Sunteți pe pagina 1din 16

Universitatea Mihail Kogalniceanu, Iasi

Facultatea de Drept

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful

Dulhac Silviu Mihail


Anul II
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL

1. VIAŢA
Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante şi originale
în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai
original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa
plină de zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una
dintre cele mai bogate din vremea lui.
Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele
dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane
din vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenţiei noastre este,
printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen şi după
convertire şi apoi detaliul important că el şi-a încununat viaţa cu martiriu.1
Dacă tragedia morţii lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu
de la sfârşitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat
după adevăr, ca şi celelalte date referitoare la viaţa lui, ni le dă el însuşi în
cele două Apologii şi mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon.2
După cum spune în „Apologia întâia în favoarea creştinilor" adresate
către împăratul Antonin Piui, el s-a născut la începutul secolului al II-lea în
Flavia Neapolis nu departe de vechiul Sichen, azi Nablus în provincia
Samaria din Palestina3: „împăratului Titus Aelius Hadrianus Antoninus
Pius, Augustul Cesar şi lui Verissimus, fiul filosof şi lui Lucius, filosoful, fiul
natural al Cesarului şi adoptiv a lui Pius, iubitor de cultură, precum şi
sacrului Senat şi întregului popor roman, eu Iustin, fiul Iui Priscus, nepotul

1 Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, pag. 263

2
2 Apologeţi de limbă greacă, în PSB 2 traducere de Pr. Prof, T. Bodogae, Pr. Prof.
Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pag. 5
3 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Actele martirice în PSB 11, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1982, pag. 41
lui Bacchius, născut în Flavia Neapoli din Syria Palestinei, adresez această
cuvântare şi intervenţie a mea, în favoarea oamenilor de tot neamul care
sunt pe nedrept urâţi şi chinuiţi, ca unul care însumi fac parte dintre ei".4
A crescut printre păgâni, primind o educaţie aleasă, care i-a deschis
dorul după căutarea adevărului, şi 1-a îndreptat către filosofie, ca una care
singură, după părerea celor de atunci, era în măsură să descopere oamenilor,
după o îndelungată ucenicie, adevărul.
El însuşi la începutul dialogului cu iudeul Trifon ne spune istoria
trecerii sale prin aceste şcoli şi cum s-a iniţiat în creştinism. Primul sistem ce
i s-a oferit a fost stoicismul care prin înălţimea principiilor morale, prin
stima ce profesa prin virtute, prin liniştea sufletească ce promitea
înţeleptului, şi poate încă mai mult prin pompa teatrală, cu care propunea
maximele sale, putea să seducă imaginaţia unui tânăr cu o inimă nobilă şi
generoasă. Cu toate acestea în acest sistem filosofic exista o lacună pe care
spiritul pătrunzător al lui Iustin o întrevăzu încă de timpuriu5: „Şi stând
destulă vreme la el, dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre
Dumnezeu (căci nici el, de altfel, nu ştia prea mult lucruri, zicând că o
asemenea învăţătură nici nu este necesară), l-am schimbat pe acesta...."6
De la stoic a trecut la un paripatetic vestit pentru ştiinţa lui, dar care
după câteva zile de lucru a pretins onorariu de la ucenicul său, ceea ce 1-a
scârbit pe acesta, determinându-1 să-1 părăsească, socotind că un asemenea
om nu era un filosof. Fiind însă aprins de dorul filosofiei, a continuat să
caute alţi filosofi şi astfel a dat peste un pitagorean de mare vază în ale
cugetării filosofice. Acesta îi spune, că el, Iustin, nu va putea să pătrundă
filosofia, dacă nu-şi va fi însuşit în prealabil muzica, astronomia şi geometria,
care scot sufletul din sensibil, facându-1 apt pentru inteligibil. Graţie lor se
va putea ajunge la contemplarea a ceea ce este binele şi frumosul în sine.

