună erau la toate petrecerile dar când se ajungea la altfel de
ocazii, cel cu Seminarul se oprea.
Celălalt, intrigat de atâta dârzenie, s-a gândit să-i întindă o capcană de mai înainte
pregătită, să vadă de nu-l va putea birui. După ce a pregătit tot, i-a făcut invitaţia de a merge
în oraş, pentru cumpărături. Seminaristul nu s-a împotrivit şi au plecat. Pe stradă s-au întâlnit
cu o domnişoară necunoscută de Seminarist, iar verişorul lui se făcea că nu o cunoaşte nici el,
dar din felul cum a luat-o la vorbă Seminaristul s-a priceput că o cunoaşte. Au făcut
cunoştinţă şi după puţină vorbire ea îi invită acasă la ea, că e obosită. Ei au primit invitaţia şi
au mers împreună. Acolo, au intrat într-o cocioabă, ce sta să se dărâme. Cum au intrat, cel cu
vamala a făcut pasul dorit, după care ea îl invită şi pe celălalt. Iar el i-a răspuns: „Lasă acest
lucru până la căsătorie, că m-oi sătura de el atunci." La aceste vorbe vărul său s-a ruşinat, iar
desfrânata s-a înroşit toată, după care au ieşit. Pe drum la întoarcere nu au mai discutat nimic
despre ce s-a întâmplat în oraş. Şi iată că a venit momentul căsătoriei. Cel cu Seminarul s-a
căsătorit şi a avut cinci copii, iar cel cu vamala a rămas sterp, a înfiat o fiică a unei surori
pentru a o creşte. Căci scris este: „Să nu fii desfrânat” (Ieş. 20). Cel desfrânat îşi taie singur
ramurile vieţii fericite.
111
PILDĂ PENTRU DESFRÂNAŢI ŞI PREOŢI DUHOVNICI
Era un om din marea clasă socială ce avea sub conducere directă vreo trei mii de suflete
de tot felul şi tineri şi bătrâni. Era căsătorit şi ţinea de soţie pe una ce era tot din clasa socială
mare. După naşterea primului copil între ei s-a ivit păcatul desfrânării, care l-a prins strâns în
mreje pe el. Cu mici daruri înşelase mintea multor femei. Lumea ştia peste tot. Alţii îşi mai
luase îndrăzneala să-i zică în faţă. Scandalul cu soţia era zilnic. Ea mai născuse doi copii. în
cele din urmă văzând că n-are ce-i face, se linişti, iar el făcea ce dorea. Dar pedeapsa de sus,
îi veni, nu întârzie. Copiii cei făcuţi în sat au început să-l fure, să-i ceară pământ şi casă,
pentru căsătorie. Copiii lui, cel mai mare redus la minte. Al doilea nu se mai căsători, urmând
mai bine tatălui în desfrânare. Iar al treilea era o fiică care se căsători, după ce mai înainte
desfrânase, iar apoi soţul a căzut în desfrânare şi se despărţi de ea, iar ea de supărare muri.
Supărarea era mare, de câte ori îşi vedea în felul acesta familia, dar mai avea încă, că nu
putea noaptea dormi, că fiii din sat, îi veneau să-i umble prin ogradă, furând tot ce găseau în
cale. Această viaţă, se prelungi, până veni vremea de a se sesiza oameni politici şi îl aresta.
Atunci acei fii de prin sat, au băgat pe timp de noapte, nişte cărţi nepermise în grajdul său
fără să ştie el. După care veni poliţia la control şi le găsi şi-l arestă, condamnându-l la mulţi
ani închisoare.
Ceea ce faci la tinereţe se răzbună la bătrâneţe. Nu rămâne trecut şi uitat. Dumnezeu nu
uită, pentru El trecerea timpului nu există şi trimite fiecăruia ce merită.
112
POCĂINŢA UNEI DESFRÂNATE
Doi călugări, trebuind să meargă într-un loc îndepărtat, au poposit peste noapte la o casă
de oaspeţi. Acolo, printre multă lume, au văzut o tânără ce o însoţeau trei tineri, ce păreau a fi
desfrânaţi. Călugării, pentru a nu vorbi vorbe deşarte sau a asculta pe cei care le vorbesc, au
scos Sfânta Scriptură şi au început să citească cu voce tare. Au citit multe versete din
Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, printre care şi pe acelea cu desfrânata pe care
au adus-o iudeii în faţa Mântuitorului acuzând-o de adulter şi după lege trebuia să fie ucisă cu
pietre, pe care El o iartă scriind pe nisip: „Cine este fără de păcat, să ia primul şi să arunce cu
piatra".79
După ce au citit acest verset, cei trei tineri împreună cu fata s-au apropiat de călugări.
însă, călugării le-au zis:
vai, nu vă apropiaţi de Cartea aceasta Sfântă, că sunteţi necuraţi. Atunci, tinerii au zis:
mântuitorul Iisus nu s-a îngreţoşat de acea femeie păcătoasă, voi de ce vă îngreţoşaţi?
Călugării le-au răspuns:
pentru că acea femeie păcătoasă a spus că nu se va mai întoarce la păcat şi a devenit şi
sfântă. La aceste vorbe, fata din han a zis:
-Nici eu nu mă mai întorc la păcat, dar învăţaţi-mă ce să fac? Iar ei au dus-o la o
Mănăstire de Maici şi au făcut-o monahie.
79. Ioan 8,7.
113
CÂND MĂNĂSTIREA E PREA APROAPE DE LUME
Era un schit în partea de nord a Moldovei, care a fost făcut în mijlocul satului. Pentru
sufletele credincioase şi tari în credinţă era un bine, pe lângă slujba de sărbători a parohului,
mai puteau să asculte slujbe şi în celelalte zile. Apoi, unde mai pui că Duhul Mănăstiresc al
slujbelor cu sobor şi diacon înălţau sufletul mai mult decât slujba parohială. De aceea, cei mai
mulţi mergeau la slujbele de la Schit. Iar acest fapt era un mare rău şi un permanent pericol
pentru sufletele monahilor.
Cei mai tari rezistau ispitelor de tot felul, dar unii mai slabi se sminteau şi cădeau. Aşa că
mulţi fraţi ce au venit pentru a-şi închina viaţa mănăstirii au trebuit s-o părăsească şi unii
dintre ei să ia calea căsătoriei. Până şi stareţul a căzut în grea sminteală. Pentru că, pe de o
parte, avea acel venit zilnic, pe care nu-l putea realiza preotul de sat, apoi venitul de pe
pământul şi gospodăria Mănăstirii ceea ce l-a atras în cursa iubirii de arginţi şi a gândului de
avere, o ispită alunecoasă în care a căzut. Pe de altă parte era lumea prea aproape care
smintea, pentru că nu veneau toţi cu gânduri de înger, ci şi de demon, de a ispiti, ceea ce l-au
făcut să cadă în cursa desfrânării şi a ajuns să-şi piardă capul şi să facă ceea ce nu a mai făcut
nimeni înaintea sa. La ademenirile unor tinere desfrânate a adus lăutari, a făcut petrecere în
chiliile schitului, până şi slujba de miezul nopţii n-o mai făcea.
Lumea din sat l-a reclamat la cei mai mari. Ancheta care a urmat, nu a pus capăt la ceea
ce se petrecea acolo, pentru că prin darurile primite de la stareţ inspectorul a schimbat
conţinutul reclamaţiilor şi a acoperit adevărul. S-a
114
spus că acea petrecere nu a fost în mănăstire ci la una din casele învecinate cu schitul şi s-a
crezut că este în mănăstire. Stareţul a avut grijă şi de lăutarii care au cântat dându-le şi lor
daruri ca să spună că n-au cântat în mănăstire ci la o casă din vecini.
în loc să fie înlocuit, a fost lăsat mai departe. însă, toate darurile pe care le-a dat erau din
vistieria şi hrana monahilor, ceea ce a adus multă lipsă şi suferinţă celor câţiva cuvioşi
vieţuitori.
Diavolul care nu se lasă până ce nu obţine ceea ce vrea din locul unde apucă să intre, a
făcut ca aceste ispite să se înteţească şi mai mult.
Stareţul timp de un an de zile a adunat ceva avere, dar numai pentru el. Desfrânatele nu
au încetat să calce pragul mănăstirii ducând în ispită şi tulburând liniştea mănăstirii.
Într-o zi, se pomeniră monahii că nu mai au stareţ, că nu-l mai găsesc, că a dispărut fără
urmă. El luase tot ce a putut din averea mănăstirii şi a plecat cu una dintre acele fete
desfrânate cu care s-a însurat.
Dacă laşi pe încornoratul în mănăstire, el nu se lasă până ce nu-i scoate pe toţi călugării
din ea. în mănăstire cu viaţa cuvioasă, smerită, rugătoare şi ascultătoare, duce cea mai aprigă
luptă chemând în ajutor cete demonice. Nu cu lumea se luptă. Cu lumea care-i face voia se
joacă, se distrează, doar în rare locuri se mai luptă întâlnind pe câte un om cu viaţă curată
făcând voia lui Dumnezeu.
De aceea, un aşezământ monahal nu trebuie construit în mijlocul satului, în mijlocul
lumii, ci, departe de lume.
115
PENTRU MILOSTENIE
Dacă faci milostenie din munca ta curată şi cinstită, cu toată dragostea şi mila faţă de cel
necăjit, este bine primită înaintea lui Dumnezeu şi se laudă Cerul cu tine.
Dacă faci milostenie pentru a fi văzut bine şi lăudat de oameni, această milostenie nu are
aripi să zboare către cer, pentru că este pământeană şi tot ce este pământesc rămâne pe
pământ.
Dacă faci milostenie din silă faţă de cel ce-ţi cere ajutorul, şi de ruşine că te vor râde sau
te vor judeca oamenii, zicând cuvinte de ocară celui sărac, o astfel de milostenie este
urâcioasă înaintea lui Dumnezeu, care te va aduce să porţi şi tu traista săracului, ca să-i
înţelegi durerea şi cât de amară este o astfel de hrană.
Dacă faci milostenie îndemnând şi pe cei ce au avere s-o facă, smulgându-i din iubirea de
avere sau din ura faţă de cel necăjit, o astfel de milostenie este cea mai plăcută lui Dumnezeu.
Astfel de milostenie, este ca un buchet de flori prea plăcut, pe care îl oferi lui Dumnezeu
cules din Grădina Milostivirii Sale pe care a sădit-o în inima ta.
Dacă faci milostenie pentru a salva un suflet căzut în zgârcenie şi lăcomia de avere, luând
din averea lui, fără să ştie, fără să cunoască lipsa şi fără să opreşti ceva pentru tine şi să dai la
cel necăjit. Astfel de milostenie este nedreaptă, asemenea acelui iconom nedrept ce risipea
averea stăpânului scriind pe datornici cu mai puţină datorie pentru ca să-şi facă din ei prieteni
pe când nu va mai fi iconom. [Luca 16, 1-13). Iar de ai oprit ceva şi pentru tine, spunându-ţi
că este de unde, este urâciune fapta ta înaintea lui Dumnezeu, pentru care vei fi judecat.
116
CE ÎNSEAMNĂ A MILUI PE SĂRACI?
Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv. Când mergea pe jos pe uliţele
cetăţii, după dânsul se ţineau mulţime de săraci. Iar el se prefăcea faţă de lume că-i ceartă şi-i
alungă, însă, lăsa în mâinile lor milostenie. Aceasta o făcea ca să se tăinuiască de oameni.
Un oarecare prieten al lui, credincios, l-a întrebat pe el cum a devenit milostiv. Şi el i-a
răspuns, grăind: „Când eram mic, cam de zece ani, am intrat în biserică ca să mă rog şi am
văzut pe un bătrân duhovnic învăţând poporul pentru milostenie: «Cela ce dă săracului chiar
în Mâinile lui Hristos pune.»
Iar eu, auzind, n-am crezut pe acel preot ce învăţa, n-am înţeles cuvintele lui, îmi ziceam:
«Cum poate Hristos să ia ceva de la cineva, când El este în Ceruri şi şade de-a dreapta
Tatălui, precum grăieşte acesta, cum poate El să ia ceea ce eu dau săracilor?» Şi, acestea
gândind, m-am dus spre casa mea. Pe drum, am întâlnit un sărac ce avea haine rupte, era
murdar şi flămând, dar deasupra capului său am văzut Chipul Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi cum mergea acel sărac pe drum, iată un om milostiv i-a dat o pâine. Când omul cel
milostiv i-a întins mâna cu pâinea, am văzut cum şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-a întins
Mâinile Sale, spre mâinile acelui ce a dat pâinea, de a luat pâinea din mâinile lui şi l-a
binecuvântat. Deci, aceasta văzând, am crezut, că cel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos
Mântuitorul dă.
Eu şi acum văd acel Chip stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea cuprins sunt de
frică şi fac milostenie pe cât pot. Când mă pornesc de acasă, am grijă să iau ceva să dau
săracilor ca Hristos să mă binecuvânteze.
117
PENTRU BATJOCORITORII DE SĂRACI
Se spune că o văduvă regină era socotită de toţi săracii şi necăjiţii ca o adevărată mamă.
Mereu cu banul ei, şi tot felul de daruri, îi ajutora, vara şi iarna şi în tot timpul anului.
Palatul ei era permanent deschis pentru toţi, dar mai ales pentru cei ce aveau lacrimi pe
obraz! însă avea şi ea un păcat. Păcatul îl ştia vizitiul şi o servitoare cu care ieşea la plimbare.
Şi de câte ori se suia în trăsură, pentru a pleca, punea la picioarele ei câteva pietricele, sau
câteva paie şi apoi pleca. Şi dacă se întâlnea în drumul ei cu vreun ţigan, atunci lăsa în urma
trăsurii vreo pietricică sau vreun pai; zicând că nu-i va merge bine, altfel. Şi iată, ajunsă la
adânci bătrâneţe, a venit moartea şi pleacă!
Auzind lumea de această veste dureroasă, toţi o lăudau pentru faptele ei atât de frumoase,
zicând că va fi miluită de Dumnezeu cu fericirea veşnică. Dar trecând cele trei zile, urma să
fie îngroparea.
Dar minune mare! Că după ce îngerii i-au luat sufletul, au primblat-o prin toate locurile, a
ajuns şi la locul batjocoritorilor. Acolo toţi demonii îi ieşi în cale şi voiau să-i smulgă sufletul
de la înger. Căci veniseră toţi, cu toate pietrele aruncate după ţigani şi cu toate paiele ş-o
învinuiau de mare păcat şi că a lor trebuie să fie, spre muncă veşnică.
Şi mai aduseseră ca mărturie şi mulţimea de ţigani care o învinuiau şi ei. Atunci ea
înspăimântată se ţinea de înger să n-o lase. Iar îngerul i-a spus că n-o poate lua mai departe
fiindcă acel păcat, nu-i răscumpărat, căci şi un glas venise atunci şi a zis "nimic spurcat, nu
va putea intra întru
118
împărăţia Mea". Căci am făcut pe om după chipul şi asemănarea mea şi tu ai insultat făptura
Mea şi faţa Mea.
Atunci plângând regina a cerut îndurarea lui Dumnezeu ca să-i dea voie să răscumpere
păcatul. Iar îngerii au luat-o şi au adus sufletul înapoi. în acel timp, trupul se afla pe marginea
gropii, cântându-se „veşnica pomenire" şi deodată s-a sculat. Poporul speriat a dat în lături.
Iar ea a cerut ca toţi ţiganii să se apropie de sicriu şi s-au apropiat. Atunci spre mirarea
tuturor, ea le-a cerut iertare, i-a sărutat şi a adormit. Şi nimeni nu-şi putea explica faptul. însă
vizitiul şi servitoarea au spus păcatul ei şi atunci Ierarhul ce-o îngropa, a spus că este scris "că
nimic spurcat nu poate să intre în împărăţia Cerului".
119
PENTRU CEI CE IAU DE LA ALŢII ŞI DAU DE POMANĂ
Era un preot80 ce a fost prigonit de vrăjmaşii credinţei pentru cuvântul Sfintei Evanghelii.
Când au venit autorităţile să-l ridice, a plecat de acasă şi s-a adăpostit pe la alţi credincioşi din
sat. În cele din urmă a ajuns în casa părinţilor săi. Acolo, s-a ascuns în podul casei părinteşti.
Nu cobora de acolo decât numai după miezul nopţii şi dacă nu era lună, pentru a nu fi văzut
de cineva ca să-l denunţe. Iar în podul casei, erau de toate, aşa cum se proceda pe timpurile
acelea, unde depozitau gospodarii toamna alimentele şi nu era oprit de la nimic. însă, se mai
urcau din când în când fraţii şi surorile şi el le mai da câte ceva fără consimţământul
părinţilor, cu condiţia să nu spună la nimeni că el s-ar afla în podul casei. Părinţii ştiau de
această faptă şi erau supăraţi în inima lor, dar nu spuneau nimic. De la un timp, preotul a
început să se gândească dacă fapta pe care o făcea nu cumva supără pe părinţi şi pe
Dumnezeu. Şi îndată, peste noapte, i se arată în vedenie că părinţii sunt supăraţi şi că ceea ce
face nu este bine şi nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Astfel, s-a hotărât să nu mai
continue de a mai da fraţilor din alimente.
Venind fraţii din nou ca să-i ceară, el le-a explicat că nu este bună fapta lor şi că nu le mai
dă nimic din ceea ce au agonisit şi au adăpostit părinţii în podul casei. Ei, nu au înţeles, s-au
supărat şi au început să-l ocărască, să-l pizmuiască şi să-l ameninţe. Cunoscând părintele că a
stârnit un duh rău, şi-a zis: „Oare nu cumva m-am făcut pricină de păcat pentru fraţii mei? Nu
cumva vedenia pe
80. Este vorba despre Pr. Ilarion Argatu pe când era în timpul prigoanei.
120
care am avut-o a fost de la satana ca să fac supărare fraţilor şi prin ei să mă descopere cei ce
mă prigonesc?,, Astfel, a revenit la hotărârea de a le da pe mai departe. După câteva zile, alte
remuşcări i-au trecut prin suflet şi nu ştia cum ar fi mai bine de procedat. Atunci, s-a gândit să
ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru a se lămuri şi pentru a afla care este Voia Lui? Peste
noapte i s-a arătat următoarea vedenie: Una din cele mai bune surori, foarte obosită, a venit
până la el. Atunci el a vrut să-i dea să mănânce ceva, din ce i-a mai rămas, zicându-i:
-Prea puţin îţi dau, atât mi-a mai rămas din ceea ce mi-au adus părinţii, dar am să cobor în
beci ca să-ţi aduc mere, nişte nuci şi ce am să mai găsesc pe acolo. Ea, i-a zis: -Dă-mi atât cât
ai, îmi este deajuns, nu te mai duce în beci. Dar el a insistat să coboare în beci. Cum a coborât
în beci, pe întuneric căuta cu mâna că poate o să găsească ceva. Cineva l-a prins de mână şi
cu putere îl trăgea spre o cameră foarte întunecoasă, care se făcea a fi în pământ, în partea de
apus a beciului. Cu mare greu, după o oarecare luptă, a reuşit să se elibereze. înspăimântat, a
ieşit afară. Afară, a dat peste un copilandru, îmbrăcat mai mult a ţigan, ce stătea în faţa
beciului, în partea de apus, ţinând în mâini un registru, îl întreabă:
-Ai luat ceva, uite că, vreau să te scriu aici?
-Nu am luat nimic, dar, ce ai cu mine? Beciul este al meu şi fac ce vreau eu! Dar, acel
copilandru îi spune:
-Mie mi s-au dat să păzesc beciul părinţilor tăi şi de câte ori ai luat te-am scris, arătând în
fugă însemnările şi de câte ori vei lua, te voi scrie. Privindu-l cu multă ură, s-a lăsat în beci,
iar el, înspăimântat, a rupt-o la fugă, cu acel blid în mână, spre soră, să-i spună ce a păţit şi ce
a văzut. Şi-a revenit. După ce s-a trezit, s-a hotărât că, niciodată nu va mai lua nimic de la
părinţi, nici pentru sine şi nici pentru alţii, ci se va mulţumi cu cât va primi de la părinţi.
121
PUTEREA SMERENIEI
Erau doi fraţi călugări, care, de multă vreme trăiau cu dragoste împreună, în acelaşi loc.
Iar vrăjmaşul diavol, zavistuind traiul lor cel bun, a venit să-i despartă unul de celălalt. Deci,
a făcut între ei o pricină ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumânarea şi a pus-o la locul
ei, în sfeşnic. Diavolul, a dat-o jos şi a stins-o. Fratele mai mare, s-a mâniat şi l-a lovit cu
palma peste obraz pe fratele său. Dar fratele mai mic, nu s-a mâniat ci cu smerenie s-a
închinat fratelui mai mare până la pământ, zicând: „Iartă-mă frate că te-am mâniat, te rog
aşteaptă puţintel şi iarăşi o voi aprinde." Atunci, puterea Lui Dumnezeu, pentru smerenia
fratelui mai mic, toată noaptea l-a muncit pe acel diavol, până ce s-a făcut ziuă. Acel diavol s-
a dus în capiştea idolească şi a spus celorlalţi diavoli, cum s-a smerit călugărul mai mic în
faţa celui mai mare, din care cauză Dumnezeu l-a chinuit pe el până în ziuă. în acel timp popa
cel idolesc se afla acolo şi deschizându-i-se auzul a auzit toate cele spuse de diavol. S-a mirat
popa idolesc de neputinţa diavolilor, ceea ce l-a determinat să meargă la mănăstire şi să se
facă călugăr. A fost cel mai iscusit şi mai smerit călugăr care mărturisea, zicând că, smerenia
risipeşte puterea vrăjmaşului.
-Eu i-am auzit pe draci grăind între dânşii: De vom face oarecum gâlceavă între călugări
şi de se va întoarce unul dintre ei şi, smerindu-se, se va închina fratelui său care l-a
nedreptăţit cu ceva, acela toată puterea noastră o risipeşte."
Acestea auzind, fraţilor, să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterile
diavolului. Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va păzi de toată puterea vrăjmaşului.
122
PILDĂ DE POCĂINŢĂ
Era un episcop neîntrecut în învăţătura sa şi în faptele cele bune pentru credincioşii săi.
Dar satana, care nu poate vedea bine pe omul ce se îmbracă cu virtuţi şi trage după el şi pe
alţii pe calea virtuţilor, s-a năpustit asupra lui cu aprinderea trupului şi cu aprigă luptă până ce
l-a făcut să cadă în păcatul curviei.
Greutatea păcatului ce-l apăsa şi conştiinţa ce-l mustra l-a făcut să ia hotărâre de a se
îndepărta singur de la conducere, socotindu-se nevrednic.
A adunat poporul şi în auzul tuturor, le spune:
-De acum nu mai pot să vă fiu episcop, pentru că am căzut în păcatul curviei. Şi luând
omoforul l-a aşezat pe Sfânta Masă şi a vrut să plece. Dar poporul, iubindu-l, i-a zis:
-Păcatul pe care l-aţi făcut să fie asupra noastră, dar să ne fiţi Episcop. Şi, văzând că
poporul insistă şi i se împotriveşte i-a pus pe toţi să jure, că, de nu vor face precum va spune
el, loc în cer ei să nu aibă, şi i-a dus pe toţi în Palatul Episcopal şi a închis uşile.
Şi aruncându-se episcopul la pământ, pe pragul uşii de la ieşire le-a zis:
-Cel ce nu mă va călca cu picioarele lui, acela iertare să nu aibă. Şi, trecând pe rând, şi-au
pus fiecare piciorul pe el, până au ajuns la ultimul. Şi, când a călcat ultimul s-a auzit un glas
din cer, zicând:
-Pentru multa lui smerenie, i-am iertat lui păcatul! Şi, auzind acestea, tot poporul L-a
preaslăvit pe Dumnezeu.
123
CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI
Într-un sat era un om căsătorit ce avea şi copii. Atât lui cât şi soţiei nu le plăcea munca
câmpului, de aceea, au avut multe ocupaţii: negustori, chiriaşi, vânzători la magazin,
măcelari, dar din toate au ieşit rău. Au mai vândut şi din pământ ca să iasă dintr-o încurcătură
în care au intrat, crezând că înşeală pe alţii. Astfel stând lucrurile, s-au gândit să caute un
servici la Stat, că numai acolo vor avea bani tot timpul. După multe stăruinţe, bărbatul a intrat
la Calea Ferată ca ajutor de magazionier la o gară. După serviciu îi venea greu să se întoarcă
la ţară, la copii şi soţie. Apoi, dosea lucruri din magazie pentru a le vinde şi îi era teamă să le
ducă acasă pentru a nu fi prins. Din această cauză, s-a gândit să-şi vândă casa şi să se mute în
oraşul unde avea serviciul. Zis şi făcut. A scos casa la vânzare.
A cerut bani mulţi pe casă şi pe cele 14 prăjini de pământ ce le avea în jurul ei. Nu s-a
găsit altcineva s-o cumpere, decât preotul din sat. Satul neavând casă parohială, părintele
stătea cu chirie prin casele oamenilor. Această casă pe care voia s-o cumpere era lângă
biserica unde slujea şi s-a gândit c-ar fi potrivit s-o cumpere pentru poziţia şi locul ce-l avea
şi mai ales pentru linişte, iar cât priveşte preţul era mai scumpă decât o casă foarte bună din
centrul oraşului. Preotul, a mers de a vorbit cu el. S-au împăcat la preţ şi au fixat termenul de
plată şi întocmirea actelor la notariat. însă proprietarul a pus o condiţie: ca mai întâi să i se
dea banii, pentru a cumpăra, în acel târguşor, casă şi, după ce va face actele cu casa din oraş o
să le facă şi cu preotul pe casa lui, pentru ca nu cumva el să rămână pe drumuri. Dar preotul
zâmbi şi-i
124
zise:
-După ce-ţi vei cumpăra casa în târg, nu vei mai vrea să-ţi mai vinzi casa sau vei vrea să
schimbi preţul la casă. Atunci, proprietarul casei s-a sculat şi luând o faţă smerită şi
întorcându-se spre icoane şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi metanii, zicând:
-Doamne, de-mi voi schimba cuvântul, să-mi schimbi Tu numele.
Preotul, faţă de acest jurământ l-a crezut, s-a împrumutat din bancă cu bani, a făcut un act
de mână cu el şi i-a dat toţi banii pe casă. Acesta, şi-a cumpărat cu banii luaţi de la preot o
casă în oraş, a făcut acte de proprietate pe ea şi trebuia să vină să facă acte de proprietate şi cu
preotul. A trecut o lună, au trecut două, el nu a mai venit. Preotul se ducea mereu pe la el de-l
căuta, dar el se ascundea de fiecare dată. însă, când omul a fost să se mute în oraş, preotul s-a
mutat în casa lui, pe baza acelui act de mână şi pe îndreptăţirea că i-a dat banii şi de fapt a
cumpărat casa. După ce a trecut aproape o jumătate de an, preotul s-a gândit să limpezească
chestiunea prin judecătorie. S-a judecat în lipsa proprietarului care refuza mereu de a veni la
proces şi astfel preotul a câştigat casa. între timp, când i s-a adus la cunoştinţă că preotul a
câştigat casa prin proces şi a ajuns stăpân pe casa lui, i-a cerut preotului preţ dublu pe casă.
Preotul nu s-a învoit, ci i-a zis:
-Costache! Timpul este secetos iar foametea este mare. Tu ai copii şi eu am. Tu eşti străin
în locul acela şi eu sunt străin aici. Pentru aceasta socotesc următoarele în faţa lui Dumnezeu:
casa nu ţi-o mai plătesc încă odată, ci, din toate câte am eu grăunţe şi cartofi împărţesc în
două, ţie jumătate şi mie jumătate şi-ţi mai dau încă o pasăre ca s-o ai pentru ouă la copii,
însă, nu ca plată pentru casă, ci, ca ajutor la această vreme de mare lipsă, după care
Dumnezeu ne va purta de grijă aşa cum va voi El. Te împaci?
125
El a zis:
-Nu! Nu mă împac!
Atunci, preotul i-a adus aminte de jurământul pe care l-a făcut în faţa icoanelor. Iar el i-a
zis preotului:
-Azi mori de foame cu cuvântul şi cu dreptatea, nu mă învoiesc!
Şi s-a dus în sat să-şi găsească cumpărător la casă.
Dar atât cei de la judecătorie, cât şi oamenii l-au batjocorit pentru că a vrut să-l înşele pe
preot, arătându-i că preotul a câştigat casa prin judecată şi cum de mai îndrăzneşte să mai
vină cu aşa ceva? Nu-i ruşine? Blamat de toţi, s-a dus la preot şi a cerut de mai vrea să-i dea
cele ce i-a zis că-i dă, iar de nu, el pleacă. însă preotul i-a dat tot ce a promis în faţa lui
Dumnezeu: 32 kilograme de grăunţe şi 37 kilograme de cartofi, iar, în loc de pasăre, a cerut o
sută de mii de lei, ca să se poată deplasa.
După 14 zile de când a plecat de la preot, soţia lui l-a găsit împuşcat în fundul grădinii de
la casa ce-o cumpărase în oraş. L-a împuşcat cineva, pentru că l-a prins furând din magazia
lui, după care l-a târât până în grădina lui şi aşa numele lui i l-a schimbat Dumnezeu, după ce
terminase de mâncat cele ce le-a luat de la preot fără a ţine socoteală de cuvânt şi jurământ.
Atât jurământul cât şi cuvântul dat cuiva trebuiesc respectate. Ambele aduc judecata şi
pedeapsa lui Dumnezeu asupra aceluia care le calcă. Sfânta Scriptură spune: „Omul care va
face făgăduinţă Domnului sau se va jura cu jurământ, punând legătură asupra sufletului său,
să nu-şi calce cuvântul, ci să împlinească toate câte au ieşit din gura lui. 81 Să ştie tot omul, că
pe unde îţi iese cuvântul, pe acolo îţi va ieşi şi sufletul.
81. Numeri 30,3.
126
UNDE DUCE JURĂMÂNTUL FALS
Era un om în Valea Glodului, vestit pentru îndrăzneala pe care o avea de a fi martor la
aproape orice proces. Puţine erau procesele la care să fi fost martor ocular, însă, la aproape
toate era martor strâmb. îi plăcea să facă acest lucru murdar pentru că-i aducea bani mulţi şi
nu-i păsa lui de lacrimile celui nedreptăţit, care nici prin judecată nu-şi putea căpăta
dreptatea. Era tânăr. S-a însurat şi avea doi copii. Şi, în felul acesta, dorea să-şi facă avere, să-
şi facă o viaţă fericită. Dar, Dumnezeu, care nu doarme, a văzut faptele lui şi a auzit
blestemele celor nedreptăţiţi la procese din cauza mărturiei lui strâmbe, căci ziceau în
blestemele lor: „Să dea Dumnezeu ca să-l ologească, să nu mai vină la proces”; „Să dea
Dumnezeu ca patul să-l găsească până la termenul de judecată"; „Să dea Dumnezeu ca să nu
mai meargă pe picioarele lui”; „Să dea Dumnezeu ca fiarele să-l găsească în cale" şi câte alte
blesteme. Şi iată că într-o bună zi, Dumnezeu a luat în consideraţie acele blesteme, acele
lacrimi şi din senin, acel vrăjmaş al Adevărului, s-a trezit cu o durere mare în ambele
picioare, tocmai în ajunul zilei când trebuia să depună iar o mărturie falsă la un proces.
Durerea îi era atât de mare, încât n-a mai putut face nici un pas din acel moment ci era purtat
cu pătura. A fost chemat un bătrân priceput la a vindeca oamenii bolnavi cu picioarele, dar
nici un semn de bine. L-au dus în oraş la un doctor care i-a prescris o reţetă cu o mulţime de
medicamente care nu au dat nici un rezultat. Au început să-i apară pe picioare, din loc în loc,
nişte pete roşii de mărimea unor monede din care, după câteva luni, a început să curgă puroi
şi să iasă din ele
127
viermi.
Durerea îi era atât de mare, încât oamenii îl auzeau de pe drum. În casă cu el nu mai putea
să stea nimeni. Şi aşa s-a chinuit ani de zile, în lacrimi, în suferinţă, cu miros urât ce ajungea
până în drum, iar cei nedreptăţiţi cu procesele, aveau sentiment de dreptate şi de milă când îl
auzeau văitându-se de durere, iar pe undeva şi mulţumiţi, că, Dumnezeu ascultase rugăciunea
lor de a pune capăt nedreptăţilor ce se făceau prin mărturia mincinoasă a acestui om.
Văzându-şi sfârşitul aproape, a chemat pe preot ca săşi mărturisească păcatul, şi să-şi ia
angajamentul şi să se căiască, zicând:
-De mă va scăpa Dumnezeu din aceasta, nu vor mai umbla picioarele mele, nici gura mea
şi nici mintea în slujba minciunii şi a jurământului fals, ci le voi sili numai în slujba
adevărului". Iar preotul, i-a zis:
-Dacă astfel îţi este inima după cum spui şi aşa vei face până la sfârşitul vieţii tale şi dacă
va vrea Dumnezeu, te va ierta şi sănătate vei căpăta. Şi, a făcut Dumnezeu minune! îndată
după plecarea preotului, a venit în sat o doamnă cu mare trecere la Alteţile Regale din
Bucureşti şi, auzind de boala lui şi văzându-l în ce hal se chinuieşte i-a spus că îl va duce la
Bucureşti şi va încerca să-l trateze pe cheltuiala ei. La Bucureşti, doctorii i-au descoperit la
picioare sub acele pete roşii tuberculoză osoasă. I-au făcut operaţie, scoţându-i bucată cu
bucata din osul bolnav şi înlocuindu-l cu altul bun. După câteva luni, Costache, a venit acasă
pe picioarele lui, mulţumindu-i Lui Dumnezeu că l-a izbăvit din boală, lăsându-se definitiv de
procese, de păcatul minciunii şi de jurământul fals.
128
JURĂMÂNTUL FALS ŞI FURTUL
Era un om Dumitrache Păduraru, ce avea o casă frumoasă, bine aranjată, o soţie şi câţiva
copii. Cât au fost copiii mici, se cam certau amândoi şi de multe ori se băteau. Dar, după ce
au crescut copiii, numai el lua bătaie de la soţie şi copii. Devenise precum un copil de
ascultător.
