I.

Prezentarea generală a cărţilor necanonice

Cărțile necanonice alcătuiesc un grup aparte în Vechiul Testament. Ele au

apărut pentru prima dată în traducerea Septuagintei. Evreii care trăiau în Egipt,
pentru că nu-şi cunoşteau limba, au dorit traducerea în limba greacă şi a acestor
scrieri, cărţi necanonice care relatează anumite evenimente petrecute în viaţa
poporului evreu.
Ele sunt:

1. Tobit
2. Iudita
3. Baruh
4. III Ezdra
5. Epistola lui Ieremia
6. Înţelepciunea lui Solomon
7. Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah.
8. I Macabei
9. II Macabei
10.III Macabei

Pe lângă aceste cărţi întregi mai sunt şi adausuri necanonice la câteva cărţi
canonice, astfel avem:

La 2 Cronici: - rugăciunea regelui Manase

La Estera - Visul lui Mardoheu
- Decretul lui Artarxerxe
- Rugăciunea lui Mardoheu
- Intrarea Esterei la Rege
- Al doilea decret al lui Artaxerxe
- Explicarea visului lui Mardoheu
La Daniel - Rugăciunea lui Azaria
- Cântarea celor trei tineri
- Istoria Susanei
- Istoria balaurului şi a idolului Bel
La Iov - Despre originea lui Iov
La Psalmi - Psalmul CLI

Din Septuaginta aceste cărți au trecut şi în alte traduceri. În toate aceste

ediţii cărţile necanonice formează un grup aparte aşezat de obicei la sfârşitul
cărţilor Vechiului Testament.
1
 Biserica, moştenind de la Sinagoga iudaică canonul cărţilor Vechiului
Testament a făcut distincţie între cele 39 de cărţi şi aceste cărţi zise necanonice.
Prima mărturie scrisă în această privinţă o avem de la episcopul Meliton de
Sardes (sec. II) care a călătorit la Ierusalim pentru a cunoaşte la faţa locului
numărul cărţilor necanonice ale evreilor. Într-o epistolă a sa păstrată de Eusebiu de
Cezareea, Meliton înşiră toate cărţile Vechiului Testament.
O altă dovadă cu privire la aceste cărţi avem în canoanele 59 şi 60 ale
Sinodului din Laodicea din 360 d.Hr. Acest Sinod repetă cele scrise de Meliton în
Epistola sa, arătând că pe lângă cărţile canonice mai există şi cărţi necanonice care
pot fi incluse în Biblie pentru a fi citite de cei ce doresc să se întărească în credinţă.
Ele nu pot fi folosite pentru întemeierea adevărurilor de credinţă.
Tot în sec. IV avem o altă mărturisire cu privire la cărţile canonice şi
necanonice pe care ne-o relatează „Epistola 39 Festivă” a Sf. Atanasie cel Mare
care a avut circulaţie în toată lumea creştină de atunci.
Alături de cărţile canonice ale Vechiului Testament sunt așezate și cărțile
„anaghinoscomene”. Primele au o valoare excepţională întrucât sunt inspirate de
Duhul Sfânt. Celelalte nu au însă această calitate cu toate că sunt recomandate.
Alături de aceste cărţi Sf. Atanasie pomeneşte şi o altă grupă – „apocrifele”.
Acestea n-au dreptul să stea în Scriptură, nici nu e îngăduit să se citească deoarece
ele cuprind învăţături periculoase pentru mântuire.
Referiri despre valoarea cărţilor necanonice: Sf. Chiril al Alexandriei,
Eusebiu de Cezareea, Vasile cel Mare, Grigorie şi Ioan Gură de Aur şi în general
toţi scriitori bisericeşti.
În apus o atitudine aparte mai clară faţă de cărţile necanonice o adoptă
Fericitul Ieronim în secolele IV-V. Traducând din ebraică în latină aceste cărți, el
face și câte o introducere. Ca şi Sf. Atanasie apreciază valoarea acestor cărţi
ebraice.
Fericitul Augustin (sec. IV) adoptă însă o poziţie deosebită. El este cel
căruia i se datorează extinderea canonului biblic al Vechiului Testament în Biserica
apuseană de la 39 la 45. El adoptă un alt principiu pentru stabilirea canonicităţii de
către înaintaşii săi. După el, o carte e canonică dacă a fost folosită timp mai
îndelungat de către mai multe biserici. Cărţile necanonice, traduse în Septuaginta,
pentru că au circulat în Biserica creştină, „şi-au dobândit un caracter canonic” –
dar pentru că primele 39 au fost de la început, le numeşte „protocanonice”, iar
restul „deuterocanonice”.
Două Sinoade locale de la Hippo şi Cartagina în nordul Africii au consfinţit
teoria lui Augustin, deschizând linia canonicităţii pentru aceste cărţi.
Până la ivirea protestantismului n-au existat alte păreri în legătură cu cărţile
necanonice. Şi primii reformatori Luther Zwingli şi Calvin le-au primit ca bune de
citit aşa cum le considerăm şi noi. Abia mai târziu prin sec. XVIII–XIX s-a pus
2
problema înlăturării lor. Începând cu anul 1927 Societatea Biblică Britanică a
exclus cărţile necanonice de la tipărire.
Prin urmare cele trei biserici au trei păreri diferite.

