Sunteți pe pagina 1din 9

Facultatea de Teologie Ortodoxă Craiova

Lucrare de seminar
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful-Apologet de seamă al Bisericii

Coordonator, Student,

Pr.Lect.univ.dr Ioniță Apostolache Becheanu Mihai Virgil


Filosofia a primit accepțiuni diferite din partea teologiei, de-a lungul secolelor. De
la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoștinței adevărate și până la
reprezentarea acesteia ca o știință indispensabilă creativității teologice. Din partea
filosofiei a existat pericolul manifest asupra gândirii creștine prin încercarea directă de
uzurpare. Viața și scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful reprezintă o mărturie în
favoarea conlucrării deosebite existente între cele două științe. El reprezintă, alături de
Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibrați gânditori creștini ai primelor
veacuri.

Sf. Iustin s-a născut pe la începutul sec. II. Părinţii săi erau păgâni, probabil de
origine latină, şi locuiau la Flavia-Neapolis, vechiul Sichern, astăzi Nablus. Tatăl Sf.
Iustin se numea Priscus, iar bunicul său Bacchius. Sf. Iustin a fost crescut în tradiţia şi
cultura păgână, primind o aleasă formaţie spirituală. El era mistuit de dorul de a cunoaşte
adevărul, aşa cum el însuşi ne povesteşte în Prologul Dialogului cu iudeul Trifon

Părinții săi erau păgâni și este puțin probabil să fi avut vreo rudă creștină în
familie. Lucru acesta este clar și datorită peregrinării filosofice de care a avut nevoie
pentru a cunoaște legea creștină. Din fericire, părinții i-au oferit o educație destul de bună,
ajutându-l să-și descopere propriile talente și să fie un căutător al adevărului. Învățăturile
primite nu l-au mulțumit prea mult, deoarece se refereau probabil doar la informații fără
prea multă aplicație spirituală concretă, ori Sfântul Iustin era, înainte de toate, o persoană
analitică, determinată să caute numai esențialul. De aceea a decis că sosise momentul să
descopere care este, de fapt, sensul vieții. Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai
interesante şi originale în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare,
cel mai original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa plină de
zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cel e mai bogate
din vremea lui.Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele
dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea
noastră.1

Convertirea Sfântului Iustin: convertirea sa la creştinism poartă pecetea minunii pe


care Dumnezeu o săvârşeşte întotdeauna cu sufletele mari şi curate. Departe de orice urmă
omenească, pe ţărmul mării, în singurătatea măreaţă a naturii, Iustin îşi purta, într-o zi
gândurile care nu încetau câtuşi de puţin să îl preocupe. Aici, întâlneşte un bătrân plăcut la
înfăţişare cu care convorbise asupra frământărilor din sufletul său. Discuţia porneşte de la
filosofie pentru a ajunge din nou la filosofic. Porneşte de la filosofi a sentimentelor
omeneşti pe care le vânturase sufletul neastâmpărat a lui Iustin, pentru ca sa ajungă apoi la
filosofia profeţilor şi a lui Iisus Hristos şi să smulgă din lumea de rând, un nou adept al
cerului. Bătrânul dispare, iar pe tărâmul mării se deşteaptă din întuneric la lumină un om
cu totul nou, un om cu adevărat renăscut: Sfântul Iustin. Istorisind aceasta minunata
întâmplare, Sfântul Iustin adaugă: „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a
cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care au fost prietenii lui Hristos.

1
Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, p.
263;
Şi gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură şi aducătoare de
folos2

În Apologia I Sfântul Iustin mai relatează că trecerea sa de la filosofia păgână la


credinţa în Dumnezeu n-a făcut-o ca pe un gest fără socoteală ci după o matură reflexiune.
Iată cum se exprimă el: „Eu însumi, pe când mă gândeam împărtăşind învăţăturile lui
Platon auzind cât de mult erau defăimaţi creştinii şi văzând că totuşi ei sunt fără de teamă
în faţa morţii şi în faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoşătoare, am
înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi în pofta plăcerilor. Ce om dedat
plăcerilor şi desfrâului, care socoteşte un lucru bun să se hrănească din carne de om, ar fi
în stare să îmbrăţişeze moartea, ca să se lipsească de bunurile lui şi nu ar căuta cu tot
dinadinsul să se bucure de viaţa prezentă şi să se sustragă magistratului, de cât să se
expună morţii, denunţându-se pe sine însuşi?"

