Dafina Bârcă

Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”

Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II
III Regi, capitolul 17
– sinteză –

Sfântul Ilie, această figură remarcabilă din Vechiul Testament, proroc și pedagog al
contemporanilor săi, mustrător și miluitor, șochează prin relația sa aparte cu divinitatea. Nu
se cunoaște în istoria neamului omenesc o persoană (excluzându-o pe Maica Domnului) care
să fi avut mai mare îndrăzneală în fața Creatorului și care să fi fost lăsat de Acesta să se
manifeste atât de categoric în încercarea de a readuce poporul ales pe calea cea dreaptă.
Unii cercetători biblici sunt de părere că Ilie făcea parte din seminția lui Levi, trib
iudaic din care erau aleși preoții. Mai mult de atât, există posibilitatea ca prorocul să fi fost
descendent chiar din „ramura lui Aaron”. Indiferent dacă această ipoteză este adevărată sau
nu, putem afirma cu tărie că Ilie a avut, pe parcursul întregii sale activități, o atitudine
clericală: văzându-și conaționalii căzuți în grave păcate și depărtați de la adevărata credință,
el nu a putut sta pasiv, a alergat și a încercat să le deschidă acestora ochii asupra rătăcirii în
care se aflau, prin conducătorul lor, regele Ahab. Prin aceasta s-a făcut model demn de urmat
tuturor preoților, (ce sunt datori să-i cerceteze pe credincioși mai ales în momentele lor de
cădere), anticipând cuvintele Mântuitorului și împlinindu-le în avans: „N-am venit să chem
pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă" (Mc. 2, 17).
Uitându-ne în comentariile patristice, observăm că Sfântul Ioan Gură de Aur, marele
predicator, consideră că în acea perioadă poporul lui Israel era îndestulat din punct de vedere
material. Bunăstarea domnea în regatul lui Iuda, iar oamenii, căzuseră în patimi mari din
pricina lipsei de griji. Îl uitaseră pe Dumnezeu și trăiau ori în ignoranță față de acesta, ori
închinându-se (din convingere sau pur și simplu pentru că așa erau îndemnați de regele Ahab
și regina Izabela) unor dumnezei mincinoși, cum ar fi Baal (considerat divinitatea
responsabilă de precipitații, fertilitatea solului și belșugul recoltelor). Pe lângă aceasta,
desfrânarea și îmbuibarea pusese stăpânire pe sufletele lor.
În acest cadru marcat de păcat, destrăbălare și grijă inexistentă pentru viața spirituală,
Ilie, acest curajos profet și om de o înaltă statură morală face un gest pe care mulți dintre noi
l-am considera lipsit de prudență: merge și îl ceartă pe rege, prorocind ce avea să se întâmple
din cauza nesupunerii lui și a poporului: „Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba
Galaadului, a zis către Ahab: "Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc
au; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!" ”– III Regi
17,1.
Dafina Bârcă
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