Copiii au ajuns nişte răi, furau din gospodăriile oamenilor din sat, iar el, la porunca soţiei,
trebuia să-i acopere faţă de bănuitori. Soţia l-a silit să meargă împreună cu copiii să fure nişte
fân de la un om din sat. Acel om l-a bănuit că el ar fi furat, a venit acasă de a văzut fânul, dar
el tăgăduia, zicând că ar fi fânul lui, din alt loc. Şi, cum nu putea dovedi după înfăţişarea
fânului, omul a rămas păcălit şi a plecat cu lacrimi în ochi, blestemând în tot felul pe hoţul
care i-a furat fânul.
în acea zi, soţul a avut o zi bună fiind apreciat în mod deosebit de soţie şi de fiii săi, că a
făcut aşa precum a trebuit. El, văzând că numai în felul acesta poate fi şi el preţuit, s-a lăsat
mai mult după sfatul lor.
Şi iată că cineva căuta un martor mincinos şi nu găsea. Unul dintre băieţi auzind de lucrul
acesta, a vorbit cu mama sa. Ei i-a venit ideea de a-l sili pe soţ să depună mărturie mincinoasă
pentru a lua ei banii. La îndemnul copiilor şi a soţiei, el a acceptat. Altfel, îl aşteptau zile
neplăcute în casă. Dar după ce a făcut lucrul acesta de l-a scos curat pe cel vinovat şi văzând
care era adevărata faptă a aceluia pe care l-a apărat şi cât de mult nedreptăţise pe cel cu care
s-a judecat, s-a tulburat foarte tare. S-a dus la crâşmă, a băut şi ameţit cum era s-a dus acasă,
a intrat în şură şi s-a spânzurat.
129
JURĂMÂNTUL STRÂMB (1)
Doi fraţi se duşmăneau foarte mult. Un om bun, un creştin, a încercat să-i împace. Unul s-
a arătat gata de împăcare, dar celălalt a zis:
 -Eu, n-am să mă împac niciodată. M-am jurat Lui Dumnezeu că în casa lui n-am să intru
cât trăiesc şi n-am să-l iert până n-oi pune mâinile pe piept. M-am jurat şi nu vreau să-mi calc
jurământul. Creştinul i-a răspuns:
-Jurământul tău nu are nici o valoare, ba, din contra, ai păcătuit când te-ai jurat aşa. Prin
jurământul tău aşa cum l-ai făcut ai zis lui Dumnezeu «Doamne! Tu ai poruncit ca să iertăm
celor ce ne greşesc nouă, însă, eu nu voiesc a ierta, nu voiesc să fac voia Ta, ci a diavolului.
Cu acest jurământ ai păcătuit şi dacă vei ţine jurământul, vei avea şi al doilea păcat şi nici
Dumnezeu nu-ţi va ierta ţie greşalele tale precum zicem în «Tatăl Nostru»: «şi ne iartă nouă
greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»."
Atunci, dându-şi seama de greşeală, s-au împăcat.
130
JURĂMÂNTUL STRÂMB (2)
Un cârciumar voia să-şi mărească grădina luând ceva din pământul vecinului. Venitul
vecinului său nu era foarte bun şi avea şi mulţi copii. De multe ori i-a propus crâşmarul să-i
vândă lui o parte din grădină, oferindu-i bani, mai ales când se afla omul în diferite situaţii
grele, însă acela n-a voit deloc. Şi, nu după multă vreme, vecinul a murit. Atunci îndată a
venit crâşmarul şi i-a spus femeii că bărbatul i-a vândut grădina, însă n-a apucat să-i facă
acte, îi mai dă o mie de lei şi să meargă la acte. Femeia nu s-a învoit. Atunci, crâşmarul a ieşit
mânios şi o ameninţă pe femeie că va face în aşa fel încât nu va avea nici grădina şi nici banii
şi că o dă în judecată şi va câştiga, că are martori. Crâşmarul a deschis proces, a plătit trei
martori mincinoşi, care au jurat strâmb. După judecată, femeia cu copiii trebuiau să iasă din
casă plângând. Dumnezeu care a văzut nedreptatea, a trimis moartea la cei trei martori
mincinoşi chiar în prima săptămână când a ieşit femeia din casă. Atunci crâşmarul, plin de
spaimă că-i vine rândul, i-a dat grădina şi casa înapoi femeii şi copiilor ei, dar, nu a scăpat de
pedeapsa lui Dumnezeu pentru că l-a chemat la judecata Sa.
131
UNDE DUCE RĂUTATEA SUFLETULUI?
În satul Siliştea era un boier pe nume Ştefan, căruia lumea îi zicea Conu Fănică. Fusese
căsătorit de trei ori dar, pentru că toate l-au lăsat, că nu mai puteau suferi răutatea lui, atât faţă
de ele, cât, mai ales, faţă de oameni. Cine putea să treacă pe cărare, prin proprietatea lui, fără
să fi fost bătut sau dezbrăcat de haine? Oricine ar fi fost, când se ducea la el ca să-l roage să-i
dea ceva, ori era bătut, ori îi pretindea să-i facă zile de muncă gratis. Până şi pe preotul
satului care trebuia să meargă în satul vecin pentru servicii, nu îl lăsa să treacă pe drumul de
dinaintea casei lui. Şi preotul trebuia să ocolească proprietatea boierului. Iar servitorii îl
slujeau de ani de zile numai pentru o bucăţică de mămăligă cu pepeni acri. Leafa de la boier
n-o vedeau niciodată, şi nici nu îndrăzneau să-i ceară, pentru că o primeau cu bătăi amare şi
erau aruncaţi în beciuri reci, aşa că ei nu mai vedeau leafa niciodată. Pe boier nu-l interesa că
servitorii nu aveau ce mânca, nu aveau hrană la copii, nu aveau cu ce-şi îmbrăca copiii, sau
nu aveau un adăpost. Boierul ştia doar bătaia, sudalma şi însuşirea drepturilor lor, altceva nu
învăţase de la tatăl şi bunicul său. Dar ce să mai spunem despre desfrânările ce le făcea! Orice
fată sau femeie găsită pe cărare trebuia să-l urmeze, iar de nu, urmau bătăi. Iar cele din sat
erau ademenite în fel şi chip.
Faptele lui murdare au mers până acolo încât a bătut pe preot în noaptea de înviere pe
motiv că nu a ieşit la timp cu învierea, că l-a făcut să-l aştepte. Dar Dumnezeu, care vede
toate şi rabdă pe om, l-a tot lăsat fără pedepse mari, însă Dumnezeu nu este numai îngăduitor
cu faptele omului,
132
este şi Drept Judecător. De aceea a hotărât pedepsirea lui.
Dumnezeu, când vrea să pedepsească pe cineva precum este scris, îi ia mai întâi mintea,
după care se duce cu cugetul numai la rău, crezând că aşa este bine. Astfel, Dumnezeu i-a luat
mintea boierului şi acesta şi-a pus în gând să facă pe moşia lui nişte lucruri mari, măreţe,
pentru a fi socotit un mare înţelept şi ceilalţi boieri să-l admire şi să-l urmeze. Dar nu avea
bani. S-a dus şi a împrumutat o sumă foarte mare de bani. Iar pe urmă alta. Venind
scadenţele, le mai amână cu venitul din acel an al moşiei. Când au venit a doua oară, nu a mai
putut să facă faţă, iar banii împrumutaţi i-a pierdut pe toţi, fără să se poată folosi cu nimic de
ei.
La scadenţă nu s-a putut duce. Poliţele s-au adunat şi i s-a ipotecat moşia. A fugit în
Polonia, pentru a i se prescrie datoria. Ipotecarii au ţinut moşia, ca să-l găsească, însă nu l-au
găsit, şi datoriile, conform legii, s-au prescris.
După câţiva ani, a venit din Polonia, şi s-a gândit să fie om de treabă şi să întoarcă banii.
A scos moşia la vânzare. Din banii obţinuţi pe ea, şi-a plătit toate datoriile, i-a mai rămas
ceva dar nu mai avea avere.
Terminând banii, şi-a deschis un debit de tutun în Botoşani, unde vindea ţigări. Trăia mai
mult în sărăcie, hrană rea, haine rupte, adăpost sărac, venit puţin, le avea pe toate „cu
îndestulare”. Şi, venind odată pe la fosta lui moşie, a văzut-o şi a început să plângă, zicând
prost am mai fost, mai prost decât un ţăran, că el are o căsuţă, o bucată de pământ, iar eu...
nu. Aşa coboară Dumnezeu pe om din mândria lui. Aşa smereşte Dumnezeu pe cel mândru şi
fără de milă. Aşa face Dumnezeu din bogaţi, săraci.
133
PENTRU CEI CE AJUTĂ LA LUCRUL RĂU
Era un sat mare şi frumos situat peste apa Moldovei în judeţul Suceava 82 Avea în el toate
instituţiile: dispensar, judecătorie, administraţie financiară, poştă, primărie, gimnaziu, şcoală
de meserii, două şcoli primare şi o grădiniţă de copii. Avea oameni pricepuţi în toate, buni
creştini şi gospodari. însă, ceea ce lăsa de dorit era biserica, aveau o bisericuţă de lemn şi
neîncăpătoare. Oamenii, au pornit să facă alta, una mai mare şi din zid. Au turnat temelia din
beton şi s-au apucat să facă cărămizi. Au făcut cărămidă în trei rânduri, dar de fiecare dată a
fost luată şi înstrăinată de autorităţile din comună. A fost folosită în alte locuri şi numai la
zidul bisericii nu, sub diferite motive, care mai de care mai nevinovate: ba că-i slabă
cărămida pentru aşa ziduri, ba că nu-i bună la dimensiuni şi câte altele. Această situaţie a
durat 24 de ani. Pentru a se porni construcţia bisericii, Mitropolia a rânduit în acel sat încă un
preot tânăr. Preotul bătrân, în loc să-l primească cu bucurie, n-a vrut să-l primească şi nici nu
voia să ştie de el. Pentru a-l face să plece s-a înţeles cu pălimarul să-i facă preotului tânăr
mult necaz. Răutatea pălimarului asupra preotului s-a accentuat mai mult după împărţirea
satului, când s-au format două parohii, şi după împărţirea pământului. Astfel, pălimarul a
pierdut terenul pe care-l ţinea, vreo 30 de prăjini. La fiecare slujbă, înainte de a se termina
slujba, pălimarul lua toată jertfa de pe masă şi o ducea la casa preotului bătrân, iar preotul
bătrân lua toţi banii de la slujbă fără a-i mai împărţi
82. Este vorba de satul Boroaia, judeţul Suceava şi de Părintele Ilarion Argatu, când a fost
numit preot tânăr în acest sat.
134
şi pleca grăbit pe motiv că are de împărtăşit un om grav bolnav, lăsând pe preotul tânăr să
termine slujba. Aşa azi, aşa mâine, până a trecut o jumătate de an. Dar preotul tânăr nu s-a
lăsat descurajat de tratamentul preotului bătrân şi al pălimarului, mergea mai departe, cu
încrederea în Dumnezeu că El le vede pe toate şi va face dreptate. Văzând că în felul acesta
nu-l pot determina pe tânăr să plece, s-au sfătuit să-i ascundă veşmintele. Şi aşa au făcut, i-au
ascuns veşmintele ca să nu aibă cu ce să se îmbrace şi cu ce să slujească. Preotul tânăr a venit
duminica la biserică dar n-a putut să slujească pentru că-i lipseau veşmintele. Credincioşii din
biserică, văzând ce i se întâmplă preotului tânăr, cu durere au început să strige la Dumnezeu.
Dumnezeu, le-a auzit strigarea şi durerea lor şi a preotului şi a hotărât să-l pedepsească mai
întâi pe pălimar, pentru a înţelepţi pe sluga lui cea plină de lăcomie şi răutate.
 în cursul acelei săptămâni s-a dus pălimarul într-un sat ca să pună acoperişul unei case.
Şi, pe când se afla pe acoperiş iar soarele lumina prin umbră de nori şi fără vânt, a venit o
vijelie de l-a aruncat jos de pe acoperiş. Nu i s-a rupt nici piciorul, nici mâna, nici vreo
coastă, ci i s-a zdrobit gura cu care vorbise acele viclenii şi cu care lovise pe preot şi a fost
pedepsit cu muţenia.
S-a dus la doctori, dar fără folos! S-a dus la babe ca să-i descânte, nimic nu i-a folosit. A
chemat pe preotul bătrân cu care a făcut acele nedreptăţi, dar nu s-a înţeles nimic. A făcut
Sfântul Maslu chemând şi pe alt preot dar de nici un folos. Atunci s-a gândit să-l cheme pe
preotul pe care l-a nedreptăţit dar nu a putut să spună nimic. Un fin ce-l însoţea i-a spus
părintelui ce voia pălimarul să-i zică, adică se ruga ca să-l ierte, să-i citească rugăciuni de
însănătoşire şi să-l împărtăşească. Preotul tânăr l-a iertat, i-a citit rugăciuni şi l-a împărtăşit.
După câteva zile, Dumnezeu l-a chemat la El.
135
PENTRU CEI CE SUNT RĂI
Preotului din satul Ruşi,83 în calea pastoraţiei sale îi stăteau împotrivă cinci oameni răi.
Din cauza răutăţii lor avea multe greutăţi şi multe de pătimit. Căci neghina răutăţii o aveau şi
alţii, dar nu atât de evidentă ca la cei cinci. Oamenii cei cinstiţi se trudeau toată ziua cu sapa,
sau coasa, cu secera, sau plugul în mână, de multe ori seara nu mai aveau timp să-şi facă
mâncare şi nici rugăciunea, ci cădeau de oboseală. La asta îi ducea truda lor cea multă pentru
o bucăţică de mălai, pe care să-l aibă la iarnă, şi ceva nutreţ pentru vite. Ei nu mai puteau
noaptea să-şi mai păzească agoniseala. Iar tâlharii (cei cinci oameni) ştiind lucrul acesta, căci
cu munca nu se îndeletniceau, dar de toate aveau în casa lor, ei veneau şi luau ce credeau că
le trebuie. Câinii aproape au ajuns să-i cunoască. Iar ei furau câte puţin în seara aceasta, câte
puţin în următoarea seară, până ce îşi adunau nutreţul, zarzavaturile, porumbul, grâul, cânepă
şi câte le trebuiau şi găseau. Iar cu îndrăzneala lor de a fura de la toată lumea au mers de l-au
furat şi pe preotul din sat. însă, nu era numai atât, ci s-au apucat şi de altele, de desfrâu cu
văduvele din sat şi de împotrivire contra bisericii, făcând fel de fel de propagandă de a nu
merge lumea la biserică. Iar Ia biserica pe care voia preotul şi satul s-o ridice, se împotriveau
şi căutau să fure din materialele adunate.
în zadar vorbea preotul de păcatul furtului, de cel al desfrâului, de cel al împotrivirii la
lucrările Dumnezeieşti, că ei luau toate în râs, spunând că toate sunt doar poveşti
83. Satul Ruşi din judeţul Suceava, face parte din prima parohie a Părintelui Ilarion Argatu.
În istorioara prezentată, este vorba de sfinţia sa.
136
de-ale popii. Şi aşa a mers necazul acesta, atât al satului, cât şi al preotului şi al bisericii, până
a venit războiul şi evacuarea populaţiei. Tâlharii, nu au plecat în evacuare ei au rămas în sat
cu ruşii ca să poată fura de prin casele rămase goale, furând şi dând foc la toate gospodăriile
oamenilor cinstiţi. Pe de altă parte, au furat mai bine de jumătate din cărămida pentru
construcţia bisericii, varul stins din groapă, la fel şi scândura, cum şi lemnul de stejar şi le-au
vândut. După plecarea ruşilor şi reîntoarcerea tuturor la locuinţele lor, au găsit gol, pustiu,
devastat, totul furat, totul spart şi incendiat. Dar, Dumnezeu a auzit glasul poporului şi tifosul
care bântuia în sat a căzut şi peste tâlhari, cu toate că ziceau că se fereau de a mânca carne şi
că ei nu se vor îmbolnăvi că numai proştii se îmbolnăvesc care nu se ştiu feri, i-a ajuns boala
pe toţi cinci într-o săptămână, şi-n altă săptămână au murit toţi, spre bucuria satului şi spre
proslăvirea Lui Dumnezeu.
137
PENTRU CEI CE ÎNVAŢĂ DE RĂU PE ALŢII
Era o familie în Valea Glodului,84 care avea nouă copii, dintre care, cel mai mare era
preot. Nu a vrut să fie preot în satul lui, ci s-a dus undeva mai departe. Pe când a venit
vremea prigoanei împotriva bisericii, a preoţilor cu scopul de a desfiinţa biserica şi credinţa
strămoşească, din partea autorităţilor comuniste, a celor fără de Dumnezeu, preotul a plecat şi
s-a ascuns, pentru că era căutat să-l aresteze.
Preotul, era unul cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, un duhovnic căutat de lume pentru
sfaturile preţioase ce le dădea şi pentru rugăciunile fierbinţi cu care ajuta în necazuri pe
oameni. Acest preot, ca mulţi alţii din întreaga ţară, era incomod regimului comunist. Din
cauza lor, comuniştii nu puteau slăbi credinţa din sufletele oamenilor şi nici nu puteau
închide bisericile aşa cum s-a întâmplat în Rusia. Aceşti preoţi, după politica conducerii
comuniste, trebuiau exterminaţi, trebuiau eliminaţi, trebuiau să scape de ei cât mai repede. Au
arestat, prin acei ani, vreo 3000 de preoţi, pe care i-au trimis la muncă la canalul Dunăre-
Marea Neagră, unde au murit majoritatea; alţii, prin închisori înfometaţi, bătuţi, maltrataţi,
schingiuiţi şi supuşi la orgii inimaginabile, pentru a le ucide demnitatea umană şi a-i
extermina.
Acest preot, a urmat sfatul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie, care
spune:
84. Este vorba de Părintele Ilarion Argatu în timpul prigoanei. Timp de 15 ani, a fost căutat
de securitate şi nu au reuşit să-l găsească. Într-un timp s-a pus premiu pe capul lui, 200.000
lei, pentru cine îl va denunţa.
138
„Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate
cu biciul"85 şi:
„Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă86
într-o zi, autorităţile au înconjurat casa şi biserica preotului cu misiunea de a-l aresta.
însă, Dumnezeu a vrut, ca, în acel moment preotul să fie plecat în sat pentru a spovedi şi
împărtăşi pe cei bătrâni şi bolnavi. Astfel a scăpat din mâinile lor. A plecat şi s-a ascuns timp
de 15 ani.
Ani şi ani87 la rând, s-a adăpostit pe unde a putut, dar, cum a auzit că mama lui este
bolnavă, l-a cuprins dorul de ea şi s-a dus la părinţi, trecând singur, doar cu ajutorul lui
Dumnezeu, prin multe sate, fără ca cineva să-l oprească sau să-i vorbească şi aşa a ajuns
acasă la părinţi. Pe de o parte, le-a făcut o mare şi imensă bucurie, că s-au întâlnit după mulţi
ani de zile, dar, pe de altă parte, erau cuprinşi de frică, că va fi găsit şi, se temeau că vor fi şi
ei arestaţi.
Au trecut săptămâni, au trecut luni şi nu se întâmpla nimic, cu toate că, securitatea făcea
plantoane în jurul casei părinteşti (în 3 locuri strategice) şi periodic percheziţie în toată
gospodăria părinţilor, nu mai zic de interogări şi câte ameninţări.
Dar, se întâmplă altceva. Venea ziua votării noii Constituţii, iar preotul sfătuia pe fraţi, pe
surori şi pe părinţi să n-o voteze, că altfel judecata lui Dumnezeu le va fi asemenea
conducătorilor celor fărădelege şi la toate fărădelegile ce le vor săvârşi pe baza acelei
Constituţii, vor fi ei părtaşi şi vor fi ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Aşa le-a vorbit o
noapte întreagă, stând lângă mama lor bolnavă. Dimineaţa, preotul trebuia să plece în
ascunzătoare
85. matei 10,17.
86. matei 10,23.
87. Este vorba de Pr. Ilarion Argatu, când era în prigoană.
139
ca să nu fie văzut de oameni. însă, în timp ce se găsea în sală, a auzit cum părinţii îi sfătuiau
pe fraţii lui împotriva celor spuse de el, ca ei să nu facă aşa cum le-a spus el, pentru că vor
ajunge şi ei să fie urmăriţi, condamnaţi şi închişi.
La auzul acelor vorbe, inima preotului îi sângera de durere şi s-a dus la adăpost rugându-
se aşa: „Doamne! Dacă eu, ca preot, am dat un sfat greşit părinţilor, fraţilor şi surorilor,
trimite o pedeapsă peste mine, ca să-mi pot cunoaşte greşala, iar dacă părinţii mei au dat o
învăţătură greşită în faţa Ta, atunci trimite un semn în gospodăria lor".
Rugându-se în felul acesta, a stat în aşteptare toată ziua aceea în care era votarea. S-au
dus cu toţi la vot, încât a mai rămas acasă doar mama lui, bolnavă.
Afară fulguia şi spulbera zăpada, era în 30 Noiembrie. Au dat mâncare la vite şi au plecat
la votare.
Venind de la votare au găsit în grajd pe cea mai frumoasă junincă umflată. I-au dat de
toate, dar nici un folos. A trebuit s-o spargă că altfel era În pericol de a crăpa, iar după a doua
săptămână au tăiat-o. Acesta era semnul pe care l-a trimis Dumnezeu pentru că n-au ascultat
pe preot, arătând că era adevărat ceea ce le-a spus preotul, că acea constituţie nu trebuia
votată, nu era pentru binele oamenilor şi era împotriva lui Dumnezeu.
140
UNDE DUCE ÎNVĂŢĂTURA REA?
Într-un sat de prin părţile Moldovei, era o familie bine înstărită şi fericită. Aveau trei copii
şi nu le era o povară prea mare. Averea lor era pământul.
Nicio vorbă rea nu le ieşise în sat, se credea că ar fi oameni cinstiţi. însă lucrurile nu
stăteau aşa.
Primăvara, după ce puneau oamenii cartofii în pământ, el se ducea noaptea, le scotea şi le
vindea la cei ce nu aveau. Când mergea omul să vadă cum au ieşit cartofii, nu vedea nimic
ieşit, presupunea că n-au ieşit din cauza pământului sau din diferite motive.
Vara, omul nostru se ducea prin ogoare şi strângea spicele de grâu, culegea păstăile de la
fasole, bostanii de prin ogorul oamenilor, rupea porumbul de pe strujeni, culegea fructele de
prin livezi şi tot ce-i cădea în mână.
Când copiii au ajuns mari, i-a luat şi pe ei la furat şi îi învăţa cum să facă să nu fie prinşi,
să nu lase urme, să adune bogăţii cu puţină trudă. Ei au învăţat uşor şi au priceput a fura mai
bine decât se aştepta. El se bucura că are copii pricepuţi, dar nu-i venea a crede că lucrurile se
vor schimba vreodată împotriva lui.
într-o noapte, între ei s-a ivit o ceartă. Venind băieţii de la furat, care acum erau flăcăi
mari, unul făcuse armata, voiau să împartă între ei prada, zicând tatălui să se ducă să fure
dacă-i trebuie, că ei au cheltuielile lor. Atunci tatăl le-a dat la toţi câte o palmă, spunându-le:
„Oare nu v-am învăţat eu cum să furaţi lucruri şi nu v-am hrănit până acuma? Oare acum nu
mi se cade şi mie o parte, pe bună dreptate?" Atunci cu toţii s-au hotărât să-i dea o lecţie şi i-
au răspuns: „Da, ţi
141
se cade şi iată că-ţi dăm" şi au început să-l bată, lovea în el care cum poftea, nu atât cât
luaseră ei de la dânsul, ci fiecare pe săturate. în cele din urmă a intervenit mama lor de i-a
potolit, văzând că nu-i lucrul de glumă ceea ce fac ei. Dar ei în loc să se potolească au luat-o
şi pe ea la bătaie, dându-i şi ei partea cuvenită. Căci orice învăţător se plăteşte pentru
învăţătură, au zis ei, dar ei până atunci nu le-au putut plăti pentru învăţătura ce au luat-o de la
ei.
Şi aşa, pentru învăţătura pe care au dat-o şi plata dreaptă au căpătat-o. Că scris este „vai
de cel ce otrăveşte sufletul copiilor sau de cel ce le sminteşte calea lor".
142
UNDE DUCE ÎNVĂŢĂTURA REA? (2)
Într-un sat nu prea departe de râul Moldova, era o familie ce avea un singur copil. Un
copil au vrut să aibă şi nu mai mulţi. Au pus multe motive pentru a nu mai avea niciun copil.
Anii treceau uşor unul după altul, fără cheltuieli mari, iar copilul a ajuns mare. De mic tatăl
lui îl învăţa cum să ţină ţigara în mână. Şi mult a mai râs când copilul a tras primul fum şi a
început să tuşească de i-a sărit ţigara din gură cât colo. Apoi îl învăţa cum să mânuiască
cuţitul şi cum să-l pună la brâu. Şi de câte ori tăia vreun animal îl lua şi pe copil, să taie şi el
gâtul animalului, ca să se înveţe de mic pe când va fi gospodar. Iar tăiatul păsărilor era numai
pentru a se distra copilul, chiar din primii ani, de cum începuse să ţină cuţitul în mână. La
Biserică nu se ducea niciodată, zicea: „Ce am să văd mai mult în ea decât ce am văzut când
am fost copil? Nu e tot acea Biserică şi tot aceiaşi slujbă? Iar pe preot nu-l văd în toată ziua?
Ce am a căuta la Biserică? Şi nu se ducea. Pe copil îl obişnuise la fel. Aşa au trecut zilele şi
anii până ce copilul a ajuns să facă armata. De felul cum s-a purtat în armată i-a rămas
porecla „tiranul". Căuta să se angajeze în armată, dar nu l-au primit, pentru că a fost prea crud
cu soldaţii. întorcându-se acasă, s-a gândit să se însoare, dar despre mulţimea vărsărilor de
sânge pe care le-a făcut în armată s-a aflat, iar fetele din sat şi-au pierdut încrederea că va mai
putea fi un bun soţ, un bun gospodar. De aceea, fetele fugeau de el, ca nu cumva să ajungă un
ucigaş şi să rămână văduve, sau, să-şi petreacă viaţa în închisoare, sau, să le ucidă şi pe ele. A
căutat fata cu care să se însoare şi prin satele vecine, dar vestea despre ce fel de om este i s-a
143
dus departe, peste multe sate. În cele din urmă s-a găsit una, care să-l accepte şi să-l ia de
bărbat cu condiţia ca gospodăria lui să fie trecută pe numele ei de către părinţii lui, ca nu
cumva să fie dată afară după căsătorie. Părinţii, neavând încotro, s-au învoit, au trecut toată
averea lor pe numele ei dar cu condiţia să-i îngrijească la vreme de neputinţă. După nuntă, i-a
scos pe părinţi din casă şi i-a mutat într-o încăpere mică din capătul grajdului. La împotrivirea
părinţilor, el cu sudalme nemaipomenite şi cu o furie de fiară sălbatică a scos cuţitul, a
străspuns în inima tatălui şi apoi a mamei. Iar soţia fiind îngrozită, a început să ţipe şi să fugă
din calea lui, însă a fost ajunsă şi a ucis-o şi pe ea. Că ceea ce semeni, aceea culegi. Cu ce vei
învăţa pe copii de mici, cu aceea te va pedepsi Dumnezeu. Părinţii nu trebuie să facă o
distracţie din copiii mici, pentru că se va transforma în plâns amar şi în durere pe când copiii
se vor face mari.
144
CE FACE LIMBA?
Era un om a cărui ocupaţie de bază era cărăuşia. Avea un cal şi o căruţă şi aproape în
fiecare zi plimba pe unul la oraş, pe altul la câmp, pe altul la moară. Din această ocupaţie îşi
câştiga existenţa pentru familia sa. Aflându-se mai mult pe drumuri, găsea diferite lucruri
pierdute de unii şi de alţii, apoi, noaptea mai lua ba un braţ de fân pentru cal, ba un snop de
grâu pentru păsări, ba un bostan pentru porci şi multe alte lucruri de pe unde putea. Fiind
vestit în meseria de cărăuş şi peste satele învecinate, păgubaşii îl întrebau ba de un lucru
pierdut, ba de unul furat, în loc de răspuns, se făcea că nu-i aude pe unii şi nu le răspundea,
altora li se jura pe ochii lui că nu a văzut nici un lucru şi nici un hoţ. Aşa azi, aşa mâine, şi tot
aşa timp de douăzeci de ani de la căsătorie şi se părea că-i merge totul bine. însă, Dumnezeu,
care nu lasă să se piardă omul cu amăgirile satanei i-a trimis pedeapsa prin copii.
Ultimului copil, celui de al cincilea, i-a dat muţenie ca să-şi aducă aminte de câte ori a
tăcut la suferinţa altora care îi cereau ajutorul. S-a dus cu copilul la doctori, la preoţi,
cheltuind mai mult decât valoarea lucrurilor găsite pe drum, dar copilului nu i-a venit graiul,
şi aşa i-a fost o permanentă mustrare pentru faptele sale.
în loc să se mustre şi să se căiască, a început să spună că, din frică i s-a închis graiul
copilului, sau, pentru că soţia a tăinuit faţă de cei ce o întrebau dacă a rămas gravidă.
Dumnezeu i-a trimis o a doua pedeapsă, orbirea unui alt copil, ca să-şi aducă aminte, că,
mereu se jura pe ochii lui, că nu a văzut lucrurile furate.
Aşa l-a pedepsit Dumnezeu pentru acele nelegiuiri, prin copiii săi, pentru care a plâns
până la mormânt.
145
PENTRU CEI CE ASCULTĂ ÎN ASCUNS CE VORBESC ALŢII
Era un preot, care avea o ispită şi o credulitate când ajungea la urechea lui vorbirea de rău
a aproapelui şi nu socotea ca fiind un mare păcat ascultarea bârfelor. Vrăjmaşul vorbirii de
rău îl amăgea să creadă că ar fi chiar o faptă bună să asculte pe cei ce vorbesc de rău pe un
frate ca să-l poată preveni şi a-l feri de răul celor care-l vorbesc. Crezând că face bine, se
ducea la cel bîrfit şi-i spunea ce şi cine-l vorbeşte de rău, mânat de gândul „nevinovat", că în
felul acesta, cel vorbit de rău, se poate feri de răul bârfitorilor. însă, această era o amăgire şi o
cursă acelui vrăjmaş viclean, prin care, câştiga mult mai mult şi anume: cearta, învrăjbirea şi
ura dintre bârfitori şi cel vorbit de rău, pentru mulţi ani şi poate pentru toată viaţa.
Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului şi nu vrea să-l lase în neştiinţă pe om, i-a
adus o bună ocazie de a vedea adevărul. Iată cum s-a întâmplat:
S-a întâmplat ca odată cu venirea comuniştilor la putere să vină şi prigoana preoţilor. Şi
el, ca preot, era prigonit şi căutat de cei fără de Dumnezeu, adăpostindu-se pe unde putea.
Dar, adăpostirea de o zi, de două, de o lună era uşoară, însă, pe timp mai îndelungat devenea
tot mai grea, că, dragostea celor care te adăpostesc se stinge şi sila apare şi atunci vine ura şi
vorbele cele rele.
în locul unde, de ceva vreme, sta adăpostit, de la un moment dat a simţit o oarecare
răceală, dar nu credea întru totul că este aşa. într-o dimineaţă, ieşind din casă pentru a se duce
la adăpostul de zi, s-a întâmplat să mai zăbovească un minut sau două pe veranda casei ca să
privească cât de
146
frumos ninge. Cei din casă, crezându-l plecat, au început să-l vorbească de rău. Auzind
preotul că este vorbit de rău în felul acela s-a tulburat foarte tare, dar, situaţia în care era, l-a
obligat să tacă, să nu zică nimic şi să se ducă încet la adăpost, cam supărat. La vreo două zile,
a auzit din nou vorbe rele şi dorinţa celor din casă să scape de el. Atunci, s-a convins că
iubirea pentru el s-a stins în sufletul lor şi se simţea foarte rău între ei, cu toate că erau dintre
ai săi. Acest lucru îl măcina în tăcere şi se ruga ca Dumnezeu să-i schimbe locul.
însă toate hotărârile de a pleca au rămas fără rezultat, căci Dumnezeu dădea semne de
împotrivire la hotărârea lui de a pleca şi-i cerea răbdare. Aşa azi, aşa mâine, aşa au trecut
aproape doi ani, cu tulburare.
Şi în cele din urmă şi-a zis: dacă eu n-aş fi ascultat la uşă ce vorbesc cei din casă, n-aş fi
avut această supărare. De aceea, nu voi mai asculta ce vorbesc alţii, că iată cât sânge rău îmi
fac. Dar satana s-a împotrivit acestei hotărâri a lui. Satana, avea de gând să-l ţină în
curiozitatea de a afla ce vorbesc cei din casă, ca tulburarea pe care i-o aducea, să-l facă să-şi
iasă din fire şi astfel să-l poată dobândi. în ziua aceea, vrăjmaşul a trimis în casa aceea, pe o
bârfitoare care a început să vorbească cu cei din casă vorbe rele asupra unui frate şi a altuia şi
să dea sfaturi de răutate şi răzbunare împotriva lor. Preotul, nu şi-a pus mâinile peste urechi
ca să nu mai audă şi să nu se mai tulbure, ci, călcându-şi făgăduinţa a ascultat tot ce s-a
vorbit. Cunoscând persoanele despre care se vorbea, cum a avut ocazia a spus unuia dintre
dânşii toate cele auzite. Era mulţumit preotul în sinea sa, zicând că, dacă a făcut ceva rău
ascultând, a făcut şi un bine, că i-a spus aceluia cele ce s-au vorbit despre ei şi aşa s-a culcat.
Cum a închis ochii, s-a văzut într-un loc străin, unde l-au înconjurat şapte soldaţi fioroşi cu
baionetele în mână şi l-au arestat. Nu ştia de ce este arestat.