II. Cărţile necanonice de cuprins istoric

1. Cartea Tobit

Istoriseşte un eveniment despre care se spune că s-ar fi petrecut în viaţa unui

evreu din robia asiriană în 722 î.Hr., care trăia în oraşul Ninive. Acesta reuşise să-
şi aranjeze o situaţie materială bună în care îi ajuta şi pe conaţionalii săi mai săraci.
Dar cu toate că era drept şi temător de Dumnezeu peste el s-au abătut mai multe
nenorociri: rămâne orb şi apoi şi-a pierdut averea. Acest personaj era Tobit, care,
ajungând într-o asemenea situaţie disperată, l-a rugat pe Dumnezeu, mai bine să îi
ia viaţa decât să se chinuie. Concomitent cu Tobit, a înălţat o rugăciune şi o tânără
femeie evreică din localitatea Ecbatana din Media, care se căsătorise de 7 ori şi tot
de atâtea ori a rămas văduvă, deoarece demonul Asmodeu îi omora mirii în
noaptea nunţii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celor doi şi l-a trimis pe Rafael (care
înseamnă „Dumnezeu e vindecătorul”) să-i ajute. Astfel Rafael, sub chipul unui
om, îl însoţeşte pe fiul lui Tobit, pe Tobie, într-o călătorie în Media pentru a aduce
nişte bani pe care tatăl său îi împrumutase unui conaţional. Ajungând cei doi, se
abat pe la cetatea Ecbatana, cercetând pe Sara tânăra evreică nefericită. Tobie
consimte să o ia pe Sara în căsătorie iar îngerul anulează puterea demonului care
voia să-l omoare. După ce primeşte banii cei doi se întorc în Ninive unde printr-o
minune a îngerului îl scapă şi pe Tobit de orbire. Acesta împreună cu fiul şi nora
vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.
La sfârşitul activităţii îngerul Rafael îşi descoperă identitatea după care se
întoarce la Dumnezeu care l-a trimis.
Cartea Tobit a fost scrisă pe la sfârşitul sec. III – II î.Hr., iar autorul este
necunoscut. Din cuprinsul ei ne putem da seama cu uşurinţă că nu este o carte
inspirată. Faptele relatate în ea sunt multe din domeniul imaginarului. Din aceste
motive Biserica Ortodoxă a socotit-o ca o carte necanonică.