Prin decizia sa de a opri ploaia, adică de a lipsi pământul de unul dintre elementele
indispensabile pentru susținerea vieții, Sfântul Ilie pare a fi un om nemilos și drastic, pe care
nimeni și nimic nu îl poate abate de la planul său. Teoretic, și la prima vedere, acțiunea sa nu
reprezintă neapărat cea mai bună soluție, fiindcă ea vizează toți oamenii din zona afectată de
secetă, nu numai pe cei păcătoși. Astfel, și drepții din regiune aveau să sufere. Însă, ținând
cont de contextul istoric, de ideile și dogmele ce se vehiculau în popor prin intermediul
preoților păgâni și ai adepților religiilor siro-cananeite, seceta putea demonstra că puterea
asupra fenomenelor naturii nu stă în mâna unei entități închipuite și inexistente, ci în cea a
Dumnezeului Adevărat al lui Ilie. Discreditarea aceasta a lui Baal în fața tuturor nu numai că
îi putea întoarce pe cei ce se convertiseră la păgânism, însă oprea cu siguranță ulterioarele
tentative de aderare la acest cult.
Cu certitudine, Dumnezeu nu îngăduie ca „cerul să fie închis” din neputință, ci îi lasă
libertate lui Ilie, ca unui slujitor vrednic, în care are deplină încredere. Prin această grea
încercare vor putea fi deșteptați și oamenii lui Israel din letargia sufletească în care zăceau,
iar Ilie va învăța, după cum vom vedea în cele ce urmează, ce înseamnă mila și filantropia,
calități indispensabile celor care trăiesc în Domnul.
Deși ducea o viață exemplară și avea puterea să săvârșească minuni, observăm că, om
fiind, și Ilie are anumite minusuri, anumite aspecte la care trebuie să mai lucreze, iar
Dumnezeu îl ajută în acest sens. Pe deoparte îi acordă încredere, iar pe de alta, îi arată
indirect unde greșește în acțiunile sale.
„Şi a zis Domnul către Ilie: "Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la
pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului.”). Trimițându-l la pârâul Cherit, Dumnezeu caută
să-l ferească pe proroc de păcatul mândriei, descoperindu-i indirect că în același mod („Apă
vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!”) poate avea
grijă și de ceilalți oameni credincioși ce rămăseseră în Israel (nu puțini la număr, sau
inexistenți, așa cum posibil era să creadă Ilie). De asemenea, fiind ascund în acest făgaș
adânc și îngust săpat de apă în stâncă (căci asta înseamnă în ebraică cuvântul „cherit” -
„șanț”, „vale”), Ilie nu ar fi putut fi găsit ușor de trimișii regelui ce îl căutau pentru al sili să
trimită ploaie pe pământ (acest fapt se putea realiza doar prin cuvântul profetului). Așadar,
dispărând pentru o bună bucată de vreme din comunitate, „pedeapsa” își putea urma cursul
nestingherită, iar el era la adăpost de mânia regelui.
Dafina Bârcă
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

Plecând Ilie și stabilindu-se în locul indicat de Domnul, s-a rezolvat problema lipsei
de apă pentru proroc. Hrană însă acolo, în acel loc stâncos, nu avea de unde să găsească.
Dumnezeu rezolvă și acest neajuns, folosindu-se însă de niște făpturi considerate un simbol al
lăcomiei și al necurăției: corbii. Supunerea acestor păsări sălbatice la cuvântul lui Dumnezeu
și docilitatea de care dau dovadă față de Creatorul lor trebuie să ne pună pe gânduri. Dacă ele,
niște ființe iraționale, animale, pot face ascultare, mai cu seamă noi, ca oameni, înzestrați cu
înțelepciune și pricepere ar trebui să fim receptivi la poruncile Domnului. Vedem că în
această relatare, privind în ansamblu evenimentele, corbii se arată a fi într-o legătură mai
puternică cu divinitatea decât poporul ales, ei nedepărtându-se de la munca ce le-a fost
încredințată, ci împlinindu-o cu regularitate și punctualitate („Corbii îi aduceau pâine şi
carne dimineaţa, pâine şi carne seara; iar apă bea din pârâu.” III Regi 17, 6).
Așadar, ca hrană, Prorocul primește de la corbi pâine și carne. În vremea respectivă
exista un grup al așa numiților encrați. Ei nu consumau carne, considerând-o spurcată și
„hrană moartă”. Din exemplul lui Ilie, unul dintre cele mai respectate personaje biblice,
vedem, atât noi, cât și contemporanii săi, că nimic din ce este de la Dumnezeu nu este
spurcat, nici măcar produsele provenite din sacrificarea unui animal, întrucât El pe toate le-a
făcut „bune foarte” (Facere 1,31), realitate ce vine să contrazică și să condamne principiile
encraților. Ceea ce face ca un aliment să devină un pericol pentru viața noastră spirituală este
lăcomia și lipsa de discernământ cu care îl consumăm, nu originea sa (animală, vegetală, etc).
După un oarecare timp, ce nu este precizat în Biblie, sursa de apă din acea vale a
stâncii dispare („După o vreme pârâul a secat, nemaifiind ploaie pe pământ.” III Regi 17, 7).
Bineînțeles că oricât de mare ar fi fost seceta, dacă Și-ar fi propus, Dumnezeu putea menține
nesecat izvorul acela sau ar fi găsit o altă modalitate prin care să-i astâmpere setea lui Ilie.
Însă, scopul Domnului este altul. Suferința pricinuită de uscăciune devenise mare, Dumnezeu
se întrista văzând suferința creației Sale, însă nu intervenea, din respect pentru Ilie. Venise
momentul ca Prorocul să iasă în lume, să vadă mulțimea necazurilor provocate de lipsa ploii
și să se „îmbuneze”, oprind canicula din cauza căreia atâția oameni își pierdeau poate chiar
viața. Mai mult de atât, următoarea stabilire a profetului (la porunca Domnului) avea să fie în
Sarepta Sidonului – azi, localitatea Sarafand („Atunci a fost cuvântul Domnului către Ilie,
zicând: Scoală şi du-te la Sarepta Sidonului şi şezi acolo, căci iată am poruncit unei femei
văduve să te hrănească!” III Regi 17, 8-9), o cetate aflată la 15 km distanță de Sidon (un
drum care dura să fie parcurs, în condițiile în care Ilie se deplasa pe jos, prin căldura
Dafina Bârcă
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