După convertire, el predica cuvântul lui Dumnezeu în haină de filosof şi lupta


pentru credinţă în scrierile sale. In călătoriile sale misionare, el a venit de două ori la
Roma unde a înfiinţat şi o Şcoală. In această şcoală, instalată, „deasupra băilor lui
Timotei", Sfântul Iustin a avut destui şcolari, printre care şi Titian Asirianul, căruia i-a
lăsat o impresie profundă şi pe care 1-a caracterizat ca: „prea vrednic de admiraţie".

Una dintre cele mai importante mărturii ale Sfântului Iustin este cea legată de
desfășurarea Sfintei Liturghii în vremea sa. Astfel, el ne-a lăsat două descrieri în acest
sens, una a Liturghiei baptismale (unită cu Botezul) și cealaltă, a Liturghiei obișnuite
duminicale. Împărtășirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia fiind necesară
îndeplinirea anumitor condiții. „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel care crede
că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a
renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta
ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii
noastre trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea
cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele și trupurile noastre
prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat”
.Condițiile esențiale pentru primirea Împărtășaniei erau: Botezul, credința dreaptă și
păzirea poruncilor.3 Astfel, fiecare creștin era pregătit pentru a se uni cu Sfântul Trup și
Sfântul Sânge al Mântuitorului. Totodată, Sfântul Iustin atrage atenția asupra confundării
pe care mulți o făceau cu misterele zeului Mithra, respingând această părere. „Demonii cei
răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc și în misterele lui Mithra, deoarece

2
Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr.
3/1968;

3
Pr Prof Ioan Rămureanu. Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful despre suflet, în S.T. nr. 7-8/1958;
și aici, în slujbele care se săvârșesc cu prilejul inițierii cuiva, i se pune înainte pâine și un
pahar cu apă însoțite de unele formule

Filosofia reprezenta pentru Sfântul Iustin mai mult decât o știință pur teoretică sau
o posibilitate de a câștiga faimă și ucenici. „Filosofia este bunul cel mai mare și cel mai
vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de
El; iar sfinți cu adevărat sunt numai aceia care-și deprind mintea cu filosofia” Nu se
cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm să inducem o
părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin. Astfel, filosofia de care ni se vorbește
aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur și simplu o metodă. Este o
metodă atât meditativă, cât și practică, de apropiere a omului de Dumnezeu. Această
opinie va fi preluată și dezvoltată de mai mulți Sfinți Părinți, ajungându-se în cele din
urmă la concluzia că orice creștin care păzește poruncile evanghelice și are adevărata
iubire de Dumnezeu și semeni este un filosof. Cum termenul de filosofie se tâlcuiește prin
iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos, Înțelepciunea cea
desăvârșită.4

Moștenirea spirituală a Sfântului Iustin nu trebuie trecută cu vederea deoarece


reprezintă o schimbare paradigmatică a relației dintre filosofia păgână și credința creștină.
Mărturia sa reprezintă un act revelator cu conotații importante și actuale înclusiv astăzi.
De aceea, Sfântul Iustin se dovedește un profet al cărui glas răsună peste veacuri întregi,
îndemnându-ne să nu uităm cum trebuie valorificate modelele culturale actuale.Sfântul
Iustin a fost unul dintre apărătorii cei mai devotați ai credinței creștine, trimițând două
apologii. Una a fost adresată împăratului Antonin, iar cealaltă senatului roman. În cea de -a
doua Apologie, Sfântul Iustin argumentează că un creștin nu ar putea să înfrunte moartea
cu atât curaj dacă nu ar fi cu adevărat cinstit. Creștinii erau acuzați în acel timp de
comportamente odioase, cultul mai ales fiind înțeles cu totul greșit 5

Descrierea Liturghiei duminicale a Sfântului Iustin este una dintre cele mai prețioase
mărturii ale sale. Ritualul începea prin citirea unor pasaje din Vechiul și Noul Testament,
fiind urmată de predica episcopului. După aceea avea loc sfințirea Darurilor, împărtășirea
tuturor celor prezenți și trimiterea Împărtășaniei prin diaconi celor bolnavi. Exista și o
„Liturghie după Liturghie”, fiind vorba de strângerea de bani pentru ajutorarea celor aflați
în nevoi. „În așa-zisă zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau
sate și se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul.
Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și
îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă
și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se
aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât

4
Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr.
3/1968;
5
Anton Adămuț, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi, 1997,pg 121
poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas rostind Amin. Și se dă
fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin Euharistie, iar celor care
nu sunt de față li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi. Cei ce se gătesc cu dare de
mână și vor, dau fiecare ceea ce voiește, după intenția lui, iar ceea ce se adună se depune
la întâistătător, iar el se îngrijește și ajută pe orfani și pe văduve, pe cei lipsiți din vreo
cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere și, într-un
singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi 6

În Apologia I Iustin subliniază că, în ciuda acuzaţiilor de subversiune, creştinii nu


aşteaptă o împărăţie omenească, fiind evident că nu caută să fugă de moarte în speranţa că ar
putea fi părtaşi la aceasta; dimpotrivă, propovăduind justiţia divină, creştinismul îi determină
pe oameni să ducă o viaţă virtuoasă, care este preţioasă pentru orice societate civilizată. Partea
a doua, mult mai amplă (13-67), expune doctrina şi practicile creştine. Intre altele, Iustin
observă că nu există motive pentru a lua în râs relatările despre Iisus, deoarece mitologia
păgână conţine unele analoage, dar pline de imoralitate. Pentru a explica aceste analogii,
Iustin dezvoltă trei puncte. Mai întâi, el afirmă că, aşa cum înainte de Iisus demonii au
provocat apariţia miturilor, tot astfel, după urcarea sa la cer, i-au înviat pe eretici pentru a-i
duce la rătăcire pe credincioşi; aici Iustin îi menţionează pe Simon Magul, pe Menandru şi pe
Marcion, despre care vorbea pe larg în Sintagma sa împotriva ereziilor. În al doilea rînd,
împlinirea profeţiilor demonstrează că, spre deosebire de eretici, Iisus nu este un om care a
vrut să se dea drept Dumnezeu; avem aici un adevărat tratat despre profeţii (30-53, o treime
din operă), care în opinia lui Iustin constituiau principalul argument raţional în favoarea
creştinismului

Apologia a II-a – este adresată succesorului la tron şi anume împăratului Antonin


Verus. Este prilejuită de arestarea şi executarea nedreaptă a trei creştini făcută de prefectul
Romei, Urbicus. Această Apologie nu are introducerea şi în ea se vede că Sfântul Iustin
profetează încă de la început împotriva faptului că oamenii cei răi urmăresc altceva decât
moartea creştinilor. Apologia a II-a este o continuare şi o completare a primeia.

Apologia a II-a, se referă la evenimente petrecute la Roma sub prefectul Marcus


Lullius Urbicus, care a deţinut această funcţie probabil în anii 146-160. O matroană romană
care dusese o viaţă depravată, o dată convertită la creştinism, îşi schimbase conduita şi se
străduise să-şi convingă soţul să facă la fel; cum toate tentativele s-au dovedit inutile, ea a
hotărât să divorţeze, dar apropiaţii (familia din care provenea sau comunitatea creştină) au
convins-o să mai aştepte. Cu toate acestea, atunci când bărbatul, plecat la Alexandria, s-a lăsat
pradă desfrâului, ea i-a trimis actul de repudiere, iar el, pentru a se răzbuna, a denunţat-o că
era creştină.7

Femeia s-a adresat atunci împăratului, cerându-i să separe cele două probleme: mai
întâi, reglementarea situaţiei patrimoniale (furia soţului este explicabilă deoarece, în cazul

6
Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr.
3/1968;
77
Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, p.
263;
desfacerii căsătoriei din vina sa, era obligat să restituie dota soţiei; dacă vina era a femeii,
atunci el putea să păstreze măcar o parte), apoi apărarea de acuzaţia că e creştină. Împăratul a
acceptat, iar soţul, văzând că eforturile sale au fost zadarnice, s-a răzbunat pe învăţătorul
creştin al femeii, un anume Ptolemeu (pe care unii l-au identificat cu învăţatul gnostic cu
acelaşi nume), făcând ca acesta să fie arestat de către prefect şi apoi condamnat la moarte.
Iustin protestează împotriva condamnărilor pronunţate pentru simplul fapt că acuzatul este
creştin. Episodul este un exemplu interesant, ce ilustrează impactul social însemnat pe care
convertirea la creştinism putea să-1 aibă mai cu seamă în rândul claselor avute din care cu
certitu¬dine făcea parte femeia.Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon,
un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a
convertit la creştinism.

