Sunteți pe pagina 1din 15

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL BLAJ

BOTEZUL NE ÎNCORPOREAZĂ ÎN CRISTOS


ȘI NE FACE NOI
Curs: Justificarea prin credință în Epistolele pauline (Gal., Rom.)

Titular curs: Conf. dr. Sorin Marțian

Master: Teologie pastorală în comunitățile ecleziale

An univ. 2018-2019

Anul de studii: I, sem. I

Masterand: Moldovan Iulia Maria

1
CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................3

I. Sfântul Apostol Paul........................................................................................................

II. Epistolele pauline.............................................................................................................

III. Epistola către romani.......................................................................................................

IV. Botezul ne încorporează în Cristos și ne face noi............................................................

V. Concluzii..........................................................................................................................

VI. Dicționar de termeni........................................................................................................

VII. Bibliografie......................................................................................................................

2
INTRODUCERE

,, Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod
sfințirea, iar ca sfârșit : viața veșnică. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al
lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”

Fiecare dintre noi este chemat să își exprime credința și să răspundă chemării lui
Dumnezeu, în acest sens Hristos permițându-ne să concretizăm această ascultare prin
intermediul botezului,însușindu-ne astfel ceea ce Dumnezeu ne pune la dispoziție.

Doar prin botez putem să ne apropiem și să ne încorporăm în Cristos, beneficiind astfel de o


viață nouă, fără de păcat întrucât cufundarea în apă reprezintă semnul morții iar ridicarea din apă
reprezintă semnul vieții celei noi.

3
I. Sf. Apostol Paul

Sfântul Apostol Paul, cunoscut mai întâi sub numele de Saul (cel dorit) s-a născut la Tars,
capitala provinciei Cilicia din Asia Mică, în primii ani ai erei creștine, din părinți evrei, cu bună
stare materială. De la părinții săi, avea dreptul de cetățean roman, calitate ce a avut o mare
importanță în activitatea sa misionară.

Paul își primește instrucțiunea în casa părintească, în limba aramaică, potrivit


învățământului evreilor de atunci, adică învățarea legii. El nu a frecventat școala greacă din Tars,
căci aceasta ar fi influențat defavorabil asupra legii și neamului său. La 12 ani este trimis la
Ierusalim și încredințat învățătorului Gameliel, spre a se instrui în vederea viitoarei sale misiuni.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Cristos. În timpul activității publice a Mântuiturului, el trăia
la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii mișcări produse de predica Apostolilor despre Isus Cristos,
a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al creștinilor. Saul a pornit spre Damasc, iar în
timpul călătoriei, i s-a arătat Cristos, într-o lumină strălucitoare, zicându-i: ,,Saule, Saule de ce
Mă prigonești”.

Această minune a Damascului a făcut lumină în sufletul lui, încât, din persecutorul Saul, a
devenit apostolul Paul. Orbit, uimit și profund schimbat, Saul este dus la Damasc, unde primește
botezul de la preotul Anania. El intră astfel în sânul bisericii ca ,,vas ales, ca să poarte numele lui
Isus înaintea neamurilor”(Fapte 9, 15).

Sf. Ap. Paul se impune ca personalitate proeminentă prin relieful său unic de apostol,
scriitor, educator, păstor, organizator în duhul Evangheliei lui Cristos. Meritele Ap. Paul sunt
excepționale, ca și chemarea și personalitatea lui. El a scos creștinismul de sub tutela și
servitutea Legii, sub care il ținea curentul iudaizant, a înțeles și a exprimat cel mai bine
caracterul de religie nouă, independentă, suverană, mântuitoare prin jertfa lui Cristos.

Așadar, cel care a interpretat, a sistematizat, a aplicat învățătura Domnului Cristos la


realitățile sociale, răspândind-o în lume, a fost Ap. Paul. El a fost cel mai strălucit apostol al
Domnului Cristos, docrinarul creștinismului și răspânditorul îndrăzneț al credinței noastre la

4
neamuri. El este socotit după Mântuitorul Cristos, cel mai mare geniu al creștinismului, astfel că
adâncurile ființei sale sunt insondabile.