toropitoare a regiunii). În acest răstimp, el avea ocazia să privească în jur, și să cugete la

consecințele deciziei lui, dar și să sufere alături de ceilalți. Acest drum avea un caracter
pedagogic, scopul fiind sensibilizarea Profetului.
Un lucru foarte interesant este raționamentul după care este aleasă „gazda” la care
Dumnezeu îl trimite: o văduvă, și nu un oarecare. O văduvă păgână. Acest episod fiind readus
în discuție de către Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia de la Luca („Şi adevărat vă spun
că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni,
încât a fost foamete mare peste tot pământul./Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie,
decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă.” Luca 4, 25-26), apare ca un afront la adresa
necredinței iudeilor. Multe văduve erau și în Israel, însă Domnul nu le consideră pe acestea
vrednice de prezența profetului și de săvârșirea de minuni. Din aceasta observăm bunătatea și
dragostea lui Dumnezeu pe care și-o exercită asupra tuturor oamenilor. Doar pentru originea
sa străină de poporul ales și pentru credința sa greșită Dumnezeu nu a nesocotit-o pe această
femeie, ci mai cu seamă, a căutat la faptele sale, la dispoziția sa sufletească de-Al primi și a
găsit-o mai în măsură pentru această misiune decât cineva din seminția israeliților.
Este clar că nu pentru situația sa financiară bună a fost trimis Ilie la această femeie,
întrucât, după cum vedem chiar din textul scripturistic, nu deținea nimic altceva în afară de
niște făină și puțin ulei. Nici măcar lemnele cu care dorea să aprindă focul pentru a găti nu îi
aparțineau: „Şi s-a sculat el şi s-a dus la Sarepta. Şi când a ajuns la porţile cetăţii, iată o
femeie văduvă aduna vreascuri şi a chemat-o Ilie şi i-a zis: "Adu-mi puţină apă ca să beau! "
Şi s-a dus ca să-i aducă, dar Ilie a strigat-o şi i-a zis: "Adu-mi şi o bucată de pâine să
mănânc!" Ea însă a zis: "Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nici o fărâmitură de pâine,
ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat
câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să
murim!"” III Regi 17, 10-12). Vedem că în ciuda răspunsului deznădăjduit al femei, pe care îl
putem înterpreta sub forma unui refuz, Ilie insistă: „"Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis; dar
fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei
face mai pe urmă. Căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi
untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe
pământ!"” III Regi 17, 13-14. Ca și în momentul expunerii prorociei despre secetă, invocând
numele lui Dumnezeu, Ilie nu are ezitări, nu are nevoie de retragere în rugăciune sau
dialoguri cu Domnul pentru a știi ce să facă. El acționează pur și simplu, cu o maximă
Dafina Bârcă
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