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin ne mărturiseşte lungul său pelerinaj


dominat de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind
nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic, acesta însă nu credea el însuşi
în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat
onorariu, l-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii
matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea
este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician.
Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale,
aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste
înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.Înţelegând că
a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita, aici a întâlnit un bătrân care,
fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia
Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. 8

Dintre aceste opere s-au păstrat în întregime: Apologia I, Apologia a II-a şi Dialogul
cu iudeul Trifon, s-a păstrat fragmentar Tratatul: Despre înviere, iar din celelalte opere nu s-a
păstrat nimic.Sfântul Iustin martiriul şi filosoful este şi rămâne una dintre cele mai de seamă
personalităţi ale Bisericii creştine din secolul II care a îmbrăţişat şi apărat cu tot sufletul şi cu
toată fiinţa lui, credinţa creştină şi care a pecetluit cu sângele său martiric viaţa sa de adevărat
creştin şi de fiu ales al Bisericii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.Sfântul Iustin
Martirul şi Filosoful a fost una dintre marile personalităţi ale Bisericii creştine din veacul al
doilea. Fire sen¬sibilă şi profundă, căutător neobosit al adevărului, s-a simţit al ras, de-a
lungul timpului, de mai multe sisteme filosofice, care, in final, l-au dezamăgit, singura
învăţătură cu adevărat folositoare şi sigură fiind creştinismul9

De o simplitate şi de o acurateţe excepţională, textele de interes liturgic din scrierile


Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful sunt cele mai vechi mărturii ale literaturii creştine
primare care permit alcătuirea unei scheme generale a Liturghiei din vremea apostolică,

8
Ibidem
9
Anton Adămuț, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi, 1997,pg 121
desigur, receptarea şi interpretarea acestor fragmente presupun o integrare şi o relaţionare a
lor la realitatea cultică actuală, de la care trebuie pornit în investigarea lor.

Evoluţia ulterioară a anaforalei liturgice s-a făcut pe schema generală a Liturghiei


primare. Această formă sau „shape” a sinaxei euharistice, cum o numeşte Gr. Dix, cuprinzând
în sine elementele esenţiale ale instituirii Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină, este ceea ce a
fost fixat şi imutabil pretutindeni în secolul al doilea. Mântuitorul a instituit nu doar un simplu
ritual, adică ceva rostit, ci o acţiune, ceva săvârşit, sau, mai bine spus, continuarea unei
„acţiuni” tradiţionale iudaice, dar într-o înţelegere nouă .Diferitele tradiţii de rugăciune
euharistică descriu întotdeauna aceleaşi acţiuni esenţiale şi este posibil ca ele să fi fost la
origini înrădăcinate într-un singur arhetip. Aceasta nu înseamnă că s-ar putea afirma că a
existat un text originar, apostolic, neexistând dovezi în acest sens, dar pentru că „acţiunea
euharistică” era pretutindeni aceeaşi, rugăciunea care exprima înţelesul, sensul acestei acţiuni,
a avut în mod necesar unele caracteristici fixate, deşi acestea erau „frazate” şi exprimate variat
de către diferitele biserici locale. În acest sens, pe baza mărturiilor liturgice din scrierile
Sfântului Iustin, se poate vorbi despre o uniformitate liturgică relativă în epoca apostolică,
fiind aici vorba despre o schemă generală cultică, pretutindeni aceeaşi, care însă era pusă în
expresie de formulare euhologice în mare parte improvizate. Anaforaua liturgică a secolului al
doilea era ajunsă la forma ei clasică, în care cele două binecuvântări asupra elementelor
euharistice nu mai erau separate de cină, ci erau ambele rostite împreună, ea avea caracterul
general al unei rugăciuni în formă de naraţiune, în care predomina caracterul de mulţumire, şi
culmina în invocarea intervenţiei divine în preschimbarea darurilor aduse, misterul euharistic
apare pentru prima dată comparat cu cel al Întrupării, de unde şi unicitatea şi frumuseţea
epiclezei euharistice folosite în vremea Sfântului Iustin.