147
Atunci i-a venit în ajutor un alt soldat care l-a scos de acolo şi l-a dus la două case fără
acoperiş, fără ferestre, fără uşi şi adâncite în pământ unde i s-a spus să facă serviciul de
telefonist în acel loc pustiu. Şi înfricoşat fiind, s-a trezit.
Era locul de pedeapsă al preotului, pentru păcatul ascultării celor ce bârfesc, a celor ce
vorbesc de rău pe alţii şi de a transmite vorbele rele pe care le auzea, către cei ce erau bârfiţi.
Pe post de telefonist te pun diavolii în iad, chinuindu-te în felul acesta.
Şi de atunci a văzut că ascultarea bârfelor şi trasul cu urechea fac un dublu rău, întâi
pentru sine şi apoi şi pentru aproapele.
Atunci şi-a dat seama cât de mult rău fac cei ce ascultă bârfele şi le transmit mai departe
şi că nu există nici un bine în acestea aşa cum credea el şi cum cred mulţi.
 Atunci şi-a dat seama că, răul trebuie oprit şi nu trâmbiţat; că poşta de la unul la altul este
lucrarea celui rău, prin care se învrăjbesc şi se urăsc oamenii; că răul auzit şi văzut, trebuie
acoperit, ca să nu se răspândească şi să nu vatăme pe nimeni. Prin păcatul ascultării şi
transmiterii răului, a bârfelor sau a vorbirii de rău, omul, aduce căderea multora şi pierderea
mântuirii.
Şi, aşa s-a trezit din învăţătura greşită, trezind la spovedanie şi pe alţii care gândeau ca el
şi dând canoanele care trebuie date în astfel de cazuri.
148
FAŢA OMULUI RĂU ŞI RĂZBUNĂTOR
Era odată un om foarte rău la suflet. El avea puţină milă faţă de dobitoacele sale. Le bătea
atât de tare, încât le ucidea. Cu vitele vecinilor era şi mai rău. De găsea vreo vită în ogorul
lui, o împungea cu furca, sau o lovea cu toporul în şale, de o schilodea şi nu mai putea să
meargă. Pe păsări avea şi mai mare necaz când le prindea în grădina sa. Nu făcea altceva
decât le toca şi le mânca, iar penele le da vecinului păgubaş, ca să ştie. însă vecinii nu-i
răspundeau cu vorbe de ocară, la pagubele pe care le făcea. De câte ori îi găseau vita lui la ei
în livadă, i-o duceau acasă. Pe păsările lui ce intrau la ei în ogor, le alungau de la ei şi aşa,
pentru răul pe care îl primeau de la el, ei îi răspundeau numai cu bine, nădăjduind în
Dumnezeu, că îl va înţelepţi şi pe el odată. Aşa s-au scurs şapte ani la rând, el cu răul, iar ei
cu binele. Dumnezeu, care nu doarme niciodată şi priveşte la faptele oamenilor pe pământ, a
văzut răbdarea vecinilor şi răul fără de sfârşit al acestui om. De aceea, a hotărât să-l
înţelepţească. Aşa că a trimis pe îngerul cel pedepsitor asupra casei lui de a lovit cu moarte
toate găinile pe care le avea. El, văzând paguba, în loc să zică: „Dumnezeu m-a pedepsit,
pentru că am mâncat păsările vecinilor", el a început să-L înjure pe Dumnezeu şi toate
lucrurile Lui Sfinte. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a trimis din nou pe îngerul Său de a lovit cu
moarte toate vitele lui. El, văzând aşa ceva, turbat de mânie, zicea că vecinii îi fac răul acesta,
că au dat otravă vitelor şi s-a pornit asupra lor cu sudalme şi ameninţări, că de nu-i vor da
păsările şi vitele înapoi, le va da foc la case, pe timpul unei vijelii, încât să-i nimicească
definitiv.
149
Vecinii auzind aşa ceva, s-au aşezat împreună cu copiii lor în genunchi şi se rugau lui
Dumnezeu să-i scape de un vecin aşa de rău.
Dumnezeu, primind rugăciunea lor, a trimis pe îngerul Său să-i ia toată puterea din mâini
şi picioare, iar pe gură să-i iasă viermi cu puf de găină, până ce se pocăi, ca să se
înţelepţească. Şi aşa, culcându-se sănătos, dar cu gândul la răzbunare, s-a trezit atât de
bolnav, încât nici să se mai întoarcă nu putea.
Dimineaţa, când s-a sculat soţia şi copiii săi, l-au văzut întins pe pat cu faţa ca de mort, cu
picioarele şi mâinile complet reci, iar din gură îi ieşeau viermi ce făceau apoi pe ei puf de
găină. Văzând aşa, cu toţii s-au îngrozit şi au început să-şi dea seama că pedepsele sau
paguba le venea de la Dumnezeu şi nu de la vecini, din cauza răutăţii lui.
La început tăinuiau boala lui. Dar trecând o lună, trecând două, au venit doctori după
doctori, care nu au reuşit să schimbe ceva. Atunci, au trimis după preot, pentru a-l spovedi şi
a-l împărtăşi. Venind preotul şi văzând cum se chinuieşte, l-a oprit de la cele sfinte, până ce
nu-şi va recunoaşte greşalele şi va chema pe cei pe care i-a nedreptăţit, să le dea înapoi cu ce
i-a păgubit şi să-i dea iertare. Văzând că nu are încotro, i-a chemat pe toţi aceia cărora le-a
făcut rău şi le-a cerut iertare, făgăduind că le va da înapoi paguba. Atunci ei, cuprinşi de milă,
pentru boala pe care i-a dat-o Dumnezeu, care, pe cât era de grea, pe atât era de nesuferită,
amintindu-şi datoria de a ierta din rugăciunea „Tatăl Nostru", s-au apropiat de el cu milă,
dându-i iertare.
O minune! Deodată, i-a venit puterea în tot trupul, viermii au dispărut şi s-a sculat din pat.
Cuprinşi de mirare de o aşa minune, cu toţii au căzut în genunchi spre icoana din casă,
mulţumind lui Dumnezeu pentru Marea Sa Milostivire ce îndreaptă de la răutate pe tot omul.
150
PILDĂ PENTRU RĂZBUNĂTORI
Într-un sat din raionul Fălticeni era o familie de creştini ce munca cinstită nu le plăcea,
dar nici să se supună ordinilor aşa cum se supunea tot satul.
Ei căutau la orice ocazie să se strecoare pe căi necinstite, fie cu minciuna, iar de nu cu un
mic dar şi râdeau mereu de cei ce duceau jugul legii.
Şi iată, după o vreme, când aveau un copil, că mai mult n-au voit să facă, şi-i omorâseră
cu descântece, injecţii, avorturi, care crescuse la vârsta pentru a-şi satisface serviciul militar,
ca toţi cei din sat, ei s-au gândit ca să scape şi de data aceasta şi să râdă mai departe de cei de
acolo. Au auzit că în satul vecin, s-ar afla un colonel, comandant al unui regiment. S-au
gândit că numai el ar putea să facă aşa ceva, căci se duseră pe la centrul de recrutare, dar nu
putuseră să facă nimic.
Atunci s-au dus în acel sat la rudele acelui ofiţer, că el era la unitate şi le-a spus dorinţa
lor, promiţând bani mulţi pentru aşa ceva. Cele rude i-au scris colonelului şi el a venit să vadă
despre ce este vorba. Prezentându-se ei cu dorinţa, după multa lor insistenţă, şi colonelul
neştiind cum să scape, le-a cerut bani mulţi, ca în felul acesta poate că se vor îndepărta. Dar
ei în ambiţie faţă de sat au spus că procură acea sumă de bani, era vorba de 30000 lei. Şi cum
ei cheltuieli nu avuseseră, cum nici pe săraci nu săturaseră şi nici biserici nu ajutaseră, aveau
acei bani. S-au dus înapoi bucuroşi că reuşesc şi de data asta. Au luat bani, i-au dat şi
colonelul i-a luat, a promis şi a plecat. Venind timpul de
151
încorporare şi cum fiul lor era şi însurat şi avea şi el un copil, i-a venit ordinul de plecare.
Plecând în grabă la acele rude a colonelului să le spună cazul, ele le-au spus lor aşa cum
le spusese colonelul că n-a putut face nimic, iar banii i-a cheltuit. El să-şi facă armata şi
colonelul când va putea închipui banii îi va da înapoi. Atunci auzind aşa vorbe, cuprinşi toţi
trei de mânie de fiară, au spus că cu sapa au să-l taie pe colonel şi au plecat acasă, cu acel
gând nestrămutat de a-l ucide pe colonel. Dar iată că noaptea în preajma Sfântului Ioan a fost
chemat acel copil al lor la un patron şi s-a dus. Aici era aşteptat de cinci flăcăi din sat care
aveau gând de răzbunare. S-au năpustit asupra lui şi l-au omorât scăpând astfel de armată şi
de gândul de a se răzbuna pe colonel.
152
PENTRU CEI CE-ŞI UCID PRUNCII
Într-un sat, nu prea departe de oraş, erau doi tineri căsătoriţi. Se iubeau şi se înţelegeau de
minune. Amândoi aveau servici: el diacon şi ea învăţătoare. Din căsnicia lor, s-a născut o
fetiţă. Aveau grijă ca fetiţa lor să fie bine hrănită, să aibă scutece frumoase şi călduroase,
pentru că o iubeau amândoi foarte mult.
Dar, satana, care strică acolo unde este pace şi armonie, a venit cu sfatul cel rău, ispitind
pe soţie, de a se opri numai la un copil, pentru că este foarte greu de crescut, apoi, cât este
tânără poate fi o mare piedică în calea petrecerilor. La aceste cugetări, s-a hotărât că nu va
mai da naştere nici unui prunc.
Nu a trecut mult timp şi a rămas din nou însărcinată. Văzându-se în situaţia de a mai
pierde câţiva ani născând şi crescând încă un copil, fără ştirea soţului, s-a dus în oraş, a
cumpărat o fiolă de la farmacie, a făcut o injecţie în urma căreia a avortat.
După această faptă, a prins curaj şi s-a hotărât să nu mai poarte sarcina niciodată, fără de
nici o mustrare de conştiinţă. Nu se simţea vinovată că a curmat viaţa propriului ei copil; nu
se mustra că l-a supărat pe Dumnezeu călcându-i porunca „să nu ucizi" (a 6-a din Decalog) şi
porunca: „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" 88 şi că s-a făcut vrăjmaşa
lucrării de Creaţie a lui Dumnezeu. în schimb, îi plăceau distracţiile şi desfrânarea călcând în
picioare cununia ce o primise, prin Sfânta Taină a Cununiei.
88. Facerea 1,28.
153
Dumnezeu, cel ce vede toate şi pătrunde toate cugetele omului, şi cele bune dar şi acele
rele şi viclene, S-a hotărât să taie un astfel de pom ce-şi scutură fructele, înainte de a ajunge
la coacere, să-l taie ca pe un pom rău ca să-l arunce în foc.
După ceva timp a rămas din nou însărcinată. Soţul a cunoscut acest lucru, şi i-a cerut să
păstreze copilul ca să-i fie mamă. Ea nu a voit, invocând diferite motive, prin care se arăta că
ar fi îndreptăţită de a face din nou avort. Nu a ascultat de soţ, s-a dus din nou la oraş, a
cumpărat din farmacie fiola ucigătoare de şi-a făcut injecţie.
Dar, deodată i s-a făcut rău şi tot mai rău ajungând la spital. Doctorul, a constatat că fiola
a fost expirată şi chiar una foarte veche şi din această cauză, nu a mai putut face nimic ca să-i
salveze viaţa. A fost transportată cu salvarea acasă şi până seara a murit.
Moartea acestei femei a fost ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Cel ce este împotriva vieţii
luând viaţa cuiva îşi va pierde propria viaţă. Pentru mama care moare în timpul naşterii,
salvând viaţa pe care o naşte, este socotită înaintea lui Dumnezeu ca o martiră, primind
cununa muceniciei. Pentru mama care moare în timp ce omoară viaţa pe care ar fi trebuit s-o
nască, i se socoteşte sinucidere şi va primi pedeapsa cea veşnică sau chinul cel veşnic.
154
PENTRU CEI CE ÎŞI UCID PRUNCII (2)
Doi tineri foarte bogaţi şi cu nume mare s-au căsătorit. Nunta a ţinut multe zile, mai ales
că amândoi au fost singuri la părinţi. Avere aveau multă şi tot felul de bunătăţi, tot ce ar fi
dorit ochii lor. Pe când îşi petreceau luna de miere, după nuntă, într-o zi, părinţii lor i-au
invitat la masă, şi au început a le pune întrebări şi ale da sfaturi pe care să le urmeze în viaţă.
-Oare, ştiţi voi, cum de purtaţi astfel de haine frumoase şi luxoase, cum de aveţi
mâncăruri aşa de bune şi nu vă lipseşte din orice vă doreşte inima?
-Ştim, au răspuns ei!
-Ia, spuneţi!
-Pentru că voi aţi muncit pentru noi şi aţi strâns avere. -Asta este adevărat, intervine
mama soacră, dar dacă voi aţi mai fi avut încă şapte-opt fraţi mai mici, ce zici, aţi mai avea
ceea ce aveţi acum?
-Socotesc că da, spune fata, aţi fi muncit mai mult!
-Nu-i adevărat! Că cine munceşte, tot la fel munceşte în orice zi, dar, când împarte cu mai
mulţi bucata de pâine, rămâne, adesea, flămând şi nici timp de odihnă nu are. Şi, dacă vrei să
nu te vedem ca o căţea slabă, încât să ne cuprindă mila, să mai lăsaţi copiii, să-i facă ţăranii
pe cei mulţi, că ei au nevoie de ei, la treabă, iar voi să petreceţi, că asta e viaţa. Trăiţi-vă
viaţa!
-Şi atunci, mamă, cum să facem?
-Aşa cum zicem cu toţii, să aveţi unul, şi acela mai târziu, ca să nu vă pierdeţi tinereţea
legănând copilul.
-Bine mamă! Aşa vom face, au răspuns amândoi, după care şi-au văzut de masă, de
băutură, de cărţi de joc şi de
155
fumat cu toţii.
După un timp, tânăra a rămas însărcinată, dorea să nască şi ea un copil, să-l crească şi să
fie mamă. Spre bucuria tuturor a născut un băiat. Dar, în timp ce trecea prin durerile şi
chinurile naşterii s-a hotărât să nu mai aibă altul şi nu a mai avut. A făcut multe avorturi
pentru a rămâne numai cu un copil, după sfatul părinţilor.
Copilul a crescut mare, în multe dezmierdări. Şcoala primară cu greu o termină, doar cu
intervenţii pe la profesori, altfel nu ar fi fost în stare s-o termine. Ca să intre la liceu a trebuit
să dea părinţii mulţi bani la profesori. Ca să treacă clasa, părinţii trebuiau să dea bani.
 Anii treceau, el creştea, iar liceul nu-l mai termina. Băiatul având bani, s-a împrietenit cu
nişte tâlhari. Într-o noapte, a venit cu aceşti tâlhari de l-au prădat pe tatăl său. Iar în altă
noapte, a intrat în casă mascat de şi-a ucis părinţii, iar pe bunici i-a spânzurat, pentru că nu
aveau bani în casă ca să le dea. Pentru aceste fapte, a fost condamnat la închisoare pe viaţă.
La casa unde se calcă porunca şi voia lui Dumnezeu în mod constant, la casa de unde
Dumnezeu este izgonit, şi la casa unde se face voia celui rău, domneşte păcatul, domneşte
necazul, domneşte nenorocirea, se termină viaţa cu dezastrul şi se pierde mântuirea.
Să luăm aminte, că, păcatele făcute de părinţi împotriva actului Creaţiei, la care
Dumnezeu i-a chemat să dea naştere de prunci, aceste păcate se plătesc prin copii. Copilul
sau copiii pe care i-au vrut şi au venit în lume vor fi pedeapsa părinţilor pentru copiii pe care
nu i-au vrut şi i-au omorât, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul acesta. Cine are urechi de auzit
să audă!
156
PILDĂ PENTRU TÂLHARI
Un om avea obiceiul, pe care el îl socotea foarte bun, tot ce găsea pe cale să aducă la casa sa.
Şi decâte ori găsea, bani, lemne, scândură, fiare, tânjale saci şi câte altele lucruri pierdute
de alţii le lua cu bucurie şi toată ziua aceea era bucuros.
Aşa azi, aşa mâine îşi făcuse o gospodărie frumoasă, că nu numai în felul acesta a fost
făcută. Apoi pe cât mai putea să rupă din plata lucrătorilor, prin măsuri nedrepte la muncă şi
prin tot felul de înşelăciuni.
Casă avea frumoasă, şură la fel şi alte dependenţe ca hambar, draşcărie, coteţe, coşar,
garduri şi câte altele. Adesea se bucura în inima sa, se ducea departe de casă, de unde o
privea mai bine, se uită la ea şi fel de fel de îngâmfări în sufletul lui apuca şi cu acestea
lăcomia prindea mai mult teren în sufletul său, în inima sa. Când a fost să se gândească la
sfârşit, nu găsi de cuviinţă ca acele toate să fie lăsate fiului mai mic după obiceiul pământului,
pentru că vedea în el un om mai drept, iar în felul acesta zicea că acea gospodărie se va
pierde, ci s-a gândit ca s-o dea altuia mai mare cu care se complăcea în acele urâte obiceiuri.
Dar Dumnezeu văzând acea gospodărie nedreaptă şi hotărârea lui nedreaptă, pentru
dreptul moştenitor, trimite judecata Sa. Trimise spaimă şi groază şi cum şi o cumplită boală şi
moartea soţiei lui, iar celui nedrept moştenitor boală, spaimă şi pagube în acea gospodărie. Iar
în cele din urmă, li se luă acea gospodărie de cei fărădelege care o răvăşiseră cum voiau sub
ochii lui, iar ei au fost scoşi ca să locuiască întro casă pustie şi străină.
157
PĂŢANIA UNUI TÂLHAR
Într-un sat de prin nordul Moldovei, era un preot nou venit pentru păstorirea turmei celei
cuvântătoare. Preotul cum era cam departe de oraş, şi-a făcut o căruţă bună, iar cal şi ham
avea ca zestre de la socrul său. Se împăca bine preotul cu oamenii din sat, şi satul îl respecta.
Dar, ca orice pădure ce are uscăciunile ei, avea şi acel sat tâlharii şi desfrânaţii lui.
Şi i-a mers preotului bine între ei mult timp. Dar într-un an, în noaptea Adormirii Maicii
Domnului se apropie tâlharii, intră în curte, se duc la căruţă şi-i iau roţile şi lasă coşul căruţei
jos, pe pământ. Dimineaţa când preotul vede isprava, face anunţ la popor de întâmplare şi toţi
rămân miraţi, pe de o parte de aşa îndrăzneală, pe de alta de aşa pagubă. Preotul dă un termen
în faţa oamenilor, că cel ce a luat roţile să le aducă, iar de nu va face rugăciuni şi Dumnezeu
îl va descoperi. Lumea primi cu bucurie vestea şi aşteptă ca aceia să întoarcă lucrul luat. Dar
tâlharii nu s-au temut de aşa ameninţări. Ei le-au dus la tărg şi le-au vândut.
După ce a trecut termenul dat, preotul a început să facă slujbe cu Sfânta Liturghie în
fiecare zi, aşteptând ca Dumnezeu să descopere, la o zi, la două, la trei, la patru, la şapte... şi,
făcând şi pe a opta slujbă, o scânteie de nădejde apăru în inima lui. Într-adevăr! Peste noapte,
vine un tânăr la el şi-i spune: „De ce eşti înfricoşat pentru întârzierea semnului, iată roagă-te
mai tare şi va fi ţie", după care tânărul plecă, iar el se trezi.
 A doua zi pe când săvârşea Sfânta Liturghie şi era la Sfintele Daruri, când trebuia să iasă
şi să pomenească, iată că pe răufăcătorul neştiut o aripă îl atinge pe faţă şi un curent puternic
îl apleacă într-o parte, până ce trecu preotul
158
şi ieşi cu Sfintele Daruri. De când începuse preotul slujbele era nelipsit de la biserică. Şi,
chiar în timp ce era cu Sfintele în mijlocul bisericii, un ţipăt puternic de copil se făcu auzit în
biserică. îndată intră o copilă de vreo doisprezece ani ce aducea pe sora ei mai mică, de vreo
cinci ani, şi care fusese fulgerată, îi străspunse amândouă picioarele, de la genunchi jos de nu
mai putea merge.
La început părinţii tăgăduiră fapta, dar, mai târziu, când văzură că nu mai au încotro şi nu
pot potoli ţipătul de durere al acelei copile nevinovate, ziua şi noaptea, şi-au recunoscut fapta.
Părinţii greşesc iar copiii pătimesc. Trebuie să aibă grijă părinţii, că Dumnezeu îi
pedepseşte prin copii, pentru păcatele strigătoare la cer. De aceea, la Sf. Scriptura spune:
„Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strevezit dinţii"89
Aşa ascultă Dumnezeu pe sluga sa, când îl cheamă la necaz, ca apoi să-i vestească numele
Lui la tot omul, ca lăudat să fie Dumnezeu întru creaturile Sale.
89. Ieremia 31,29.
159
POCĂINŢA UNUI TÂLHAR
Era în părţile Africii un tâlhar numit David. Era cel mai fioros, făcea jaf şi ucidere fără
milă, oriunde se nimerea, şi nu cruţa pe nimeni. Nu era singur, ci avea cu el mai mulţi
tovarăşi, de aceea nu putea fi prins. Dar rugăciunile mamei lui, şi ale tuturor celor jefuiţi de
dânsul au făcut ca Dumnezeu să pună în inima lui atât de crudă o rază de pocăinţă. Din acel
ceas, a început să-l mustre cugetul şi şi-a pus în gând să se lase de rele. Se gândi că numai
călugăr dacă ar fi, s-ar putea pocăi. într-o noapte, a ajuns la poarta unei mănăstiri şi a bătut în
poartă. Paznicul a întrebat cine este? El i-a răspuns că vrea să intre. Atunci, portarul s-a dus la
stareţ şi i-a spus că a venit un străin. Stareţul a ieşit, a întrebat şi el cine este, iar el a răspuns
că vrea să fie călugăr. Stareţul i-a spus că nu va putea să suporte viaţa de obşte, că încă e prea
tânăr, voind să scape de el că nu-l ştia cine este. Atunci David îi spuse numele său şi că
pentru pocăinţă vrea să fie călugăr, iar de nu-l va primi atunci se va duce la prietenii lui şi va
veni cu ei şi va ucide pe toţi din mănăstire.
Stareţul, auzind aşa, îl primi şi-l tunse în monahism. Iar el în lacrimi şi pocăinţă a petrecut
viaţa, până ce i se arătă Sfântul Arhanghel Gavriil şi-i spuse că păcatele îi sunt iertate şi
minuni va face. însă el răspunse că nu poate crede aşa ceva. îngerul i-a amintit de pedeapsa
muţeniei ce-a primit-o Sfântul Zaharia pentru necredinţă. Atunci, el s-a rugat să nu i se
întâmple aşa ceva acum când vrea să laude pe Dumnezeu, ci trebuia, atunci, când făcea
faptele rele. Iar îngerul i-a zis că va avea grai numai când va lăuda pe Dumnezeu. Aşa şi-a
dus viaţa între a lăuda pe Dumnezeu şi muţenie în smerenie, trăind în sfinţenie şi făcând
minuni.
160
POCĂINŢA TÂLHARULUI
În Antiohia era un vestit tâlhar numit Ionatan.
A fura şi a ucide erau pentru el preocupările cele mai... „frumoase". De suflet, nici nu
voia să ştie. Iar groaza lui se băgase în orice casă, în întreg oraşul şi împrejurimi. După o
bucată de vreme, când plânsul ajunsese la Dumnezeu se descoperi cine este tâlharul. A
început să fie urmărit. El, văzând că nu mai poate fi tăinuit şi cum întreg oraşul îi sta
împotrivă, o luă la fugă spre Sfântul Simion Stâlpnicul la mănăstirea lui. Ajungând, se prinse
de stâlpul sfântului, şi i-a cerut ajutorul. Iar sfântul l-a întrebat: „Cine eşti tu şi ce ai făcut?"
Iar el a răspuns, cu lacrimi în ochi: „Eu sunt tâlharul Ionatan, plin de mulţime de fărădelegi".
Şi iată că din urmă au venit şi ostaşii, ca să-l prindă. Văzând că se află la stâlpi, au cerut de
departe de la sfânt să-l dea lor pe tâlhar. Iar Sfântul le-a zis: „Eu nu l-am adus şi de aceea n-
am ce da. Iar voi, de puteţi înainta până la el, luaţi-l." Şi, neputând să înainteze, s-au întors.
Auzind cei din cetate că tâlharul se afla acolo, au făcut sfat, ca să-l prindă. Tâlharul plângea
necontenit lângă stâlpul sfântului. Şapte zile a stat în rugăciune şi în plâns tâlharul, zi şi
noapte, pe frig şi căldură, cerând milostivire pentru el. în a şaptea zi, zise tâlharul către
sfântul Simeon: „Părinte, să plec?" Iar Sfântul îl întrebă: „Unde? Iar la fărădelegile tale?".
Tâlharul, a zis: „ Nu părinte, vremea mea a sosit." Şi aşa vorbind cu dânsul şi-a dat sufletul
Lui Dumnezeu. îndată au sosit şi dregătorii şi au zis către sfânt: „Părinte, dă-ne pe tâlhar." Iar
Sfântul a răspuns: „Nu eu l-am adus şi nici eu l-am luat. Ci Cel ce nu vrea moartea
păcătosului a voit să-l ia şi iată că este mort, dar cu sufletul mântuit." Şi cu toţii au văzut şi s-
au temut.
161
PILDĂ PENTRU UN BUNIC
Un bunic avea răul obicei, ca tot ce-i cădea în mână să fie a lui de pe drum, din ţarină sau
din casa cuiva, punea mâna şi lua. Iar dacă l-ar vedea cineva şi i-ar zice, avea două căi pentru
a scăpa de încurcătură şi de ruşine: că „ce tu eşti sfânt?” Iar de nu nimerea bine, atuncea îi
propunea să împartă cu el, zicându-i: cu dreptatea şi adevărul azi mori de foame.
Aşa azi şi aşa mâine, până a ajuns să-şi facă o frumoasă gospodărie. A ajuns să fie şi
bunic, având nepoţii cei mai mari unul de 7 ani şi celălalt de 5. Stând pe cerdac, a văzut că
venea preotul de prin sat cu o tânjală pusă sub giubea. După ce intră în ogradă, în urzicile de
lângă gard aruncă acea tânjală şi s-a dus în casă, căci era pe înserate. Nepoţii luându-se cu
nişte bomboane ce le aduse preotul, au uitat să-l mai întrebe de acea tânjală.
A doua zi, pe când stăteau pe scări împreună nepoţii, îşi aminti bunicul de acea tânjală şi
se duse de-o luă şi a dus-o în şură, apoi s-a întors la scări unde erau nepoţii. Atunci nepoţii i-
au zis:
-Bunicule, de ce ai ascuns tânjala şi n-ai lăsat-o acolo ca s-o găsească preotul că a uitat-o?
-Nu-i adevărat că am ascuns-o, că tânjala este a mea şi preotului i-am împrumutat-o.
-Nu-i adevărat ce spui, căci noi am văzut aseară, cum ai venit cu ea sub haină şi last-o
acolo. Omul când aduce un lucru înapoi, ţi l-ar fi dat şi ţi-ar fi mulţumit.
-Nu-i adevărat, a răspuns înăcrit bunicul.
-Noi ştim că matale tot aşa aduci lucruri străine pe care le găseşti. La aceste cuvinte de
mustrare şi demascare, bunicul a plecat capul în pământ.
162
CUM VEDE PE TATĂL FĂCÂND, ACELEA LE FACE ŞI FIUL ÎNTOCMAI
Era în Valea Glodului o familie numeroasă, dar pământ de hrană şi păşune la vite avea cu
îndestulare. însă avea un obicei, de a lua tot ce-i cădea în cale. Aşa azi, aşa mâine până ce
copiii crescuseră mari.
Văzând copiii cum aduceau tatăl şi mama lucrurile şi cum se bucurau în timp ce lacrimi şi
blesteme erau la cei păgubaşi aşa şi copiii au început să aducă lucruri ce le cădeau şi lor în
mână şi erau bucuroşi.
Cel mai mare s-a însurat, a luat o fată cu nume bun în sat, cum şi el avea nume bun, că de
hoţi nu-i ştia nimeni, că nu i-a prins. Mergeau la biserică în toate sărbătorile, excludeau orice
fel de bănuială. Nunta s-a făcut, cu bucurie. Iar tinerii şi-au făcut o căsuţă şi au început bine,
însă el obiceiul nu-l lăsa. Vecinii prindeau a găsi pagube şi au pus rugăciuni pentru
descoperire. Şi iată vine o concentrare unde a fost împuşcat de nişte tâlhari.
După ce trecea zilele de supărare, iată că al doilea fiu se căsătoreşte şi ia în căsătorie o
fată dintr-un neam cinstit. A făcut o căsuţă. Dar pe când se cocea porumbul prin ogoare, el se
duse la o cumnată, de i-a cules tot porumbul, nişte fân şi lemne din pădure. Păgubaşa cu
lacrimi în ochi, s-a dus la Mănăstirea Vorona şi plăti o slujbă pentru cel ce-o furase. Şi în ziua
aceia fiul de al doilea a murit. Tatăl lor în supărare de moarte, a murit şi el. Astfel, neamul lor
se topise, aşa cum se topiseră dreptatea şi adevărul şi cinstea în viaţa lor, iar biserica o ţinea
ca paravan pentru faptele murdare. însă Cel ce vede în ascuns, totdeauna plăteşte la vedere,
precum spune în Sfânta Scriptură.
163
LA FURAT ÎN ZI DE SĂRBĂTOARE
Era în satul Valea Glodului un dascăl cieşise la pensie pe nume Ioan. A fost bun cântăreţ
bisericesc. Avea casă cam grea, dar gospodăria îi era frumoasă. Pentru ale sale păcate o boală
grea i-a ucis soţia şi cinci fii. Era iarnă şi gerul cam mare. Lemne nu avea. în ziua de Sfinţii
Trei Ierarhi s-a dus în pădure să taie o sanie de lemne şi adăposti lemnele la o casă a unui
ginere. Lăsă lemnele şi pleacă cu golul acasă, căci paza de noapte l-ar fi prins la intrare în sat,
dar cum casa aceia era la margine.
în ziua de Sf. Trei Ierarhi vânt mare se porni şi casa ginerelui avea numai acoperişul,
vântul îl rupsese şi-l duse jos. Auzind el aceasta, după masă tot în acea zi de sărbătoare a luat
sania şi s-a dus la casa ginerelui a încărcat lemnele a pus peste ele şi ceva căpriori rupţi, de la
acoperişul care a căzut şi porni acasă bucuros, că în felul acesta lemnele sunt mascate destul
de bine. Dar pădurarul luîndu-se după urma săniei din pădure căci văzuse copaci tăiaţi s-a dus
pe urme până la casa ginerelui. Acolo găsi lemnele încărcate în sania cîntăreţului. Tăcu din
gură şi se aşeză la pândă şi pe când va ieşii în drum şi va porni spre casă, pădurarul îl va duce
până la primărie în văzul tuturor, că lumea era prin sat că era sărbătoare, fiecare făcând glume
aspre, şi râdeau care mai de care de cântăreţ. Acolo, îl aşteptau miliţia şi organele superioare
silvice, pentru vânzare de lemne, îi confiscă lemnele şi i-a făcut proces.
Şi iată dar că toate cele făcute de el la sărbători se descoperi faptele. Şi astfel a rămas ca
pentru toate cele făcute din tinereţe să le răsplătească la bătrâneţe, că aşa este dreapta judecată
a lui Dumnezeu.
164
UN JEFUITOR DE MORMINTE
Era un tânăr, spunea Sfântul Ioan Pustnicul, într-o cetate a Egiptului care pe lângă curvii,
ucideri şi tot felul de răutăţi, avea şi obiceiul de fura hainele şi bijuteriile de pe cei morţi.
Până când a ajuns să-şi recunoască greşalele şi să cadă în smerenie.
Se nevoia cu postul şi cu rugăciunea şi locuia într-un mormânt gol, până Dumnezeu se va
milostivi spre el. Demonii, neştiind de cugetul său, îl căutară pe la locurile lui de fărădelege.
Rudele îl căutau, prietenii de asemenea, nimeni nu bănuia că ar fi într-un mormînt gol.
Toţi erau în nedumerire şi se întrebau cam ce s-o fi întâmplat cu el, căci, ca el nu era altul
mai iscusit în răutăţi. Şi, căutându-l peste tot, s-au dus demonii şi la morminte, crezând că se
găseşte la lucru. Dar îl găsiră cu faţa la pământ, în post şi cu lacrimi pe ochi, plângându-şi
păcatele.
Atunci demonii au început să râdă de starea proastă şi urâtă pe care a luat-o şi începură să
strige să iasă că-l aşteaptă multă treabă. Că s-a vândut lor şi altceva nu poate avea, decât a fi
împreună cu ei. însă el nu răspundea nimic şi se întărea în rugăciuni. Atunci au venit rudele şi
prietenii şi-l îndemnară să iasă, însă el nu voi. Rudele plecară, dar demonii au rămas cu el,
făcându-i fel de fel de răutăţi, au tăbărât pe el de l-au şi bătut. Dar el nu le-a răspuns. Apoi
veniră iar rudele. Iar el le-a răspuns: „Mai de folos îmi este să mor în mormântul acesta, decât
în păcate să vieţuiesc în lume", şi rudele s-au dus. Şi în acea noapte demonii atât îl bătură,
încât îl lăsară abia viu, zicând: „Ne-a biruit cu Darul lui Dumnezeu şi cu a sa răbdare" până la
sfârşitul vieţii a trăit în acel mormânt, în pocăinţă şi mântuire.
165
PENTRU CEI CE IAU LUCRURI GĂSITE PE JOS
Un om din satul Valea Glodului era bun gospodar şi cu nume bun între toţi oamenii.El iubea
dreptatea şi adevărul şi era vestit pentru asta. Dar iată că o ispită îi pune în cale o nenorocire.