2. Cartea Iuditei

Face parte din cărţile necanonice. Din cuprins aflăm că Nabucodonosor,

regele asirienilor, după ce a cucerit ţările de la răsărit de Eufrat, a dispus
generalului Olofern să înceapă o campanie de cucerire a ţărilor situate la vest de
Eufrat. Ajuns în cetatea Betulia, Olofern o asediază şi o menţine încercuită mult
timp. Când rezervele de hrană şi de apă ale locuitorilor cetăţii erau spre sfârşit şi
3
când predarea era iminentă, a intervenit o femeie cu numele Iudita care a scăpat
cetatea. Ea s-a strecurat în tabăra adversă şi oferindu-i generalului graţiile sale, a
profitat de un moment prielnic când i-a tăiat capul şi a plecat în cetate, l-a pus pe o
suliţă şi l-a arătat duşmanilor. Aceştia au intrat în panică şi au fugit. Localnicii i-au
urmărit şi i-au omorât pe mulţi, astfel Iudita a devenit eroină naţională şi a trăit
fericită până la adânci bătrâneţi.
Interesant e faptul că Biserica noastră o pomeneşte pe Iudita la 7 septembrie.
Cartea are deficienţe de ordin istoric şi în egală măsură de ordin moral, motiv
pentru care niciodată n-a fost socotită canonică. Dacă ne referim la datele istorice
ale cărţii regele Nabucodonosor nu a fost rege al asirienilor ci al babilonienilor. În
ceea ce priveşte asedierea cetăţii Betulia nu există nici o însemnare istorică până
azi în legătură cu această cetate, neştiindu-se unde sau dacă a existat această cetate
vreodată. În ceea ce priveşte deficienţele de ordin moral ale cetăţii: deşi
sentimentele patriotice sunt însemnate, nu pot fi acceptate metodele la care a recurs
din imboldul acestui sentiment.
Autorul cărţii nu se ştie cine a fost. Pare să fi fost un evreu care a trăit prin
sec. III î.Hr. Majoritatea cercetătorilor fixează data scrierii pe vremea Macabeilor,
tocmai pentru a-i încuraja pe evrei şi a le da un imbold sentimental potrivnic în
acele vremuri grele prin care treceau.

3. III Ezdra

Se numeşte aşa deoarece în Septuaginta cât şi în Vulgata, cartea lui Neemia

se numeşte II Ezdra.
În cuprinsul cărţii sunt prezentate multe evenimente cuprinse în cărţile
Cronici, Ezdra, Neemia. Cartea începe cu relatarea restabilirii cultului sacru pe
vremea lui Iosia, contemporan cu profetul Ieremia. Se arată apoi moartea regelui în
luptă cu faraonul Egiptului la Meghido. După moartea regelui Iosia, au urmat regi
cu mai puţină frică de Dumnezeu: Ioahaz, Ioachim, Ioiachim şi Sedechia. Regatul
de Sud a fost ocupat de babilonieni. Perioada robiei a durat până la suirea pe tronul
persan a lui Cirus, care reuşeşte să învingă Babilonul în 662 şi să elibereze toate
naţionalităţile strămutate de la locurile lor de baştină. Între aceste neamuri erau şi
evreii, sub conducerea arhiereului Iosua şi a prinţului Zorobabel, evreii se întorc la
Ierusalim şi după 2 ani pun temelia noului Templu. Foarte activi în această
perioadă sunt profeţii Agheu şi Zaharia, precum şi cei 2 bărbaţi vestiţi, de la curtea
persană: Ezdra şi Neemia. Sunt descrişi pe larg acţiunile întreprinse de aceştia
pentru restabilirea canonului cărţilor Vechiului Testament cât şi pentru reaşezarea
vieţii morale şi reorganizarea vieţii sociale.

4
 Autorul este necunoscut, el a reuşit să facă o compilaţie din datele cărţilor de
mai sus. Data nu este precis cunoscută (după unii ar fi fost în sec. I î.Hr., după alţii,
sec. I d.Hr.