3
4
Idem 2, pag. 25-26
5 Săndulescu C. Iustin Martirul şi operle sale, teză de licenţă, Bucureşti, 1986, p. 8
6 Idem 2, pag. 93

Pentru că nu cunoaşte cele trei discipline în chestiune şi pentru că


însuşirea lor i-ar fi cerut timp prea mult a fost nevoit să renunţe şi astfel s-a
îndreptat spre a patra şcoală filosofică: platonicienii. Nu de multă vreme un
filosof platonician venise în oraşul lui Iustin şi acesta s-a întreţinut destul de
îndelungat cu el, făcând progrese.7
Ceea ce atrase în chip deosebit pe studentul Iustin de filosoful platonic
erau două capitole glorioase ale aceste filosofii: „înţelegerea lucrurilor
netrupeşti mă încântă foarte mult în teoria ideilor dădea aripi judecăţii
mele".8
Convertirea Sfântului Iustin: convertirea sa la creştinism poartă
pecetea minunii pe care Dumnezeu o săvârşeşte întotdeauna cu sufletele mari
şi curate. Departe de orice urmă omenească, pe ţărmul mării, în singurătatea
măreaţă a naturii, Iustin îşi purta, într-o zi gândurile care nu încetau câtuşi
de puţin să îl preocupe. Aici, întâlneşte un bătrân plăcut la înfăţişare cu care
convorbise asupra frământărilor din sufletul său. Discuţia porneşte de la
filosofie pentru a ajunge din nou la filosofic. Porneşte de la filosofi a
sentimentelor omeneşti pe care le vânturase sufletul neastâmpărat a lui
Iustin, pentru ca sa ajungă apoi la filosofia profeţilor şi a lui Iisus Hristos şi
să smulgă din lumea de rând, un nou adept al cerului. Bătrânul dispare, iar
pe tărâmul mării se deşteaptă din întuneric la lumină un om cu totul nou, un
om cu adevărat renăscut: Sfântul Iustin. Istorisind aceasta minunata
întâmplare, Sfântul Iustin adaugă: „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în
suflet şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care
au fost prietenii lui Hristos. Şi gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta
este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos. În felul acesta şi pentru

7 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit. p. 265

4
8 Idem 2, pag. 94

aceasta sunt filosof, îşi încheia Sfântul Iustin descrierea acestui eveniment
crucial din viaţa lui."9
În Apologia I Sfântul Iustin mai relatează că trecerea sa de la filosofia
păgână la credinţa în Dumnezeu n-a făcut-o ca pe un gest fără socoteală ci
după o matură reflexiune. Iată cum se exprimă el: „Eu însumi, pe când mă
gândeam împărtăşind învăţăturile lui Platon auzind cât de mult erau
defăimaţi creştinii şi văzând că totuşi ei sunt fără de teamă în faţa morţii şi în
faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoşătoare, am înţeles că
este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi în pofta plăcerilor. Ce om
dedat plăcerilor şi desfrâului, care socoteşte un lucru bun să se hrănească din
carne de om, ar fi în stare să îmbrăţişeze moartea, ca să se lipsească de
bunurile lui şi nu ar căuta cu tot dinadinsul să se bucure de viaţa prezentă şi
să se sustragă magistratului, de cât să se expună morţii, denunţându-se pe
sine însuşi?"10
După convertire, el predica cuvântul lui Dumnezeu în haină de filosof
şi lupta pentru credinţă în scrierile sale. In călătoriile sale misionare, el a
venit de două ori la Roma unde a înfiinţat şi o Şcoală. In această şcoală,
instalată, „deasupra băilor lui Timotei", Sfântul Iustin a avut destui şcolari,
printre care şi Titian Asirianul, căruia i-a lăsat o impresie profundă şi pe care
1-a caracterizat ca: „prea vrednic de admiraţie"11.
Această şcoală este creştină având pretenţia de metodă şi argumetare
filosofică. Martiriul Sfântului Iustin: la Roma, datorită activităţii sale
filosofice şi catehetice, a intrat în conflict cu filosoful cinic Crescens, care din
invidie şi ură personală l-a denunţat autorităţii romane că este creştin.
Sfântul Iustin însuşi ne spune următoarele despre conflictul lui cu
Crescens: „Eu însumi mă aştept să sufăr din pricina uneltirilor şi să fiu pus
9
Ibidem. p. 7-8