O femeie vrăjitoare a fost chemată de o altă femeie să facă în aşa fel încât să o scape de boala
pe care o avea, că-i va da orice va cere. Căci a fost pe la doctori, pe la preoţi, dar nimic nu
folosea. Şi atunci îi spune altcineva cum să facă şi va scăpa. Vrăjitoarea i-a cerut să-i dea
baticul ei cel mai frumos. Iar ea i l-a dat. Vrăjitoarea l-a luat acasă, a făcut ce a ştiut ea şi i l-a
adus înapoi ca să-l poarte câteva zile, apoi iar l-a luat vrăjitoarea şi a făcut ce a făcut şi apoi l-
a dus de dimineaţă pe o cărare pe care mergeau oamenii la oraş. Şi l-a lăsat pe cărare.
Trecând pe cărare un om, vede pe jos acel batic, s-a uitat să vadă cine l-a pierdut, dar,
nevăzând pe nimeni, l-a luat şi l-a băgat în traistă şi s-a dus mai departe. Vrăjitoarea, se făcea
a culege ceva de pe jos, până ce ajunse omul lângă ea. Se luă la vorbă cu ea, fără să ştie cine
este şi cu ce scop îi ieşise în cale. Şi din vorbă, a aflat de unde este, cum îl cheamă, câţi copii
are şi cum o cheamă pe soţia sa. Vrăjitoarea rămase mai în urmă, zicând că nu poate merge,
întorcându-se omul acasă, i-a dat baticul soţiei şi ea de bucurie l-a pus pe cap, deşi i se
spusese că este găsit. Chiar în noaptea aceea o luă o boală neaşteptată încât a fost să moară,
de nu interveneau cu multe rugăciuni şi au dus baticul la locul unde îl găsise soţul ei, după
care s-a însănătoşit. De atunci învăţă minte omul, să nu mai ia nimic, orice ar fi găsit.
Că lucrul străin în casă este spin iar în gură tot pelin.
166
DESPRE LUCRUL GĂSIT
A fost un monah, Filagrie numit, ce vieţuia în cetatea Ierusalimului, îndeletnicindu-se cu
rugăciunea şi din osteneala sa îşi mânca pâinea. Odată, şezând el în târg şi vânzându-şi lucrul
său, cineva a uitat o pungă cu o mie de galbeni, pe care bătrânul monah o află. Şi zise: „Se
cade celui ce a pierdut-o să vină s-o ia, că-i lucrul său." O mie de galbeni era o sumă mare, o
sumă frumuşică, ar fi ispitit orice om s-o aibă şi să n-o mai înapoieze celui ce o pierduse.
Omul cu duhul lăcomiei, dacă ar fi aflat-o, nu ar mai fi întors-o celui păgubit. Şi îndată a
venit cel ce o uitase, plângând şi întrebând pe la toate tarabele dacă nu au văzut şi dacă nu au
găsit punga lui. Deci, bătrânul monah văzându-l şi întâmpinându-l pe cel păgubit, i-a întors
punga cu galbeni. Acesta văzând cât de cinstit este bătrânul monah şi cu câtă dragoste şi
căldură sufletească îi întoarce punga cu galbeni a vrut să-i lase monahului punga cu toţi
galbenii, ca mulţumire pentru fapta lui atât de frumoasă. Dar bătrânul monah nu voi să
primească această mare recunoştinţă pentru fapta sa cea bună, cu nici un chip. Atunci acela,
mirat de aşa ceva, că nu a mai văzut un om atât de cinstit aşa cum era bătrânul monah, a
început să strige: „Veniţi să-l vedeţi pe omul lui Dumnezeu!"
însă bătrânul monah pe ascuns se strecură şi fugind din târg a ieşit din cetate, ca să nu fie
cunoscut şi nici lăudat de nimeni. Aceasta a făcut-o ca să nu fie răsplătit şi cinstit de oameni,
ci de Dumnezeu, în care nădăjduia. Fapta acestui monah ne arată şi nouă chiar în mulţime
fiind, cum se poate împlini cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Ceea ce face dreapta
să nu ştie stânga".
167
DESPRE LUCRUL GĂSIT (2)
Era un şcolar în Mediolan cu frica lui Dumnezeu, care a găsit două sute de galbeni. El, în
loc de a-i ascunde, aşa cum se obişnuieşte şi între creştini, nu numai între păgâni, s-a dus şi a
dat de veste pe la toate bisericile.
Preoţii anunţând, s-a găsit păgubaşul. După ce i-a spus toate amănuntele, a cunoscut
şcolarul că banii sunt ai aceluia şi i-a dat, neoprindu-şi nimic.
Acela a voit să-i dea ca plată, pentru fapta lui cinstită, douăzeci de galbeni, însă el nu voi
să ia. Atunci a voit a-i da zece, însă tot nu voi să-i ia. Atunci acela, supărat, aruncă toţi
galbenii pe jos, zicând cu mânie: „Dacă nu voieşti să iei, apoi ia-i pe toţi, că eu nimic nu am
păgubit." Şi, jale fiindu-i şcolarului, se plecă, luă puţin şi îndată îi dădu săracilor.
Iată ce fel de sfadă sfântă! Vedeţi ce fel de ceartă blagoslovită!
168
PENTRU LUCRUL GĂSIT
 Era un elev la Seminarul Teologic din Dorohoi care în sărbători şi duminici dimineaţa nu
lua pâinea şi nici ceaiul, pentru că zicea că se duce la biserică şi de acolo capătă mai multă
hrană spirituală, după care tânjrea sufletul său. Aşa a dus acel elev până în clasa a şasea, iar
colegii ca şi întreg seminarul îl ţinea de rău şi-i zicea: pusnic, călugăr, habotnic.
în clasa a şasea în una din sărbătorile din timpul primăverii, în timp ce seminariştii erau la
ceai de dimineaţă, după care urma a se duce la biserică, el se găsea cu o carte în mână
plimbându-se pe una din alei. în timp ce mergea, iată că vede în faţa sa o monedă de 20 lei şi
cum ducea lipsă de bani de multă vreme, îşi zise că-i prinde bine, o luă şi se plimbă mai
departe bucuros. îndată ieşiră elevii de la ceai, iar în preajmă a venit un coleg, cu care era văr.
De bucurie el i-a spus de bani. Acela i-a cerut împrumut zece lei, până îi va trimite de acasă,
îi va da înapoi, vrea să cumpere pâine albă, alva şi mere să mai mănânce, că pâinea a fost acră
iar ceaiul o apă chioară. Se-nvoi să-i dea, ba îi zise să-i aducă şi lui. El s-a dus şi a cumpărat
de toţi banii pâine, alva, mere, nuci, şi împreună au mâncat, că clopoţelul nu sunase încă la
biserică. După care a plecat la biserică. Dar un fel de regret era în sufletul lui şi un fel de
neastâmpăr, că nu putuse să fie atent la slujbă. A venit de la biserică, masa nu i s-a părut aşa
de bună. Dar regretul de ce făcuse se ţinea.
După masă avea învoire în oraş, dar nu s-a dus, pentru că ghetele erau rupte. A doua zi i-a
venit 100 de lei de acasă. Bucurie nespus de mare. Avea nevoie de caiete, de cărţi de
literatură, să reînnoiască abonamentul la
169
bibliotecă, să-şi pună pingele la ghete şi-şi zicea că toate le face. Cu mult greu aşteaptă până a
venit iar Duminica. Se sili să nu ia vreo notă rea, ca să poată fi scos în oraş. A venit Duminica
şi a plecat aşa cum a putut, cu ghetele rupte, în oraş şi acolo direct la librărie. îşi cumpără
caiete, cărţi, înnoi abonamentul, şi-l costă 20 lei iar 80 îi băgase în buzunar. Se interesă de
pingele şi se împăcă cu 60 lei, nu-i plăti, că când îi va da ghetele şi a mers la şcoală. La masă
îşi aminti de bani. A pus mâna şi i-a căutat nu-i găsi. Ieşi repede şi căută pe iarbă, prin cărţi,
prin hrană şi nu-i găsi. Supărare mare. A ţinut supărare încât nici de a învăţa nu a putut, nici
să mănânce, până deschise Noul Testament şi a găsit scris aceste cuvinte a lui Zaheu „de am
luat ceva pe nedrept, întorc împătrit."90
170
PENTRU CEI CE GĂSESC BANI
Era o văduvă cu patru copii şi toţi minori. Necazuri avea multe. Lipsurile de tot felul:
hrana, îmbrăcămintea şi lemnele o ţineau tot deaproape şi n-o lăsau să se liniştească
niciodată. Apoi mai venea şi impozitul care îi făcea nopţile albe. Muncea pe cât putea şi pe
mult şi pe puţin, dar tot nu puteau face faţă.
Cu greu a închipuit şi ea la vremea culesului cireşelor, suma de o mie de lei cu care să
cumpere încălţăminte şi haine pentru că se apropia iarna.
S-a hotărît să se ducă la oraş. Se pregătise îşi luase bani şi plecă.
Mergând pe drum a găsit o suta de lei, câtă bucurie. Cu multă bucurie a luat-o şi a
adăugat-o la cei o mie de lei cu gândul că va mai cumpăra câteva lucruri.
Ajungând în oraş a intrat într-o prăvălie şi negocie opinci pentru copii şi băgase mâna în
buzunar să scoată bani. Dar când colo găseşte numai bancnota de o sută de lei pe care i-a
găsit iar mia de lei nu...
A început să caute mai bine, îşi dezbrăcă haina, goli traista, dar în zadar. Banii nu-s. Că
cele o sută de lei, au scos afară cele o mie de lei. Că orice ban găsit, te face perpelit.
171
PENTRU CEI CE PONEGRESC LUCRURILE LUI DUMNEZEU
În satul Drăgăneşti era un om foarte bogat care avea o casă frumoasă, cu tot felul de
acareturi. Avea maşină de treierat, tractor de arat, moară şi pământ mult. în casa lui era multă
îndestulare cu toate bunătăţile, dar credinţă în Dumnezeu nu prea avea, cu toate că ţinea în
căsătorie o fiică de preot.
Milă pentru săraci nu prea avea. însă toate se puteau ierta prin pocăinţă, dacă nu ar fi
batjocorit tot timpul Numele lui Dumnezeu şi lucrurile sfinte. Când ningea, nu-i plăcea de nu
venea când ar fi dorit el. Vântul şi furtuna nu-i plăceau niciodată. Ploile la fel. Şi la toate
acestea arăta că altfel ar fi fost mai bine. Dumnezeu rabdă pe om până la o vreme, dându-i
diferite necazuri pentru a-l putea întoarce de la calea lui. Dar necazurile ce-i veneau, nu le
socotea ca pedeapsă pentru faptele rele pe care le făcea, ci zicea că sunt întâmplătoare, sau
venite dintr-o nebăgare de seamă. Şi aşa azi, aşa mâine, până în preajma lui august când
Dumnezeu învăluise satul în nori negri, gata-gata să cadă. El, speriat, se uită pe fereastră şi le
zice la cei din casă „această ploaie nu este curată" şi îşi ia haina şi iese, căci îşi amintise de
boii lui care erau după moară. Se duse să-i dezlege şi să-i pună la adăpost. Şi, pe când se
porni cu boii spre grajd, iată că un fulger trece prin el şi prin boi şi cad morţi atât el cât şi
boii. Zăcea jos mort el şi boii, arătând prin aceasta asemănarea vieţii lui pe care a dus-o,
coborându-se între cele necuvântătoare.
172
PENTRU CEI CE ZIC CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU
Era în Valea Glodului un om numit Gheorghe Artenie, care se credea în inima sa foarte
înţelept, ca fiind cunoscător a tot lucrul. între cele „pricepute" de el era şi aceasta, zicând că
„nu este Dumnezeu”. Că omul nu are a răspunde nimănui cu nimic pentru faptele sale şi, ca
atare, nu este nici un fel de răsplătire a faptelor, fie bune, fie rele. Unii din oamenii care îl
auzeau ziceau că e nebun, alţii ziceau că e tare înţelept. Şi, odată, întrebat de nişte oameni de
ce nu se lasă de unele fapte pe care le făcea, că păştea cu oile ogoarele însămânţate ale
oamenilor, că nu da brânză de la oi, că tuşina oile înainte de tuns, nu-i e oare frică de
Dumnezeu, că-l va bate într-o zi pentru toate? Iar el le răspunse: „Măi, ce proşti sunteţi! Voi
în loc să vă folosiţi de prilejuri pentru a vă face viaţa de aici fericită, voi suferiţi de frica ce v-
a dat-o preotul, că ar fi un Dumnezeu! Măi, pentru mine, eu sunt Dumnezeu. Şi dacă eu sunt
Dumnezeu cum să mă pedepsesc eu pe mine cu lipsa şi oile, cu foamea? Pentru ce să sufăr?
Altă viaţă nu este. Atât este, cât este aici. Omul e ca aburul. Odată ce aburul s-a împrăştiat în
aer îl mai vezi? Şi ca drept dovadă că nu este Dumnezeu şi nici altă viaţă cu care v-au speriat
nişte..., ca să vă poată ţine în frâu, ca ei să mănânce şi să bea, iar voi să răbdaţi cu binele sub
nas, iată că eu fac aceste fapte pe care le vedeţi de când eram copil la tatăl meu şi acum am
femeie şi copii şi n-am fost pedepsit încă cu nimic. Că dacă ar fi fost un Dumnezeu, atunci, ca
tatăl pe copilul pe care l-a făcut, m-ar fi bătut şi pe mine sau pe soţie sau copiii, dar aşa...
nimic, iată, eu sunt cât un cal, femeia ca o iapă, copiii ca nişte mânji, toţi sănătoşi şi voinici
173
şi voi toţi bolnavi, că vă tot lipsiţi, având de toate dinaintea ochilor voştri". Auzind aşa, aceia
şi-au făcut cruce şi s-au dus fiecare, cu gânduri amestecate, pe la casele lor.
Şi iată că Dumnezeu, Cel ce este îndelung răbdător şi mult milostiv, a voit să se arate şi
Drept Judecător pentru fapte, aşa cum spusese Gheorghe că ar trebui să“facă El cu fiii
neascultători”.
A doua zi s-a deschis parchetul de lemn de foc din pădurea din faţa satului. Fiecare om cu
carul lui, sau unii cu ale altora, în tovărăşie, au plecat în pădure, să care lemne, să mai facă un
ban ca să mai acopere nevoile. S-a dus la pădure şi Gheorghe Artenie cu soţia, cu carul, iar
oile le-a lăsat pe un copil, până va încărca un car soţiei, ca să plece la gară, iar el să se
întoarcă la oi. Erau pe o coastă mai mulţi buşteni pe care trebuia să-i dea în vale şi de acolo să
încarce, căci coasta era cam prăpăstioasă pentru vitele lui, neînvăţate. Lasă el carul în vale.
Dejugă vacile şi le dădu de mâncare. Iar el se sui, sprijinit în băţ, pe deal, să risipească
lemnele la vale, iar soţia urcă pe la jumătatea coastei, să le dea mai la vale. Şi începură lucrul.
A dat unul, a dat doi şi, când la a treia bucată de lemn, aceasta sări de pe o cioată şi îi lovi
soţia drept în tâmplă şi ea căzu moartă. El nu observă. Dar unul din cei din preajmă strigă la
el să se oprească, că şi-a lovit soţia. S-a oprit şi alergă să vadă ce s-a întâmplat. O găsi pe
soţie plină de sânge şi luptându-se cu moartea. A început să ţipe de au venit din împrejur
lume multă să-i dea ajutor, dar toate străduinţele au fost fără folos, căci Tatăl Cel din Ceruri,
pe care încă nu-L cunoştea, îşi bătu copilul rău cu astfel de pedeapsă de-i luă soţia, iar el
rămase cu şapte copii, să-i crească singur, şi-n necazuri să cunoască pe Dumnezeu şi mila
Lui.
174
CE ADUCE RĂBDAREA LA BOALĂ?
În satul Valea Glodului, era o tânără paralitică de ambele picioare. De copilă o apucase
această boală şi o ducea aşa timp de douăzeci de ani. În suferinţa ei nu simţea atât de mult că
are dureri sau că este lipsită de orice fel de bucurii, ci o durea mai mult necazul pe care îl
făcea ea, mai întâi mamei, până muri şi ea, că era orfană de război, apoi fratelui ei mai mic şi
cumnatei, care nu avea o inimă prea duioasă. La suferinţa ei mai adăuga şi foamea şi setea, pe
care le răbda ca să nu vină vremea să devină nesuferită. Le răbda pe toate în tăcere şi cu
nădejde în Dumnezeu, că El îi vede necazul şi bucurie îi va da aşa cum ştie El şi când va vrea
El. Şi, pentru a nu fi povară, a început să lucreze din mâini diferite lucruri, din ce câştiga îşi
cumpăra puţină hrană. Pământul ce i se cuvenea îl dădu să-l ţină fratele în schimbul îngrijirii.
De aceea şi Dumnezeu o binecuvânta cu multă pricepere la lucru, iar lucrul ei era îndrăgit de
toată lumea, încât nu putea dovedi. Din acel venit mare mai acoperea unele nevoi celor din
casă, apoi o parte împărţea la cei care mai veneau cu cerşitul şi altă parte o dădea la biserică
pe lumânări, vin, tămâie şi prescuri. Şi multe alte lucruri a donat bisericii, chiar şi un ajutor
preţios la acoperişul ei, cum şi la toată lucrarea care s-a făcut. Iar Dumnezeu, pentru că ea
iubea locaşul Său, a învrednicit-o ca primul mort după terminarea bisericii să fie chiar ea. Aşa
iubeşte Dumnezeu pe aleşii Săi şi-i răsplăteşte în cer cu bunătăţile Sale. Iar la înmormântare a
fost petrecută nu numai de sat, ci şi de satele de împrejur, iar ziua aceea a fost frumoasă, şi ea
în căsuţa nouă parcă dormea, cu faţa veselă.
175
FOLOSINŢA CREŞTINEASCĂ A CÂŞTIGULUI
La Seminarul Central din Buîureşti era în vremurile din urmă un servitor numit Radu
Voevozianu. Acesta era căsătorit, dar nu avea copii. Hrana, ca şi dormitul, îl avea în şcoală,
iar hainele şi lenjeriile pe care le purta îi plăcea să fie modeste şi era mult atent ca ele să nu
fie murdare şi nici rupte, şi nu se ducea la alte plăceri în afară de frecventarea regulată a
slujbelor bisericii. îşi putea strânge salariul de la lună la lună pentru scopuri mai înalte.
Cerşetorii erau miluiţi de câte ori îi întâlnea. La biserici ducea daruri de lumânări şi
tămâie. însă tot îi mai rămâneau îndeajuns bani. De aceea, împreună cu soţia, care îl însoţea şi
la muncă şi la toate faptele bune, în fiecare toamnă când frigul începea să bată pe la uşile
săracilor, cum şi pe la şcolile copiilor din mahalale, el căuta din banii adunaţi să le ducă
lemne, să le pună sticlă la ferestre, să le facă sobe şi să-i mai mângâie şi cu câteva mici daruri
în haine şi alimente.
Aşa au tot făcut soţii creştini Voevozianu de la începutul căsniciei lor şi până la sfârşit,
lăsând în urma lor regrete în sufletele celor suferinzi şi o pildă frumoasă bogaţilor.
176
PENTRU CEI LACOMI DE AVERE
Era în Valea Glodului un om, fiu de om sărac şi beţiv. Acestuia ce făcea tatăl său nu-i
plăcea şi ca atare nu luase nici un obicei rău de la el. Făcându-şi serviciul militar la grăniceri,
prinse o bandă de traficanţi cu aur. Statul i-a dat ca recompensă o sumă foarte mare de bani.
După ce s-a eliberat, s-a căsătorit cu fata cârciumarului din sat de care era foarte încântat că
fata nu era urâtă şi avea avere. Şi se făcu nunta. Socrul i-a propus ca banii pe care îi va avea
să-i pună în crâşmă, iar el îi dă dreptul la crâşmă, îi dă locuinţă, iar lui să-i dea a treia parte
din câştig, ca să poată scoate şi el copiii ceilalţi la căsătorie, după care îi vor rămâne lui toate.
Iar din banii ce-i va mai rămâne şi cu cât va mai câştiga să cumpere o maşină de treierat mai
specială. Se-mpăcă în felul acesta şi a început treaba.
El şi-a cumpărat o maşină de treierat şi a început treieratul. Toată ziua în praf, la cântar şi
vămuit. Soţia, la crâşmă şi la primit fel de fel de musafiri. El a ajuns s-o suspecteze de
desfrânare şi s-au despărţit. A făcut casă deoparte şi s-a căsătorit cu cea mai săracă fată din
sat. Dar a nimerit tot o desfrânată. Zilele îi erau grele. Aducea venit de la maşina de treierat,
de la munca cu tractorul, dar căpătase o boală care îl măcina din picioare. Pentru strângerea
de averi ajunsese să nu mai ştie de Dumnezeu, înşela la cântar şi câte altele. Apoi, a început
să spună că nu este Dumnezeu şi că totul este atât cât trăieşti. Dumnezeu i-a mai dat o boală
care l-a trântit la pat. Şi-n durerile amare, în loc de pocăinţă, căzuse în deznădejde şi s-a
împuşcat. Când goana după avere îţi întunecă mintea, începi să nu mai ai Dumnezeu.
177
PENTRU CEI CE GĂSESC COMORI
Într-un sat cu origine veche, era un om care ara cu tractorul pe moşia unui boier, în timpul
nopţii. Deodată, a văzut înaintea tractorului la mică distanţă o lumină mare ce se ridica din
pământ în sus. Ajunge cu tractorul aproape şi sta uitându-se la acea lumină până ce a dispărut.
Apoi se duce şi pune un semn unde fusese acea flacără minunată şi continuă mai departe să
are cu tractorul. în zori de zi s-a dus la semnul pe care l-a pus şi a luat hârleţul şi a început să
sape în locul acela. Şi, săpând, a dat de bolta unui beci. Lăsă lucrul, ca să nu fie văzut de
oamenii boierului şi porni mai departe cu aratul. A stat la arat până seara. Ca să are şi pe timp
de noapte, a adus un alt mecanic pe tractor şi el cu un frate mai mic, s-au dat la săpat. Au
reuşit să spargă bolta beciului şi s-au uitat cu o lumină oarbă de lanternă înăuntru. Dar,
mirosul greu ce venea din beci era cu neputinţă de suportat. Au aşteptat să se mai aerisească,
apoi iar au încercat, şi au văzut un beci lung, cu intrarea acoperită de pământ. Au intrat
înăuntru cu multă băgare de seamă, să nu fie ceva vieţuitoare rele de pământ, care să-i muşte.
Au găsit un butoi ale cărui doage au fost stricate de vreme şi se ţineau în sus, de lăsau să se
vadă vinul înăuntrul butoiului, care era ca gelatina. Altceva nimic. S-au uitat să vadă unde era
ascunsă comoara. Cum săpătura era la partea beciului din fund şi-au dat cu părerea că trebuie
să fie îngropată în peretele acela. Şi-au intrat mai bine şi-au văzut că zidul într-un loc nu avea
aceeaşi tărie ca peste tot. Au spart acolo şi au dat de o încăpere cu un butoiaş. Luând
butoiaşul, au găsit bani în el plin până sus. Au luat banii într-un sac şi pe celelalte le-au lăsat
acolo şi au
178
ieşit şi s-au dus acasă. Acasă au chemat pe un evreu, care le era prieten. Evreul, văzând atâţia
bani, a spus că nu sunt din cei buni, ci dintr-un metal rău alamă -, dar el îi poate schimba şi le
dă preţul întreg, cât va putea lua. Evreul îi aduse ceva bani, cu care-şi cumpără o batoză de
treierat trifoi şi altceva nimic. Iar evreul a cumpărat case, deschise depozite şi altele. Dar nu
după multă vreme se află de acel lucru, prin nişte oameni ce lucraseră pe moşie.
Venind control de la Stat, au luat acel vin din beci ca medicament, şi s-au început
cercetările. Amândoi fraţii tăgăduiră, iar evreul şi mai mult. Neavând probe, s-au închis orice
fel de cercetări.
Nu a trecut multă vreme şi acel om a căzut la o boală grea, pe care a contactat-o de la
lucru. Iar boala i-a fost atât de grea încât a început să vândă lucrurile din gospodărie pe care
le făcuse cu munca lui, până ce a văzut că doctorii n-au ce-i face şi atunci şi-a pus capăt
zilelor.
Şi-ndată după moarte, soţiei i s-a arătat o femeie ce i-a cerut o cană de cafea cu lapte,
pentru soţul ei, ca să scape de năduşeli de la nişte fâşii ce le avea pe trupul lui, de pe umeri şi
piept în jos, pe care fâşii era ceva scris, ce nu se putea citi. Şi, în timp ce el bea acea cafea,
femeia a pus mâna să tragă fâşiile fără să vadă el, dar atunci el ţipă şi o mare flacără îi ieşi din
gură, flacără ce l-a învăluit şi l-a acoperit peste tot. Aşa l-a văzut şi de atunci nu l-a mai văzut.
 Tâlcuire: fâşiile sunt blestemele ce au fost puse pe acea comoară şi el în loc să facă ceva
spre izbăvirea lui, el a cheltuit banii, iar acele blesteme îl ţin în flăcările iadului.
Nu este bine să căutăm comori şi dacă din întîmplare găsim, să nu luăm nimic pentru noi
ci să facem milostenie ajutând pe cei săraci, pe cei în lipsuri, în suferinţe, în necazuri şi să
dăm la biserici sărace.
179
FUGA DE BANI
Un bătrân călugăr locuia într-un munte în multă smerenie, se ruga şi era făcător de minuni.
într-o zi, i-au adus pe un om îndrăcit ca să-l vindece şi l-a vindecat de acel demon.
Atunci, drept plată, i-au dat un săculeţ ţesut din păr aspru, plin cu aur. Călugărul nu primi.
Dar, văzând supărarea aceluia, îi primi numai săculeţul, iar banii nu. Iar din săculeţ şi-a făcut
un pieptar de pus pe piele. Şi multă vreme l-a purtat ca să-i roadă trupul, şi pentru alta nu.
Şi aşa a fost, trăia într-o smerenie mare şi adâncă, multe şi mari minuni făcea, vorbind tot
timpul în rugăciuni fierbinţi cu Dumnezeu.
180
PENTRU DORITORI DE ÎMBOGĂŢIRE NEDREAPTĂ
Era un om care din tinereţe avea meseria de cioban. La început era pe la alţii, pe la stânile
altora, dar după ce s-a căsătorit cu o fată bogată şi din neam bun, a ajuns să-şi facă starea lui
cu stână proprie şi oi multe. Avea pământ mult şi oi la fel şi cu cât mai aduna din sat îşi
înjghebă în fiecare an câte o stână de 200-300 de oi de muls, în afară de cele sterpe şi berbeci.
Cu oamenii de la care lua oile se împăca după obicei: şapte kilograme de brânză şi lapte cât
va fi. Iar omul să-i dea făină şi cheag. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa până în toamnă. Căci
multe drumuri făcea omul până la stână pentru a-şi primi partea pentru oile date, abia de
putea lua ceva brânză, însă şi aceea mai mult zăr, şi mai bine de jumătate din ea era urdă. Dar
nu spunea niciodată că nu-i dă, ci că a venit altul mai de dimineaţă şi a luat-o să vie în altă zi
şi va lua. Aşa azi, aşa mâine şi aşa până la toamnă, încât omul se sătura de a mai merge la
stână de a lua produsele pentru oile sale. Când venea toamna mai avea şi câte o oaie sau două
lipsă, pe motiv că a mâncat-o lupul, nu că el a vândut-o sau a mâncat-o. încât omul nu numai
că era lipsit de brânză, dar şi de vreo oaie-două. Trebuia să-i plătească văratul precum avea el
datoria şi nu după cât făcea. Ba trebuia să plătească văratul şi pentru oaia cea pierdută, cea
mâncată de lup sau de cioban. Şi dacă numai atâta ar fi fost, încă tot ar fi fost bine, dar şi
ogoarele din preajma stânii, fie cu nutreţuri, fie cu grâne, fie cu porumb, în toate nopţile erau
păscute. Aşa înţelegea el să-şi facă avere. însă toate merg până la un loc, căci scris este, că
„Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui". De aceea şi lui i-a trimis
îndreptare în felul următor: pe când îşi luase tălăngile
181
de pe oi, ca să nu sune, şi plecă într-o noapte la păscut cu ele, cum trecea pe marginea
unei păduri, mai mulţi lupi au ieşit şi au venit la oi. Unii au început să poarte oile încoace şi
încolo, sfâşiind pe care o prindeau, fără s-o mănânce, alţii s-au dus asupra câinilor, iar unul a
venit la el şi-a pus labele pe umeri lui şi cu gura căscată voind să-l apuce de faţă. Dar în acea
clipă de groază a venit un câine şi se băgă între amândoi, încât lupul îl lăsă şi se apucă să se
lupte cu câinele. După întâmplarea aceea rămase mut câteva zile, plângând mereu, fără să
poată spune ceva. Lupii i-au sfâşiat aproape toate oile care au fost ale lui şi mulţi din câini au
fost ucişi.
După ce şi-a revenit, a început să spună ce a păţit şi a făcut făgăduinţa că pe munca altuia
nu se va mai duce şi din dreptul altuia nu va mai lua. Şi cum până atunci cu multe necazuri ce
avusese în copii şi în gospodărie, nu se învăţase, deşi erau toate de la Dumnezeu pentru
fărădelegile lui, de dată aceasta, fiind de faţă la locul de pedeapsă, s-a înţelepţit şi cuvântul şi
l-a ţinut şi alte necazuri nu a mai avut.
182
CEL CE NU FACE UN BINE, FIIND ZGÂRCIT ŞI NEMILOS
Un preot fiind prigonit de comunişti 91, ca de unii ce au lepădat pe Dumnezeu, a găsit
adăpost, după o bucată de vreme, la părinţii săi. S-a făcut o tainiţă, o boxă mică,
neîncăpătoare, neştiută de nimeni, zidită între doi pereţi de un metru pe doi metri, unde sta
ziua şi noaptea cu durerile lui pentru enoriaşii săi, pentru copiii săi, pentru libertatea sa,
răbdând necazuri şi câte alte dureri nu mai avea, pe care numai Dumnezeu le ştie. Iar la
durerile acestea se mai adăuga şi faptul, că în acel timp, i-a murit mama şi el nu a putut să
iasă ca s-o petreacă la locul ei de veci. Dar pe toate le-a răbdat în durere, cu umilinţă şi cu
multă voinţă. Lipsuri de tot felul. Mai ales lupta cu neînţelegerea părinţilor şi fraţilor şi a
tatălui său care mereu îl vorbea de rău faţă de toţi, zicând: „Rău a făcut, trebuia să se înscrie
în partid şi trebuia să-i voteze şi să nu se ascundă” şi câte de acestea şi altele, îi făceau inima
cernită de durere.
Aşa a mers până ce a venit iarna anului 1954, care a fost cea mai grea din cei şase ani de
prigoană de până atunci. Acum timpul se răci şi era frig puternic în boxa lui fără uşă şi fără
geam. A cerut tatălui său să-i cumpere o rogojină cu care să se învelească şi un carton
gudronat ca să-l pună pe peretele pe care începuse să se aştearnă bruma. Dar tatăl său, cu
multă înverşunare în inima sa şi cu un duh al zgârceniei, îi dădu un răspuns ca acesta:
„Cartonul nu se dă decât pe cereale, iar eu n-am de unde să dau, că din toate am puţine.”
Atunci preotul nu mai zise nimic, dar
91. Este vorba despre Părintele Ilarion Argatu în timpul prigoanei.
183
a cerut de la Dumnezeu răbdare.
A venit o iarnă grea. Frigul era mare, încât şi apa din casă îngheţa. Iar în boxa de un
metru pe doi preotul n-avea sobă pentru că nici nu încăpea vreo sobă sau altă sursă de
încălzire. Pe pereţii din boxă s-a aşternut o brumă groasă de-l ţineau pe preot ca într-un
congelator. Preotul ca să nu răcească, se hotărâ ca nopţile să nu le doarmă, şi până după
miezul nopţii: citea şi scria pe genunchi la o lumânare, medita, plângea şi se ruga.
Aşa au trecut lunile de iarnă până în primăvară, într-un frig total. Gerul îi degerase
picioarele şi l-au luat dureri năpraznice. Nu a mai putut să stea şi a ieşit. Avea dureri de
picioare încât nici a plânge nu putea, doar gemea ca dobitocul cel lovit şi căzut jos, dar nu era
mort. Tatăl, în loc să-i fie milă şi să se mustre pe sine din cauza zgârceniei lui de a nu-i da o
rogojină în care să se învelească şi un carton gudronat (asfaltat) cu care sa izoleze pereţii de
gerul care se vărsa din ei, îl mustra pe preot că de ce se ascunde de autorităţi că dacă ar fi
ascultat şi ar fi făcut ceea ce cereau ei, n-ar fi ajuns aici şi în aşa hal. Dar preotul le răbda pe
toate şi mila lui Dumnezeu l-a făcut sănătos, fără cheltuieli, doar cu câteva băi la picioare.
însă, Dumnezeu, care nu doarme, care aude tot şi vede tot, a hotărât să-l pedepsească pe
tatăl cel nemilos, neiubitor de fiu şi prins de duhul zgârceniei. De aceea, când a făcut pat cald
pentru răsaduri, pentru a pune grădina de zarzavaturi, avea nevoie de carton gudronat. S-a dus
la magazin şi a cumpărat. Acum avea de unde şi cu ce să cumpere, dar atunci nu. De aceea
Dumnezeu l-a lăsat până semănă seminţele de zarzavat, şi acoperi cu carton, lăudându-se faţă
de toţi, că a pus primul din sat, va avea mult şi va avea şi de vânzare şi va face bani mulţi.
Dar, au venit şoarecii şi au mâncat toată sămânţa, iar ceea ce a încolţit, au mâncat-o păsările.
