ŞCOALA DIN ALEXNDRIA

Întinderea creştinismului şi contactul lui cu mediul cultural filosofic al păgânismului a creat o

efervescenţă de idei în chiar sânul său. Ideile s-au grupat cu timpul în sisteme. Unul dintre acestea,
celebre în epocă, a fost cel alexandrin. Este vorba chiar despre o şcoală în care se “profesa”
creştinismul la cel mai înalt nivel. Gnosticii aveau deja astfel de şcoli în care-şi expuneau credinţa,
aveau nuclee didactice grupate în jurul ereziarhilor.
Alexandria era unul dintre centrele economice şi culturale cele mai importante ale lumii
antice. Şcoala din Alexandria era una cu un program de studii, cu profesori şi studenţi, diferită de
acelea înfiinţate de Iustin Martirul şi Filosoful la Roma, Tertulian la Cartagina sau Irineu la Lyon.
Şcoala alexandrină cuprindea două cicluri didactice distincte: unul profan incluzând
dialectica, ştiinţele naturii şi etica şi unul sacru cu exegeza biblică şi filosofia creştină. Metoda
abordată în interpretarea Sf. Scripturi era cea alegorică şi mistică pentru aceea că se considera
această interpretare ca revelând sensuri mai adânci ale textului sacru. Alegoria, chiar dacă în realitate
nu era atât de meritorie pe cât se credea, a creat un impuls pentru dezvoltarea gândirii teologice şi
exegezei biblice. De aceea, se poate spune că Şcoala alexandrină este creatoarea teologiei ca ştiinţă.