5
10
Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR
Bucureşti, pag. 151
11
Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, op. cit. p. 267
în butuci de partea celor pe care i-a numit, sau de către Crescens cel iubitor
de laudă şi de paradă."12 Căci nu se cuvine să numim filosof pe un bărbat,
care, vorbind despre noi lucruri pe care nu le cunoaşte, acuză în public pe
creştini că sunt atei şi necredincioşi, făcând aceasta pentru bucuria şi
plăcerea celor mulţi, care sunt în rătăcire. Căci dacă ne atacă pe noi fără să
cunoască învăţăturile lui Hristos, el este foarte neonest şi cu mult mai rău
decât cei simpli care adesea se păzesc să discute şi să mărturisească fals
despre cele pe care nu le cunoscuse. Iar dacă le-a citit, nu au înţeles măreţia
lor, sau daca neînţelegându-le el face aceasta pentru a nu fi bănuit atunci el
este cu mult mai laş şi mai rău, fiind stăpânit de opinia ignorantă şi deşartă ,
şi de teamă... iar dacă cunoaşte, de teama ascultătorilor, nu îndrăzneşte să
declare, cum am spus mai înainte încât se arată nu filosof, ci iubitor de slavă,
şi nu respectă frumoasa maximă a lui Socrate: „omul nu trebuie cinstit
înaintea adevărului".
Ştirea că Sfântul Iustin a fost victima urii, invidiei, uneltirilor şi
calomniilor filosofului cinic Crescens este confirmată şi de istoricul Eusebiu
de Cezareea, care se exprimă astfel: „In acel timp, Iustin despre care am
vorbit mai înainte, după ce a prezentat împăraţilor despre care am vorbit în a
doua carte, în apărarea învăţăturilor noastre, s-a împodobit cu
dumnezeiescul martiriu, căci filosoful Crescens, care ambiţiona să ducă viaţa
şi traiul celor ce poartă numele de cinici, puse la cale uneltiri contra lui, şi
Iustin după ce 1-a combătut de mai multe ori în discuţii, în faţa auditorilor, a
dobândit în sfârşit răsplata victoriei adevărului prin martiriu pe care 1-a
îndurat."13 Sfântul Iustin este martirizat în timpul împăratului Marc Aureliu
(161-180), timp în care se semnalează un număr ridicat de martiri printre
care episcopul Potin al Lyonului, Ponticus şi sora sa Blandiana”14.

6
12 Eusebiu de Cezareeea, op. cit. p. 165
13
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit. pag. 42
14
Pr. Emanoil Bărbuş, Istoria Biserceaşcă UniversalăEd. Sophia, Bucureşti, 2003. pag.
….45