Mare necaz pe capul tatălui
184
său. S-a dus tatăl de a cumpărat otravă şi capcane pentru şoareci, însă nici otrava nu i-a ucis,
nici capcana nu s-a prins şi nici pisicile. A ajuns cu totul deznădăjduit şi zise: „Trebuie să mai
cumpăr sămânţă şi să semăn în altă parte, că aici văd că am pierdut totul". Auzind preotul
văicărelile tatălui său, era de Izvorul Tămăduirii, a făcut aghiazmă şi a trimis pe un frate să
stropească straturile, că şoarecii vor pieri. S-a dus acela şi a stropit. A doua zi, pe când se
duse tatăl să vadă cele câteva sute de fire ce rămăseseră încă nemâncate, descoperi şoarecii
morţi pe straturi. Cu multă bucurie a anunţat aceasta, dar apoi a zis: „Ce folos acum, după ce
mi-a mâncat totul?"
Şi cum se arăta nepocăit, Dumnezeu i-a trimis altă pedeapsă. A plouat şi-a venit o
grindină aşa de mare şi de puternică, încât îi sfărâmă tot cartonul şi cele câteva sute de fire
care îi mai rămaseră. Şi aşa răzbună Dumnezeu pe sluga Sa, pe tatăl cel necredincios şi
zgârcit.
185
PENTRU CEI CE DIN ZGÂRCENIE, NU VOR SĂ SIMTĂ DUREREA ALTORA
Era un preot92 care, în prigoana ce-o avea de la comuniştii cei fără de Dumnezeu, a ajuns
să se adăpostească şi în casa părinţilor lui. însă musafirul este iubit câteva zile, dar nu luni şi
ani. Aşa şi el. Dragostea nu a ţinut decât câteva zile, apoi a început să apară greutatea lui pe
feţele părinţilor şi ale fraţilor, care ziceau între ei şi în inimile lor: „El n-a voit să se supună
legilor şi noi să-l ţinem cu mâncare? El stă toată ziua şi noi să muncim şi să-l hrănim?" De
aceea, de câte ori îi aduceau mâncare se sileau a se arăta veseli la faţă, dar geamătul şi
răsuflările adânci nu şi le puteau ascunde. Preotul auzea ce se vorbea, vedea schimbarea
inimii lor, însă răbda în tăcere şi zicea că e bine aşa cum este.
Aşa a trecut mult timp. însă preotul, ca să nu fie încărcat cu multe datorii faţă de
Dumnezeu pentru acea hrană pe care i-o aduceau, ruga pe Dumnezeu întotdeauna ca să le fie
de pomenire în faţa Sa, lor şi tuturor celor adormiţi ce au mai trăit în acel loc şi a mai lăsat
datorii nerăscumpărate, pentru iertarea păcatelor.
încerca de multe ori a-i convinge, că ascunderea lui este voită şi plăcută lui Dumnezeu,
arătându-le cum îl apăra Dumnezeu de vrăjmaşii care îl urmăreau, cum rugăciunile i-au fost
ascultate şi până şi minuni a făcut pe unde a fost. Dar ei nu credeau, zicând că sunt laude. Le
arăta apoi cu dovezi din Sfânta Scriptură că e dreaptă calea lui înaintea Lui Dumnezeu,
92. Părintele Ilarion Argatu vorbeşte despre sine.
186
că nici un Sfânt n-a murit pentru că s-a supus legilor pământeşti ale tiranilor fără de
Dumnezeu. Că a asculta şi a te supune legilor păgâneşti, în care Dumnezeu se batjocoreşte,
înseamnă lepădare de credinţă.
Dar toate acestea n-au avut niciun rezultat bun în sufletul lor, pentru că ei s-au înscris în
partid, l-au votat, iar el se posta în afara lor prin aceste concepţii. Şi pentru aceasta îi făceau
mari neajunsuri mai ales atunci când avea nevoie de hrană, de hârtie, de creioane de scris,
fructe şi câte alte trebuinţe ce le are unul ce stă şi aşteaptă să i se dea.
Aşa venise vremea cireşelor. în grădină erau ajunse la pârgă. „Cucoşi" prin pruni erau
foarte mulţi. Ceru „cucoşi" şi cireşe. Nu au vrut să-i aducă, zicând de prima dată că n-au
timp. A cerut seara, nici atunci. A cerut a doua zi, de la un frate mai mic. Acela s-a dus şi a
început să culeagă cucoşi de prin pruni şi cireşe. Dar tatăl sări cu vorbe grele: „ce, aceea îi
mâncare?" Că „ce mâncări speciale mai vrea băiatul ăsta?" Şi câte de acestea, în gura mare,
de se auzi prin sat. Preotul auzi. I se înnodase limba în gât. Inima i se înecase în durere. Lăsă
să-i scape un oftat adânc şi se rugă către Cel ce îi purta de grijă de atâţia ani.
Dumnezeu i-a văzut durerea şi duhul zgârceniei tatălui, din dorul de a vinde cireşele şi a
aduna bani. De aceea a trimis viermi la toate cireşele aşa cum erau, în pârgă, încât rămaseră
miraţi toţi fraţii, şi până şi el, tatăl, neştiind ce să creadă şi de ce Dumnezeu îl pedepseşte în
felul acesta luându-i tot din ceea ce nu voia să dea fiului ce era prigonit, în suferinţă şi în
lipsă.
187
PENTRU CEI CE-ŞI VÂND SÂNGELE
În satul Osoi, era un tânăr, din viţă bună, de oameni gospodari. însă nu prea asculta de
părinţi şi era cheltuitor. Ducându-se adesea pe la oraş, odată, prin Postul Mare, a fost
întâmpinat de nişte „felceri" care i-au cerut să le vândă sânge, că-l văzuseră bine făcut şi curat
la înfăţişare. El, nedându-şi seama că aşa ceva e păcat, şi cum era şi dornic de bani, le-a
vândut, cât au zis atât i-a dat, primind bani frumoşi. într-un târziu părinţii, văzând că fiul are
aşa mulţi bani, l-au întrebat de unde-i are. El nu voia să le spună, că se temea. Părinţii erau şi
mai tulburaţi de tăcerea lui, căci bănuiau că ar fi făcut o spargere. Şi iar l-au întrebat. El nu
spunea nimic. Atunci părinţii i-au spus că anunţă jandarmii şi or să-l întrebe de furturile
făcute în ultima vreme, şi, ca atare, să plece de acasă, că lor nu le trebuie fiu tâlhar, lor nu le
trebuie ruşine în casă, mai ales că erau şi învăţători. Atunci copilul, văzând că nu e glumă, le-
a mărturisit fapta, pentru a-i linişti. La cele spuse, tatăl l-a certat, dar mama i-a luat apărarea.
Iar copilul din aceasta nu s-a învăţat minte. Când a venit anul următor, iarăşi s-a dus şi a
vândut sânge. Şi aşa a mers până ce ajunse de-şi vându întreaga cantitate de sânge din trup,
socotind tot ce vânduse an cu an. Dumnezeu îi pune sfârşit zilelor lui, ca unuia care şi-a
mâncat propriul trup şi şi-a vândut propria viaţă. Moartea i-a fost năpraznică. Căci mânia
Dumnezeiască l-a lovit, ca pe unul ce se aşezase mai prejos de animale.
Iată ce face nepăsarea părinţilor creştini faţă de fiii lor, mai ales dragostea exagerată, tatăl
l-a certat, mama l-a pupat, iar el nu a renunţat şi de îndreptat nu s-a îndreptat.
188
PENTRU AGENŢI ŞI PRECEPTORI
În satul Giurgeşti era un om ce ocupase mai întâi funcţia de agent fiscal şi apoi pe cea de
preceptor. Din felul cum se purta cu Statul ieşea întotdeauna bine, nu a fost niciodată pedepsit
şi a ieşit ca un om cinstit la pensie. Se bucura de gospodărie frumoasă, de copii bine aranjaţi,
cu avere şi gospodării bine întocmite. Dar omul, dacă nu-şi face socoteala după voia lui
Dumnezeu, Acesta îl rabdă, cât îl rabdă şi apoi îl pedepseşte după merit. Aşa şi cu acest om,
el, pe stat nu l-a furat, că se temea să nu-şi piardă pâinea, în schimb se purta jegmănitor cu
femeia văduvă, încărca la dări pe cel necăjit, şi pe cel neştiutor de carte, iar lacrimile nu-l
înduioşau, atunci când le sechestra o haină sau o gheată pe care o mai aveau. Dumnezeu le
vedea pe toate, dar l-a răbdat. Zicea că e fericit, şi nu-i mai pasă de nimic că bani are, pensie
bună are, pământ şi gospodărie frumoasă are. Copiii i-a aranjat la casele lor, de acum se
simţea liniştit, fără a pomeni de Dumnezeu, că a fost îndurător şi nu l-a pedepsit cu nimic.
Dar iată Dumnezeu îi rânduieşte sfârşit.
Era vară. Se strângea recolta. El înjugă o pereche de boi ce-o cumpărase din bani străini,
luă carul, ce s-ar fi umplut de lacrimile multora, şi, cu o copilă pe care încă n-o măritase, ce
rămânea în casă, şi cu soţia, înjugă boii şi s-a dus la ogor. încărcă, şi-şi dădu dricul la legat
căruţa. Îl legă de o parte. Trecu la celălalt capăt. Şi când sta pe dric şi de jos îl strângea la
legătoare, dricul s-a rupt şi i-au venit în cap lui, soţiei şi copilei, şi au murit pe loc. Că cine
nedreptăţeşte nu are parte de împărăţia Cerurilor, şi nu rămâne nici o nedreptate nerăsplătită
şi nici strigăt al văduvei neauzit.
189
UNDE DUCE BEŢIA
Era un om cu numele de Costache Porojan. Era însurat şi avea mulţi copii. Avea o căsuţă
modestă, dar era foarte harnic. De dimineaţă până seara cu copiii şi soţia munceau la grădina
de zarzavat, pe care o făcea în fiecare an. Dar, de cum începea vânzarea în grădină şi până ce
termina ultimul ban, era robul beţiei. în crâşmă sta până târziu sau, mai bine zis, până la
terminarea programului şi era dat afară. Atunci el, prin ploaie, glod, vânturi, ninsoare o lua
spre casă, mergând din şanţ în şanţ. De câte ori cădea nu se mai scula, dormea acolo, dacă era
vară şi bine, iar de era noroi sau zăpadă, nimerea întotdeauna acasă, dar ca vai de el. Nu se
mai cunoştea de-i îmbrăcat cu haine cu noroi sau zăpadă.
Acasă făcea scandal şi chiar bătăi, până ce adormea pe o laiţă sărăcăcioasă, iar copiii şi
soţia stăteau pe afară de frica lui, care pe unde puteau. Dar când se trezea, nu era om rău. Se
spune că adesea, când era băut de nu se mai putea ţine pe picioare, lua bătaie de la soţie, cât şi
de la copii, care mai îndrăzneau la el. El ca omul beat nu se putea apăra, dar simţea loviturile,
iar a doua zi se vedea bătut şi vânăt, dar nu mai ţinea minte cine l-a bătut. Atunci se gândi să
scape de aceasta. Nu mai merge acasă dacă era beat, ci numai când era treaz, şi, de aceea,
dormea vara şi toamna pe sub copaci. Dar veni iarna şi atunci nu-şi găsi alt loc decât pe
zăpadă, unde îl găsiră vecinii, aproape îngheţat. L-au dus acasă, unde i-au dat îngrijire, dar,
căpătase pneumonie dublă şi în scurt timp a murit. Dacă nu te îndrepţi şi mori în patima
beţiei, judecata sufletului este foarte grea:
„În ce te voi găsi în aceea te voi judeca"
190
PENTRU CEI CE ÎŞI CER PEDEAPSĂ
Era o femeie în satul Giurgeşti care în viaţa ei nu prea a ştiut se respecte legea. Ea mergea
din rele în rele. Soţul i-a murit şi căuta să se căsătorească, însă fără cununie, cu văduvi bogaţi.
Cum punea mâna pe câte unul, mânca, bea şi petrecea, până termina tot şi apoi pleca la altul.
Alţii, se săturau de lenea şi răutatea ei şi-o alungau. Mult timp şi-a dus viaţa în felul acesta.
De câte ori era surprinsă asupra vreunei fapte, pentru a fi crezută avea obiceiul de a zice „să
mă mănânce câinii". Şi a ajuns ea bătrână, cu obiceiul şi blestemul acesta. Ultimul soţ pe care
l-a avut a fost din Valea Glodului. Şi cu acesta tot la fel a procedat, a început cu traiul bun şi
băuturi la masă, până l-a golit pe bătrân şi de bani, şi de lucruri. După care, văzând că nu mai
are ce face şi că bătrânul căzuse la boală, ea îl lăsă. La plecare, şi-a pus în căruţă nu numai ale
ei câteva ţoale, ci şi ale bătrânului, că bătrânul nu se putea purta şi l-a lăsat pe bătrân bolnav
şi a plecat. Unul din vecini a întrebat-o că de ce lasă pe bătrân bolnav şi pleacă, oare face
bine? însă ea i-a răspuns: „Să mă mănânce câinii de nu fac bine." Şi a plecat. Iar omul şi-a
făcut cruce şi a zis: „Să te audă Dumnezeu." După ce a ajuns la căsuţa ei, care era în câmp, şi-
a aranjat lucrurile şi s-a culcat. Peste noapte, a căzut la boală, încât nu mai putea să se ridice.
După un timp, a venit la dânsa o femeie s-o vadă ce face şi să-i dea ceva de tors. O găsi
bolnavă, i-a adus ceva de mâncare şi a plecat. A venit a doua zi şi a găsit geamurile sparte şi
uşa deschisă, iar pe bătrână, mâncată de câini. Astfel muri ea înaintea bătrânului. Să nu te
blestemi singur şi să nu-ţi ceri osândă, că ea vine la sfârşitul zilelor tale.
191
CUM A SCĂPAT DE FUMAT
În Valea Glodului era o familie, nu prea numeroasă, aveau doi copii. Pământ aveau
suficient pentru hrană. Pe lângă asta, tatăl avea o meserie foarte bună, lemnăria, pe care o ştia
bine şi care era foarte căutată. însă sărăcia locuia în casa lor şi împrejurul ei şi era lipsit de
toate şi dator până peste cap. Şi cine credeţi că făcea aceasta? Oare nu se ştiau conduce şi
chivernisi? A, nu! Ci beţia şi fumatul. Acestea două aduceau toată lipsa şi copiii erau cu ochii
în lacrimi, fie de foame, fie de frig şi de bătăi, pe care le căpătau de câte ori venea beat de la
crâşmă. Iar mama nu mai ştia ce să facă. Şi aşa au dus-o, greu şi greu, până ce au ajuns copiii
mari şi să fie buni de treabă.
Copiii au început să-şi cumpere, ba opinci, ba haine, ba sare şi făină în casă. Cel mai
mare, Vasilică, se prindea primăvara şi toamna pe la arat, la boier. Adesea Vasilică era în
ceartă cu tatăl lui, pentru că nu voia să-i dea bani, pentru băutură sau tutun. Iernile băiatul
muncea la pădure şi vara la coasă.
Când cel mai mic, Alexandru, s-a făcut şi el bun de a paşte vitele, a început să ia pe lângă
văcuţa lui şi câte una sau două de prin sat, iar toamna, când erau strânse recoltele, atuncea lua
mai multe vite. Aduna bani frumoşi. Dar acest lucru a fost până într-o zi. Se împrietenise cu
un băiat de oameni de bani gata, singur la părinţi. îmbrăcat bine şi hrănit bine, venea cu o
vacă la păscut, dar şi cu ţigara în gură. îndată s-au împrietenit şi acela i-a dat şi lui Alexandru
să tragă câteva fumuri. Trase de l-a umplut tuşea de i-au dat lacrimile. L-a cuprins ameţeala şi
se simţea de parcă era beat, iar gura îi era amară şi uscată ca pelinul. Apoi vomită. După ce se
linişti, cel cu ţigara i-a spus: „Parcă
192
eşti femeie. Numai ele sunt aşa când trag câte un fum. Uite la mine, dacă sunt bărbat, cum şi
pe nas scot fum." Şi trase din ţigară şi scoase fumul pe nas. Alexandru s-a uitat la el curios şi
ruşinat de neputinţa lui, că nu călca a bărbat. Dar s-a încurajat şi a cerut să mai tragă un fum.
Acela scoase tabachera şi răsuci o ţigară pentru Alexandru. Şi i-a zis: „Uite cum te servesc de
frumos, vreau ca să fii şi tu bărbat, ca şi mine, nu femeie”. Alexandru, acum plin de ambiţie
dar şi de oarecare frică să nu i se mai întâmple să leşine, a început a trage. A fumat o jumătate
de ţigară. Limba parcă îi ardea şi capul parcă i se învârtea, dar să mai tuşească sau să mai
vomite, nu. O stinse apoi, parcă cuprins de biruinţă, zicând că mai târziu va fuma şi cealaltă
jumătate. Nu a trecut mult o aprinse iar. O termină de fumat, iar capul nu-i mai era ameţit, ci
numai limba îl ustura. Apoi, până seara a fumat altă ţigară. A doua zi, alta, şi aşa o săptămână
întreagă, fuma ţigările de la acel prieten.
Dar după o săptămână prietenul acela i-a spus: „Tu strîngi atâţia bani de la vite, te-am
ţinut destul pe ţigările mele, mai ia-ţi şi tu ţigări." La aceste vorbe, cuprins de ambiţie, lăsă
vitele în seama altui copil şi a venit pe furiş în sat, pentru a nu se întâlni cu ai lui şi cumpără
două pachete de ţigări şi să aibă să dea şi la ceilalţi copii care îl mai ajutau la întors vitele. Şi
aşa azi, aşa mâine, şi toată toamna, până ce veni iarna.
Mama îl tot întreba de bani, însă el o minţea, că a păscut degeaba, ba a pierdut banii, ba
că nu i-a primit. însă mama ştia toate şi zicea în inima ei că Alexandru calcă pe urmele lui
tată-su. Afară a început să ningă. Opinci şi haine nu avea. Sta toată ziua pe cuptor. Rândul la
şcoală încă nu-i venise. însă o mare durere avea Alexandru în inima sa, stând pe cuptor, că nu
putea să iasă, ca să se dea pe gheaţă, unde se dădeau toţi copiii din sat, în preajma casei lui.
Bucuria şi strigătele de la derdeluş, mai ales în zilele
193
de sărbători, treceau ca nişte săbii ascuţite prin inima lui. Dar pândea şi el vremea, că de câte
ori rămânea singur acasă, ieşea desculţ în cămaşă şi izmănuţe şi fugea la săniuţă şi se da, până
începea să amorţească, apoi venea şi se suia pe cuptor, la dezmorţit. Şi aşa a făcut de multe
ori, până a venit primăvara.
Când a venit primăvara, nu mai putea să îşi mişte picioarele. Şi, luni de zile în oblojele,
pe biata lui mamă o chinui mult. Şi în necazul ei îi tot spunea: „Dacă n-ai fi dat bani pe tutun,
ai fi avut bani pentru haine şi opincuţe şi ai fi ieşit şi tu toată iarna la joacă, şi acum ai fi fost
şi sănătos. Dar vezi ce ţi-a făcut tutunul?” însă el tăcea şi primea mustrările, cu gând de
îndreptare. Iar Dumnezeu, văzându-i suferinţa şi gândul de îndreptare, l-a vindecat. Apoi a
început iar să meargă cu văcuţa şi să strângă bani, dar banii îi da mamei şi mama îi strângea.
Venind toamna, a adunat şi mai mulţi, dar nici o ţigară în gură n-a mai pus. Şi cum a venit
iarna, a plecat cu mama să-şi cumpere haine, opinci, clopoţel de Anul Nou şi bani încă i-au
mai rămas.93
93părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 67.
194
PILDĂ PENTRU FUMĂTORI
Un creştin avea urâtul obicei de a fuma şi apoi tâşcăia printre dinţi scuipatul ce-i da acea
amărăciune, în gura lui. Şi trecând pe lângă el un alt creştin însoţit de un preot monah, acel
fumător nu numai că nu a dat respectul cuvenit acelui preot, dar a tăşcăit scuipat în urma lui
şi în bătaie de joc a mai zis: părinte, dacă nu ai ţigară, iac-aţi dau eu chiştocul.
La aceste vorbe de ocară, ceilalţi oameni, care erau în tovărăşia acelui fumător au început
să râdă în hohote.
Atunci preotul cu acel om s-a oprit. A măsurat din ochi pe acel blasfemiator şi a zis
preotul: Câtă avere ai acum în gura ta, atâta să rămână.
După aceste cuvinte preotul aplecat mai departe.
Acel fumător cu ceilalţi, după acea mustrare, a trebuit îndată să se despartă fiecare spre
casa sa, că o vijelie mare se pornise şi venea ploaie mare. Vântul îi răvăşise paiele de pe şură
şi o mică gireadă ce-o avea în dosul şurei. S-a dus repede şi a început a strânge paiele şi a
pune câte un lemn pe cele ce mai rămaseră. în lupta lui cu vijelia a uitat de chiştocul ţigării
ce-l mai avea în gură, a cărui vârf de foc a fost smuls de vijelie şi dus fără să vadă unde.
Văzând că munca i-ar fi în zadar, a intrat în casă obosit şi înjurând. Deodată o larmă mare
prin ogradă. Priveşte afară foc şi fum ce îi văzură ochii. Şura, coteţele şi parte din casă în foc.
Vrea să salveze ceva.
Lumea îi dă ajutor, dar totul e în zadar. Vitele, păsările sub foc. Casa şura şi totul a ars.
Iar el cuprins de durere a căzut jos şi strigă: "câtă avere ai acum în gura ta, atâta să rămână".
Iertare, iertare părinte!.... şi muri.
195
PENTRU FUMĂTORI
Un oarecare creştin a îmbătrânit împodobindu-şi viaţa în multe fapte bune: ajutora pe cei
săraci, primea pe călători, pe fetele orfane le înzestra, copiii orfani, pe cei săraci îi încălţa, îi
îmbrăca şi nu era zi de sărbătoare la care să nu ia parte la slujbă.
Dar pe lângă toate aceste şi alte fapte bune mai săvârşea, avea un singur obicei rău, fuma.
Şi se credea a fi îndreptăţit să fumeze că nu ar fi păcat, după cum i-a spus şi preotul şi
cântăreţul, nu se găseşte scris nicăieri că ar fi păcat aşa ceva şi nu are nici canon, ca orice
păcat. Acest lucru îl îndreptăţea şi mai mult a crede, pentru că şi preotul şi cântăreţul fumau
chiar în faţa lumii, fără jenă.
Şi când a fost aproape de sfârşitul vieţii sale, acest creştin a făcut o mare şi frumoasă faptă
pentru sat. în acel sat era o mică bisericuţă de lemn, ce ajunsese neîncăpătoare, iar la stăruinţa
lui a reuşit să ridice o prea frumoasă biserică de zid, iar bisericuţa veche a mutat-o în alt sat,
unde nu era biserică. Când s-a hotărît ca s-o sfinţească, a venit arhiereul şi auzind de acel
creştin, a binecuvântat fapta lui şi l-a dat ca exemplu bun pentru tot norodul după care l-a
cinstit cu cinstea de ctitor şi i-a dat o frumoasă şi preţioasă cruciuliţă de argint la gâtul lui.
Toată lumea auzise de faptă îl admira, dar şi pentru cinstea pe care i-a făcut-o Arhiereul. Dar
omul în loc de bucurie, el primi pe toate cu smerenie şi cu cuget de mustrare şi de întrebare
care nu îl lăsa deloc. Căci zicea, fapta poate să fie frumoasă că a fost pentru Proslăvirea lui
Dumnezeu şi nu a fost silit de nimeni, că numai din dragoste, dar faptul că eu fumez, oare
este tot aşa de plăcut lui Dumnezeu?
196
După plecarea Arhiereului, seara în faţa icoanei Mântuitorului a căzut în genunchi şi cu
lacrimi îl rugă să-i desluşească nedumerirea sa, după care, a căutat să se culce.
Şi deodată a fost răpit şi dus pe la amândouă bisericile. Şi a văzut că pe afară străluceau
ca soarele, dar pe dinăuntru o negreaţă şi duhoare de fum de ţigară, iar sfinţii înegriţi de fum
se rugau să fie izbăviţi, să li se dea lumina, tămâia şi smirna şi mirosul de ceară curată.
înspăimântat de acest lucru, a dat să deschidă ferestrele şi uşile, şi atunci un glas i-a strigat:
"Nu pe acestea trebuie să le deschizi ci gura ta spre ele" După care-şi reveni şi se îndreptă pe
sine.94
94. Pr. Ilarion Argatu, caiete, C57.
197
PENTRU CEI CE ŢIN MÂNIE
Sfântul Isac Monahul a spus aşa despre mânie: «Mi s-a întâmplat mie să am ceartă cu un
frate şi să ţin mânie asupra lui. De câte ori lucram mă scârbeam ca un smintit şi am petrecut
toată ziua în mânie. Şi iată că un tânăr prin uşă mi-a intrat, nefăcându-mi plecăciune, şi mi-a
zis:
-Smintitu-te-ai! Dă-ţi canon ca să te îndreptez eu. Iar eu, I-am zis:
-Du-te de aici şi de acum niciodată să nu mai vii, că nu eşti de la Dumnezeu. Şi el mi-a
zis:
-Mi-e jale de tine, că îţi pierzi lucrarea ta, diavole. Şi iar mi-a zis:
 -Cu adevărat Dumnezeu ne-a dat nouă pe cei ce ţin mânie şi au pomenire de rău. Iar tu ai
trei săptămâni de când ţii mânie şi vrăjmaş eşti fratelui tău. Iar eu i-am zis: -Minţi. Iar el:
-Să ştii că gheena cea arzătoare îi capătă pe cei ce ţin mânie şi fac pomenire de rău şi,
iată, al meu eşti”, şi a pierit.
După ce am auzit acestea, m-am dus la fratele acela şi m-am închinat lui şi ne-am înapoiat
la dragoste.
Şi, întorcându-mă, am aflat arsă de diavolul rucodelia şi rogojina pe care mă închinam.
198
PENTRU CEI CE SE LENEVESC
Monahul Atanasie95 a fost cuprins deodată de un gând ce i-a venit fără să vrea şi care îi
spunea: „Oare ce va fi celor ce se ostenesc în tot felul de osteneli pentru Domnul?”
Şi, deodată, a fost răpit. A venit unul şi i-a zis:
-Hai să mergem! Şi au pornit. Acela i-a zis:
-Mergi în urma mea. Şi aşa au mers până la un lăcaş plin de lumină şi acela l-a pus în faţa
unor uşi închise, pentru a le deschide şi intra. înăuntru se auzea vuiet de lume multă care se
închina lui Dumnezeu. Şi a bătut în uşă, ca să-i deschidă cei dinlăuntru. Şi atunci a auzit glas
care i-a spus:
-Aici nu pot intra cei ce stau în lenevie.
95. Monahul Atanasie Argatu de la Mrea Neamţului, tatăl Părintelui Ilarion Argatu
199
DESPRE BLESTEM
O femeie văduvă avea o singură fată de 18 ani. Mama era cam bolnăvicioasă şi şedea
acasă iar fata umbla la lucru la o maşină de treierat.
întotdeauna pleca dis-de-dimineaţa şi venea seara acasă. Trudită peste măsură, într-o
dimineaţă s-a trezit mai târziu şi se grăbea să plece. Mama, care era o femeie nervoasă şi fără
socoteală la vorbă i-a spus să taie câteva lemne pentru foc. Fata o ascultă şi tăie, apoi şi-a luat
traista cu mâncare şi dădu să plece. Dar mama i-a spus să-i aducă lemnele toate. Şi, văzându-
le că-s tăiate cam lungi, strigă după ea, plină de mânie: „Rupe-ţi-ar Dumnezeu mâinile, că
parcă n-ai mai tăiat lemne de când eşti!" Fata zise atunci: „Iartă-mă, mamă, că m-am grăbit",
şi şi-a văzut de drum.
Peste două ore îi vine mamei vestea, că pe când tăia snopi fiica sa, s-a împiedicat şi a
căzut cu mâna dreaptă drept în val şi i-a rupt-o din umăr şi-i dusă la spital. în zadar plângea
acum mama, că blestemul se făcuse auzit la Dumnezeu şi a făcut-o nefericită pe toată viaţa.
Aşa păţesc cei ce blestemă, devin ei înşişi blestemaţi după cuvintele Mântuitorului:
„Blestemaţi sunt cei care blesteamă". 96
96. Facerea 27,29.
200
DESPRE BLESTEM (2)
Într-un sat unui om îi plăcea mult băutura. Pentru aceea adesea stătea în crâşmă şi îi trăgea cu
păhărelul. A tras unul, două, poate o fi ajuns şi până la nouă şi, când se termină sticluţa, zise:
„Poate să mă ia dracul şi tot mai beau un litru!”
Iar crâşmarul i-a zis că poate să bea şi fără să se blesteme aşa de rău, dorindu-şi un rău aşa
de mare. Omul răspunse: „Dracul nu este. Iar de este, apoi, iaca, vie să mă ia!" Şi îndată după
ce spuse vorbele acestea a căzut grămadă sub masă dându-şi sufletul. Cui şi-a dat sufletul, de
nu aceluia pe care l-a chemat şi care l-a ascultat?
201
BLESTEMUL MAMEI CE FACE?
În satul Osoi era o femeie văduvă Rămasă cu doi copii. Greu i-a crescut, că pământ pentru
hrană nu avea pe cât îi trebuia. Aşa că se ducea în fiecare an şi lua de muncă la boier. Aşa a
lucrat ea mulţi ani şi a crescut copiii, i-a însurat, făcându-le câte o căsuţă, fiecare după
puterea lui. Unul din ei avea numai un copil şi l-a numit Dragoş. Soţia lui era dintr-un sat
vecin, le era drag copilul şi-l iubeau ca pe ochii din cap. Era frumos, isteţ şi priceput, fel de
fel de bucurii le aducea acest copil. Dar iată că, din pizma satanei, tot binele lor se schimbă în
întristare. A venit vremea de secerat. Au prins câte o bucată de secerat atât mama, cât şi
tinerii căsătoriţi. Au secerat fiecare partea lor. Tinerii au terminat mai degrabă şi s-au gândit
s-o determine pe mamă ca să le lase lor bucata ei, că au mai multă nevoie ca ea. Bătrâna nu
era de acord, nu voia să plece. Atunci fiul, nervos din fire, a trântit-o jos şi a bătut-o. Bătrâna
s-a sculat, a blestemat şi a plecat plângând. Ei, bucuroşi, s-au dat la secerat şi au secerat până
la amiază. Pe când stăteau la masă, iată nori mari se ridică de la apus. S-au sculat şi au legat
snopii şi au făcut clăi şi au plecat acasă. Au mâncat şi s-au culcat, iar copilul Dragoş fără
ştirea lor, s-a dus în şura vitelor pentru că era mai multă răcoare. Furtuna se lăsă pe sat,
fulgera mereu, şi, deodată, un trăsnet lovi în casă şi din casă a trecut în şură, de ucise vitele şi
pe copilul din iesle. Casa şi toate au luat foc, nimic nu a mai rămas. Când totul ardea, au
început a se întreba unde este copilul. L-au strigat, l-au căutat prin vecini, dar nu l-au găsit. în
cele din urmă, după ce se termină totul, l-au găsit ars în ieslea vitelor lovit de trăsnet. Iată
cum ascultă Dumnezeu blestemul mamei.
202
PUTEREA BLESTEMULUI UNUI ARHIEREU
Pe vremea prigonirii creştinilor de către împăraţii păgâni, precum spune Tihon, un
Episcop a scos pe un preot de la slujire, pentru o pricină. Deci s-a dus preotul acela în altă
parte, pentru a lua ceva lucruri pentru sine şi acolo l-au prins păgânii şi muncindu-l şi
nedespărţindu-se de Mântuitorul Hristos i-au tăiat capul şi s-a făcut mucenic al Lui Hristos
Mântuitorul. După puţină vreme, încetând prigoana, iar mai-marii cetăţii văzând minunile
care se făceau la moaştele sfântului, au zidit sfântului o biserică. Şi, luând moaştele sfinţite,
le-au pus întro raclă şi le-au dus apoi în altarul bisericii.
Atunci au chemat pe Episcop şi tot poporul ca să facă sfinţirea bisericii. Când să facă
preotul începutul slujbei de seară, vecernia, a început racla să se mişte şi să iasă afară din
biserică, nedusă fiind de nimeni şi o frică şi cutremur i-au cuprins pe toţi cei ce erau în
biserică. Iar poporul a adus racla la locul său. Racla iarăşi a ieşit, iar Episcopul i-a dat pace.
Ctitorul bisericii văzând aceasta, s-a întristat foarte şi-a mărturisit păcatele, zicând „că de
mulţimea păcatelor mele nu vrea sfântul să stea în biserică", la fel şi tot poporul plângea
socotindu-şi păcatele lor.
Iar în noaptea aceea, i s-a arătat Episcopului Sfântul Mucenic, zicând: „Pentru ce voi vă
scârbiţi întru sine? Ca şi cum n-aş voi să petrec cu voi în biserică? Ci fă bine şi te osteneşte să
mergi în cutare cetate la Episcopul meu, şi-l sileşte pe el ca să mă dezlege pe mine de canon,
căci m-a scos de la slujire. Şi pentru aceea nu pot acum să stau cu voi în biserică, ci ies afară.
Cununa muceniciei am luat, dar faţa Lui Hristos Mântuitorul nu am văzut, căci în despărţire
sunt.
203

Dar să nu gândeşti tu că mă vei putea dezlega pe mine, căci tot nu voi putea sluji cu voi, nici
faţa Lui Hristos Mântuitorul o a vedea, pentru că El a zis ucenicilor săi: «Oricâte veţi lega pe
pământ, vor fi legate şi în cer»." Şi, acestea zicând, s-a făcut nevăzut.
Iar a doua zi Episcopul a spus acestea ctitorului aceluia şi, auzind, acela s-a mângâiat.
Deci Episcopul, luând câţiva preoţi, s-a dus la Episcopul cel numit de Sfântul şi i-a spus
lui toate cele despre Sfântul Mucenic. Şi acela, degrab sculându-se, a mers împreună cu ei.