4. Cărţile Macabeilor

Numele de „macabeu” în ebraică înseamnă ciocan. Acest nume i s-a dat

pentru prima dată la Iuda fiul preotului Matatia, care în sec. II î.Hr. a purtat o
biruinţă asupra sirienilor, cotropitori ai Ţării Sfinte, zdrobindu-le puterea ca un
ciocan. Numele s-a extins şi la ceilalţi fraţi ai săi precum şi la acei evrei care s-au
înrolat în armata lor până la încheierea mandatului, 37 î.Hr. când a urcat pe tron
Irod cel Mare.
a) I Macabei: la început sunt relatate victoriile lui Alexandru cel Mare,
regele Macedoniei (sec. IV î.Hr.), purtate în părţile Orientului. După moartea
acestuia teritoriile cucerite de el au fost împărţite între generalii săi: Ptolemeu –
Egiptul şi alte teritorii din nordul Africii; iar Seleucos – a fost pus rege în Siria.
Pentru că Ţara Sfântă era oarecum o graniţă între cei doi, teritoriul ei a constituit în
permanenţă motiv de neînţelegere şi de luptă.
Cartea I Macabei se referă la un eveniment care a afectat în mod grav Ţara
Macabeilor în urma unei ciocniri între sirieni şi egipteni. E vorba despre o
incursiune armată făcută de către regele sirian Antioh IV Epifanes împotriva
regatului Egiptului. La întoarcerea din Egipt Antioh ocupă Ierusalimul profanează
templul şi jefuieşte toate odoarele Sale Sfinte. Acest lucru s-a întâmplat în 175
î.Hr. În anii următori s-a declanşat o adevărată persecuţie împotriva evreilor. Un
preot credincios legii străbunilor, pe nume Matatia, care avea 5 băieţi viteji: Ioan,
Simon, Iuda, Eleazar şi Ionatan, a declanşat revolta împotriva asupritorilor. Lor li
s-au alăturat mulţi dintre evreii care voiau să scape de sub jugul apăsător. Preotul
Matatia a reuşit să obţină câteva victorii dar a murit la scurtă vreme. Conducerea a
luat-o Iuda. În 164 acesta recucereşte Ierusalimul, purifică templul şi îl resfinţeşte.
În amintirea acestui eveniment s-a instaurat sărbătoarea Hanuca (până azi). În 161
a murit şi Iuda Macabeul, eroic în luptă. La conducere vine fratele Ionatan care va
purta victoria definitivă asupra sirienilor. După moartea lui Ionatan în 143 î.Hr.
urmează fratele său Simon. Acesta înmănunchează în personalitatea sa atât
denumirea de mare arhiereu cât şi aceea de principe. El a fost omorât în 125 î.Hr.
de ginerele său şi îi urmează la conducere fiul Ioan Hircan I. Cu suirea la tron se
încheie acţiunea cărţii I Macabei.
b) II Macabei: prezintă acţiunile în paralel cu I Macabei, totuşi începutul
prezentării evenimentelor este cu mult înainte de 175 şi se încheie înainte de
moartea lui Iuda Macabeul (+161 î.Hr.). Se arată cum Antioh IV Epifanes a ocupat
Templul, l-a profanat şi cum a fost eliberat de Iuda Macabeul şi re-sfinţit. Un
5
eveniment de seamă din carte este descrierea morţii lui Eleazar şi a celor 7 fraţi
macabei.
c) III Macabei: cuprinsul nu are nici o legătură cu celelalte două cărţi.
Acţiunea ei se referă la evenimente cu totul deosebite decât cele petrecute în timpul
macabeilor şi anume: expune hotărârea faraonului Egiptului, Ptolemeu Filopator,
de a se răzbuna împotriva evreilor, care trăiau în Egipt, pentru că, întreprinzând o
luptă, a încercat să întemeieze o bază de acţiune din Palestina. Pentru aceasta a vrut
să cucerească Ierusalimul şi să prădeze Templul dar a fost împiedicat de evreii de
acolo. A vrut să-şi pună în aplicare hotărârea adunându-i pe evrei într-un hipodrom
şi să dea drumul elefanţilor asupra lor. Trei încercări nereuşite l-au determinat să
renunţe şi să devină şi el credincios Dumnezeului, celui adevărat, al evreilor.
Nici unul din autorii cărţilor nu e cunoscut, oricum autorii primelor două
trebuie să fi fost evrei din Ţara Sfântă care au trăit aproape de timpurile
macabeilor. Autorul cărţii a treia trebuie să fi fost şi el un evreu dar care trăia în
Alexandria Egiptului.
Aşadar din cuprinsul cărţilor ne este foarte bine prezentată istoria
poporului evreu din perioada 175 – 125 î.Hr.
Cartea a III-a nu prea are vreo valoare istorică. Cartea a II-a este
apreciată ca foarte valoroasă din punct de vedere dogmatic şi moral. În ea este
reliefată cu claritate credinţele evreilor din acele timpuri în nemurirea sufletului, în
înviere, moarte, precum şi necesitatea rugăciuni pentru cei morţi.