Clement Alexandrinul: teologia despre gnoză

S-a născut probabil în Atena, la 150, din părinţi păgâni. A bătut la porţile misterelor păgâne,
apoi, dezamăgit, a căutat la porţile filozofilor păgâni ca, mai apoi, să-l găsească pe marele Dascăl, pe
Cântăreţul cântecului celui nou. Probabil că el va fi frecventat cunoscutele şcoli de la Atena şi
Alexandria unde a putut să-şi însuşească vaste noţiuni de literatură şi filozofie, pe care le va folosi în
operele sale dintre care amintim: Protrepticul, Pedagogul, Stromatele, Hipotiposele.
Teologia sa se distinge prin încercarea de adaptare a noţiunii de gnoză – cunoaştere, prezentă
în filozofia greacă şi în curentele gnostice la teologia creştină. Clement se silea să demonstreze lumii
de atunci că a-ţi gândi credinţa, a ţi-o întemeia dialectic, nu numai prin trăire, nu este primejdios şi
nici inutil. Ca urmare, el însuşi va pune accent pe cunoştinţele filozofice ale vremii, dorind să
argumenteze propria credinţă. Citând versuri din Empedocle şi Solon, care vorbesc despre
inaccesibilitatea lui Dumnezeu, Clement adaugă cuvântul apostolului Ioan: pe Dumnezeu nimeni nu
l-avăzut vreodată, pe Fiul cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (In.
I. 18). Clement relevă că prin numele de sân se desemnează caracterul invizibil şi de nepătruns al lui
Dumnezeu. De aici unii L-au numit adânc, inaccesibil şi fără margini, ca unul ce îmbraţişează toate.
Nimeni nu l-ar putea exprima corect în întregime. Întregul se apreciază după importanţă şi este
părintele tuturor lucrurilor. Nu trebuie vorbit despre anumite părţi ale lui, căci Unicul este indivizibil
şi infinit, Eul nu poate fi înţeles printr-o pătrundere integrală, ci ca o continuitatea fără limite. Chiar
dacă uneori îi dăm un nume, acesta nu-i propriu zis un nume, când îi zicem fie Unul, fie Binele, fie
Tată, Dumnezeu sau Domn. Spunem acestea nu ca nume ale Lui, ci din cauza greutăţii ne folosim de
termeni frumoşi pentru ca voinţa noastră să aibă pe ce se sprijini, să nu se rătăcească. Dumnezeu nu
poate fi înţeles printr-o demonstraţie ştiinţifică, căci această demonstraţie constă din documente
anterioare şi necunoscute, nu precede ceea ce este necreat. Rămâne ca să înţelegem incognoscibilul
prin Logosul Său Unic (Stromata V. 12, p. 81 – 82). Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Harul
divin şi Logosul care este în sânul Tatălui. La această teognosie se ajunge prin două trepte succesive,
purificare prin mărturisire şi înaintare prin contemplare, graţie separării primei intelecţii, adică
eliminând însuşirile naturale, adâncimea lungimea şi lăţimea; rămâne monada care posedă principiul,
dar pe care, dacă-l înlăturăm, se vede monada. Deci, eliminând toate cele proprii trupurilor şi apoi pe
cele proprii celor zise netrupeşti, ne aruncăm în mărimea lui Hristos, iar de acolo, prin sfinţenie,
înaintăm spre infinit şi, ajungând la gândirea Pantocratului, vom cunoaşte nu ceea ce este, ci ceea ce
nu este.
În general, Dumnezeu nu trebuie conceput ca figură sau mişcare sau ca ceva fix, sau tron sau
loc, sau dreapta sau stânga Tatălui universului, deşi s-a scris despre acestea. Prima cauză nu trebuie
localizată, ci aşezată mai presus de loc, de timp, de nume, de înţelegere. Când Moise a zis lui
Dumnezeu “arată-mi-te”, a vrut să înţeleagă că despre Dumnezeu nu trebuie nici să se înveţe, nici să
se vorbească la oameni, ci el trebuie făcut cunoscut numai prin puterea lui. Cercetarea despre
Dumnezeu este imaterială şi invizibilă, în timp ce harul cunoaşterii despre El ne vin prin Fiul. Este o
teognosie apofatică la care Clement a ajuns nu fără ajutorul religiilor de mistere, cunoscute la greci
şi la barbari, căci el relevă, adaptându-le la creştinism, că misteriile mici aveau la bază învăţătura şi