Deci, venind, s-a închinat Sfântului Mucenic şi i-a zis: „Hristos, cel ce te-a legat pe tine prin
smerenia mea, să te dezlege pe tine acum pentru vărsarea sângelui tău, în Numele Lui. Intră şi
să fii cu noi." După aceea, aducând racla în biserică, au săvârşit slujba. De atunci nu s-a mai
mişcat racla de la locul său şi minuni multe se făceau la ea.
204
SĂ NU JUDECĂM PE ALŢII
Mare păcat este a judeca pe alţii. Pentru că este urât de Dumnezeu cel care judecă,
precum cineva care urăşte pe vrăjmaşul lui.
Se spune că un stareţ, care auzise de un frate ce căzuse în păcatul curviei, a zis: „O, rău a
făcut!" Şi îndată îngerul îi aduse sufletul celui ce greşise şi i-a zis: „Vezi, cel pe care l-ai
osândit, a murit, şi unde porunceşti dar ca să-l pun, întru împărăţie sau întru Muncă?" încă a
mai zis îngerul către Stareţul acela: „De vreme ce eşti tu judecător drepţilor şi păcătoşilor,
spune ce porunceşti pentru acest smerit suflet, oare îl vei milui pe el, sau muncilor îl vei da?"
Se minuna şi se înspăimânta Stareţul de acea îngerească vedenie. A petrecut cealaltă vreme a
vieţii sale în suspine şi în lacrimi şi cu osteneli se ruga lui Dumnezeu ca să-l miluiască pentru
păcatul acela. A căzut cu faţa sa la picioarele îngerului şi a luat iertare. Iarăşi a venit îngerul
şi i-a zis: „Iată, ţi-a arătat ţie Dumnezeu ce este mai greu, adică a judeca pe aproapele, şi
niciodată să nu mai faci lucrul acesta, că, iată, iertat eşti." Până la moarte bătrânul stareţ nu a
încetat cu lacrimi a ruga pe Dumnezeu, ca să ierte păcatul lui.
Şi ce folos avem noi când judecăm pe aproapele pentru păcate şi nu luăm aminte la noi?
Numai Lui Dumnezeu Unuia îi este cu putinţa a îndrepta sau a osândi, Aceluia ce ştie
aşezarea şi puterea fiecăruia. Pentru că într-un fel judecă pe Episcop şi pe preot, în alt fel pe
Domn şi pe boier, într-un fel judecă pe Egumen şi în alt fel pe ucenic, într-un fel pe bătrân şi
altfel pe tânăr, într-un fel pe bolnav şi altfel pe sănătos.
Cine va putea să ştie acele judecăţi ale Lui, fără numai El, Unul, Cel ce a făcut toate şi
ştie toate?
205
CUM S-A LĂSAT DE ÎNJURĂTURĂ
Tânărul Alexandru, fiul unei văduve din satul Glodeni, învăţase de la tatăl său să înjure de
toate lucrurile sfinte. Pentru neajunsul cel mai mic, Dumnezeu cu toţi Sfinţii Săi şi lucrurile
Sfinte erau înjurate. Adesea încrâncena pe cei ce îl auzeau. Aşa azi, aşa mâine, până a ajuns
mărişor şi s-a dus în tovărăşia altor prieteni, la lucru în pădurea Voronei. A prins parte cu
ceilalţi tovarăşi şi a început să taie. Dar cum se agăţa de ceva, înjura, toporul de se ştirbea,
înjura, de-l scăpa din mână, înjura, de se dezlega vreo aţă la opincă, înjura, de-i venea căciula
pe ochi, înjura, de nu cădea un copac cum trebuie, înjura. Şi se înfuria la orice nemulţumire.
Dar Dumnezeu, cel ce dă sănătatea omului să poată munci, îi dă hrana, îl păzeşte de ger în
colibă, răbda, până s-a hotărît să-i dea o lecţie.
Şi iată cum: a terminat să despice un copac în bucăţi de câte un metru şi acum le stivuiau,
pe când alţii îi aruncau, iar el tocmai se găsea cu sudalma în gură, a venit un lemn în săritura
lui cu tăietura tocmai în frunte şi l-a lăsat jos ca mort. Văzând tovarăşii, l-au luat ca pe un
mort şi l-au dus în colibă, făcându-i frecţii cu zăpadă la cap şi l-au spălat bine de sângele ce-i
ieşea pe nas şi gură. După câtăva vreme, în timp ce tovarăşii se gândeau ce să facă cu el, el s-
a sculat, şi văzând starea în care era, a zis: „De azi înainte de Dumnezeu nu voi mai înjura, că
de aceea m-a lovit acel lemn, tocmai atunci, când mă găseam cu sudalma în gură.” S-a sculat
şi cu greu s-a dus la tovarăşi. Acelora nu le venea să creadă de este el sau stafie şi s-au
apropiat de colibă să se convingă. Bucuroşi, nu mai ştiau ce să facă, iar
206
el le-a zis: „De acum de Dumnezeu nu voi mai înjura." A zis şi s-a ţinut de cuvânt, dar cu
celelalte sudalme a rămas.
Terminând acolo de lucru, în următorul an s-a dus la Ruginoasa să lucreze, iar celelalte
sudalme le ducea mai departe. Dar Dumnezeu voi să-l înţelepţească, că ceara şi tămâia sunt
jertfa Lui plăcută, pe care o aduc credincioşii la biserică; biserica este casa Lui; crucea este
acea pe care s-a răstignit, Paştele vorbeşte de învierea lui şi câte altele.
Pe când a început să taie un gorun mare împrejurul căruia se învârtiseră multă vreme
tovarăşii lui, el se găsea la alţi copaci daţi jos şi-i fasona. Gorunul a început să cadă şi când
copacul s-a pornit să vină jos, s-a lovit de acei copaci pe care-i fasona şi scoase o altă
sudalmă, auzi strigătul celorlalţi: „Fugi, degrabă, că vine!". Dar nu a avut timp să facă nici un
pas şi gorunul a căzut, iar pe el îl ridică de jos ca pe-o minge şi apoi a căzut. Ceilalţi îl
crezură iară mort şi s-au dus repede la el, dar copacul căzuse cu cele două crăci groase pe
lângă el, iar pe el l-a prins în intervalul lor.
Văzând tovarăşii săi, că izbitura mare a copacului îl ridicase în sus, dar nu l-a atins nici o
creangă şi, ca atare, nu era lovit, l-au luat, l-au dus la colibă şi l-au spălat cu apă rece şi şi-a
revenit, cu vorba pe buze că „de acuma nu voi mai înjura decât numai de Paşte, căci cred că
n-o fi aşa de mare păcat". După care s-a sculat şi s-au dus cu toţii la lucru. Cu greu îşi putea
opri gura, care era obişnuită la sudalme, şi multe necazuri mari l-au găsit, dar făgăduinţa o
ţinea cu orice preţ. Şi aşa i-a rămas numai Paştele ca sudalmă. „Căci", îşi zicea, „a nu înjura
chiar deloc nu se poate, că doar nu sunt femeie, ş-apoi şi femeile mai înjură, dar eu, bărbat, să
n-am dreptul?”
Termină lucrul cu bine, s-a dus acasă şi ani şi ani au trecut, a venit armata şi războiul, şi
avea „Paştele" ca sudalmă. Din război a venit sănătos, s-a căsătorit şi a început să lucreze
pentru gospodărie. Dumnezeu a voit ca
207
să scape şi de această sudalmă, ca să-i fie plăcut.
S-a dus cu căruţa cu caii în pădure şi a cumpărat doi metri de lemne, pentru o colibă, voia
să facă grădină de zarzavat şi-i trebuia lemn pentru adăpost. A încărcat bine şi voia să iasă din
pădure. Şi în loc să-şi facă Sfânta Cruce şi să zică „Doamne ajută” zise „Paştele” şi porni. Era
în cale un mic şanţ cu ceva noroi în preajmă. Lovi caii cu biciul şi, cu sudalma în gură, a dat
să treacă şanţul şi aproape că se ridică deasupra, dar caii scăpară căruţa înapoi în noroi. Alte
sudalme, alte bice, iar se ridică, iar o scapă. Apoi a început să dea jos lemnele, aproape pe
toate, şi iar sudalme şi alte bice, dar caii nici nu vor să mai pornească. Atunci, ca un turbat, s-
a năpustit asupra cailor cu bătăi şi sudalme, de-l durea mâna căt a lovit, iar gura îi era sătulă
de sudalme, dar nici un spor. Atunci i-a lăsat şi s-a dus deoparte şi cugetă. Aici nu poate fi
decât un lucru necurat. Cum, cu căruţa goală aproape, că doar avea patru sau cinci bucăţi în
ea, şi nici nu se pomenea s-o scoată?... Nu-i bun.
Ia să fac altfel. A început a face Sfânta Cruce şi a zice: „Născătoare de Dumnezeu
Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de Dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între
femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul Sufletelor
noastre”; iar apoi: „O preasfântă Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, primeşte nevrednica
mea rugăciune şi mă păzeşte de moarte năpraznică şi dă-mi mântuire înainte de sfârşitul meu.
Amin", de trei ori. Apoi a zis: „De azi înainte nu voi mai înjura nici de Paşte, de voi putea ieşi
cu bine de aici." Apoi s-a dus şi a pus lemnele toate în căruţă, aşa cum se afla în acel noroi a
făcut Sfânta Cruce, zicând „Doamne ajută!", îndemnă caii, fără să-i mai bată şi ieşi pe mal, ca
şi cum ar fi fost pe o masă, atât de uşor.
De atunci gura lui nu mai înjura pe Dumnezeu, ci îl lăuda, şi-I cerea ajutorul şi îl primea
cunoscând că
208
Dumnezeu, ca un Părinte prea bun, l-a răbdat şi nu l-a pierdut pentru fărădelegile sale, că El
răsare soarele şi peste cei răi şi peste cei buni, apa o dă la fel, şi nu vrea moartea vreunui
păcătos, ci să se întoarcă, că El îl primeşte întru bunătatea Sa. Aşa învaţă acest om astăzi pe
toţi cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu şi îl înjură.
209
DESPRE ÎNJURĂTURĂ
Regele Franţei Ludovic al IX-lea a dat următorul ordin în întreaga ţară: »
„Să se ardă cu fier înroşit în foc buzele tuturor acelora care vor înjura pe Dumnezeu"
 Voia să scoată acest urât obicei din popor iar oamenii să îmbrăţişeze răbdarea la necaz.
După ieşirea poruncii, mare îngrijorare era peste acei cărora li se obişnuise gura ca la toată
nimica să tot înjure. Iar cei ce nu aveau acest obicei erau foarte atenţi asupra celorlalţi ca să-i
descopere, că aveau plată bună dacă îi denunţau.
Iată că într-o zi cade în greşeală unul din marii şi iubiţii sfetnici ai Regelui, care înjură de
Dumnezeu. El a fost dat în judecată şi condamnat după poruncă. Atunci prietenii lui au mers
la Rege şi l-au rugat să-l ierte. Regele însă i-a răspuns: „Dacă pe mine m-ar fi înjurat, l-aş fi
iertat bucuros, dar fiindcă a înjurat pe Dumnezeu nu i se poate ierta" şi şi-a primit pedeapsa.
210
DESPRE ÎNJURĂTURĂ (2)
Un om avea un servitor, care, pentru cea mai mică nepotrivire a ceva, înjura. Multă silinţă
şi-a dat stăpânul pentru a-l putea schimba de acest urât obicei, însă nu a reuşit. Atunci
stăpânul a promis servitorului că dacă în acea zi nu va înjura, îi va da o sută de lei ca
recompensă. Şi au înjugat boii şi au plecat la arat.
Pe drum boii s-au speriat de un câine şi au răsturnat căruţa în şanţ. Servitorul se tulbură,
dar, cu gândul la bani, s-a abţinut şi nu a înjurat. Mai departe, un podeţ fiind mai stricat, boii
s-au oprit şi nu au voit să treacă. El s-a coborât. Dejugă boii şi a trecut carul cu mâinile, apoi
boii, unul după altul şi nu înjură.
Pe brazdă musca-streche necăjea boii şi ieşeau din brazdă. Dar îi îndrepta şi tăcea, de
dragul banilor. Seara stăpânul îi întinse banii şi îi zise: „De dragul banilor, te-ai putut abţine,
dar de dragul Lui Dumnezeu n-ai voit." Şi atunci servitorul, mustrat de aceste cuvinte până în
adâncul inimii, nu a mai primit banii şi s-a lăsat de acest obicei urât de a înjura pe Dumnezeu.
211
PILDĂ PENTRU CEI CE ÎNJURĂ
Un creştin avea răul obicei de a înjura de toate lucrurile şi mai ales de cele sfinte. înjura
acasă, la câmp, în pădure, mergând pe drum, şi când vorbea cu cineva. Odată fiind auzit de un
monah, l-a întrebat:
-De ce faci aşa ceva? El I-a răspuns:
-Că doar nu e un păcat aşa de mare, cum este omorul, desfrânarea, furtul. Ş-apoi a mai zis
"că de n-ar face aşa ceva, cei răi i-ar fura tot avutul, dar aşa mai bagă frică întru ei". Dar
călugărul i-a spus:
-Dragul meu, eşti într-o mare greşeală, mai mare decât cel desfrânat, sau ucigaş, sau
tâlhar. La această vorbă a monahului creştinul a rămas puţin pe gând şi l-a întrebat: -Pentru
ce?
-Pentru că, cel ce-a ucis, sau a furat şi a fost prins, a făcut pedeapsa, el s-a putut pocăi, pe
când dumneata, în fiecare zi ucizi suflete şi ucizi propriul dumitale suflet.
-Se poate, părinte, să fie un păcat aşa de mare? -Desigur! Oare nu te asemeni cu cei ce
huleau pe Hristos pe Sfânta Cruce? Şi acest lucru, este cu atât mai greu, cu cât vrei prin
sudalmă să-ţi aperi averea care şi aşa se va pierde, iar de suflet, că este pierdut la fiecare
sudalmă de care nu ai grijă! Oare nu este scris “că în ceea ce te vei găsi, în acea te voi şi
judeca?” Dacă după sudalmă, îngerul este trimis să-ţi ia sufletul şi vei cădea în ogradă, sau pe
drum, sau pe câmp. Doamne fereşte!
-Bine, părinte, că-mi spui, că n-am să mai înjur.
-Să ţii socoteală, că cel ce înjură ucide atât sufletul lui, cât şi al celor ce îl aud, insultă pe
Dumnezeu şi se va duce la judecată.
212
HULIREA CELOR SFINTE
Grecii au avut un împărat cu numele Iulian. Acest împărat a lepădat legea creştină şi s-a
reîntors la cea păgână. îi plăcea mult să vorbească în batjocură de Iisus Hristos. Nu-l numea
decât „Galileanul" şi fiul lemnarului. într-o zi împăratul întâlneşte un creştin şi zice către el în
batjocură: „Oare ce mai face Galileanul acela, fiul lemnarului?"
Iar omul nu a vrut să rămână dator cu răspunsul şi zise: „împărate, fiul lemnarului găteşte
scânduri pentru sicriul tău!” Parcă Dumnezeu puse cuvintele acestea în gura omului, că, peste
câteva zile, împăratul a murit.
Şi vorba cea mai de pe urmă a spurcatului împărat i-a fost: „Ai învins, Galileene."
Că Dumnezeu i-a închis gura hulitoare pe veci şi i-a schimbat coroana de aur, care-i
furase smerenia în alta, de foc, pentru vecie.
213
CE ÎNSEAMNĂ A LUA ÎN DERÂDERE CELE SFINTE
Într-un sat din Tisal, un tânăr şi-a pus în gândsă facă o glumă proastă, ca să-i meargă
vestea. Aşa că într-o zi şi-a luat câinele de lanţ, a mers la preot şi a zis: „Părinte, am venit să-
mi spovedeşti câinele." Preotul s-a întristat, văzând pe tânăr atât de neruşinat cum îşi bate joc
nu atât de el, cât mai ales de cele sfinte. Dar rămase liniştit şi îi zise tânărului: „Nu uita,
dragul meu, să nu ai urechi surde, că îndată vei cere spovedania pentru tine şi nu o vei avea."
La câteva zile după aceea, tânărul se duse la pădure cu alţi doi oameni să taie lemne. Toţi
trei îşi înfipseră securile într-un fag scorburos şi îndată îl dovediră. Şi, deodată, toţi trei o
rupseră la fugă în trei părţi, căci copacul venea în jos şi ei îşi căutau adăpost. Dar, deodată, se
aud ţipetele unuia, întorcându-se ceilalţi l-au găsit pe acel tânăr şi, până ce l-au scos de printre
crengi, i-a zis să cheme preotul, dar până să se facă aceasta a murit, îl înăbuşi sângele. Şi
astfel se împlini cuvântul preotului.
214
Ce înseamnă luarea în derâdere a celor sfinte?
Este mare păcat şi Dumnezeu se supără atunci când îl luăm în derâdere sau batjocură. Dar
nu numai de Persoana Sa Dumnezeiască ci de tot ce-I aparţine: de Preacurata Sa Maică, de
preacuraţii Săi îngeri şi Sfinţi, de cuvintele Sfintelor Evanghelii şi ale Sfintei Scripturi, de
Biserică, de icoane, de Rai, de tămâie, de ceara, de Cruce, de Paşti şi de tot lucrul cel sfânt.
De aceea a pus o poruncă şi a aşezat-o printre primele, porunca a treia: „Să nu iei numele
Domnului Dumnezeului tău în deşert. în „deşert” înseamnă: în glumă, în bancuri, în derâdere,
în batjocură, în înjurături, în defăimare, în hulă şi altele asemănătoare acestora.
215
PENTRU CEI CE HULESC BISERICA
Un mare învăţat francez numit Voltaire era foarte necredincios. El propovăduia la toţi că
nu este Dumnezeu, făcându-se astfel un mare duşman al bisericii. El a făcut şi o şcoală cu
adepţi în predicarea acestui punct de vedere.
Şi, odată, fiind întrebat de un prieten ce crede despre biserică, va mai fi pe pământ sau se
va desfiinţa după predicile lui? El i-a răspuns la scrisoare, scriind că în 20 de ani nu va mai fi
biserica pe pământ.
însă Dumnezeu care a spus că „nici porţile iadului nu o vor putea birui" 96 i-a trimis
sfârşitul vieţii lui. Şi, fiind aproape de sfârşit, a putut să-şi dea seama de la mustrările de
conştiinţă ce le avea că nu a făcut bine, şi a trimis să vină Episcopul pentru a face
mărturisirea păcatelor şi Taina Sfintei împărtăşanii. Dar acela nu voi să vină, crezând că vrea
să-l facă de ruşine. Şi atunci Voltaire îşi bău oala lui de noapte zicând că asta merită pentru
fapta sa.
96. Matei 16,18.
216
DESPRE BATJOCURĂ
Tânărului recrut Constantin, i-a venit ordin de chemare în armată. în ziua care era trecută
în ordin s-a prezentat în cazarma din capitală. Locuia împreună cu alţi nouă recruţi. Tinerii s-
au împrietenit iute, fiecare povestind câte ceva din satul său. Vorbiră de vite, de pământ, de
şezători, de jocuri şi prima zi a trecut repede.
 Seara, înainte de culcare, Constantin s-a aşezat în genunchi dinaintea patului şi a început
să se roage. Ceilalţi au început a-l batjocori, dar el nu a avut grija lor. A zis rugăciunile până
la sfârşit şi apoi s-a culcat. A doua zi ceilalţi tineri s-au făcut mai îndrăzneţi, pe când
Constantin se ruga, au început a arunca din paturi cu papuci în el. în ziua a treia nu-l scoaseră
din „femeie" şi din „sfântoc", crezând că nu va mai îndrăzni să se roage, dar seara Constantin
a fost din nou în genunchi la rugăciune. Din nou au strigat şi au aruncat cu papucii în el.
Tânărul însă sta ca un înger cu mâinile împreunate şi se ruga. Deodată, caporalul care dormea
cu ei, zice: „Măi băieţi, Constantin s-a rugat cu noi trei seri. Nu l-am putut clinti. De acum
înainte vom sta toţi la rugăciune." Şi aşa şi făcură. în fiecare seară, când caporalul
îngenunchea, se puneau toţi la rugăciune.
216
UNDE DUCE URA ŞI NEÎMPĂCAREA LA VREME
În satul Liteni erau două familii de femei văduve şi amândouă aveau copii. Una fete, alta
fete şi flăcăi. Nu stăteau departe, ci aproape, erau vecine. De multe ori şi-au vorbit frumos, şi-
au spus necazurile, s-au ajutat.
Dar satana, care umblă să strice pacea din suflete şi dintre oameni, căutând să semene ura
şi învrăjbirea unuia împotriva altuia, şi-a făcut loc şi aici, cu o pricină, în sufletul acelei
văduve care avea şi fete şi flăcăi. O prietenă de-a sa i-a spus că a auzit vorbe precum că fetele
de la cealaltă casă i-ar fi vorbit de rău casa ei, că au de gând să-i facă ca fetele ei să nu se mai
mărite şi feciorii ei să nu se mai însoare şi câte altele.
Dacă a auzit aceste vorbe, nu s-a mai dus să o întrebe pe prietena ei şi să verifice dacă
sunt adevărate sau nu, ci a început să ţină ură pe ea, şi pe copiii ei. Dar nu numai atât, ci au
început să le facă rău, să le zică vorbe rele în faţă, să le ameninţe cu bătaia.
Şi aşa s-a ţinut necazul şi se înmulţi ura atât de mult până ce într-o noapte diavolul le-a
dat în gând să le ucidă. Atât ce a putut întuneca mintea, ura din sufletul ei încât nu s-a mai
gândit la urmări, la păcat şi la judecata sufletului.
Dacă nu ne întoarcem de la ură şi mânie şi lăsăm timpul să treacă, acestea se vor înmulţi,
şi ne vor conduce la crimă. Ura naşte mânia, mânia va naşte răzbunare, iar răzbunarea nu se
satură decât numai cu crima. Iată unde duce ura şi neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu:
„Să nu apună soarele întru mânia voastră" (Efeseni 4,26)
217
DESPRE NEDREPTATE
Era o văduvă cu patru copii, al cărei soţ a murit în război. Greu îi era traiul, că necazuri de
multe feluri se abăteau zilnic asupra ei. Trăia în lipsuri de tot felul hrană, haine, lemne, iar pe
deasupra se mai adăuga şi ura rudelor. Din cele ce ea agonisea cu multă trudă, ei veneau şi o
furau: ba păsări, ba hrana vitelor, ba topor, ba lanţul de la fântână, până şi în casă au intrat, în
timp ce era dusă la prăşit, şi copiii se jucau pe drum, de i-au furat şi făina ce-o mai avea.
Atunci, nemaiputând răbda, s-a dus la Sfânta Mănăstire Vorona şi a dat slujbe pentru tâlhari.
Dumnezeu, nu i-a trecut cu vederea rugăciunea, ci i-a ascultat-o. A primit veste din partea
unei rude cine este tâlharul care i-a furat făina, că a dat-o la vaci, ca să dea mai mult lapte, şi
că acel tâlhar nu a furat-o pentru că nu avea făină în casă, ci, a furat-o ca s-o dea la vite. După
această descoperire s-a mai liniştit puţin, biata văduvă. Dar satana, căruia nu-i place a sta
degeaba, a împins pe o altă rudă să continue de a o fura. Aşa că, lacrimile ei iar au început să
curgă, până s-a umplut paharul de stricăciunea ce au făcut-o cei răi, până şi porţile de la curte
le-au sfărâmat în miez de noapte şi pe un timp de mare ger şi vânt. Când a văzut ce i s-a
întâmplat, lacrimile din ochii ei nu conteneau. în acea mare supărare, s-a dus de a închipuit
câţiva bani şi mergând la Sfânta Mănăstire a dat slujbe pentru răii făcători. Dumnezeu i-a
ascultat din nou rugăciunea şi a trimis de data aceasta, moartea, asupra unicului copil pe care
îl avea acel rău făcător. Plângând cu amar, acela, zicea: „Pentru rău, mi s-a răsplătit cu rău, de
aceea voi face bine, ca să găsesc de la Dumnezeu şi bine.”
218
CUM SE VĂDEŞTE NEDREPTATEA
Pe când evreii au fost duşi în robia babiloniană şi au fost împărţiţi prin diferite cetăţi şi
sate, erau siliţi şi puşi la diferite munci umilitoare de către stăpânii lor, munceau din greu, ca
să-şi câştige hrană. însă, această umilinţă nu i-a determinat să renunţe la credinţa lor şi mai
ales la obiceiul de a judeca pe cei împricinaţi. Aşa că, după obicei, au ales judecători din cei
mai bătrâni ca să judece pricinile ivite între ei.
Se spune că într-o cetate numită Suza au găsit doi judecători bătrâni care să le judece
pricinile şi o casă unde să locuiască. Casa era a unei familii credincioase ce duceau o viaţă
foarte curată, cinstită şi care aveau milă şi ajutau pe cei necăjiţi. însă nu aveau copii. Gazda
era o femeie foarte frumoasă atât fizic cât şi sufleteşte cum nu era alta în tot poporul evreu. Şi
cum satana nu stă niciodată degeaba, ci, umblă precum zice Sfântul Apostol Petru: „răcnind
ca un leu, căutând pe cine să înghită" 97 pentru a strica pacea între oameni, numele cel bun al
lor, făcând mereu nedreptate, şi tot ce este împotriva Lui Dumnezeu a venit şi aici să se bage
în sufletul celor doi bătrâni judecători. Acestora, satana, le-a aprins pofta cea nebunească a
curviei cu acea preafrumoasă femeie. Pentru că această faptă era ruşinoasă, şi pentru
săvârşirea ei legea era aspră, se pedepsea cu moartea, ei nu şi-au spus gândul cel necurat unul
altuia.
într-o zi cu soare mult şi căldură mare, după ce au terminat judecăţile ce le aveau în acea
zi, mai înainte de amiază a ieşit unul dintre ei, spunând celuilalt că se duce
97. 1 Petru 5, 8.
219
acasă. Nu s-a dus acasă ci s-a dus în grădina gazdei şi s-a ascuns după copaci, ştiind că acea
femeie frumoasă vine la iazul din grădină să facă baie, şi s-o oblige la păcat... Fiind judecător,
se gândea: cine ar avea curajul să-i pârască şi să-i condamne pentru păcat? Cine l-ar putea
bănui şi cu ce dovezi l-ar pârî. însă, Dumnezeu, Cel ce ştie cele ascunse ale oamenilor, scoate
la iveală păcatele cele ascunse, precum spune Scriptura: „nimic nu este acoperit care să nu
iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.” 98 Iar Sfântul Apostol Pavel, zice:
„Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este:
«El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor». Şi iarăşi «Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor,
că sunt deşarte»”99 De aceea îi descoperi şi pe aceşti judecători ai nedreptăţii astfel:
Pe când veni la iaz acea preafrumoasă femeie ca să se scalde rămânând singură pentru că
şi-a trimis sluga să-i aducă un lucru pe care l-a uitat, amândoi judecătorii, au ieşit din locurile
unde se ascundeau, că nu ştiau unul de altul, şi i-au propus femeii păcatul curviei. Ea fiind
dreaptă şi cinstită, i-a refuzat şi a început să ţipe... Şi, cum ţipa tare, i-au venit în ajutor slugile
şi i-au găsit pe toţi acolo. Atunci judecătorii, ca să pară drepţi în faţa tuturor, au zis că
ducându-se să se odihnească în grădină au văzut cum această femeie a păcătuit cu nişte străini
care la apariţia lor au sărit gardul şi au plecat. Atunci soţul şi mulţimea i-au crezut, ca pe nişte
bătrâni şi judecători drepţi şi au condamnat-o pe femeie la moarte.
Şi, pe când o duceau ca s-o omoare în afară de cetate, ea şi rudele ei au căzut într-un plâns
sfâşietor. Dumnezeu nu a putut să vadă şi să rabde săvârşindu-se o aşa mare
98. Matei 10,26.
99. 1 Cor. 3,19-20.
220
nedreptate, şi a trimis pe Duhul cel Sfânt al dreptăţii într-un copil din acea adunare care a
început să strige: „Nevinovat sunt eu de sângele acesta. Oare poporul evreu e nebun, ca să
omoare o viaţă nevinovată?!”
La acest strigăt toată adunarea s-a oprit şi au adus copilul în faţa tuturor, iar el a cerut
osânditorilor să fie judecată această femeie din nou şi cu martori ce mărturisesc că ar fi văzut
fapta. Atunci, s-au întors de au făcut din nou judecată. Copilul a strigat din nou ca, adunarea
să despartă pe acei doi judecători unul de altul şi să fie întrebaţi pe rând în faţa poporului. Cei
doi judecători au fost despărţiţi şi duşi unul într-o parte şi altul în cealaltă parte. Apoi, au
chemat pe unul dintre judecători şi l-au întrebat: sub ce copac ai văzut că se săvârşea fapta
nelegiuită? El a răspuns: sub un mesteacăn. L-au dus în altă parte. Apoi, au chemat pe al
doilea judecător şi l-au întrebat şi pe el: sub ce copac ai văzut că s-a petrecut fapta nelegiuită?
El a răspuns: sub un arţar. Atunci, lumea văzând nepotrivirea celor spuse, îi sili pe cei doi
judecători să spună adevărul. Ei au mărturisit cu ruşine fapta lor, cerând de la popor îndurare.
Dar copilul judecător şi poporul le-au zis: „întrucât voi n-aţi avut îndurare de o femeie
nevinovată, care v-a primit în casa ei şi aţi stat la masa ei ci, aţi căutat s-o necinstiţi, să-i
batjocoriţi numele şi casa, şi s-o condamnaţi la moarte, iată, amâmdoi veţi muri".
Cei doi judecători nedrepţi şi nelegiuiţi au fost luaţi şi condamnaţi la moarte. Vai de
judecătorii nedrepţi că mare osândă vor lua de la Dreptul Judecător.
221
PILDĂ DE ÎNŢELEGERE
Era un om care din căsnicia lui nu a avut nici un copil. Avea o frumoasă gospodărie,
pământ mult şi bun, şi nu ducea lipsă de nimic. însă ceea ce îi necăjea mereu pe amândoi era
gândul la bătrâneţe, că cine se va îngriji de ei la vreme de boală şi neputinţă?
De multă vreme veneau pe acolo, mai mult cu acceptul soţiei, doi nepoţi de-ai ei, foarte
săraci şi fără tată.
Lui nu-i plăcea cum arătau nepoţii, zicea că sunt prea moi, prea proşti şi urâţi. însă la
insistenţele soţiei nu avea ce face, trebuia să-i accepte pe lângă casă. De multe ori îi alunga, la
îndemnul unui frate şi a unui cumnat, care vroiau să dobândească moştenirea, însă nepoţii
veneau din nou, mai stăteau pe sub garduri, pe la poartă până ce îi primea.
Aşa au trecut mulţi ani, până ce nepoţii au ajuns la vârsta de a fi luaţi în armată.
Soţia umbla şi insista să le dea la cei doi nepoţi orfani o casă, întrucât aveau două case în
acea ogradă, însă el nu vroia. Atunci, ea s-a dus la preotul din sat ca să-l roage să pună cuvânt
pentru a-l convinge pe soţ. Cu ajutorul preotului a reuşit să-l înduplece pe soţ. Soţul fiind
grav bolnav, nu a putut să meargă ca să semneze actele. între timp, a venit un cumnat şi l-a
întors pe soţ de la cele hotărâte cu preotul. Acel preot s-a mutat în alt sat şi a venit altul în
parohie. Ea s-a dus la noul preot de i-a spus durerea. Însă, preotul având nevoie să ridice casă
parohială în sat, îl sfătui pe soţ să-i dea lui una din case şi să-i lase pe acei nepoţi orfani în
grija lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, care priveşte la toate şi nu vrea ca păcătosul să moară în
păcat, a trimis la dânşii pe soţia preotului care plecase din parohie. Şi ea, ştiind de mai înainte
ce hotărâse soţul ei înainte de a
222
pleca din parohie şi aflând de lăcomia noului preot le vorbi la amândoi de miluirea săracilor
ce o făcuse Sfântul Apostol Toma în India. Cum s-a dus Sf. Ap. Toma la împărat ca meşter
iscusit de palate şi a promis să-i ridice unul departe de capitală, într-un loc foarte frumos.
Sfântul Toma luă bani şi aur şi s-a dus prin toată împărăţia şi a miluit pe toţi săracii. Apoi a
trimis vorbă la împărat şi a doua şi a treia oară, că nu-i ajung banii, că palatul e foarte mare şi
foarte frumos, dar împăratul nu s-a putut deplasa ca să vadă lucrările.
După o vreme au venit la împărat nişte dregători din partea locului cu acel palat.
împăratul îi întrebă pe lângă altele şi de palatul care se construia de Sf Apostol Toma în
regiunea lor. Dar ei au spus că nici n-au auzit că s-ar construi în zona lor un palat împărătesc,
darămite să îl fi văzut. Atunci împăratul a chemat pe fratele său, sub a cărui grijă şi
răspundere era dată ridicarea palatului. Şi, cum nici fratele încă nu fusese să vadă palatul, la
cele zise de împărat se îmbolnăvi degrabă şi muri. Iar pe Sfântul Apostol Toma l-au închis
până îl va judeca. Dar cum moartea fratelui era mai întâi, mai zăbovi câteva zile cu judecata
Sfântului Apostol Toma. Pe când toate cele de îngropare erau gata, se porni cuvântarea, în
văzul întregii lumi, fratele împăratului, s-a ridicat din sicriu şi s-a dus la împărat şi i-a zis:
„Cere-mi ce vrei şi-ţi dau pentru a-mi vinde palatul pe care îl ai şi în care am stat aceste trei
zile. Eu am voit să stau în el, dar un tânăr în alb, care m-a condus printre alte palate mai mici,
şi nu aşa de frumoase ca al tău, mi-a spus, că numai aşa pot să stau în el, dacă îl cumpăr de la
tine. De aceea am venit să te rog să mi-l vinzi, că vreau să stau acolo." împăratul i-a zis: „Eu
pot să vând numai ceea ce văd, însă ceea ce nu văd, nu pot să vând." Atunci fratele i-a zis:
„Unde este acel constructor de palate în acea grădină atât de frumoasă ca să-i dau să-mi facă
şi mie?" Şi degrab s-a dat poruncă ca pe Sfântul Apostol Toma să-l
223
scoată din temniţă şi să fie pus în multă cinste şi libertate de a propovădui Evanghelia lui
Hristos.