III. Cărţile necanonice de cuprins profetic şi poetico-didactic

A. Cărţile necanonice de cuprins profetic.

Baruh – atribuită ucenicului şi secretarului profetului Ieremia ce purta acest

nume. Din cuprins aflăm că acest ucenic a fost dus cu Ieremia în Babilon unde a şi
emis cartea. După ce a citit-o în faţa evreilor exilaţi s-au hotărât, ca un exemplar,
să îl trimită şi prietenilor lor, rămaşi în Ierusalim, pentru a-i încuraja să se menţină,
cu tărie, în faţa încercărilor. Din carte reiese că adevărata cauză a exilului constă în
păcatele săvârşite de evrei şi în nesocotirea vieţii lui Dumnezeu.
Marea Sinagogă iudaică precum şi Biserica creştină n-a socotit cartea Baruh
ca fiind canonică. În ea se găsesc inexactităţi de ordin istoric. După majoritatea
cercetătorilor, Baruh şi Ieremia n-au ajuns în Babilon ci s-au refugiat în Egipt.
Autorul este altul decât Baruh, ucenicul lui Ieremia. A fost probabil un evreu
care a trăit înaintea erei creştine. Cartea a fost preţuită de Sf. Părinţi din cauza
cuprinsului moral şi edificator. E foarte impresionantă rugăciunea pentru iertarea
păcatelor. În Biserică se citeşte ca paremie la vecernia din ajunul Crăciunului.

6
 Epistola lui Ieremia – Autor necunoscut care, pentru a-i facilita calea spre
inima cititorului, a atribuit-o profetului Ieremia. Din formula de adresare deducem
că Ieremia ar fi trimis-o evreilor care au trăit zilele cumplite ale dărâmării cetăţii
Sfinte şi care se opuneau exilului. El încearcă să-i mângâie şi să le pună la inimă o
singură grijă: să nu se lase ademeniţi de cultul şi credinţele păgâne. Din insistenţa
cu care Ieremia a făcut îndemnul rezultă că această scrisoare a fost alcătuită nu în
timpul când evreii erau duşi în robia babiloniană ci în perioada elenistică, care au
urmat după cuceririle lui Alexandru cel Mare în Orient şi după cucerirea Siriei,
când se făceau presiuni ca evreii să îmbrăţişeze filosofia elenistică şi practicile
păgâne.
Filosoful evreu Filon din Alexandria s-a lăsat ispitit de filosofia păgână,
încercând să îmbine forma iudaică cu cea păgână.
Cartea datează din secolul I î.Hr.

B. Cărţile necanonice de cuprins poetico-didactic

Înţelepciunea lui Solomon – are cuprins asemănător cu cel al Proverbelor,

cu maxime, ca în cartea Pildelor. Datorită varietăţii maximelor e mai diferit a
sintetiza cuprinsul cărţii. Totuşi, după conţinut, cartea are două părţi:
- partea I, primele 9 capitole – parte didactică – despre înţelepciunea şi
metodele dobândirii ei.
- partea a II–a – caracter istoric – constă în redarea roadelor pe care
înţelepciunea le-a produs în istoria poporului evreu.
Autorul este necunoscut. Cei vechi credeau că este Solomon, alţii Filon din
Alexandria. Cartea trebuie să fi fost alcătuită de un evreu bine orientat în filosofia
elenistică care a trăit în Alexandria Egiptului. Aceasta putem constata din cuprinsul
cărţii: „răul e izvorât din trup” şi sufletul e socotit ca petrecând într-o închisoare
cât e în trup – idei elenistice. Cartea în esenţă cuprinde învăţături morale de o
deosebită frumuseţe.
Părţi din ea se citesc în timpul postului Mare în Biserică.

Înţelepciunea lui Isus Sirah – în prologul acestei cărţi se face referire la

aproape toate cărţile Vechiului Testament. Se pare că datează din jurul anului 200
î.Hr. Autorul ei spune că e fiul lui Sirah şi a trăit în Ierusalim în sec. II î.Hr. Scrisă
în ebraică şi tradusă în greacă de nepotul său care, a dus-o la Alexandria pentru
evreii ce trăiau acolo. Ca şi Înţelepciunea lui Solomon are foarte multe în comun
cu Pildele lui Solomon.
Distingem influenţe filosofice elenistice asupra cărţii.
În cult se utilizează la Paremii.