In timpul lui Marc Aureliu coregent al său era Lucius Verus (161-169)
iar prefect a Romei era Iunius Rusticus (162-167). Acesta din urmă 1-a
judecat şi condamnat la moarte pe sfântul Iustin împreună cu alţi 6 creştini,
şi anume: Hariton, Harit, Evlpist, Hierax, Peon, şi Iberion.
Data exactă a martiriului a fost adesea contestată însă s-a rămas la
anul 165, dată acceptată de cei mai mulţi istorici.
In timpul judecării, Sfântul Iustin şi cei 6 martiri au mărturisit în faţa
prefectului Romei, Iunius Rusticus că nu adoră zeii, pentru că ei sunt
creştini. Mărturisirea Sfântului Iustin a fost mai lungă şi substanţială, el
exprimând pe scurt învăţăturile substanţiale ale doctrinei creştine: „Noi, am
mărturisit Sfântul Iustin, adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care
credem că este unul singur făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea
văzută şi nevăzută, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Cel
ce a fost proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc
propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune.”
Sfântul Iustin Martiriul şi Filosoful, împreună cu cei 6 creştini au fost
condamnaţi de prefectul Iunius Rusticus, la moarte prin decapitare, iar
sentinţa s-a executat imediat. Unii dintre credincioşi au luat în ascuns
trupurile lor şi le-au pus într-un loc potrivit fără să fie cunoscut autorităţilor
romane.
Actul martiric al Sfântului Iustin şi a celor dimpreună cu el este
autentic, fiind aproape în întregime procesul lor verbal de judecată scris în
timpul interogatoriului lor la Roma. „De aceea el are o mare valoare istorică
pentru că autenticitatea lui n-a putut şi nu poate fi contestată”15.

7
15 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit. p. 44

2 OPERA

Oprea literară a Sfântului Iustin este deosebit de însemnată, pentru că


el nu este numai cel mai însemnat reprezentat al literaturii apologetice din
secolul II, ci totodată şi cel dintâi părinte bisericesc care a desfăşurat o
activitate literară mai bogată.
Eusebiu de Cezareea ne spune că Sfântul Iustin a lăsat foarte multe
lucrări. Dintre acestea Eusebiu transcrie doar titlurile operelor pe care le-a
cunoscut el personal. Acestea sunt în număr de opt.
Apologia I – critica contemporană admite că a fost scrisă între
anii 150-160 pe când Iustin era la Roma. Ea este adresată
împăratului Antoninus Pius (138-161) fiilor săi adoptivi:
Marcus Aurelius şi Lucius Verus, Sacrului Senat şi întregului
popor roman pentru învăţăturile creştine.
În ea autorul înfăţişează acuzaţiile aduse creştinilor şi netemeinicia
lor, invocând, inspirat, caracterul cu totul nou al moralei Bisericii lui
Hristos, în cea de-a doua expune, în detaliu credinţa, viaţa, cultul şi tainele
creştine. Sfântul Iustin vorbeşte despre crearea lumii de către Dumnezeu,
dumnezeirea lui Hristos, ca împlinire a profeţiilor Vechiului Testament,
moarte şi nemurirea sufletelor, Învierea morţilor, aproape toate fiind
prezentate „în oglindă” cu învăţătura păgână.
Apologia are un caracter strict juridic şi apologetic, în schimb, sub
aspect compoziţional şi literar, nu se constituie într-o capodoperă. Prin
bogăţia materialului folosit, opera reprezintă o mărturie a relaţiilor
încordate dintre autorităţi şi Biserica creştină la jumătatea veacului al II-
lea.16 Ea se poate împărţi după ordinea ideilor înfăţişate în ea în trei părţi şi
anume:

8
16 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf., Univ., Dr. Nicu
Dumitraşcu, Patrologie, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 39
- capitolele I-XXII
- capitolele XXIII – LX
- capitolele LXI – LXVII
Apologia se încheie cu capitolul LXVIII, care reprezintă un decret al –
împăratului Hadrian, urmate în cele mai multe manuscrise de un edict al
împăratului Antoninus adresat comunităţii din Asia şi de o scrisoare a lui
Marcus Aurelius în care se vorbeşte de o minune întâmplată unei legiuni
romane din Germania, în urma rugăciunii creştinilor din legiune. Atât edictul
lui Antoninus cât şi scrisoare lui Marc Aureliu sunt apocrife.17