Aceste vorbe auzindu-le amândoi, le-au lăcrimat ochii, au chemat nepoţii, şi au dat unuia
o casă şi cu o jumătate de pământ şi celuilalt a doua casă cu cealaltă jumătate de pământ. Nu
a trecut multă vreme şi amândoi bătrânii au murit mulţumiţi, la o săptămână unul de celălalt.
224
LECŢIE PENTRU UN ADVENTIST
Dintr-o gară, s-a suit un preot într-un tren în care erau mai mulţi călători în compartiment
de clasa a doua. Unul dintre călători, era un adventist înfocat ce făcea naveta cu trenul în
fiecare zi şi-i plăcea să ia în râs pe preoţii cu care se întâlnea. Cum a intrat preotul în
compartiment, adventistul cu multă politeţe, cu o prefăcută dragoste îl pofti să se aşeze pe un
loc ţinut de el liber. însă, preotul, văzând că o femeie cu un copil mic în braţe stătea în
picioare, poate de multă vreme, a înţeles că trebuie să-i dea adventistului o lecţie de educaţie
creştină. La poftirea ce i s-a făcut, preotul a mulţumit adventistului şi a îndemnat-o pe femeia
ce ţinea copilul în braţe să se aşeze pe locul liber. Femeia, cu un zâmbet de profundă
recunoştinţă, îi mulţumi preotului şi se aşeză făcând în acelaşi timp o grimasă de durere de
picioare pe fondul unui oftat adânc. Adventistul se uita năucit de atitudinea părintelui ce l-a
pus într-o neînţeleasă încurcătură în faţa tuturor, dar cu o privire de om trufaş, îi spune
preotului pe un ton de reproş nervos:
-Da bine, părinte, eu pe sfinţia ta te-am poftit să şezi colea, nu pe femeie, că voiam să
stăm puţin de vorbă! Preotul i-a răspuns:
-Dacă aş fi fost mai curat decât acest copilaş şi decât această mamă, încă n-aş fi îndrăznit
să mă aşez înaintea lor, pentru că Mântuitorul Iisus, zice: «de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi
intra în împărăţia Cerurilor».100 Şi, eu... care... sunt întunecat şi încurcat în mulţime de păcate,
cum aş fi
100. Matei 18,3.
225
putut să mă aşez în faţa acestei lumini, a acestui copilaş, şi a acestei jertfitoare mame, când ei
strălucesc în chip nevăzut, mai mult decât soarele pe cer? De aceea, m-am gândit că ar fi bine
să mă închin în faţa acestui prunc şi a acestei mame, şi aşa ar trebui să faci şi dumneata.
Răspunsul preotului l-a lăsat pe poPăit cu gura căscată, şi încurcat în cuvintele
dumnezeieşti fără de fapte, nemaiştiind ce să zică. A tăcut. Şi-a aruncat privirea pe fereastră,
nemaiîndrăznind să privească pe nimeni, ruşinat parcă de necugetatul gest faţă de o femeie ce
trebuia respectată şi ajutată. A fost lovit în mândria sa, chiar de cel pe care se pregătea să-l ia
în râs şi să-l desconsidere în faţa oamenilor, pe preotul ortodox.
Deci, cuvântul Sfintei Evanghelii, indiferent din ce confesiune religioasă faci parte,
trebuie să-l şi lucrezi nu numai să-l predici, făcându-ţi un merit din aceasta, pentru că
Dumnezeu nu are nevoie numai de vorbitori ci are nevoie mai ales de împlinitori, de
înfăptuitori şi trăitori ai cuvântului Său. Exemplul personal aproape că depăşeşte cuvântul
rostit. Chiar dacă nu ai predica cuvintele Sfintei Evanghelii, dar dacă le-ai înfăptui, adică le-ai
pune în practică şi le-ai împlini prin fapte, pentru cei care te privesc este ca şi cum le-ai fi
ţinut o predică. Prin faptele tale, mereu ţii câte o cuvântare, fără să deschizi măcar gura.
226
CONVERTIREA UNUI BAPTIST
Era un preot călător. Nu-i plăcea de obicei să meargă la clasele de lux, ci la clasa a treia.
Mulţi îl întrebau, de ce se înjoseşte atât de mult, pentru că acolo nu poţi găsi decât ce e rău,
oameni murdari, cu miros urât, nu-i un loc potrivit pentru un preot, însă el le răspundea:
-Aici găsesc sufletele cele mai curate, inimile cele mai bune, cugetele cele mai
credincioase. Dincolo, la clasa întâi, e multă mândrie, făţărnicie, prefăcătorie şi minciună.
Şi aşa, călătorind, nu tăcea, ci răspundea la întrebări, iar când nu era întrebat, întreba el şi
timpul trecea fără plictiseală. Unii îl întrebau de este Dumnezeu, alţii de folosul slujbelor,
alţii de rostul postului. S-a întâmplat ca un sectar să-l întrebe de botezul pruncilor, dacă ar
trebui să se facă imediat după naştere sau nu. La această întrebare preotul îi răspunde cu
aceeaşi întrebare:
-Dumneata ce crezi, e bine să se facă sau nu? Acela îi răspunde:
-Nu e bine, întrucât Mântuitorul Iisus cere mai întâi credinţa mărturisită şi apoi botezul,
precum zice: „Cel ce va crede şi se va boteza, acela se va mântui".101
La aceste cuvinte preotul îi explică că sunt adevărate aceste cuvinte dar sunt pentru
poporul evreu şi popoarele păgâne ce trebuiau încreştinate. Toţi cei care trebuiau să se boteze,
trebuiau mai întâi să se lepede de credinţele pe care le aveau, să mărturisească credinţa în
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi apoi să primească botezul în numele Sfintei
101. Marcu 16,16.
227
Treimi. Precum le spune Sfinţilor Apostoli după înviere: „Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".102
După cum vedem, Sfânta Treime este centrul credinţei noi pe care n-o aveau iudeii şi nici
păgânii. Ei trebuiau mai întâi să fie învăţaţi şi apoi botezaţi.
Mântuitorul Iisus Hristos nu a cerut acestea şi pentru copii ci pentru adulţi. Pe copii îi
primea la sine, îmbrăţişându-i şi binecuvântându-i, fără ca aceştia să mărturisească vreo
credinţă ci, pentru sufletul lor curat şi nevinovat. Oare, aceste îmbrăţişări şi binecuvântări
date copiilor zicând „lăsaţi copii să vină la Mine", 103 nu era botezul lor?
Apoi, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan în Samaria au botezat atât pe cei adulţi cât şi pe copiii
lor, când au primit credinţa prin Diaconul Filip 104 Sau casa păgânului Corneliu Sutaşul, când
Duhul Sfânt se cobora peste toţi şi vorbeau în limbi şi prooroceau 105 nu erau şi copiii din casă
botezaţi? Sau Sfântul Apostol Pavel când boteza casa Lidiei din Filip şi a temnicerului, nu a
botezat şi pe copii? 106
Aceste puţine exemple ce s-au petrecut pe vremea Mântuitorului şi apoi continuate de
Sfinţii Apostoli, nu sunt dovadă clară că nu putem lipsi pe copii de Sfântul Botez şi de
mântuire? Ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din
apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" 107 Dacă nu botezăm copiii şi
ei mor, oare nu-i lipsim de împărăţia lui Dumnezeu? Şi atunci cum vom răspunde în
102. Matei 28,19.
103. Matei 18, Mar cu 9.
104. Fapte 8.
105. Fapte 10.
106. Fapte 16.
107. Ioan 3,5.
228
faţa Mântuitorului Iisus care ne porunceşte: „lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-I opriţi, că a
unora ca acestora este împărăţia Cerurilor" 108 Cum vom răspunde de sufletul lor pierdut? La
aceste cuvinte baptistul, spune:
-Dar, copiii pot avea păcate, ca să se boteze? Ei nu sunt curaţi înaintea lui Dumnezeu? Şi
i-a răspuns preotul: -Copiii sunt curaţi, nu au păcate personale, dar au păcatul strămoşilor
Adam şi Eva, pe care îl moştenim toţi oamenii, aşa cum moştenim trupul. Sfântul Botez
şterge şi acest păcat şi copiii capătă haina nevinovăţiei sau cămaşa Mântuitorului Iisus, aşa
cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în
Hristos v-aţi şi-mbrăcat». 109 Vedem clar că fără botez nimeni nu poate căpăta haina mântuirii
şi, nici copiii care mor. Copilul botezat ajunge să înveţe credinţa de la părinţi şi de la naşii de
botez. Luând exemplu din viaţa părinţilor îşi desăvârşesc credinţa şi statutul de creştin prin
faptele credinţei creştineşti. Căci ce altă credinţă poate să înveţe un copil, nu credinţa
părinţilor? Atunci, de ce să fie copilul oprit de la botez şi lipsit de mântuire? Deci aşa cum
pui dumneata problema pentru a nu fi botezaţi copiii, este o interpretare foarte greşită, de care
profită satana ca să poată răni şi pierde suflete. Căci vezi, îi zise preotul, fariseii şi cărturarii
cu cuvântul proorocilor nu s-au putut mântui, că n-au crezut, deşi până şi ucigaşii s-au
mântuit. Iuda, care ştia cuvântul scris al proorocilor, apoi, vedea şi auzea chiar pe
Mântuitorul, lângă care a stat trei ani şi jumătate, s-a putut mântui? Oare nu s-a pierdut mai
mult decât toţi ceilalţi ce au căzut? Sfântul Apostol Pavel îi atrage atenţia Sfântului Apostol
Timotei110 să umble cu grijă, cu cuvântul
108. Marcu 10,14.
109. Galateni 3,27.
110. II Tim. cap. 4,16-17.
229
Dumnezeiesc, pentru a nu cădea în osândă, părăsind dreapta interpretare a cuvântului.
După această explicaţie, am văzut cum lacrimile acelui baptist curgeau şi a lăsat să-i iasă
din gură cuvântul inimii sale:
-Eu, mult am greşit, părinte, am copii n?botezaţi, iar unii sunt morţi, ce voi face acuma?
Şi-l invită pe preot să se coboare cu el din tren, şi să meargă şi să-i boteze toată casa lui, pe
cei care mai sunt în viaţă, că poate se va milostivi Dumnezeu şi pentru iertarea celorlalţi. Şi
aşa s-au pogorât.
230
PILDĂ PENTRU SECTARI
A fost un om, ce avea doi feciori, iar avere, o grădină de pomi fructiferi.
într-o zi, tatăl le-a spus: Eu plec la prieteni ca să-i mai văd şi n-am să vin degrabă. Livada
este a voastră până vin eu. S-o îngrijiţi, precum aţi văzut că am făcut eu. Să nu tăiaţi, nici să
scoateţi nici un pom din ea, că toţi sunt buni. Să culegeţi fructele împreună şi să împărţiţi
frăţeşte. Să munciţi pentru a fi curată şi ferită de orice dăunători şi a plecat. După plecarea
tatălui lor, ei au început a se certa. Fiul cel mai mic, voia să-i facă unele înnoiri, să scoată unii
pomi şi să pună alţii, pe care lumea îi arăta că ar fi mai buni şi după cum cugeta capul lui. Cel
mai mare nu voia. Atunci şi-au împărţit grădina şi a luat fiecare la partea sa. Cel mai mic a
scos cea mai mare parte de pomi şi a căutat să pună alţii, dar nu s-au prins, nici unul. în al
doilea an, iar a încercat, la fel a păţit, până a venit tatăl lor. Venind tatăl şi văzând fapta, a
mustrat cumplit pe fiul cel mai mic şi i-a zis: Au nu ştii, că aici în livada mea, nu se poate
prinde nici un pom din lumea aceasta, ci cresc şi rodesc numai cei pe care i-am sădit eu aici.
Au nu ştii că pomii aceştia au în ei viaţa cea veşnică, şi nu se poate înlocui şi nici adăuga
nimic? Pentru fapta ce ai făcut-o, eşti desmoştenit de dreptul tău de avere că nu ţi-a plăcut şi
o dau fratelui tău mai mare, care m-a ascultat întocmai.
Asemenea este cu sectarii care scot pomii adevărului de credinţă sădiţi de Bunul
Dumnezeu, pentru că nu le cunosc frumuseţea şi sădesc alţi pomi care nu se prind, pomii
neadevărului, răstălmăcind cuvintele Sf. Scripturi. Toţi ereticii vor să înoiască şi să
modernizeze Biserica şi s-o îndepărteze de moştenirea lăsată de Dumnezeu care este viaţa
veşnică, pe care ei n-o cunosc.
231
DESPRE ONOMASTICA LA PĂGÂNI ŞI LA CREŞTINI
Obiceiul, ca omul să-şi serbeze ziua de naştere şi ziua numelui este foarte vechi şi
răspândit. Găsim această practică atât la păgâni cât şi la iudei şi la creştini.
însă să privim cum se serba la păgâni, la iudei şi apoi la creştini şi cum ar trebui, de fapt,
serbat.
La popoarele păgâne şi mai ales la conducătorii acestora, precum şi stăpânii cu mulţi robi,
petreceau în ospeţe cu beţie şi desfrânare timp de o săptămână sau două, aşa cum arată
Proroocul Daniel că făceau perşii şi babilonienii, dând exemplu pe Nabucodonosor, Belşaţar
şi Ahaşveroş.
La poporul roman, care era şi el un popor păgân, ospeţele, beţiile şi desfrânările se
terminau cu plăcerea de a vedea chinuindu-se şi murind robii în lupta cu gladiatorii sau cu
fiarele, aşa cum procedau: Claudius, Nero, Domiţian, Diocleţian şi chiar la împăratul Traian
pe care îl recunoaştem ca fiind strămoşul nostru. Sfântul Ignatie a fost dat la fiare de Traian.
Istoria romană este plină de astfel de plăceri ce le simţeau privind vărsarea sângelui celor
legaţi şi osândiţi.111
La poporul evreu se făceau altfel de ospeţe, care, erau ocazii bune pentru desfătarea celor
sătui şi îmbuibaţi pe care le arăta nefolositoare chiar Mântuitorul Iisus.112 Şi adesea la astfel
de ospeţe se punea la cale uciderea vrăjmaşilor sau prinderea lor.113
111. Macabei 2-3.
112. luca 16.
113. Ioan 13.
232
Iar Irod conducătorul Galileii la un astfel de ospăţ plin de beţie, de desfrânare şi îngâmfare a
hotărât uciderea Sfântului Ioan Botezătorul.114
La popoarele creştine, aceste onomastici trebuiau să se petreacă altfel decât cele păgâne,
într-un mod apropiat şi plăcut lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu stau aşa, ci aproape că se
identifică cu cele ce le fac păgânii şi evreii. Creştinii nu ţin cont de mustrarea pe care a făcut-
o Mântuitorul Iisus iudeilor. Acest lucru e cu atât mai dureros, cu cât şi la hramul Sfintei
Biserici se practică desfătările lumeşti.
Săracul, care ar trebui să beneficieze în totalitate de aceste ocazii, tocmai el este
îndepărtat. Săracul nu este primit la ospăţ pentru că i se pare omului că se compromite cu el,
se înjoseşte prin a sta cu el la masă şi a-i da şi lui un pahar, o mâncare mai bună şi un loc de
cinste la masa lui. Săracul este îndepărtat cu vorbe tăioase, cu vorbe de dispreţ şi de ocară.
Omul face masă şi se bucură în inima sa de lumea bună ce-a avut-o dar nu ştie că cea mai
bună lume e aceea zdrenţuroasă, lipsită şi smerită, pe care Mântuitorul Iisus îi recomandă ca
„fraţi ai Lui mai mici",115
Nu cred să greşesc în ochii lui Dumnezeu dacă voi asemăna ospeţele de la onomastici cu
cele ale lui Irod şi pe cei ce se sărbătoresc cu însuşi Irozi.
Un adevărat creştin, în ziua de naştere şi de ziua numelui, trebuie să meargă la Sfânta
Biserică, să aducă rugăciuni de mulţumire Creatorului pentru că i-a dat viaţă şi l-a trimis pe
acest pământ, de a vedea frumuseţile lui. Mare blasfemie face cel ce-i urează celui sărbătorit:
„Vă mulţumesc că existaţi!". Nimeni nu există pe faţa pământului datorită voii lui, ci datorită
Voinţei lui Dumnezeu şi Lui trebuie să-I mulţumim.
114. Matei 14.
115. Matei 25.
233
CUMPĂRĂTORUL....
Orice marfă care se cumpără, omul trebuie so controleze cu ochii lui. Să nu se lase în
încrederea vânzătorului, întrucât satana lucrează cu multă putere asupra sufletului lui prin
lăcomia de avere nedreaptă. Odată ce omul e cuprins de această lăcomie, nu se mai uită, că pe
cel ce cumpără îl păgubeşte, că îl pune în sărăcie, sau că îl face să blesteme sau să înjure, că
unii pot cădea în deznădejde aşa de mare încât pot să-şi piardă şi viaţa.
Odată ce satana a câştigat pe vânzător, caută să-l câştige şi pe cumpărător, prin fel de fel
de vorbe rele şi de ocară la adresa vânzătorului; fie prin a se răzbuna pe vânzător; fie, prin a-
şi pune capăt vieţii lui, pentru paguba şi ruşinea ce a primit-o; fie, prin a merge şi el mai
departe înşelând pe alt cumpărător.
Cumpărătorul conştient de sufletul lui, de sănătatea trupului său şi a celor pe care-i are în
grija sa, şi cu credinţa cea curată în Mântuitorul Iisus, va verifica marfa şi nu se va lăsa
înşelat.
Dacă vânzătorul a fost cuprins de duhul cel rău al lăcomiei, cumpărătorul cel temător de
Dumnezeu îl va îndrepta pe unul ca acesta, descoperindu-i fapta cea urâtă, cu duhul blândeţii,
cu duhul îndreptării, determinându-l la o conştiinţă lucrătoare, la curăţirea de gândul cel
viclean şi la o întoarcere pe calea către Dumnezeu.
Nimeni să nu cumpere pe încredere, şi apoi să se vadă înşelat pentru care să facă păcate
multe, pentru că Dumnezeu ţi-a dat ochi ca să vezi, urechi ca să auzi, miros ca să deosebeşti,
pipăit ca să simţi şi gust în care să te încrezi. Cine va îngropa un astfel de dar, singur se
osândeşte.
234
PENTRU DORITORII DE ÎNŞELĂCIUNE
Era un om căruia îi plăcea să trăiască uşor. Munca nu-i era dragă. îi plăceau mai mult
veştile, intriga şi averea nedreaptă. De tânăr a intrat în politică. De multe ori a trecut dintr-un
partid în altul, fără a putea număra ceva rezultate, în afară de faptul că zilnic era pe drumuri
cheltuind bani degeaba. în cele din urmă a intrat într-un partid nou. Acest partid nu avea încă
nici un aderent în satul său, şi-a zis: „Mă duc să mă trec la acest partid, pentru că eu voi dicta
în sat, atunci când partidul va ieşi la putere." Zis şi făcut. Căuta să mai atragă oameni pe care
să-i înscrie în partid, dar a fost luat în batjocură, pentru că ştia lumea din sat ce maţe hrăneşte.
Toate au un început şi toate au un sfârşit, iar Dumnezeu, dă omului ceea ce cere. Şi iată
cum s-a întâmplat:
Partidul în care s-a înscris nu a putut să vină la putere prin nici una dintre alegeri. Dar
fiind un timp şi o situaţie aşa de grea în ţară încât nici unul din partide nu-şi puteau lua
angajamentul faţă de Rege de a îndrepta ţara pe drumul cel bun, a fost chemat şi partidul cel
nou şi întrebat dacă are curajul să-şi asume această răspundere. Partidul a primit bucuros
conducerea iar omul despre care vorbim a fost ridicat peste noapte de partid la rangul de
consilier agricol judeţean. Bucuria i-a fost mare, nu mai stătea în sat, mânca şi dormea în
oraş, stătea pe picior de mare om, nesocotind că trebuie să plătească tot.
Aşa azi, aşa mâine. Acum avea prieteni din rândul oamenilor mari: doctori, avocaţi,
ofiţeri, cu care consuma din destul mâncare şi băutură. A ajuns să nu mai poată plăti
235
cele consumate rămânând dator cu salarul de pe două luni. Vânzătorul îi trecea datoriile la
caiet şi nu ţinea cont că e consilier agricol judeţean pentru care să-l scutească de datorii.
Odată, întâlnindu-se cu un om de treabă, acela îi spune:
-Ar fi bine să stai la oraş numai când sunt şedinţe, iar în rest stai acasă, că altfel e greu de
stat la oraş, toate se cumpără. Atunci el i-a răspuns:
-M-am gândit şi eu la aşa ceva, dar cum să fac că n-am în casă ce-mi trebuie ca să pot
primi pe Domnul Prefect sau pe altcineva de la partid când va veni prin sat, şi unde să tragă,
nu la mine? Atunci, acela i-a răspuns:
-Se găsesc de cumpărat şi cumperi şi tot mai ieftin vei ieşi decât stând la oraş.
îndată după această convorbire, pe care o socoti a fi benefică, a început să caute mobilă.
Luându-se de vorbă cu un avocat, acela i-a oferit mobila lui învechită. S-a împăcat la preţ pe
garanţia unei păduri ce o avea în proprietate, până ce-i va plăti datoria. A luat şi a dus mobila
acasă. Trecând termenul hotărât de a achita mobila, avocatul i-a cerut banii. El nu a vrut să
recunoască nimic. Avocatul l-a dat în judecată şi i-a luat pădurea. Venind avocatul să ia
pădurea, acesta pe un ton ameninţător, i-a zis:
-Tu eşti tare la oraş, iar eu sunt tare la ţară. Cine vrea să stăpânească la ţară pământ
trebuie să fie cu opinci şi cu iţari, altfel pământul nu-l recunoaşte.
Dar avocatul nu s-a impresionat, a mai luat cu el câţiva oameni şi a mers să-şi vadă
pădurea. Acolo, au cercetat hotarele şi dacă suprafaţa pădurii corespunde cu înscrisul şi au
plecat. Dar el căuta cearta cu avocatul. Şi spunea:
-Musafiri a mai avut pădurea mea şi nu îi teamă nici de musafirii de acum. Avocatul a pus
la socoteală vorbele lui, şi se gândi să taie pădurea că altfel o va fura. Dar cât se
236
tăia ziua, noaptea, oamenii aceluia din sat furau. Asta s-a petrecut câteva zile, până ce
avocatul a oprit tăierea şi a vândut pădurea.
După aceea pentru cheltuielile de judecată, pentru că procesul a durat ani de zile, n-au
găsit ce să-i mai ia şi să pună sechestru, decât mobila pe care o luase de la avocat.
Şi aşa călcătorul de poruncă Divină care zice „Să nu pofteşti lucrul altuia" 116îşi luă plata
cuvenită117.
116. ieşire 20
117. părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 42.
237
CUVÂNT DESPRE TRUFIE
Omule, cine eşti tu că te porţi cu trufie faţă de aproapele tău: să-l umileşti, să-l vorbeşti de
rău, să-l nedreptăţeşti, să-l judeci, să-l minţi, să-l ameninţi, să-i pricinuieşti necazuri, să te
răzbuni pe el, să râzi de el, să-l batjocoreşti când pofteşti, să-l furi sau să-l ucizi? Te-a pus
cineva judecător? Te-a făcut cineva stăpân peste alţii? Ţi-a spus cineva că eşti mai presus
decât toţi?
Chiar judecător să fii şi să trebuiască să împarţi dreptatea, o poţi face numai după voia
Dreptului Judecător. El te va judeca şi pe tine cel ce ai fost pus să judeci dar nu după voia ta.
Sau, judecător n-ai fost pus, dar, judeci pe aproapele. De ce te urci singur în Locul lui
Dumnezeu? Cum va fi judecata unui nejudecător ce judecă?
Chiar drept de răzbunare să socoţi că ai, răzbunarea nu este a ta şi nu stă la tine, ci la
Dumnezeu şi El se răzbună, la tine stă doar păcatul. Tu care eşti mai orb decât toţi, mai
mincinos decât oricare dintre ei, mai hoţ decât cei ce fură, şi rău ca adâncul răutăţilor, vrednic
de orice ocară şi batjocură, de orice umilinţă şi râs, de ce te ridici cu un adânc duh de mândrie
asupra aproapelui, osândindu-l?
Omule, cel ce carte ai învăţat, cu cât eşti mai presus decât cel ce carte n-a învăţat? Chiar
dacă cel neînvăţat nu ştie ceea ce tu ştii, dar, nici tu nu ştii ceea ce el ştie fără să fie învăţat. El
nu ştie cum să scrie, cum să vorbească corect, nu ştie literatură, nu ştie matematică, nu ştie
istorie, nu ştie filozofie, pe care tu le-ai învăţat, dar nici tu nu ştii ceea ce ştie el fără de carte.
Nu ştii cum rodeşte pământul, cum cresc copacii, cum creşte iarba, cum să faci o pâine, cum
să faci o casă, cum să torni oţelul, cum să faci un clopot, cum să torci firul, cum se creşte
grâul, cum se ţese pânza, cum se
238
coc strugurii, cum cresc legumele, cum se strâng fructele, cum cresc păsările, cum se hrănesc
vitele, oile, cum se cosesc fânaţele, cum se cântă doinele, cum se-ngrijesc pădurile. Cu ceea
ce ştie el, tu te îmbraci, te hrăneşti, îţi creşti copii, te înveseleşti, te încălzeşti, şi de multe te
foloseşti. Dar, nici el fără de tine cel cu carte, nu poate trăi, pentru că prin tine îşi alungă
bolile, îşi învaţă copiii, îşi îngrjeşte sufletul, are la îndemână uneltele, descoperă lumea,
poezia, istoria şi de multe se foloseşte. Deci, unul fără altul nu puteţi, sunteti ca doi fraţi, ca
două sfere dintr-un cerc. Sunteţi de aceeaşi statură, respiraţi acelaşi aer, vă încălzeşte acelaşi
soare, vă adăpaţi cu aceeaşi apă, şi vă hrăniţi cu aceeaşi hrană, vă îmbrăcaţi cu aceeaşi haină
şi aveţi acelaş Dumnezeu. Şi atunci, care dintre voi este mai mare şi care mai mic? Cine
trebuie să se mândrească şi care să se smerească?
Omule bogat, te-a ales pe tine Dumnezeu mâna cu care să hrănească pe cel flămând, să
adape pe cel însetat, să-l îmbrace pe cel gol, să-l mângâie pe cel în necaz, să meargă la cel din
închisoare, să-l cerceteze pe cel bolnav. Ţie ţi-a dat o parte din bogaţia Lui pe care tu ai pus-o
în „hambare". Gândeşte-te, că pe tine te-a ales şi ţie ţi-a dat din vistieria Lui, nu pentru că ai
fi fost cineva, nici pentru că ai merite prisositoare faţă de alţii, ci pentru că aşa a vrut El,
Dumnezeu, ca prin tine să-şi împartă bogaţia Sa celor ce nu le-a dat, nu că nu ar fi meritat sau
că sunt mai prejos decât tine, ci tocmai să-i înalţe către a Sa împărăţie, iar tu să-i îndestulezi.
Pe tine te-a ales să-i fii „sluga cea bună şi credincioasă care peste puţine te-a pus şi peste
multe te va pune". Acum ştii de ce ţi se întâmplă să fii bogat? Ştii cine eşti şi ce trebuie să
faci? Ştii cum să fii ceea ce trebuie să fii? Te mândreşti cu ceea ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?
Este pentru tine? Pe săraci îi umileşti, şi te zgârceşti să-i miluieşti. îi desconsideri. Ce va face
Domnul, cu astfel de slugă?
239
PENTRU CEI CE PLÂNG PE MORŢI
O familie avea un singur copil. Într-o noapte o boală nemiloasă l-a cuprins pe copil şi, pe
când părinţii au adormit lângă el, copilul a murit. Când părinţii s-au trezit, s-au uitat la copil
şi li s-au părut că doarme liniştit. Au răsuflat uşuraţi şi erau bucuroşi că boala o fi încetat. A
trecut un ceas, au trecut două, trei..., într-un târziu au început să se neliniştească pentru că nu
se mai trezea copilul. S-au dus mai aproape să vadă dacă respiră, şi, înfricoşaţi, au constatat
că era mort copilul lor.
Au început să plângă şi să se jelească că s-a dus bucuria vieţii lor şi nădejdea bătrâneţilor.
Toată ziua au făcut pregătiri, pentru a face o înmormântare frumoasă. Seara, obosiţi de
lucru şi de atâta plâns, au adormit. Mama copilului, s-a rugat toată ziua lui Dumnezeu să-i
mai arate copilul viu, iar tatăl la fel, zicând că numai aşa mai pot crede în Dumnezeu. Dacă
un singur copil au avut şi pe acela L-a luat Dumnezeu, atunci, cum pot să mai creadă în mila
şi bunătatea Sa faţă de oameni? Şi cu astfel de gânduri s-au culcat.
în vis, vine la mamă un tânăr îmbrăcat în haine albe şi-i zice:
-Hai cu mine să-ţi arăt copilul!
Ea, s-a dus cu tânărul acela. Au intrat într-o grădină ce era de o frumuseţe rară, plină cu
tot felul de pomi, cu flori şi iarbă, cu cântec de multe păsărele, cu o lumină curată şi prea
plăcută. Acolo şi-a văzut băiatul îmbrăcat într-o cămaşă lungă, de sus până jos, albă şi
strălucitoare. Era împreună cu mulţi copii de seama lui ce se plimbau prin acea grădină şi
cântau de fericire. Ea a vrut să-l strige, dar
240
tânărul n-a lăsat-o şi s-a trezit.
Avea o oarecare mângâiere în suflet pentru că şi-a văzut copilul atât de fericit, dar inima
ei de mamă dorea ca să fie cu ea, în lumea aceasta, şi a început să plângă din nou.
A doua zi, a continuat cu pregătirile pentru înmormântare, iar seara şi-a făcut rugăciunea
în acelaşi fel, cerând de la Dumnezeu să-l aducă înapoi pe băiatul ei şi a adormit.
Tânărul acela i se arată din nou în vis. De data aceasta o duce pe mamă într-un loc
întunecos, o peşteră, unde i se părea că aude plânsul băiatului ei. Ea îl întreabă pe tânăr dacă
este glasul băiatului ei şi dacă îl poate vedea. Atunci, întunericul s-a ridicat şi a văzut pe un
tânăr ce semăna cu băiatul ei, însă era mare, adolescent. Băiatul stătea într-o mocirlă urâtă şi
puturoasă, plină de gângănii ce îl muşcau îngrozitor. Tânărul a dus-o înapoi şi ea s-a trezit.
Femeia era foarte înspăimântată şi nu ştia ce să creadă pentru că tânărul din acea mocirlă
semăna leit cu fiul ei, numai că era mare. Cu o seară în urmă îl văzuse pe fiul ei în acea
grădină frumoasă şi se mira: când a avut timp să crească şi cum de a ajuns acolo?... Dar,
neputând să-şi explice, a crezut că a fost doar o nălucire şi a început să plângă din nou şi să
ceară de la Dumnezeu băiatul înapoi.
Venind preotul, pentru a face slujba înmormântării, femeia l-a întâmpinat cu mare
tânguire şi cu ameninţare că nu va mai crede în Dumnezeu de nu-i va da copilul înapoi.
Atunci, Dumnezeu a poruncit să se întoarcă sufletul copilului înapoi în trup. Sufletul
venind până la trup şi văzându-l putred şi atât de urât, nu vroia să intre. Iar îngerul i-a zis:
-Trebuie să te întorci în lume, pentru că părinţii tăi te cer şi nu vor ca tu să fii aici.
Sufletul copilului a intrat cu mult plâns în acel trup şi trupul a căpătat viaţă. Văzând
lumea această minune, s-au
241
speriat. Părinţii văzându-l înviat, l-au îmbrăţişat, şi l-au dus în casă cu multă bucurie.
Trecând an după an, copilul a crescut mare şi a început să înveţe tot felul de obiceiuri
rele. Părinţii primeau ocară de la oameni pentru educaţia rea a copilului. Băiatul fura, bătea,
fuma, înjura, desfrâna ş.a.m.d.
Adesea, părinţii îşi ziceau că mai bine îl lăsau să fi fost mort, decât să primească atâta
ruşine de pe urma lui.
într-o bună zi, copilul lor, aflat la vârsta de 20 de ani, s-a dus la furat cu alţi tineri de
seama lui şi cu această ocazie au ucis pe omul care păzea. Autorităţile i-au prins şi i-au
judecat condamnându-i la moarte, pe atunci pedeapsa cu moartea era pentru moarte.
Părinţii, de marea supărare ce o aveau, nu mai puteau nici să mănânce, nici să se
odihnească, şi nici în lume nu mai puteau să iasă de ruşine. Şi aşa, trudiţi de multa lor
supărare şi copleşiţi de atâta oboseală şi durere au adormit. Tânărul îmbrăcat în haine albe a
venit la ei şi le-a zis:
-Haideţi cu mine, până la fiul vostru, pentru că vă cheamă!
Şi ei bucuroşi s-au sculat şi în mare grabă au plecat. Tânărul luminat, i-au dus în aceeaşi
peşteră întunecoasă de mai înainte, cu mult noroi şi plină de gângănii, unde au auzit glasul
fiului lor, ţipând. La porunca tânărului, întunericul s-a ridicat şi au văzut pe fiul lor în acel loc
chinuindu-se şi ţipând de durere când îl muşcau acele gângănii. Părinţii copilului au început
şi ei să plângă şi căutau să-l scoată de acolo. însă copilul lor le-a zis:
-N-aţi voit să fiu în grădina cea frumoasă unde eram fericit şi mă jucam cu copii de seama
mea, aţi voit să fiu aici!