menirea de a pregăti, pe când cele mari se ocupau cu întregul univers, lucru ce rămâne de studiat.
Misteriile mari au pus la îndemâna lui Clemet treapta supremă a cunoaşterii divinităţii,
contemplarea, adică înţelegerea naturii şi a faptelor divine. Deci, partea I constă în purificare –
katarsis prin mărturisire, iar a II-a prin contemplare, care ajunge, prin continua separare de elemente,
la prima inteligenţă, la monadă. (Strom. V, 11, 71, 1 – 3).
Pntru a lămuri pe creştini asupra caracterului ştiinţific al credinţei şi a defini diferenţa uriaşă
dintre gnoza eretică şi cea creştină, Clement prezintă în diferite cărţi ale Stromatelor chipul
adevăratului gnostic creştin. Este imaginea completă a creştinului desăvârşit, creatorul de filocalie
patristică, ce va fi dăltuit în continuare de Origen şi ceilalţi părinţi.
Clement precizează că gnoza este de două feluri: una comună ca putere de înţelegere,
prezentă la toţi oamenii, în care intră nu numai puteri raţionale, ci şi cele neraţionale, iar al II-lea fel
de gnoză este numit special astfel, pentru că se caracterizează prin puterea de a cunoaşte şi prin
raţiune. În timp ce gnoza comună operează cu forţe raţionale şi neraţionale, prin simţuri în vederea
cunoaşterii principiilor, gnoza superioară lucrează exclusiv cu puteri raţionale în vederea ajungerii la
inteligibil. Clement susţine că gnosticul este un om inteligent şi adânc pătrunzător, dar el nu se
abţine de la rău şi nu face binele din teamă sau din nădejdea răsplăţii făgăduite. Gnosticul nu trimite
conştiinţa sa la Dumnezeu pentru o nevoie oarecare, ca un lucru să fie şi altul să nu fie. Lui îi este
suficientă cauza contemplării, cunoaşterea, gnoza. Dacă cineva ar propune gnosticului ce ar vrea să
aleagă între cunoaşterea lui Dumnezeu şi mântuirea veşnică, el n-ar ezita să aleagă cuoaşterea lui
Dumnezeu, socotind că cea aleasă are proprietatea de a ridica credinţa prin dragoste, la cunoaştere.
Gnosticul adevăat este un postulat ideal, varianta puţin realizabilă a lui Dumnezeu. El trebuie
să ajungă la nivelul unei gândiri continue, care echivalează cu contemplarea. Această gândire –
contemplare este identică cu mântuirea şi ajunge să ridice credinţa la nivelul ştiinţei divine prin
dragoste. Fapta bună este săvârşită fără necesitate, fără speranţă, fără slavă şi fără răsplată, este un
bine făcut frumos. Gnosticul iubeşte pe cei ce-l urăsc şi instruieşte pe cei ignoranţi să cinstească
toate făpturile lui Dumnezeu. Ordinea, credinţa, dragostea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, prezentate
la un moment dat de Clement nu sunt fixe, pentru că nu numai dragostea poate înălţa credinţa la
nivelul cunoaşterii, ci şi fiecare dintre cele două pot face acest lucru. Gnoza propriu-zis intelectuală,
fără a-şi pierde identitatea, devine dragoste şi credinţă şi exercită funcţiile acestora. Ştiinţa singură
îngâmfă. Gnosticul nu are a respinge nici o virtute ca fiind inacceptabilă, deoarece este tras de
Dumnezeu şi este socotit vrednic să primească harul Acestuia. Gnoza superioară, ca expresie a unei
gândiri continue, capătă eternitate nu prin continuitatea mişcării ca la Platon şi Aristotel, ci prin
dragoste, care ea însăşi este infinită. Gnosticul, imitând pe Dumnezeu pe cât este cu putinţă, nu
neglijează nimic din elementele propriei asemănări cu Dumnezeu : cumpătarea, răbdarea, viaţa
dreaptă, facerea de bine în cuvânt şi faptă. Lăudăroşenia este un rău al sufletului de care Domnul ne
porunceşte să ne pară rău, ca şi de alte ticăloşii, restabilind armonia printr-o transformare în bine
graţie acestor instrumente: gura, inima şi mâinile. Mâinile simbolizează faptele, inima sfatul, iar gura
cuvântul. Dumnezeu admite ca rugător pe cel ce se străduieşte să trateze, să vindece universul, fie
rugătorul chiar de unul singur.