încredere, aducându-l pe Acesta doar ca martor al deciziilor sale. Prin aceasta se ilustrează
încă o dată atât de frumos relația specială dintre Domnul și Ilie.
Ușurința cu care văduva împlinește rugămintea este de-a dreptul frapantă. Fără să mai
spună niciun cuvânt, punându-și toată nădejdea în străinul ce o încredințase că vor avea hrană
de îl va asculta: „Şi s-a dus ea şi a făcut aşa, cum i-a zis Ilie” III Regi 17, 15. Reacționând
astfel, am putea spune că femeia a trecut „testul” la care a supus-o Ilie, iar ceea ce a urmat a
fost răspunsul la credința sa: „şi s-a hrănit ea şi el şi casa ei o bucată de vreme. Căci făina
din vas n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul Domnului, grăit
prin Ilie.” III Regi 17, 15-16
Dacă am face un scurt exercițiu de imaginație și ne-am pune pentru câteva momente
în locul acestei femei, am putea spune cu certitudine că reacția noastră ar fi fost alta.
Indiferent de capacitatea de jertfelnică dăruire și solidaritate de care ar da dovadă, niciun om
nu ar lua mâncarea de la gura copilului său pentru a o da unui străin, știind că supraviețuirea
sa și a celui mic depinde de acea hrană, decât sub lucrarea lui Dumnezeu. Așadar, după cum
explică și unii Sfinți Părinți, este posibil ca ea să fi fost prevenită într-un mod sau altul de
ceea ce avea să se întâmple (vis, vedenie, gând, etc.).
La fel ca în toate evenimentele relatate în Sfânta Scriptură, nimic nu este întâmplător
în acest fragment, toate elementele având o însemnătate mult mai profundă, ce se poate
descifra prin Legea cea Nouă: apa – Botezul, făina reprezintă ingredientul de bază folosit în
prepararea pâine, despre care știm cu toții că simbolizează Trupul Mântuitorului Iisus Hristos,
ce se transformă în cadrul Epiclezei în Acesta; untdelemnul întruchipează alegoric Darurile
Duhului Sfânt ce se revarsă asupra omului ce se unge cu el. Așadar, Hristos vine să
împlinească și să înalțe realitatea vechi testamentară, metamorfozând profanul în sacru și
dând noi valențe, veșnice, vieții umane.
În continuare, relatarea scripturistică pare să ne înfățișeze un eveniment ce s-a
petrecut la o oarecare distanță de timp față de cele precedente: „După aceasta s-a îmbolnăvit
copilul femeii, stăpâna casei, şi boala lui a fost atât de grea, că n-a mai rămas suflare
într-însul.” III Regi 17, 17.
Moartea fiului reprezenta o mare problemă pentru femeie, fiindcă în societatea iudaică
o femeie văduvă nu moștenea nimic de la soțul său, fiind lăsată în grija moștenitorului, adică,
de regulă, a copilului. Dacă și acesta deceda, protecția femeii devenea șubredă, la fel ca și
situația sa financiară. După cum vedem, în cazul acesta, mama este cea care are grijă de copil,
Dafina Bârcă
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