O a doua etapă importantă a vieții sale o reprezintă ,,epoca misiunii sale pentru neamuri”.
Este etapa marilor sale realizări unde se vădește genul său organizatoric, spiritul de dragoste și
fertfelnicie, puse toate în slujba lui Cristos. Activitatea sa misionară se concretizează în câteva
călătorii misionare, apoi, nemaifiind disponibil pentru a se deplasa, ca să împlinească lipsurile
semnalate în călătoriile sale el așterne în scris ceea ce intenționa să vorbească în predicile sale.
Predicile Sf. Paul vădesc constant preocuparea sa, adică cunoașterea desăvârșită a lui Cristos și
urmarea Lui.

Cu toate că Sf. Paul a avut un rol covârșitor în fondarea și răspândirea creștinismului, nu


apostolul Paul este întemeietorul său ci însuși Domnul nostru Cristos.

Nimeni nu i-a zugrăvit personalitatea Sf. Ap. Paul mai bine decât Sf. Ioan Gură de aur:

,, Ce limbă va putea reuși să-i rostească lauda? Când tot ce e bun în oameni s-a cuprins într-un
singur suflet, și toate cu prisosință, și nu numai ale oamenilor, ci și ale îngerilor, cum vor ajunge
la mărimea cuvenită laudei lui?...Dacă e ceva de admirat la profeți, patriarhi, drepți, apostoli,
martiri, toate acestea le-a avut Paul cu prisosință, mai mult decât oricare dintre ei. ....El a întrecut
pe toți oamenii, pe magi și pe filosofi, a fost mai tare decât aurul și diamantul, a trăit martiriul
zilnic, a urmărit rușinea și acasă pentru propovăduire mai mult decât noi cinstea; moartea, mai
mult decât noi viața; sărăcia, mai mult decât noi bogăția.”

II. Epistolele pauline

Fiind constant interesat de soarta celor pe care i-a vizitat, Sf. Paul elaborează câteva
scrisori, cel pai probabil 14, (probabil, pentru că ultima se discută că nu ar fi autentică), în care el
își așterne toate gândurile. Aceste scrisori, sau epistole, cum mai sunt numite, sunt scrieri de
început ale bisericii, redactate de Paul către primele comunități creștine, care înfruntau probleme
datorită ambientului iudaic sau greco-roman. Aceste lucrări oglindesc o intensă activitate
misionar-pastorală, desfășurată în decursul a cincisprezece ani.

Așadar, epistolele pauline sunt scrieri prin care Paul își face simțită prezența în comunitățile
pe care le-a întemeiat, susținându-i cu sfaturi și încurajări. Epistolele antice erau elaborate după

5
un tip bine stabilit: adresare A către B= salutare, erau scurte și la obiect, iar la sfârșit se punea
salutarea finală. Paul s-a inspirat și din epistolografia religioasă iudaică, el însă în loc de
salutarea inițială pune o binecuvântare.

Paul își secționează scrierile și le sistematizează în două-trei părți: o parte docrinar-


dogmatică și una parenetică, cuprinzând sfaturi și îndemnuri. Înaintea acestor părți, de obicei
include o secțiune apologetică, în care își apără apostolatul. La sfârșit, epistolele conțin un
epilog-autograf scris de însăși mâna apostolului, care exprimă o anumită intimitate cu
destinatarii.

Scrisorile pauline foloseau așadar un plan frecvent utilizat în epoca respectivă: adresa,
rugăciunea, partea doctrinară, partea paracletică, sfaturi pentru viață, finalul. Sunt folosite
frecvent figuri de stil precum metafora, paradoxul, paralelismul și antiteza. O trăsătură remarcată
în stilul paulin ar putea fi prezența mai multor genuri literare în cadrul epistolei.