7
 IV. Suplimente necanonice la cărţile canonice

În ediţiile Sfintei Scripturi aceste adaosuri nu sunt ataşate propriu zis acestor
cărţi ci sunt prezentate separat.
În Septuaginta ele erau trecute pe lângă fiecare carte canonică care avea
adaosuri. O singură excepţie: Cartea Estera care are adaos inclus în conţinutul
cărţii. Aceste adaosuri sunt capitolele I, III, IV, VII, VIII şi X. Este vorba de visul
lui Mardoheu, descoperirea complotului eunucilor, intrarea Esterei la rege,
explicarea şi ridicarea lui Mardoheu în demnitate.
Adaosurile la cartea Daniel sunt prezentate separat:
- Rugăciunea lui Azaria
- Cântarea celor trei tineri
- Istoria Susanei
- Istoria dărâmării idolului Bal şi a balaurului.
Toate aceste adaosuri au un cuprins fictiv. De exemplu în Istoria Susanei e
vorba de o evreică frumoasă care a rămas în exilul babilonian şi care i-a ademenit
la desfrâu.
În Istoria idolului Bal se relatează că Daniel a vrut să demonstreze regelui
persan zădărnicia cultului idolatru. De aceea a arătat că ofrandele pe care le
ofereau idolului erau folosite de preoţii idolului. Pentru a se convinge, regele a
pecetluit templele şi a dus jertfe. A doua zi a constatat că nu mai erau acolo şi a
fost încredinţat că zeul le consumase. Însă Daniel i-a dat în vileag pe preoţi
deoarece presăraseră cenuşă pe jos şi s-au observat urmele care duceau la o uşă
secretă unde noaptea intrau cu familiile şi le consumaseră.
Balaurul era un şarpe mare la care se închinau perşii, el a fost omorât de
Daniel, faptă ce ne duce în basme şi legende.
Adaosurile la 2 Cronici ne prezintă rugăciunea regelui Manase. Este o
rugăciune foarte frumoasă a regelui care, dus în robia babiloniană, compune
rugăciunea. Desigur că rugăciunea nu aparţine regelui ci unui evreu care a trăit pe
timpul Macabeilor.
Ultimul adaos este la cartea Psalmilor, Psalmul CLI. În el David spune
despre sine că a fost cel mai iubit dintre copii tatălui său, că s-a luptat cu Goliat şi a
învins cu puterea lui Dumnezeu.
Deşi conţinutul acestor adaosuri este evident necanonic, totuşi Biserica a luat
părţi din ele şi le-a introdus în cult, câteva chiar în Postul Mare. Recurgerea la
aceste fragmente trebuie făcută cu atenţie deoarece în zilele noastre Biserica
trebuie să dea o justificare de ordin moral şi se pune întrebarea ce justificări se pot
găsi la Istoria idolului Bal şi la balaur?
Spre deosebire de cărţile canonice, acestea sunt rezultatul exclusiv al minţii
omeneşti, ele au fost scrise în împrejurări speciale ale istoriei, când oamenii
8
aşteptau izbăvirea mai ales prin moduri miraculoase pe care le-ar putea aduce chiar
ei.

Cărţile Apocrife

Sunt acelea care cuprind ceva ascuns şi autorul lor e necunoscut. Toate
popoarele au avut astfel de cărţi. Se pare că evreii au împrumutat acest lucru de la
păgâni. Totuşi ele îşi au valoarea lor, ele pot arunca o dâră de lumină şi asupra
cărţilor canonice ale Bibliei în sensul că ele redau starea de spirit, concepţiile
despre viaţa din anumite locuri şi vremuri în care s-au scris.
Numărul lor este foarte mare încât azi se vorbeşte despre o adevărată
literatură apocrifă. De exemplu despre Enoh se afirmă că s-a scris 366 de cărţi.
Desigur că cifra este fictivă însă ea ne arată că literatura apocrifă a cunoscut o
epocă de înflorire în secolul de dinaintea apariţiei creştinismului.
Cele mai multe dintre ele datează din sec. III şi I î.Hr, multe dintre ele fiind
alcătuite sub influenţa ideilor filosofice, ale elenismului progresiv, care s-a
dezvoltat în întreg Orientul după cuceririle lui Alexandru cel Mare. Altele au fost
scrise tocmai pentru combaterea elenismului.
În general cărţile apocrife se împart în 2 grupe:
1. de origine iudaică
2. de origine creştină