În Apologia I Iustin subliniază că, în ciuda acuzaţiilor de subversiune,


creştinii nu aşteaptă o împărăţie omenească, fiind evident că nu caută să fugă
de moarte în speranţa că ar putea fi părtaşi la aceasta; dimpotrivă,
propovăduind justiţia divină, creştinismul îi determină pe oameni să ducă o
viaţă virtuoasă, care este preţioasă pentru orice societate civilizată. Partea a
doua, mult mai amplă (13-67), expune doctrina şi practicile creştine. Intre
altele, Iustin observă că nu există motive pentru a lua în râs relatările despre
Iisus, deoarece mitologia păgână conţine unele analoage, dar pline de
imoralitate. Pentru a explica aceste analogii, Iustin dezvoltă trei puncte. Mai
întâi, el afirmă că, aşa cum înainte de Iisus demonii au provocat apariţia
miturilor, tot astfel, după urcarea sa la cer, i-au înviat pe eretici pentru a-i
duce la rătăcire pe credincioşi; aici Iustin îi menţionează pe Simon Magul, pe
Menandru şi pe Marcion, despre care vorbea pe larg în Sintagma sa
împotriva ereziilor. În al doilea rînd, împlinirea profeţiilor demonstrează că,
spre deosebire de eretici, Iisus nu este un om care a vrut să se dea drept
Dumnezeu; avem aici un adevărat tratat despre profeţii (30-53, o treime din
operă), care în opinia lui Iustin constituiau principalul argument raţional în
favoarea creştinismului.18 Pr.

9
17 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit. p. 269……………………………………
18. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria Literaturii creştine vechi greceşti şi
latine, Ed. Polirom, Iaşi,2001 p 223.

În al treilea rînd, poveştile mitologice sânt imitaţii demonice ale


profeţiilor biblice. Aici Iustin reia un motiv frecvent în apologetica iudaică,
utilizat apoi deseori şi de creştini (Taţian, Teofil din Antiohia, Clement...),
conform căruia ceea ce este bun în filozofia greacă a fost luat din cărţile lui
Moise, mult anterioare acesteia. Ultima parte a Apologiei vorbeşte despre
viaţa creştină şi furnizează informaţii preţioase despre botez şi liturghie. In
apendice Iustin reproduce un răspuns scris al lui Hadrian trimis
proconsulului din Asia, Minucius Fundanus (probabil în 124), unde se cereau
dovezi care să susţină acuzaţiile aduse creştinilor.19

2. Apologia a H-a – este adresată succesorului la tron şi anume


împăratului Antonin Verus. Este prilejuită de arestarea şi
executarea nedreaptă a trei creştini făcută de prefectul Romei,
Urbicus. Această Apologie nu are introducerea şi în ea se vede că
Sfântul Iustin profetează încă de la început împotriva faptului că
oamenii cei răi urmăresc altceva decât moartea creştinilor. Apologia
a II-a este o continuare şi o completare a primeia.
Apologia a II-a, se referă la evenimente petrecute la Roma sub
prefectul Marcus Lullius Urbicus, care a deţinut această funcţie probabil în
anii 146-160. O matroană romană care dusese o viaţă depravată, o dată
convertită la creştinism, îşi schimbase conduita şi se străduise să-şi convingă
soţul să facă la fel; cum toate tentativele s-au dovedit inutile, ea a hotărât să
divorţeze, dar apropiaţii (familia din care provenea sau comunitatea
creştină) au convins-o să mai aştepte. Cu toate acestea, atunci când bărbatul,
plecat la Alexandria, s-a lăsat pradă desfrâului, ea i-a trimis actul de
repudiere, iar el, pentru a se răzbuna, a denunţat-o că era creştină.