În Biblie, ordinea așezării Epistolelor pauline este specifică epocii în care ele au fost
redactate, pornind de la cea mai lungă (Rom.), la cea mai scurtă (Flm).

Limba nu are de suferit prin traducere, aproape este vorba de un text gândit în aramaică și
scris în greacă.

III. Epistola către romani

Considerată de unii ca fiind ,,testamentul lui Paul”, scrisoarea către romani este cel mai
important text al Noului Testament, după Evanghelii. Această scrisoare, sau epistolă, a fost
trimisă de Paul din Corint, în timpul celei de-a treia călătorii misionare, undeva între anii 57-58.
Scrisoarea a fost dictată de Paul unui scrib, numit Tertius, care apare menționat la finalul
scrisorii, în formula de salut: ,,Și eu, Tertius, care am scris scrisoarea, vă salut întru Domnul”.

Epistola către romani are 16 capitole și dacă de obicei scrierile pauline erau adresate
comunităților fondate de Paul, nu acesta este cazul comunității din Roma. Scopul acestei epistole
era însă dorința lui Paul de a ajunge la Roma, de a ajuta aceea comunitate: ,,Vreau cu ardoare să
vă văd pentru a vă transmite câteva daruri spirituale, pentru a vă întări, sau mai bine, pentru a fi
printre voi mângâiat prin credința pe care o avem în comun”.

6
Deoarece Paul nu cunoștea comunitatea respectivă și nefiind cunoscut de ei, el simțea că
este datoria lui să comunice cu ei, comunitatea fiind formată în mare parte din creștini proveniți
din rândul păgânilor. Paul formează în această scrisoare un fel de rețea subterană, atribuind
culturii romane o serie de întrebări esențiale care privesc omul din toate timpurile și culturile.

Primul capitol al epistolei către romani, începe cu partea introductivă, care este cea mai
lungă și în care Paul se prezintă. Tot în partea introductivă este și o binecuvântare : ,,har vouă și
pace de la Dumnezeu”. După acest început uimitor, urmează rugăciunea de mulțumire pentru
comunitate (8-10a) și scopul scrisorii (10b-15). Începând cu versetul 16 apare tema centrală, cea
a scrisorii, care se continuă și în versetul 17, urmând ca în versetele următoare să aducă un
subiect important: vinovăția păgânilor (18-31). Acest fragment este încadrat între mânia lui
Dumnezeu și dreptatea lui Dumnezeu care este de moarte.

Începând cu capitolul 2, Paul aduce în discuție vinovăția iudeilor, amintind privilegiile lumii
iudaice precum legea, tăierea împrejur, apartenența la poporul ales.

Capitolul 3 urmărește să ofere speranță, ba mai mult certitudine, că Dumnezeu, în marea Sa


iubire, a găsit modul de a dărui oamenilor ceea ce au căutat fără să găsească, adică calea cea
nouă a mântuirii (21-31).

În capitolul 4 (1-25) Paul propune proba biblică alegând figura lui Abraham, strămoșul
evreilor, acțiunea acestui capitol luând naștere din combinația conceptelor de credință și
justificare.

Fragmentul din capitolul 5, 1-11, oferă o idee a omului justificat, cufundat în dinamismul
trinitar, exaltat de o iubire pe care Tatăl, Fiul și Spiritul i-o revelează. Această secțiune poate
prezenta efectele benefice ale justificării, fiind asociată unui proiect. În versetele următoare, 12-
21, Paul explică comunității că proiectul s-a declanșat, făcând o retrimitere la un mare început,
cel în care se confruntă Cristos și Adam, Adam fiind descris ca și relexia lui Cristos, totalitatea
răscumpărării și a harului, care permite înțelegerea, totalitatea păcatului.