1. Cele de origine iudaică se împart după cuprinsul lor în trei grupe.

a) apocrife de conţinut profetico-eshatologic, iar dintre ele amintim: cărţile
Sibiliene în număr de 14, care datează din sec. II î.Hr. Sibilia era un personaj
feminin semi-antic care se presupunea că ar cunoaşte, prin mijloace tainice, voia
lui Dumnezeu. Cărţile Sibiliene prezintă istoria lumii de la Turnul lui Babel până la
sfârşit. Sunt menţionate evenimente fenomenale care se vor petrece. Se ştie că la
Roma au fost găsite astfel de cărţi, semn că evreii le-au împrumutat de la păgâni.
Din această grupă fac parte cele 2 variante ale cărţi lui Enoh. În ambele
variante se vorbeşte despre căderea îngerilor, călătoria lui Enoh la cer şi alte
evenimente care ar urma să se petreacă.
b) apocrife de conţinut istoric
Cele mai importante sunt: - IV Macabei
- Cartea Jubileelor
- Evanghelia lui Moise
Cartea IV Macabei descrie în paralel evenimente cuprinse în cartea II
Macabei, respectiv despre moartea lui Eleazar şi a celor 7 fraţi macabei.

9
 Cartea Jubileelor prezintă istoria omenirii în paralel cu Geneza şi Exodul din
canonul Vechiului Testament. Ele vizează transcrierea evenimentelor din cele 2
cărţi în această carte.
c) apocrife de conţinut didactico-poetic
Din acest grup amintim: Psalmii lui Solomon (18), aceştia cuprind rugăciuni
pentru iertarea păcatelor şi pentru scăparea din robie.
Când a fost vorba de cărţile apocrife, Biserica nu le dă atenție și nu le
recomandă pentru întărirea în credință. După cuvintele lui Atanasie cel Mare, în ele
„este amestecată mierea cu fierea” Puţinul adevăr preluat din cărţile canonice este
învăluit de legende şi superstiţii. Biserica Ortodoxă nu a admis nici o carte în
canon.
Cu toate că unii Sfinţi Părinţi şi Scriitori, care au trăit în sec. IV., când s-a
hotărât oficial şi s-a stabilit canonul Bibliei, le-au considerat pe unele inspirate,
totuşi, după sec. IV, hotărârea Bisericii este categorică. Ele nu au nici o valoare din
punct de vedere moral ele și pot constitui un permanent pericol pentru credincioşii
nepregătiţi.