Şi întunericul s-a lăsat peste acea peşteră, iar ei s-au trezit spunându-şi cele văzute şi au
zis:
-Mari sunt minunile Tale Doamne şi cine poate să
242
înţeleagă viaţa omului decât Tu!... Şi au murit.118
Pentru părinţii care au o durere asemănătoare, întâmplarea aceasta le poate fi o mângâiere
şi în acelaşi timp o dovadă că Voia lui Dumnezeu este mai bună decât voia noastră.
Dragostea de părinte pentru fii nu trebuie să întunece mintea noastră şi nici să acopere
dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, chiar dacă credem că nu este just ceea ce ni se întâmplă.
Nouă, numai ni se pare că ceea ce îngăduie Dumnezeu să ni se întâmple este rău (ex. moartea
copilului), în realitate, de fapt, Dumnezeu ne pregăteşte ceva ce ne este folositor spre
mântuire, ceva veşnic, ce ne aduce şi mângâiere aici pe pământ. Am văzut ce ni se poate
întâmpla atunci când ne opunem voinţei lui Dumnezeu şi respingem ceea ce El ne trimite
considerându-L că ar fi nedrept, din ceea ce s-a întâmplat cu aceşti părinţi. Pentru ei,
neprimirea a ceea ce Dumnezeu le-a dat, chiar dacă pe moment era dureros, le-a adus mai
multe lacrimi, mai multă durere, nefericire, ruşine, judecata fiului, şi apoi moartea.
118. Părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 65.
243
PENTRU CEI CE ZIC: „SĂ FIU AL DRACULUI"
 Se spune că în satul Răchiţi era o femeie ce avea doi copii mici şi un soţ tânăr. Ea avea
urâtul obicei ca să zică:„să fie a dracului", pentru a-şi arăta nevinovăţia, a ascunde mincina şi
pentru a fi crezută. Obiceiul îl avea din copilărie şi probabil că mintea o purta să-l ducă până
la moarte, zicând că-i este de folos deoarece în felul acesta este crezută. Iar soţul era lacom de
bani şi de avere. Cu toate acestea, nu erau bogaţi, ci erau săraci lipiţi pământului. Orice ar fi
făcut nu puteau să iasă din sărăcie.
într-o seară a venit dracul îmbrăcat în haine de preot, l-a găsit pe bărbat în curtea casei
spunându-i că este călător, că vine obosit de pe drum şi i-a cerut să-l primească pentru o
noapte. Bărbatul se scuza că-i om sărac, că n-are unde-l găzdui, că are doi copii, că nu are
decât o cameră bună de locuit în care stau ei, că în cealaltă nu are nimic pe ce să-l culce, nu
are pat şi nu are cu ce să-l învelească.
însă cel îmbrăcat în haine de preot a zis să-l primească aşa cum poate, că n-are nici un fel
de pretenţie, că este noapte şi în altă parte nu are unde să se ducă. Atunci, bărbatul s-a dus în
casă şi i-a spus soţiei. Amândoi au hotărât, pentru că-l vedeau îmbrăcat în preot, să-l
primească şi să-l culce în camera aceea neterminată şi să-i dea o cuvertură cu care să se
învelească. Zis şi făcut. După ce a intrat preotul în casă, le-a zis să-i facă ceva de mâncare.
Bărbatul iar s-a scuzat spunând că nu are nimic de mâncare şi să nu se supere. Atunci, preotul
a scos din buzunar 500 de lei şi i-a dat ca să meargă la vecini şi să cumpere făină şi o găină
din care să-i pregătească mâncarea, iar restul de bani ce mai rămân să-i oprească el pentru
găzduire.
244
Bărbatul a luat banii, s-a dus la soţie şi i-a spus ceea ce vrea preotul. Având duhul
lăcomiei şi a îmbogăţirii se sfătuieşte cu soţia că, de ce să dea banii la vecini pe când pot ei să
taie una din cele patru găini pe care le au, făina s-o împrumute de la vecini, iar toţi banii să le
rămână lor? Cinci sute de lei erau bani mulţi la acea vreme. Ea a fost de acord cu hotărârea
soţului.
El s-a dus afară, a adus lemne, a tăiat găina, s-a dus la vecini de la care a împrumutat
făina. Au făcut mâncarea pe care bărbatul a dus-o preotului. Preotul i-a mulţumit, după care i-
a mai spus bărbatului ca să-i aducă şi o femeie cu care să doarmă în noaptea aceea.
La aceste vorbe, omul a rămas uluit. Căci nu se gândea că un preot poate să ceară aşa
ceva? Dar preotul l-a scos din uimire şi i-a cerut cu insistenţă acest lucru. Atunci, omul i-a zis
că nu poate să facă aşa ceva. Că el este un om cinstit şi la locul lui şi ce vor zice acele femei,
când vor vedea că el le cere aşa ceva? Acest lucru pentru el e mare ruşine. Atunci, preotul a
mai scos din buzunar încâ 500 de lei şi-i arată că-i va da şi pe aceia, dacă îi va aduce ceea ce-i
cere. Bărbatul văzând banii în mâna preotului atât de mulţi, s-a dus la soţie şi i-a spus de
dorinţa ce o are preotul şi de banii pe care-i oferă. Femeia auzind de dorinţa preotului a rămas
şi ea înmărmurită. însă el îi zice: „ce ar fi ca să luăm tot noi şi aceşti 500 de lei, că aşa am ieşi
din nevoi, şi să te duci tu la preot, că nu va şti nimeni! Iar eu am să rămân cu copiii până vei
veni". Unul din copii avea doi ani, iar celălalt era de piept. Prima dată femeia se apără. Dar
insistenţele soţului a făcut-o să cedeze şi s-a dus. Pe la miezul nopţii, aude pe soţia lui
plângând. Şi plânge, şi plânge... El vroia să intre, dar nu a avut îndrăzneală. Şi-a zis că nu mai
este mult până ce se face ziuă şi o să vină ea.
După o bucată de vreme nu a mai auzit plânsul soţiei şi nici altă mişcare. S-a făcut ziuă.
Copiii plângeau că le era
245
foame. Soarele s-a ridicat sus, ceasul arăta ora 10, dar soţia lui nu mai ieşea din cameră. El,
nu avea îndrăzneală să intre. Asculta la uşa camerei dar nu auzea nici o vorbă şi nici o
mişcare. S-a întâmplat să vină în vizită fratele cel mai mic, care nu era însurat şi, văzând că
plâng copiii iar pe cumnata lui n-o vedea nicăieri, a întrebat de ear Bărbatul i-a spus cu toată
ruşinea ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea şi cum nu are curaj să intre în cameră. Fratele
mai mic, i-a zis: „Intru eu. Am curaj că noaptea a trecut." Şi a intrat. Şi ce să vadă?! Codiţele
împletite ale soţiei erau pe masă. Iar în mijlocul camerei o baltă mare de sânge, iar ei nicăieri.
Speriaţi s-au dus de au anunţat miliţia. Venind miliţia l-au acuzat pe soţ că este vinovat că a
primit în casă un spion deghizat în preot şi nu a anunţat autorităţile. I-au făcut proces şi l-au
condamnat la închisoare. Copiii au fost daţi în grija rudelor.
Vestea s-a împrăştiat peste tot, în sat şi în satele învecinate. Frică mare i-a cuprins pe toţi
din sat şi se vorbea că atunci când acel preot va mai veni, îndată să fie predat autorităţilor.
Iată că după o aşteptare oarecare, pe vreme de seară, a apărut acel preot în curtea unui alt
gospodar din sat şi i-a cerut găzduire. Omul l-a primit bucuros, l-a poftit în camera de oaspeţi
şi i-a spus soţiei că el se duce la vecini, să-i trimită în ajutor, şi apoi se duce la miliţie şi-l
denunţă pe aşa zisul preot. Zis şi făcut. El a anunţat pe vecinii care veneau unul câte unul de o
păzeau pe soţie stând de vorbă cu ea. Nu după multă vreme aud uşa de la camera preotului
deschizându-se, şi paşi prin sală. Apoi s-a deschis uşa la ei în cameră. Au rămas cu toţi
înmărmuriţi. Preotul le-a zis:
-Bună seara. Ei i-au răspuns. Preotul a dat mâna cu toţi din casă şi a întrebat-o pe femeie
unde este soţul? Ea a răspuns că pe afară. Atunci preotul a zis:
-A! pe afară! Ştiu eu unde s-a dus! Apoi a ieşit pe uşă
246
şi a dispărut. Imediat au sosit şi autorităţile care au înconjurat casa, dar nu au găsit nimic.
Frică şi mai mare s-a făcut.
Aşa păţesc cei ce se dau singuri diavolului, cei ce dau diavolului pe alţii, cei ce dau
diavolului lucrurile din casă, animalele şi păsările din curte, toate devin proprietatea
diavolului. Aşteaptă diavolul la ieşirea sufletului să te ia.
Cel îmbrăcat în preot, nu era preot, nici spion deghizat, ci era diavolul în chip de preot, ca
să inspire omului păcătos încredere şi să ia ceea ce i-a fost dat lui, pe soţia acelui bărbat care
la orice vorbă, pentru a fi crezută, se jura sau se blestema zicând „s-o ia dracul”. O rea
obişnuinţă. A dispărut diavolul cu tot cu ea, a luat-o, pentru că niciodată n-a mai apărut acea
femeie, n-a mai venit acasă la soţul şi copiii ei.
Pentru aceasta, diavolul s-a folosit de soţul cel păcătos, cuprins de păcatul lăcomiei, de
duhul îmbogăţirii, de iubirea banilor, care, pentru a-i rămâne lui toţi banii, a minţit că va
cumpăra făina şi găina de la vecini, a fost în stare să-şi vândă soţia pentru desfrânare. De
aceea pedeapsa lui a fost închisoarea în urma unei acuzaţii şi judecăţi nedrepte. A distrus
diavolul acea familie.
A mai apărut diavolul şi a doua oară îmbrăcat în preot, pentru a se descoperi că nu este
nici un preot şi nici un spion deghizat ci este el, că a venit să-şi ia ceea ce i-a fost dat lui,
făcându-se nevăzut pe când autorităţile veneau ca să-l captureze, în urma denunţului făcut de
al doilea gospodar pe care l-a vizitat.
Fraţilor nu vă mai daţi diavolului, înfrânaţi-vă limba, dacă nu puteţi s-o înfrânaţi tăiaţi-o
din rădăcină, că mai bine este, aşa cum spune Mântuitorul: „să mergi fără limbă în rai, decât
cu limba în iad".
247
MASCAŢII cÂND OMUL ÎŞI IA CHIPUL SATANEI
Se spune că în vremurile de demult, pe când în sate s-a luat obiceiul de a se face oamenii
mascaţi de Sfântul Vasile (Anul Nou), mulţi tineri se mascau jieni, nemţi, turci, ţigani
căldărari şi aşa mai departe. Care mai de care vroia să fie cât mai urât, cât mai înfricoşător,
pentru a atrage atenţia asupra sa, de a se mira lumea cât mai mult de ei, de a înfricoşa pe fete
şi pe copii.
într-un sat din preajma Voronei, s-a mascat un băiat în demon. A găsit o pânză deasă şi
groasă, pentru a-i fi cald, pe care a vopsit-o toată în negru. A cusut-o exact după forma
trupului său, strânsă pe corp. Apoi, a prins în spate o coadă de viţel. Faţa a vopsit-o în negru.
Pe cap şi-a legat două corniţe cum sunt la viţeii de un an. în picioare, şi-a legat două copite de
vită şi aşa mergea pe drum, speriind pe copii şi pe oameni.
S-a întâmplat de a trecut pe drum un preot care mergea la mănăstire. Băiatul mascat, s-a
luat după preot mergând în urma lui şi făcând tot felul de exchibiţii, strâmbându-l şi luându-l
în râs.
Preotul, nemaiputând suferi, s-a întors şi i-a spus să plece, dar el nu vroia. Preotul de vreo
trei ori i-a spus să plece în treaba lui şi să-l lase în pace, însă nici un rezultat ci din ce în ce
era mai obraznic. Şi atunci preotul îl întrebă:
-Cine eşti tu de nu vrei să pleci, că iată de trei ori am strigat şi cine-i om pleacă, iar tu n-ai
voit. Iar acela i-a răspuns:
-Eu sunt satana! Atunci, preotul a făcut cruce asupra lui şi i-a zis:
-Precum ai zis, aşa să fii. Şi îndată a fost înconjurat
248
acel blestemat de mulţi alţii ca el şi l-au luat. După o vreme, tânărul s-a întors, dar acum
înfricoşa mult mai mult, chiar şi pe cei mai tari.
Părinţii, auzind, au venit în grabă la el ca să-l dezbrace de acea spurcată îmbrăcăminte. Iar
el le spunea că e satana. Părinţii, crezând că a băut şi nu-şi dă seama ce vorbeşte, s-au
apropiat de el. Când au încercat să-l dezbrace, au văzut că pânza nu mai era pânză, ci piele,
iar coada şi coarnele şi picioarele la fel. Atunci, s-au înspăimântat şi au început să ţipe de
spaimă. însă, el le spunea să nu se teamă, că nu pleacă în iad, ci rămâne cu ei şi cu tot satul, şi
că a fost pus mai mare peste ei. Atunci spaima i-a cuprins şi mai tare.
Părinţii, auzind că a fost blestemat de un preot care a trecut pe drum spre mănăstire, s-au
dus ca să-l caute. L-au găsit la mănăstire. I-au spus cele întâmplate şi toţi au rămas
înmărmuriţi, iar preotul şi mai mult. Se mustra preotul cum de a putut da pe o creatură a Lui
Dumnezeu să fie asemenea satanei şi se gândea cum să-l aducă la mănăstire, pentru a-i face
rugăciuni, că poate se va milostivi Dumnezeu şi-l va ierta.
Cu mare greu, l-au adus, a trebuit să-l lege cu lanţuri, iar preotul să blesteme pe satana
care nu-l lăsa să stea la rugăciune. Multă vreme au făcut preoţii slujbe, şi ziua, şi noaptea,
până când acea haină a satanei a căzut de pe el, iar el s-a luminat.
Nici măcar în glumă să nu pomeneşti de necuratul că te aude şi vine la tine, dar să te
îmbraci şi să te faci asemenea lui? Rămâi demonizat, adică sub stăpânirea lui şi cu greu se
scapă de el. Post şi rugăciune multă.
249
PENTRU CEI CE IAU MANA DE LA VACI
Se vorbeşte că într-un sat era o femeie care era socotită de tot satul şi de satele din jur,
mare învăţată. Ea le ştia pe toate, încât uimea pe toţi. Ea era aceea care trimetea boală la om
şi tot ea o alunga cu buruienile, descântecele şi cu câte numai de ea ştiute. Ea căsătorea pe
tineri, dar tot ea îi despărţea, până şi pe cei mai în vârstă şi cu copii mari. Ea ştia să facă din
vaca ei izvor de lapte şi unt, pe când la celelalte vaci le închidea izvoarele. Era de mulţi
admirată, dar de cei mai mulţi temută şi blestemată. Erau multe blesteme asupra ei, de la cei
pe care îi făcea să-şi ia lumea în cap. Dintre vacile satului, numai acelea dădeau lapte de la
care primea fel de fel de daruri. Mulţi din sat îi aduceau daruri numai să fie lăsaţi în pace şi să
nu le facă rău. în rest, la cei ce nu-i duceau nimic, vacile lor arătau de parcă nu mâncau iarbă
şi fân, ci numai lemne. Viţeii erau slabi de li se vedeau coastele, iar copiii mici plângeau de
dorul laptelui.
Dar, într-o zi, Dumnezeu a hotărât să scape satul de o aşa pacoste de mare şi i-a trimis
vrăjitoarei o grea şi puturoasă boală. A zăcut ani şi ani de zile, de s-a făcut peste tot trupul
numai carne vie. Atât de grea era boala încât până şi cei pe care îi nedreptăţise şi erau cu
sufletul răvăşit, o compătimeau pentru suferinţa ei. Veneau unii s-o mângâie în suferinţa ei,
iar ea printre lacrimi le spunea răul pe care l-a făcut fiecăruia.
 Din pricina durerilor amare îşi cerea moartea, dar moartea nu venea. Cerea sănătate, dar
nici aceasta nu venea, şi chinul îi era groaznic. După o vreme, când Dumnezeu a crezut de
cuviinţă să se milostivească asupra
250
ei, a trimis un preot prin acel sat. El s-a dus la ea, a văzut-o, dar mirosul greu îl îneca. Ea a
spus preotului tot ce a făcut. A spus: cum a trimis cu vrăjile boală şi moarte la mulţi
nevinovaţi, iar ea a primit bani; cum a desfăcut căsniciile multora care trăiau bine şi la alţii a
pus ceartă şi bătăi; cum nu s-a dus la biserică şi nu s-a spovedit şi împărtăşit şi de suflet nu s-
a îngrijit; cum a luat mana de la vite, şi cum a lăsat copiii să plângă de foame, pe alţii să-şi
vândă vitele, pe alţii fără nici un strop de lapte în casă, iar ea a făcut brânză şi unt şi tot a
adunat bani şi acum nu-i mai folosesc la nimic. Că nici sănătate nu-i dă Dumnezeu, dar nici
moarte nu-i aduce, ca să scape de aşa dureri grozave, era toată o carne vie plină cu viermi.
Atunci, preotul i-a spus:
-Ca să fii iertată de Dumnezeu, să laşi să te ducă la răscrucea drumului de unde vin vacile
de la păscut şi acolo într-o groapă să fii pusă şi să tot ceri iertare de la călători şi de la vacile
care ar trece pe acolo şi Dumnezeu va pune sfârşit durerii tale trupeşti. Ea a zis:
-Să te audă Dumnezeu. Preotul a sfătuit rudele ce să facă cu ea şi s-a dus mai departe.
Rudele i-au săpat în răscrucea drumului o groapă, au pus-o să stea în ea de dimineaţă până
seara când vacile vin de la păscut. Toate vacile de la care a luat mana se opreau şi mugeau în
jurul gropii, iar celelalte animale caii, şi boii treceau fără oprire.
Lumea se minuna, văzând de la câte vaci luase mana. Şi vacile au stat până târziu,
scormonind şi mugind în jurul gropii. Când au venit s-o caute şi s-o ducă acasă, nu au mai
găsit decât oase amestecate cu pământ ce umpluse groapa, oase urât mirositoare.
251
SFÂRŞITUL A DOUĂ FERMECĂTOARE
În satul Valea Glodului erau două femei, Rariţa şi Paraschiva care aveau satanicescul
obicei de a lua mana de la toate vacile din sat. Laptele la toţi sătenii, era albastru şi mirosea
aşa de urât încât nici porcii nu-l puteau mânca. Din sat, numai ele aveau lapte dulce de băut,
lapte prins (iaurt), smântână, unt şi brânză. Boierii cumpărau numai de la ele. La piaţa din
oraş, numai ele din tot satul aveau toate aceste produse lactate să le vândă. Pentru cine nu le-
ar fi ştiut cine sunt, ar fi spus că au o gospodărie cu multe vite în grajd şi că fac o producţie
de lapte foarte bună. Tot laptele şi toate produsele lactate le obţineau numai de la o vacă şi
aceea dacă te uitai la ea era slabă şi cocoşată de parcă de un an nu ar mai fi mâncat.
Oamenii din sat discutau că una din ele a fost văzută de cineva în zori de zi umblând prin
luncă cu doniţa într-o mână şi cu strecurătoarea în cealaltă, dezbrăcată cum a făcut-o mama sa
şi capul îi era acoperit într-un ştergar alb. Se plimba cu acestea prin roua dimineţii căzută pe
iarba unde urma să pască vitele satului. Acel om care a văzut-o, a strigat la ea şi a fugit după
ea ca s-o prindă, dar nu a reuşit pentru că ea a intrat în pădurea din apropiere.
Sătenii, erau foarte nemulţumiţi, nu ştiau ce să mai facă cu aceste femei. Veneau la preot
să dea slujbe, pentru o zi sau două aveau lapte la vacă după care li se lua din nou sporul
laptelui. Mulţi erau nevoiţi să vândă vacile, pentru că pe zi ce trecea tot mai mult slăbeau
până ce mureau.
La biserică, la vreo slujbă nu mergeau niciodată pentru că în timpul slujbelor de la
biserică făceau aceste vrăji.
252
Dar, Dumnezeu, „care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu", 119 le-a
răbdat până într-o zi. Văzând că nu se mai întorc, iar poporul suferea şi se ruga ca să scape de
răutatea lor, le-a dat o boală grea, la amândouă femeile. Le-a pedepsit cu putrezirea trupului
începând de la piele, în aşa fel încât nu puteau ţine hainele pe ele de usturime şi durere, ci
stăteau dezbrăcate. Un miros urât de om mort ieşea din ele, încât stăteau cu geamurile
deschise şi la o distanţă de douăzeci de metrii nu se putea apropia nimeni de casa lor. Vaietele
lor de durere se asemănau cu râsul vacilor, cu al viţeilor fără mâncare, cu al copiilor însetaţi
şi înfometaţi.
Câte o zi două stăteau ca moarte, fără suflare, fără mişcare, nu se mai auzea nimic. Le era
frică la toţi sătenii să se apropie şi să vadă ce fac sau să le dea ceva şi să le mângâie cu vreun
cuvânt.
După două zile înviau şi câteva zile la rând iar auzeai cum se chinuiesc. S-a dus vestea
despre ele, despre faptele şi pedeapsa lor, până departe.
Aşa s-au chinuit până ce viermii au mâncat carnea de pe oasele lor.
Lumea era îngrozită dar în acelaşi timp le era şi milă de chinul lor, încât au ajuns să se
roage lui Dumnezeu pentru ele ca să le ierte şi să le uşureze de o asemenea suferinţă. Şi într-
un târziu au murit.
119. Iezechil 18,23.
253
PENTRU CEI CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI
Într-un sat era un tânăr de neamgospodar. Avea casa sa, boii săi şi o livadă frumuşică.
Multe fete îi ţineau calea. însă el nu prea le băga în seamă, într-o bună zi a vorbit cu părinţii
săi că doreşte să se căsătorească. Din discuţiile lor s-a hotărît asupra unei fete pe care s-o
ceară în căsătorie, o fată bună, harnică şi cinstită, ce avea un nume bun în sat, dintr-o familie
înstărită şi respectată. A urmat peţitul, cererea în căsătorie şi tocmitul nunţii. îşi găsise naşi cu
bun nume în sat şi s-au pregătit bucuroşi de nuntă. Dar o altă fată din sat îi ţinea mereu calea
şi voia ca ea să se căsătorească cu el. Pentru aceasta a pus la cale pe mulţi, să împânzească
vorbe rele despre cealaltă fată pe care o ceruse el în căsătorie. Cu tot efortul depus şi cu toate
minciunile scoase, nu a reuşit să-l determine pe acest tânăr să renunţe la căsătoria cu fata pe
care şi-a ales-o.
Atunci, auzind de un vrăjitor dintr-un sat mai îndepărtat, că ar putea să strice nunta
băiatului, l-a luat pe tatăl ei şi au plecat la acest vrăjitor.
Vrăjitorul i-a primit şi le-a promis că poate să întoarcă în favoarea ei hotărârea pe care a
luat-o băiatul dar cu condiţia să-i aducă două oi, bani şi pânză albă. Ei, s-au învoit. Atunci,
vrăjitorul le-a dat ceva să-i pună tânărului în mâncare, le-a dat altceva ca să arunce în ograda
părinţilor lui, ceva ce să arunce în fântâna din care beau apă tânărul şi părinţii lui şi altceva ce
să pună sub pragul casei şi la portiţa de la intrare în curte.
Fata şi cu părinţii ei au făcut aşa cum i-a sfătuit vrăjitorul şi, după ce le-au îndeplinit pe
toate, flăcăul s-a
254
sculat în miez de noapte şi le-a spus părinţilor că el nu mai vrea s-o ia pe fata cu care s-a
înţeles şi a tocmit nunta, ci se duce la cealaltă s-o ceară în căsătorie. Părinţii erau foarte
surprinşi de această schimbare în miez de noapte, şi-au dat seama că nu este lucrul curat ce se
întâmplă cu băiatul lor şi nu reuşeau să-l determine să aştepte mâcar până ce se face ziuă. I-au
promis că vor merge şi ei împreună cu el la acea fată, numai să se facă ziuă. însă el nu a voit
să asculte şi a plecat în puterea nopţii la cealaltă fată, cu care a doua zi s-a dus la primărie de
a înaintat actele de căsătorie.
Lumea discuta pe marginea acestei întorsături, părinţii lui erau supăraţi, dar nimeni nu a
reuşit să-l întoarcă de la această hotărâre. Au făcut nunta cu fata care l-a vrăjit.
După nuntă, părinţii ei trebuiau să-i ducă vrăjitorului cele ce i-au promis. însă, ei văzând
că şi-au îndeplinit planul, n-au mai vrut să se ţină de cuvânt faţă de vrăjitor. Nu aveau de
unde, erau o familie săracă şi cu nume rău, care trăiau, toţi ai casei, din hoţii şi desfrânări. Nu
aveau oi, nici pânză şi nici bani, iar pentru a face nunta s-au împrumutat. Vrăjitorul a tot
aşteptat cele promise, mai ales oile. Dar în zadar! Au trecut multe săptămâni. Şi, într-o bună
zi, nemaiputând răbda, s-a dus la oraş cu gândul că o să întâlnească pe cineva din acel sat, şi o
să le trimită vorbă de a-i aduce cele promise. S-a întâlnit cu mai mulţi oameni, pe care
vrăjitorul i-a rugat să le spună celor din acea familie de promisiunea făcută, să-i aducă oile,
banii şi pânza, că în caz contrar va desface tot ceea ce a făcut. Toţi i-au spus cine sunt şi cum
sunt şi că nu au de unde să-i dea, că nu au nimic pe lângă casă. Vrăjitorul n-a voit să ştie
nimic ci a insistat să ducă această vorbă familiei care-i era datoare. Anunţând pe cel în cauză
şi spunându-i cum i-a spus vrăjitorul, el a spus că nu-l cunoaşte pe vrăjitor, dar dacă nunta s-a
făcut, nu se mai poate desface. Poate să turbe de mânie vrăjitorul, că ei
255
nu-i dau nimic. Vrăjitorul a aşteptat până în ziua fixată de el şi, văzând că ei nu au mai venit,
a chemat pe demoni şi i-a trimis să facă ceartă şi război în casa lor şi să desfacă căsătoria.
Chiar în ziua aceea, până seara, căsătoria a fost desfăcută. Au adus diavolii o ură şi o ceartă
între ei, încât nu s-au mai putut suporta şi s-au despărţit. Fiind eliberat de acele puteri, tânărul
parcă trezit dintr-un somn, se tot întreba ce s-a întâmplat cu el, de când este el însurat şi cu
cine şi cum de s-au întâmplat acestea? După care a mers la preot şi i-a făcut rugăciuni de
alungarea duhurilor necurate, a început să-şi revină la normal, să judece bine lucrurile şi a
divorţat de cealaltă femeie, după care s-a căsătorit cu aleasa inimii sale.
Cei ce aleargă la vrăjitori şi nu la Dumnezeu pentru căsătorie trebuie să ştie, că aceste
căsătorii nu rezistă, pentru că diavolul nu este pentru a uni pe oameni ci pentru a-i dezbina, a-
i pune să se urască, să se răzbune, să se ucidă şi să se sinucidă. Mai trebuie să ştie că
Dumnezeu este Singurul care poate uni, binecuvânta şi ferici pe oameni nu vremelnic ci
veşnic şi adevărat. O falsă şi vremelnică unire, o falsă fericire, o falsă bogăţie, o dă diavolul,
pentru ca mai târziu şi nu prea departe să-i dea omului cele mai cumplite necazuri, greutăţi şi
disperări până la ucidere şi sinucidere. Nu mai zic că devine stăpân pe sufletul omului şi
stând pe el călare aşteaptă să îl ducă în iad cu el, să mai ocupe un locuşor şi să mai aibă o
„jucărie” sau o „păpuşă" cu care să se distreze. Dobândindu-l astfel pe om, are mare grijă de
acest lucru ca să nu-l piardă.
Atenţie pentru cei ce cred în vrăjitori, fermecători, descântători şi ghicitori şi aleargă la
ei,... „Cine are urechi de auzit, să audă".120
120. Matei 13,9.
256
CUPRINS
1- Semnul învierii tuturor 3
2- Exegeza 4
3- Ia-L Ia-L răstigneşte-L 9
4- am greşit vânzând sânge nevinovat! Ce ne priveşte pe noi? Tu vei da seama! 13
arătarea Sfintei Fecioarei Maria Sfântului Serghie din Rhodos 15
O minune a Sfântului Ioan Botezătorul 16
o altă minune a Sfântului Ioan Botezătorul 17
Constantinopol roma ierusalim 19
calea omului pe pământ. 21
rânduiala mântuirii omului lui Dumnezeu. 24
pildă pentru trup, suflet şi înviere 26
unde locuieşte credinţa? 27
puterea credinţei 28
iubirea credinţei 30
primesc focul pentru credinţă 34
credinţa astupă gura balaurilor 36
un mucenic sau credinţă jertfitoare 37
prin Credinţă dobândeşti averi 38
unde duce încrederea prea mare 40
primeşte moartea pentru credinţă 42
botezul pruncilor 45
sfat pentru duhovnici 46
sfat pentru duhovnici 2 47
să fie preotul puternic 48
pentru preot 49
puterea rugăciunii unui preot 51
puterea rugăciunii, puterea credinţei 54
pentru cei ce dau slujbe pentru pagubă 56
furtul şi puterea rugăciunii 58
furtul şi puterea rugăciunii 2 60
pentru cei ce calcă postul 62
pildă de hrană curată şi necurată 64
pentru cei ce mănâncă hrană străină 66
cuvânt despre mâncare 68
căsătoriile 70
pentru cei nemulţumiţi în căsnicie 72
pentru cei ce strică taina cununiei 74
pentru căsătoria copiilor 75
pentru cei ce vor să aibă numai un copil 77
pentru înţelepţire 79
când femeia nu ascultă 81
puterea lui Dumnezeu 82
pentru tinerele zburdalnice 84
pentru fete prea încrezătoare 85
pentru tinerii neliniştiţi 87
ascultarea copiilor faţă de părinţi 90
pentru copiii neascultători 93
dorinţa de a se face băiatul lor călugăr 96
unde duce neascultarea faţă de părinţi 99
pentru cei cu dragoste de părinţi 101
unde duce asprimea părinţilor? 102
unde duce nedreptatea părinţilor? 104
unde duce nedreptatea părinţilor?2 105
unde duce nedreptatea părinţilor? 3 107
unde duce desfrânarea? 108
ce face desfrânarea? 109
pentru desfrânaţi şi părinţi duhovnici 111
pentru cei desfrânaţi 112
pildă pentru cei desfrânaţi 113
pocăinţa unei desfrânate 114
când mănăstirea e prea aproape de lume 116
pentru milostenie 117
ce înseamnă a milui pe săraci 118
pentru batjocoritorii de săraci 120
pentru cei ce iau de la alţii şi dau de pomană 122
pentru smerenie 123
pildă de pocăinţă 124
călcarea jurământului 127
unde duce jurământul fals? 129
 jurământul fals şi furtul 130
jurământul strâmb 131
jurământul strâmb 2 132
258
unde duce răutatea sufletului 134
pentru cei ce ajută la lucrul rău 136
pentru cei ce sunt răi 138
pentru cei ce învaţă de rău pe alţii 141
unde duce învăţătura rea 143
unde duce învăţătura rea 2 145
ce face limba? 146
pentru cei ce ascultă în ascuns ce vorbesc alţii 149
faţa omului rău şi răzbunător 151
pildă pentru răzbunători 153
pentru cei ce îşi ucid pruncii 155
pentru cei ce îşi ucid pruncii 2 157
pildă pentru tâlhari 158
pocăinţa tîlharului 160
pocăinţa unui tâlhar 161
pocăinţa tâlharului 162
pildă pentru un bunic 163
cum vede pe tatăl făcând. Acelea le face şi fiul întocmai 164
la furat în zi de sărbătoare 165
un jefuitor de morminte 166
pentru cei ce iau lucruri găsite pe jos 167
despre lucrul găsit 168
despre lucrul găsit 2 169
pentru cei ce găsesc bani 170
pentru cei ce ponegresc lucrurile lui Dumnezeu 171
pentru cei ce zic că nu există Dumnezeu 173
ce aduce răbdarea la boală? 175
folosinţa creştineasca a câştigului 177
pentru cei lacomi de avere 178
pentru cei ce găsesc comori 180
fuga de bani 181
pentru doritorii de îmbogăţire nedreaptă 183
cel ce nu face un bine fiind zgârcit şi nemilos 186
pentru cei ce din zgârcenie nu vor să simtă durerea altora 188
pentru cei ce îşi vând sângele 189
pentru agenţi şi preceptori 190
unde duce beţia 191
pentru cei ce îşi cer pedeapsă 192
259
cum a scăpat de fumat 195
pildă pentru fumători 196
pentru fumători 198
pentru cei ce ţin mânie 199
pentru cei ce se lenevesc 200
despre blestem 201
despre blestem 2 202
blestemul mamei ce face? 203
puterea blestemului unui arhiereu 205
să nu judecăm pe alţii 206
cum s-a lăsat de înjurătură 210
despre înjurătură 211
despre înjurătură 2 212
pildă pentru cei ce înjura 213
hulirea celor sfinte 214
ce înseamnă a lua în derâdere cele sfinte? 215
pentru cei ce hulesc biserica 216
despre batjocoră 217
unde duce ura şi neîmpăcare la vreme 218
despre nedreptate 219
cum se vădeşte nedreptatea 222
pentru înţelegere 225
lecţie pentru un adventist 227
convertirea unui baptist 231
pilda pentru sectari 232
despre onomastica la păgâni şi la creştini 234
cumpărătorul 235
pentru doritorii de înşelăciune 238
cuvânt despre trufie 240
pentru cei ce plâng pe morţi 244
pentru cei ce zic: să fiu al dracului 248
mascaţii când omul îşi ia chipul satanei 250
pentru cei ce iau mana la vaci 252
sfârşitul a doua fermecătoare 254
pentru cei ce aleargă la vrăjitori 254
Se distribuie prin comandă la nr. de telefon:0740494519 e-mail: argatuioan@yahoo.com;
site: milacrestina.ro
260