10
19. Ibidem, p. 224
Femeia s-a adresat atunci împăratului, cerându-i să separe cele două
probleme: mai întâi, reglementarea situaţiei patrimoniale (furia soţului este
explicabilă deoarece, în cazul desfacerii căsătoriei din vina sa, era obligat să
restituie dota soţiei; dacă vina era a femeii, atunci el putea să păstreze măcar
o parte), apoi apărarea de acuzaţia că e creştină. Împăratul a acceptat, iar
soţul, văzând că eforturile sale au fost zadarnice, s-a răzbunat pe învăţătorul
creştin al femeii, un anume Ptolemeu (pe care unii l-au identificat cu
învăţatul gnostic cu acelaşi nume), făcând ca acesta să fie arestat de către
prefect şi apoi condamnat la moarte. Iustin protestează împotriva
condamnărilor pronunţate pentru simplul fapt că acuzatul este creştin.
Episodul este un exemplu interesant, ce ilustrează impactul social însemnat
pe care convertirea la creştinism putea să-1 aibă mai cu seamă în rândul
claselor avute din care cu certitudine făcea parte femeia.20
3. Cuvânt către greci – în care autorul după ce discută pe larg
problemele dezbătute de creştini şi de filosofi elenilor, tratează
despre natura demonilor.
4. Combatere
5. Despre monarhia lui Dumnezeu – care a fost alcătuită nu numai
cu elemente din Sfânta Scriptură, ci şi cu elemente din cărţile
elenilor.
6. Psalmistul
7. Despre suflet – în care prezintă părerile filosofilor greci în
problemă promiţând să le combată şi să le arată punctul său
de vedere într-o altă carte.
8. Dialog contra iudeilor sau Dialog cu iudeul Trifon – în care se
povesteşte disputa pe care a avut-o la Efes, cu Trifon, evreul
cel mai vestit al vremii.

11
20. Ibidem, p. 224

Acest dialog nu este pur şi simplu o stenogramă a discuţiilor pe care


Sfântul Iustin le-a avut, timp de două zile cu iudeul Trifon şi cu însoţitorii
acestuia, ci este o lucrare de sine stătătoare pe care Sfântul Iustin o
alcătuieşte prealabil la Roma, la câteva vreme după ce avut loc dialogul
verbal de la Efes. Lucrarea se pare că a fost dedicată unui bun prieten sau
admirator al Sfântului Iustin pe nume Marcus Pompeius, pe care îl
aminteşte doar pe scurt în capitolul 8, 3 „prea iubite” şi cu numele – întreg în
capitolul CXLI, 5 „prea iubite Marcus Pompeius”, despre care nu ni s-a
păstrat nici o referire istorică.
Această operă ne prezintă raporturile dintre creştinism şi iudaism.
Discuţiile au loc la Efes timp de două zile. Această operă se poate împărţi în
două: capitolele I-LXXIII, prima zi, şi capitolele LXXIV-CXLII a doua zi.
Primele opt capitole reprezintă biografia spirituală a Sfântului Iustin înainte
de convertire.
În ziua a doua se continuă capitolele precedente şi ţine să demonstreze
că e de susţinut profeţia după care Domnul Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
În capitolul CIII ne spune că numele diavolului Satanas înseamnă în
limba evreilor şi a sirienilor „şarpe apostat”. De asemenea se insistă asupra
elementelor trinitare şi hristologice din Vechiul Testament. În ultimul
capirol iudeul Trifon se declară impresionat de întâlnirea cu Sfântul Iustin
şi-i spune: „Să nu-ţi fie silă să-ţi aduci aminte de noi ca de nişte prieteni”.21
La Sfântul Iustin este impresionantă cunoaşterea Sfintei Scripturi de
care face uz la tot pasul, în argumentarea şi susţinerea adevărului de
credinţă ale bisericii cretine. El cunoştea atât textul Septuagintei cât şi textul
pe care îl foloseau iudeii în Sinagogă.