Cu capitolul 6 Paul se reîntoarce în a descrie existența creștină, făcând o prezentare a


realității ecleziale vii, tratând răscumpărarea subiectivă: omul este chemat să-și însușească ceea
ce Dumnezeu îi pune la dispoziție. Așadar, în capitolul 6, versetele 1-11, el vorbește despre

7
botez, care ne încorporează în Cristos și ne face noi. Și dacă în aceste versete conceptul de bază
este cel de a umbla în noutatea vieții, iată că, în versetele 12-23 se transformă într-un concept
nou, cel al supunerii: ,, Prin supunere creștinul urmează orientarea vieții celei noi și se opune
pretențiilor continue ale păcatului” ( Kertelge, Giustificazione in Paolo, cit., p. 302). Versetul
final al acestui capitol recapitulează cele două posibile stăpâniri, cea a păcatului și cea a lui
Dumnezeu, cărora comunitatea se poate supune. Diferența lor radicală apare însă din rezultate:
moartea pentru cea dintâi, viața veșnică în Cristos pentru cea de-a doua.

În capitolul 7 versetele 1-6 se trece de la stăpânirea legii la cea a spiritului, utilizând


argumentul pentru a afirma caracterul tranzitoriu al legii și posibilitatea de a fi eliberați de acesta.
În versetele 7-13, Paul vorbește despre raportul dialectic între ,,eu” și lege, urmând ca până la
finalul capitolului (14-25) să aducă în discuție un termen nou, cel de slăbiciune, care se află în
interiorul fiecăruia. Capitolul se încheie cu un strigăt de victorie, un strigăt de bucurie mare,
întrucât Cristos este oportunitatea reală de a ieși din tunelul întunecat în care se găsește omul.

Capitolul 8 are ca temă noua condiție existențială a credinciosului care, de acum, eliberat de
puterea păcatului, de moarte și lege, este ghidat și pus în mișcare de Spiritul Sfânt, spre
plinătatea răscumpărării.

În capitolele 9-11, Paul vorbește despre raportul iudeilor cu Evanghelia,întrucât consideră


că chestiunea iudeică pare să pericliteze însăși loialitatea lui Dumnezeu, oferind astfel poate, o
privire pentru acest popor din care am fost altoiți, o invitație de a cunoaște mai bine istoria , o
dorință de a-l întâlni pe pământul său.

Din capitolul 12 începe partea exordativă a acestei scrisori către romani, trecându-se la
analiza comportamentului diferit al omului transformat. În acest capitol se pune accent pe faptul
că totul depinde de iubirea lui Dumnezeu și totul tinde să se reîntoarcă la ea. Se vorbește aici
despre comunitate,despre caritatea în interiorul ei. Capitolul și pericopa este încheiat de
principiul general ,, Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul cu bine”, fiind o chemare la a se
pune la dispoziția celorlalți, a fi milostiv precum Dumnezeu.

În capitolul13 Paul discută raportul comunității creștine cu puterea statală și caritatea și


plenitudinea legii, folosind o serie de îndemnuri, amintindu-le creștinilor statutul lor de pelerini
spre Absolut.

8
Capitolele 14 și 15 are în centru problematica coexistenței fraterne a creștinilor în aceeași
comunitate, apărând din nou un bloc de îndemnuri, dar și la clarificarea sensului scrisorii.
Versetul 33, ultimul din capitolul 15, apare ca o concluzie a scrisorii: ,, Dumnezeul păcii să fie
cu voi”, urmând ca în capitolul 16 să se facă încheierea epistolei. Aici, Paul realizează o lungă
listă de saluturi pentru destinatari, câteva indicații practice și saluturi din partea colaboratorilor
săi.

Paul relansează prin acest text, primatul divinității, invită la familiaritatea cu Treimea,
propunând o viață realizată, fiind toată un cult în cinstea lui Dumnezeu.

IV. Botezul ne încorporează în Cristos și ne face noi

În continuare, voi încerca să analizez fragmentul care ne vorbește despre botez și


beneficiile pe care ni le oferă acesta, pornind de la capitolul 6 al Epistolei către romani.