ceea ce înseamnă că acesta era încă mic. Moartea lui prematură întristează, în mod firesc,
sufletul de mamă, dar provoacă și dispariția oricărei nădejdi de ajutor pentru zilele cele grele
ale bătrâneții.
Lăsând la o parte aspectul social, durerea sa nemăsurată de maică ce-și vede pruncul
mort o face să-și pună întrebări cu privire la cauza acestui nefericit eveniment, ajungând să se
întrebe dacă nu cumva păcatele sale, aduse la lumină de prezența lui Ilie, un om, dacă nu
sfânt, cu puteri mari date de către o divinitate, au contribuit: „Şi a zis ea către Ilie: "Ce ai
avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi
omori fiul?"” III Regi 17, 18.
Profetul nu lasă lucrurile așa („Iar Ilie a zis: "Dă-mi pe fiul tău!" Şi l-a luat din
braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său.” III Regi 17,19), întrucât,
așa cum vedem de atâtea ori și în Noul Testament, aici moartea nu este o pedeapsă venită ca
urmare a păcatului, ci reprezintă o cale prin care Dumnezeu să își dezvăluie atotputernicia și
slava Sa. Acest fapt explică și întrebarea retorică a lui Ilie adresată mai apoi Domnului: „Apoi
a strigat Ilie către Domnul şi a zis: "Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care
locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?"” III Regi 17, 20. Aici, surprinderea și o tainică
rugăminte de a-l învia pe copil se contopesc în replica lui Ilie.
Decesul a fost necesar pentru ca Ilie să poată avea un pretext de săvârșire a unei
minuni ce să o convingă pe femeia păgână de realitatea Dumnezeului celui Viu pe care
Prorocul Îl slujea.
„Şi suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis: "Doamne
Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!"/ Şi a ascultat Domnul glasul lui
Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat./ Şi a luat Ilie copilul şi s-a
coborât cu el din foişor în casă şi l-a dat mamei sale şi a zis Ilie: "Iată copilul tău este viu!"”
III Regi 17, 21-23. Modul în care Sfântul invocă întoarcerea sufletului în copil este atipică,
semănând mai degrabă cu o poruncă decât cu o rugăminte. Iarăși observăm modul deosebit
de raportare la divinitate a lui Ilie. Gestul pe care Prorocul îl face (de a sufla) prefigurează
botezul creștin, fiind realizat de trei ori, în numele Sfintei Treimi. Băiatul poate reprezenta,
dacă judecăm alegoric textul, neamurile păgâne, aflate în moartea rătăcirii, ce reînvie prin
Botez, adică prin aderarea la Biserica lui Hristos, în Adevărul Suprem, care este Mântuitorul.
Un singur text vede învierea băiatului ca o prefigurare a Învierii lui Hristos și a învierii celei
de obște.
Dafina Bârcă
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

Capitolul (și relatarea) se încheie cu reacția femeii la minunea săvârșită. Văzându-și

copilul înviat, nu mai are nicio îndoială cu privire la originea puterii lui Ilie sau a existenței
„Dumnezeului lui Israel”. În bucuria și luminarea ce a cuprins-o, înviind și ea sufletește odată
cu fiul, exclamă plină de recunoștință: „"Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi
cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!"” III Regi 17, 24. Tradiția creștină a
asemănat-o pe această mamă singură cu Biserica creștină, ivită în mijlocul neamurilor
păgâne, ce nu aveau, până la Hristos, informații despre Legea și Cuvântul lui Dumnezeu. Tot
din Tradiție aflăm că băiatul văduvei devine mai târziu proroc, și este cunoscut din Sfînta
Scriptură ca și Profetul Iona (informație incertă).
Deși prezentarea acestui episod se oprește aici, este aproape sigur că din acea zi,
văduva din Sarepta Sidonului a renunțat la religia sa idolatră, mărturisind puterea
Dumnezeului celui Adevărat și cunoștințelor sale.
Gândindu-ne care ar fi concluziile pe care ar trebui să le tragem după lecturarea și
înțelegerea acestui fragment din viața Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, ne putem opri asupra
câtorva repere după care să ne ghidăm existența: credința nestrămutată în Dumnezeul cel
Adevărat, lăsarea vieții noastre în mâna Sa, milostenia și recunoștința pe care trebuie s-o
arătăm pentru binefacerile pe care le primim.

Bibliografie

1. Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Vol. IX. 3-4 Regi,Ioan Sorin
Usca, Ed. Christiana, București
2. Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul – II, Sf. Ioan
Gură de Aur
3. Profetul Ilie și narațiunea despre secetă, Constantin Oancea, ediția 2014
4. Arheologia Biblică pentru Facultățile de Teologie (Ediția a Doua), Pr. prof.
dr. Dumitru Abrudan, Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, Editura IBMBOR,
Sibiu - 2002
5. Biblia sau Sfânta Scriptură – Versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului
sprijinit pe numeroase alte osteneli (sursa: https://biblia.dervent.ro/)