Marele apologet atribuie conceperea lui Hristos în pântecele Preacuratei Fecioare unei
intervenţii a Logosului divin.În acelaşi mod, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol activ în
transformarea elementelor euharistice, căci, conform teologhisirii sale, principiul activ al
întregii creaţii este Logosul spermaticos, Cel Care Se află la originea tuturor
lucrurilor.Epicleza euharistică exista în mod cert încă de la începuturile celebrării Sinaxei
euharistice, dar într-o formă incipientă care se va dezvolta pe măsura precizării şi evoluţiei
terminologiei dogmatice, epicleza amintită de Sfântul Iustin atribuie un rol activ Logosului
atât în Întrupare, cât şi în sfinţirea Darurilor euharistice, ceea ce este în conformitate cu o
teologie creştină primară, în care Logosului îi reveneau acţiunile fundamentale în iconomia
mântuirii, dar şi în celebrarea cultică, acţiuni care mai târziu au fost definite ca lucrări ale
Sfântului Duh, accesibile Bisericii prin Trupul pnevmatizat al Cuvântului întrupat.10

Vechimea şi precizia mărturiilor Sfântului Iustin referitoare la anaforaua euharistică


primară fac din scrierile sale documente de importanţă majoră pentru o înţelegere şi o
receptare cât mai veridică a ceea ce a fost epoca apostolică în cadrul vast al istoriei ecclesiale.
Sfântul Iustin nu este un scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creştinism al
tradiţiei, pe care îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră

10
Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr.
3/1968
încât mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulţi cu putinţă. Frumusetea
gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti, nu
cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenţei
lor, ci dragostea neprihănită şi inima umilită ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor.Ei spun
ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire
dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac, deci, ştiinţa
supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine decât prin iubire. Iubind pe Sfintii
Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin
Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei
stiinte si a acestei intelepciuni"36. Frumusetea e opera iubirii. Dacă lumea noastră e frumoasă,
este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu, gândirea Sfinţilor Părinţi e frumoasă
pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al
iubirii care este Dumnezeu, la randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta
minunatele ei frumuseti, şi nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este


inlocuit prin optimismul cunoasterii, această cunoaştere ducând, progresiv, la obtinerea
fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie
si energic spirituala.Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele
filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia
mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de
dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana
orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul
Bisericii, dar aceste tristeti sunt trecatoare, nota dominantă este elanul spre înălţimi, bucuria
trăirii în Dumnezeu.Gândirea patristică armonizează umanul cu supranaturalul, spiritul limitat
al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se
uneste pentru totdeauna, sus acolo, în azurul nesfârşit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta
lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a
lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei
frumuseti.11

Sfântul Grigorie din Nazianz arată că filosofia este un oficiu sacru, o cântare inălţata
lui Dumnezeu. “ A filosofa despre Dumnezeu”, zice el, “ nu este un lucru pe care să-l poată
face oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice, faptul nu e uşor şi nu intră in sfera celor
ce se târăsc pe pământ”. “Divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa
oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai in faţa anumitor
oameni şi numai într-o anumită măsură” . Prin urmare, cei care oficiază, filosofii, trebuie să
fie oameni aleşi, cu anumite calităţi, şi anume să fie dedaţi speculaţiei, curaţi la suflet şi la
trup sau pe punctul de a se curăţi. Auditoriul cuvântului divin, pentru a-l putea înţelege şi
pentru ca acest cuvânt să rodească în ceea ce-l priveşte, are nevoie de aceleaşi calităţi.
Gândirea creştină este, prin urmare, o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei,
de altfel, ea depaşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti.Sfântul Iustin este una
dintre figurile cele mai interesante şi originale în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea.

11
Idem
El e cel mai mare, cel mai original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin
viaţa sa plină de zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cele
mai bogate din vremea lui.Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar
unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din
vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenţiei noastre este, printre altele, faptul
că el a continuat să poarte haina de filosof elen şi după convertire şi apoi detaliul important că
el şi-a încununat viaţa cu martiriu.Tragedia morţii lui ne-a rămas consemnată într-un
Martirologiu de la sfârşitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după
adevăr, ca şi celelalte date referitoare la viaţa lui, ni le dă el însuşi în cele două Apologii şi
mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon

Bibliografie

1. Coman, Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Patrologie, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, Bucureşti, 1984;
2. Coman, Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin
Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968;
3. Voicu, Constantin, Arhid. Prof. Univ. Dr., Dumitraşcu Nicu Pr. Conf., Univ., Dr.,
Patrologie,
4. Rămureanu Ioan Pr. Prof., Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful despre
suflet, în S.T. nr. 7-8/1958;
5. Adămuţ, Anton, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi, 1997;