Omul este chemat să participe personal și să răspundă solicitării dumnezeiești, Cristos


oferindu-i în acest sens posibilitatea ascultării de a se apropia/include în El. Această posibilitate
reprezintă condiția unei fericiri reușite și anume de a fi inclus în Cristos prin intermediul
botezului și desprinderea din sclavia păcatului.

Astfel, în capitolul 6, Paul descrie existența creștină prin prezentarea realității ecleziale vii,
făcând o serie de antiteze: păcat-dreptate, lege-har, moarte-viață. Acest capitol presupune o serie
de întrebări esențiale cărora Paul le oferă și răspunsuri:

,, Așadar, ce vom zice? Să rămânem în păcat ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi, care
am murit pentru păcat, cum să mai trăim în el? Sau nu știți că noi toți, care am fost botezați în
Cristos Isus, am fost botezați în moartea lui? Așadar, am fost înmormântați împreună cu el prin
botez în moartea lui pentru că, după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și
noi să umblăm într-o viață nouă” (1-4).

Ca o idee principală al acestui fragment, putem spune că, creștinul nu poate rămâne sub
stăpânirea păcatului din moment ce a luat hotărârea de a trece de partea harului. Această alegere
poartă numele de botez. Însuși Paul, pe drumul Damascului, după ce Cristos i S-a arătat, a
hotărât să treacă de partea harului, ,,alegere” care a fost realizată de părintele Anania. Paul este

9
exemplul cel mai elocvent în acest caz,el devenind din persecutor al creștinilor, un propovăduitor
adevărat.

Prin botez se determină practic faptul că creștinii sunt morți păcatului, întrucât incorporați
în Cristos prin taina botezului, cu el au fost înmormântați. Acest scop al morții este exprimat în
termeni paradoxali, moartea devenind o premisă necesară pentru a trăi. Se abandonează astfel o
lume, obiceiurile sale, o experiență, ,,omul vechi”, făcându-și loc omul care trăiește noutatea prin
excelență, cea a învierii. Această noutate ia trăsăturile eliberării de păcat și a legii.

Botezul însă nu se limitează în a reprezenta faptul mântuirii, ci îl produce, el fiind în mod


primar un act al lui Dumnezeu, și apoi o alegere și un răspuns al omului, acest act păstrând
caracterul veșniciei. În versetul 11, Paul ne arată chiar concluzia logică a legăturii cu Cristos ce
s-a instaurat prin botez, și anume: ,, Tot așa și voi, considerați că sunteți morți pentru păcat, dar
vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus”.

Botezul are o valoarea definitivă, se săvârșește o singură dată și este un eveniment de viață
în strânsă legătură cu viața lui Cristos înviat, după ce s-a trecut prin experiența morții păcatului.
Odată săvârșit botezul se aduce în discuție subiectul supunerii care, exprimă participarea directă
a omului : ,, Prin supunere creștinul urmează orientarea vieții celei noi și se opune pretențiilor
continue ale păcatului”, iar prin botez, păcatul nu mai poate să domine asupra creștinului.

Întreg capitolul poate reprezenta un imn al vieții, care se începe în timp și se perpetuează în
veșnicie. Astfel, capitolul începe cu posibilitatea care i se oferă omului de a se incorpora cu
Cristos și se termină cu darul final, între acestea situându-se alegerea omului. Posibilitatea
prezentată reprezintă de fapt botezul care îl face pe om părtaș intim la moartea și învierea lui
Cristos, care îl pune pe om în condiția de ,, a umbla într-o viață nouă”. Darul final reprezintă ,,
viața veșnică în Cristos Isus Domnul nostru”.

Începând cu botezul, omul are aceea libertate care îl ține departe de păcat și îl determină să
fie supus lui Dumnezeu. Paul nu indică parcursuri precise de viată, el subliniază doar condiția
nobilă a omului botezat, considerat un om liber care este capabil să facă alegeri pozitive și
autonome.