ORIGEN ŞI CONDAMNAREA LUI

Este unul cei mai prolifici autori pe care i-a avut creştinismul primei perioade patristice. Rar se
poate găsi un nume în pleiada acestora care să poată fi identificat cu un aşa număr imens de opere:
după Epifanie de Salamina, Origen ar fi lăsat 6000 de titluri, după Rufin cam 2000, iar Ieronim ne dă
numai 800. Despre el ne-au lăsat date importante Eusebiu de Cezarea în cartea VI din H.E şi într-o
Apologie pentru Origen, scrisă cu prezbiterul Pamfil, piertdută astăzi; Ieronim, în cap. 54 din De
viris Ilustribus şi Fotie în Biblioteca. Un alt izor pentru viaţa şi activitatea lui Origen ni-l pune la
îndemână Cuvântarea de mulţumire a Sf. Grigorie Taumaturgul.
Dintre operele sale amintim:
1) Hexapla; 2) Scholiile; 3) Contra lui Celsus; 4) Despre principii; 6) Îndemn la martiriu; 7)
Stromatele
Se naşte în 185, în al zecelea an al domniei lui Septimius Sever şi în timpul păstoririi ep.
Demetrius, ca fiu al lui Leonidas, martirizat pe când tânărul Origen avea numai 17 ani. A fost
ucenicul lui Panten şi a urmat acestuia la conducerea Şcolii din Alexandria.
Prestigiul învăţământului lui Origen este mărit de cel al sfinţeniei şi al înţelepciunii sale
personale. Ducea o viaţă exrem de sobră, postea foarte mult, dormea puţin, fără aşternut, pe
pământul gol. Potrivit îndemnului Mântuitorului, nu avea două haine, nu umbla încălţat şi nu se
îngrijea de cele necesare. Mult timp a dus o viaţă de filozof, eliminând tot ceea ce ar alimenta
patimile tinereţii. Cu serioase preocupări ascetice în timpul zilei, iar noaptea consacrând-o studiului
Sf. Scripturi. Se zice că foarte mulţi ani s-a abţinut de la vin şi de alte lucruri, care nu erau
indispensabile pentru hrană. Erudiţia sa atrăgea nu numai pe creştini, ci şi pe păgâni, oameni culţi,
filozofi ai vremii.
În grija sa excesivă pentru prestigiul didascălului şi pentru a înlătura orice bănuială asupra
persoanei sale, Origen comise o greşeală care reflectă lipsa de maturitate, dar în acelaşi timp,
credinţă şi castitate. Citând textul “sunt fameni care singuri s-au făcut şi fameni pentru Împărăţia
Cerurilor”(Mt. XIX: 12), el l-a interpretat în sens literar. Predicând el, om tânăr, nu numai
bărbaţilor, ci şi femeilor, se putea expune, pentru a înlătura orice bănuială şi calomnie din partea
păgânilor. Socotind că împlinea cuvântul Mântuitorului el execută în chip real cuvântul şi păstră cu
grijă secretul faţă de cei mai mulţi dintre prieteni.
 Mai târziu, episcopul Demetrios află şi felicită pe Origen pentru gestul său, lăudându-i zelul
şi sinceritatea credinţei, îndemnându-l să lucreze cu mai mult sârg la opera sa de catehizare.
Din pricina unui războiul izbucnit în Alexandria, probabil masacrele poruncite de Caracalla, 215, a
fost nevoit să părăsească Egiptul. Merge în Paleastina unde îşi continuă activitatea în Cezareea. Aici,
episcopii locului îi cerură lui Origen să explice Sf. Scriptură în faţa credincioşilor, deşi nu era preot.
El acceptă cererea, însă nu fără a provoca o reacţie severă din partea episcopului de Alexandria, de
care ţinea ca profesor şi fiu spiritual, acesta reproşând episcopilor locului că au pus un laic să predice
în Biserică. Cei doi episcopi, Alexandru al Ierusalimului şi Teoctist al Cezareei, îi replicară că acolo
unde se află persoane capabile, să se folosească fraţii de ele. Acest lucru se întâmpla şi în alte
eparhii: Iconiu şi Laranda.
La chemarea episcopului său, Origen se întoarce în Alexandria, iar pe la 231 este trimis în
Grecia cu diferite treburi ale Bisericii şi trece prin Palestina, unde la Cezareea, primeşte hirotonia în
preot. Eusebiu de Cezareea consemnează că hirotonia acestuia a provocat puternice reacţii, mai ales
din partea ep. Demetrius, care în două sinoade ţinute la Alexandria, îl scoate pe Origen din
învăţământ, iar la următorul îl cateriseşte. Cu siguranţă că nu hirotonia în sine l-a deranjat pe
Demetriu, ci faptul că a fost săvârşită de un alt episcop. Este posibil ca nici episcopul Alexandriei şi
nici unul din jurul său să nu fi sesizat de la început una din erorile profesate de el, mai ales că el
însuşi declara că Biserica nu este obligată să-şi însuşească punctul său de vedere. De asemenea, nu
este exclus ca Demetriu să-i fi trecut intenţionat cu vederea anumite lucruri din cauza prestigiului şi
reputaţiei de care se bucura. În aceste momente ep. Demetriu foloseşte ca principală acuză castrarea
lui Origen pe care o aduce la cunoştinţa lumii creştine prin scrisori speciale. Condamnării lui Origen
au subscris toţi episcopii afară de cei ai Palestinei, Arabiei, Feniciei şi Ahaiei. Eusebiu şi Ieronim
sunt de acord să pună gestul lui Demetriu pe seama invidiei sale faţă de celebritatea şi succesul lui
Origen.
Izgonit din Alexandria, Origen se stabileşte în Cezareea Palestinei, după ce încredinţase
conducerea şcolii catehetice, ucenicului său, Heraclas. La câtva timp după plecarea sa, episcopul
Demetriu moare, după care Origen se întoarce şi după doi ani este din nou condamnat de episcopul
Heraclas, fostul său ucenic şi colaborator. La vârsta de 45 – 46 ani, în culmea puterii sale
intelectuale, condamnarea i-a mărit celebritatea.
Cei doi episcopi, Teoctist şi Alexandru, îl primiră iarăşi cu bucurie, iar Origen înfiinţă o
şcoală similară cu cea din Alexandria, în Cezareea Palestinei. A condus această şcoală timp de 20 de
ani, până în timpul persecuţiei lui Deciu, când fură martirizaţi ep. Alexandru al Ierusalimului, timp
în care Origen a suferit nenumărate chinuri. După persecuţia lui Deciu a mai trăit câţiva ani şi la 69
de ani, în timpul împăratului Gallus şi Valusian, moare în cetatea Tyr, unde este şi înmormântat.