De asemenea Ieronim menţionează lucrarea Sfântului Iustin intitulată


„Contra lui Marcion” iar Irineu menţionează o a zecea lucrare numită

12
21 Adămuţ Anton, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi, 1997, p. 88

„Contra tuturor ereziilor”, de care pomeneşte însuşi autorul în prima


sa apologie dedicată lui Antonin Piui. O altă lucrare păstrată în fragmente în
Scara Parallela a Sfântului Ioan Damaschin se intitulează: „Despre învieri”.
Dintre aceste opere s-au păstrat în întregime: Apologia I, Apologia a
II-a şi Dialogul cu iudeul Trifon, s-a păstrat fragmentar Tratatul: Despre
înviere, iar din celelalte opere nu s-a păstrat nimic.
Sfântul Iustin martiriul şi filosoful este şi rămâne una dintre cele mai
de seamă personalităţi ale Bisericii creştine din secolul II care a îmbrăţişat şi
apărat cu tot sufletul şi cu toată fiinţa lui, credinţa creştină şi care a pecetluit
cu sângele său martiric viaţa sa de adevărat creştin şi de fiu ales al Bisericii
Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.22 ……………………………………
……….Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a fost una dintre marile
personalităţi ale Bisericii creştine din veacul al doilea. Fire sensibilă şi
profundă, căutător neobosit al adevărului, s-a simţit al ras, de-a lungul
timpului, de mai multe sisteme filosofice, care, in final, l-au dezamăgit,
singura învăţătură cu adevărat folositoare şi sigură fiind creştinismul.
Filosofii şi preoţii religiilor păgâne nu reuşeau să „întrezărească” decât
adevăruri parţiale, pe Bând învăţătura lui Hristos era „călăuza” reală spre
Adevărul Intreg, întrucât Hristos era însuşi Adevărul.
Deşi i se pot aduce o serie de învinuiri conceptelor sale, une-oi i deviate
sau chiar eretice, în mai toate ariile de interes teolo-1c, cum ar fi doctrina
despre subordonaţionismul treimic, materialitatea îngerilor, sau a sufletelor,
hiliasmul, nu trebuie să uite că a reuşit să demonstreze superioritatea
creştinismului în raport cu marile filosofii păgâne ale lumii. Folosind
terminologia şi chiar anumite raţionamente ale acestora, a alcătuit o doctrină
creştină viabilă în concordanţă cu „performanţele” şi „erorile” acelui timp.

13
22 Apologeţi de limbă greacă, p. 2

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a reuşit să creeze o punte solidă


între filosofia păgână şi creştinism, cea dintâi fiind pusă în slujba dezvoltării
şi perfecţionării celei din urmă.23
Sfântul Iustin a fost un mare apologet şi totodată un mare misionar.

23 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf., Univ., Dr. Nicu Dumitraşcu, op.
cit., p. 44
14
BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed IBMBOR, Bucureşti, 1997

2. Adămuţ Anton, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi,


1997

3. Apologeţi de limbă greacă, în PSB 2 traducere de Pr. Prof, T.

Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Ed.


IBMBOR, Bucureşti, 1980

4. Bărbuş Emanoil Pr., Istoria Biserceaşcă Universală Ed. Sophia,

Bucureşti, 2003

5. Coman Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Patrologie, Ed. Institutului Biblic şi de

Misiune al BOR, Bucureşti, 1984

6. Coman Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Elemente de antropologie în operele

Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968

7. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în PSB 13, trad. de Pr. Prof. T.


Bodogae, Ed. IBMBOR Bucureşti
15
8. Moreschini Claudio, Norelli Enrico, Istoria Literaturii creştine
vechi greceşti şi latine, Ed. Polirom, Iaşi,2001

9. Rămureanu Ioan Pr. Prof., Actele martirice în PSB 11, Ed.


IBMBOR, Bucureşti, 1982

10. Rămureanu Ioan Pr. Prof., Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi

Filosoful despre suflet, în S.T. nr. 7-8/1958

11. Săndulescu C. Iustin Martirul şi operle sale, teză de licenţă,


Bucureşti, 1986

12. Voicu Constantin Arhid. Prof. Univ. Dr., Dumitraşcu Nicu Pr. Conf.,

Univ., Dr., Patrologie, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004

16