10
În zilele noastre, consecințele unei astfel de viziuni a omului sunt extrem de importante în
vederea corectării unor deviații, pentru că sensibilitatea aceasta modernă existentă îi cedează
omului dreptul absolut al libertății și al alegerii, dar în același timp înspăimântează condiționările
sale, făcându-l incapabil sau limitat în alegerile autonome.

Paul a pus așadar în lumină demnitatea, libertatea și posibilitatea omului de a alege, însă nu
a ascuns realitatea unei sclavii a păcatului, chiar dacă atenția sa era îndreptată către dimensiunea
pozitivă, la omul care trăiește ,, eliberat de păcat”.

11
Dicționar de termeni

Jutificare prin credință = răspunsul lui Dumnezeu la credința nostră; act divin prin care
Dumnezeu ne conideră păcatele iertate prin sângele lui Isus și neprihănirea, dreptatea lui Isus ne
aparține, act prin care ne declară drepți înaintea Lui.

Limba aramaică = limbă semitică, răspândită în antichitate, care în timpul imperiului


babilionian și persan a devenit o limbă oficială și internațională.

Cunoașterea lui Dumnezeu = sesizare sau percepere spirituală a adevărului lui Dumnezeu
descoperit în Cuvântul Său întrupat; calea prin care Dumnezeu îi asigură omului accesul la starea
de desăvârșire spirituală, care îi asigură fericirea atât în viața aceasta, cât și în eternitate.

Epistole pauline = scrieri ale Apostolului Paul, incluse în canonul Noului Testament,
cuprinzând învățături religioase.

Parte apologetică = parte principală a teologiei, care are ca scop justificarea credinței și
apărarea ei.

Parte doctrinară = parte care se referă la doctrină; totalitatea dobmelor creștine, cuprinse în
Sfânta Scriptură; adevăruri de credință.

Mântuire = curățare de păcat; a ierta și a obține iertare pentru păcatele săvârșite, scăpând de
pedeapsa divină.

Pelerin = cel ce călătorește din pietate la un loc de închinare.

Pericopă = pasaj din Biblie, cu caracter moralizator ( povestiri, pilde), citit în cadrul unei slujbe
religioase.

Păgân = persoană care se închină zeilor sau idolilor; persoană care nu este creștină, se abate de
la dogmele creștine.

Iudeu = persoană din Iudea; nume dat vechilor evrei.

Parte paracletică = parte exordativă; parte care cuprinde sfaturi, indemnuri, consolări.

Trinitar = se referă la Trinitate ( Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt).

12
Har = grație divină; un dar acordat de Dumnezeu omului, spre mântuirea veșnivă.

13
CONCLUZII

Botezul este primul pas spre mântuire. Doar renunțând la păcat și alegând calea lui
Dumnezeu vom putea fi încorporați în Cristos și vom putea avea o viață fericită în aici, pe
pământ și în eternitate. Botezul ne introduce într-o lume nouă, fără de păcat, făcându-ne pe noi
drepți în fața lui Cristos. Doar trecând prin moartea prin cufundare în taina botezului, vom putea
învia precum Cristos, într-o viață nouă. Doar slujindu-l pe Cristos vom putea ajunge în fața Lui și
în lumea celor drepți.

BIBLIOGRAFIE

14
1. Rus Anton, Omiletica modernă: moduri de transmitere a credinței- curs.
2. Marțian Sorin, Epistolele pauline, exegeză și teologie, Presa Universitară Clujeană, 2017;
3. Orsatti Mauro, Capodopera lui Paul – Lectura pastorală a scrisorii către romani,
traducere de Călin-Daniel Pațulea și Adriana Zaharia, Argonaut, Cluj-Napoca, 2017;
4. Biblia ( traducere, introduceri și note de A. Bulai, E. Patrașcu), Sapientia, Iași, 2003;
5. Kertelge K., Lettera ai Romani, Citta Nuova, Roma, 1985;
6. www.lumea.catholica.ro

15