Apocatastaza
Este una din învăţăturile cele mai originale şi mai controversate ale lui Origen. Apocatastaza
tuturor lucrurilor este un proces îndelungat, cu înaintări şi regrese, când fiecare va plăti pentru
păcatele sale sau răsplătit pentru meritele sale. Momentul îl cunoaşte numai Dumnezeu, când
bunătatea lui va aduna toată creaţia într-un final unic după ce-şi va fi supus vrăjmaşii (Ps. 109.1 şi I.
Cor. XV. 25). Când totul va fi supus lui Hristos, inclusiv moartea va fi nimicită, atunci începe
sfârşitul care este asemenea începutului, în sensul că şi unul şi altul exprimă unitatea fiinţelor. După
început a apărut varietatea, dar prin bunătatea lui Dumnezeu şi prin supunerea de către Hristos,
fiinţele au fost aduse la unitate de la început.
Logosul vindecă şi ajută pe fiecare să se mântuiască după ce va fi distrusă şi moartea.
Eliminarea morţii nu înseamnă distrugerea unei substanţe, ci a unei voinţe rele, care vine din
moartea însăşi, nu de la Dumnezeu. Creatorul poate restaura totul, căci lucrurile făcute de el sunt
pentru a exista şi nu încetează de a fi. Ajunse la purificare, multe suflete se împacă cu Dumnezeu,
altele se găsesc în stadiul imediat, după stagiul lor în lumea actuală, iar acelea ale nelegiuiţilor vor
ajunge aici mai târziu. Purificarea sufletelor celor nelegiuiţi se realizează printr-unul sau mai multe
reîncarnări în alte lumi – această afirmaţie nu este sigură, deoarece se pare că Origen şi-a schimbat
părerea. Calea purificării nu este continuă şi are şi reveniri, iar, în general pedepselor celor răi şi
demonilor sunt temporale. Când toate vor fi împăcate va urma restaurarea sau apocatastaza tuturor,
după care are loc venirea lui Hristos şi învierea cu trupuri duhovniceşti. Eliberat de slăbiciunile în
care se află acum, acelaşi trup schimbat în slavă devine duhovnicesc pentru ca ceea ce a fost vas
nevrednic să devină vas al cinstei şi sălaş al fericirii. (De princip. III. 6. 6)
Expresia Dumnezeu va fi totul în toate înseamnă că Dumnezeu va fi în orice persoană, adică
orice inteligenţă raţională va fi eliberată de vicii, va fi complet îndumnezeită, răul nu va mai fi
pentru că Dumnezeu va fi în toate.
Apocatastaza nu înseamnă sfârşitul lumii, ci sfârşitul unei lumii şi începutul alteia. Influenţat
de Platon, Origen spunea că înaintea acestei lumi au fost şi altele şi vor mai fi. Origen vorbeşte
despre o evoluţie progresivă a fiinţelor raţionale şi a tuturor lucrurilor spre o totală necorporalitate.
Învierea Mântuitorului este o întoarcere din lumea materială sensibilă în cea inteligibilă, noetică.
Separarea sufletului de trup şi retransformarea lor în spirit. Învierea trupului este văzută nu ca o
extensiune a vieţii pământeşti în viaţa viitoare, ci învierea va fi o transformare, în sensul unei
completări şi desăvârşiri a vieţii. Tendinţa lui Origen este aceea de a aduce viitorul în prezent şi nu
prezentul în viitor.
În comentariul la Ioan al lui Origen, el arată cum viaţa bisericii în această lume face deja
parte din viaţa învierii. Transformat prin înviere omul îşi păstrează şi individualitatea, dar participă şi
la îndumnezeire, legând într-o perfectă unitate aceste situaţii. Trupul serveşte ca receptacol pentru
schimbările care au loc prin exercitarea liberului arbitru al naturii raţionale. Ca simbol al
individualităţii umane, trupul este acoperământ al tabernacolului propriu condiţiilor şi
circumstanţelor principiului de identitate. Trupul nu se limitează numai la corporalitate. Se defineşte
prin funcţia, nu prin substanţa sa şi are un registru larg de aplicaţie, atât în lumea materială, cât şi în
cea spirituală registru controlat de evidenţă.
În general, sistemul teologic pe care îl creează Origen, din care am prezentat doar aspectul
condamnat, este unul destul de bine închegat, cu teorii care se argumentează una pe cealaltă. El va
pune baze solide gândirii de mai târziu pentru capitolul hristologic şi pentru ceea ce va reprezenta
morala. Teologia patristică de după el se va alimenta copios din roadele gândirii sale, până când se
va produce teribila ruptură şi care va produce “ireversibila” condamnare din sec. VI, păstrată până
azi, deşi condamnarea sa - se pare - nu are valoare istorică şi canonică! Origen nu s-a separat, în chip
eretic, de Biserică. Şi aşa l-au înţeles şi capadocienii. Poate, însă, că vreodată “cazul Origen” va fi
reanalizat şi pentru aceasta pledează în special teologia şi cercetarea occidentală, cu argumente din
ce în ce mai solide.
În urma autorului a rămas o faimă de nebiruit, estompată de Sinodul V Ecumenic prin
condamnarea ce până mai ieri ştiam că i s-a adus. Cel puţin, în vremea vieţii sale, “nenumăraţi eretici
şi filosofi iluştri s-au lăsat instruiţi de el, nu numai în cele dumnezeieşti, ci şi în cele profane”, ceea
ce nu era puţin lucru. Probabil dacă ar fi fost păgân, lui Origen i s-ar fi ridicat statui şi i s-ar fi
închinat poate ode ca tuturor marilor oameni ai antichităţii. Dar el a fost mai mult prigonit.

Bibliografie:

Moldoveanu, pr.lect.dr.Ionuţ, Curs de Patrologie, anI, sem. I, Bucureşti, 2000