2. Cele de origine sectară şi creştină

a) pe lângă apocrifele iudaice sunt cunoscute şi alte cărţi care nu au legătură
cu cele canonice. Ele promovează elemente rupte de iudaismul oficial iar dintre ele
amintim:
- Apocalipsa lui Baruh, IV Ezdra şi Înălţarea lui Moise.
Se cunosc 2 apocalipse a lui Baruh, una în siriană şi alta în greacă. Ambele
au conţinutul profetic şi se referă la Mesia şi la sfârşitul lumii.
- IV Ezdra nu are nimic comun cu Ezdra şi Neemia, se numeşte aşa pentru
că autorul anonim a atribuit-o acestui personaj biblic. În carte se relatează faptele
ce se vor întâmpla după căderea Ierusalimului şi alte evenimente care prevestesc
sfârşitul lumii.
- Înălţarea lui Moise este o carte cu mare circulaţie în Orient. Se crede că Sf.
Iuda s-a inspirat din aceasta atunci când face referire la cearta dintre Gavriil şi
Satana pentru trupul lui Moise.
O caracteristică aparte a unor scrieri apocrife iudaice este tendinţa cabalitică.
Aceştia pretindeau că Dumnezeu i-a descoperit lui Adam cunoaşterea tuturor
misterelor; însă, căzând, le-a pierdut, iar la rugămintea lui Dumnezeu, i le
comunică într-o carte. Apoi, acestea sunt ascunse în cuvinte, litere, persoane şi
numere biblice. Prin tradiţie, de la Adam, prin Moise şi Ezdra, au ajuns până în
posesia cabaliştilor.
Prin contactul cu popoarele păgâne în apocrifele iudaice au intrat şi elemente
străine.
b) de origine creştină
10
 1. Testamentul celor 12 patriarhi – se tratează despre anumite recomandări
pe care cei 12 fii ai lui Iacov le-au făcut poporului evreu. Acestea, îmbinate cu
fapte de legendă ne arată evoluţia evenimentelor din viaţa poporului Israel.
2. Înălţarea lui Isaia – se vorbeşte de toate cele văzute de profet în timpul
celor 7 viziuni.
Alte apocrife de origine creştină: Evanghelia Evei, Testamentul lui Adam,
Istoria lui Iosif, Testamentul lui Iov etc. Toate acestea sunt scrise în perioada de
după căderea Ierusalimului când evreii au încercat tot felul de adaptări la noile
condiţii – ele sunt ecoul încercărilor lor de apărare.

Fabule şi parabole în Vechiul Testament

Poporul evreu nu era obişnuit cu gândirea abstractă. Ei căutau imagini şi

acţiuni pentru exprimarea anumitor idei, de aceea, în general, scriitorii Bibliei
folosesc imagini, metafore, alegorii şi simboluri. În poezia ebraică un rol deosebit
îl are personificarea naturii. Vorbirea figurată prin care evreii redau anumite
realităţi se numește fabulă sau parabolă. Fabula mai e numită şi „apolog”. Parabola
este fictivă dar verosimilă iar fabula e o istorisire fictivă dar neverosimilă. Ele îşi
au originea în orient. În scrierile cuneiforme şi în papirusuri s-au găsit mai multe
fabule. La indieni marele fabulist era: Pilpai, la arabi: Locman, la romani: Fedru,
demn de amintit este și frigianul Esop
Totuşi, în Vechiul Testament aflăm doar 2 fabule propriu-zise: în Judecători
IX,8-20 iar a doua în 4 Regi XIV,9-10, ambele sunt luate din regnul vegetal.
Fabula din Judecători IX, poartă numele de „Fabula lui Iotam”. Împrejurarea
în care a fost rostită are loc după moartea judecătorului Ghedeon. Un fiu al său,
Abimelec, fiu al unei concubine, i-a ucis pe toţi fraţii săi vitregi scăpând doar cel
mai tânăr care a fugit. Apoi Abimelec, profitând de renumele tatălui său, a reuşit,
prin metode necinstite, să fie rege, în Sichem, dorind să domnească, apoi, peste
toată ţara. Când se pregăteau de învestire, adunându-se toată cetatea în valea
Garizim, pe cealaltă colină se aude o voce care umple de uimire adunarea. Era
vocea celui ce fugise Iotam, care rosteşte această fabulă întregii mulţimi. Această
fabulă e cel mai vechi monument literar de acest gen, din Scriptură. Sensul fabulei
este acesta: precum spinul a primit denumirea de rege, refuzată de cei mai falnici
copaci, tot aşa şi alesul sihemiţilor nu se deosebeşte cu nimic, fiind cel mai
încăpăţânat dintre oameni, care deşi nedemn a primit domnia. Aici totul se mişcă în
faţa metaforei centrale, spinul este Abimelec, datorită corupţiei.
Avem şi parabole – Una din ele este Parabola lui Natan (2 Regi XII) rostită
de Natan, după ce regele David păcătuieşte cu femeia lui Urie, generalul trimis în
prima linie în război. De remarcat că David a recunoscut greşeala făcută. Aici

11
desprindem 3 metafore centrale în jurul cărora se desprind idei secundare. Ele sunt:
omul bogat – David, oiţa – Batşeba şi omul sărac – Urie.
Altă parabolă însemnată este Parabola femeii din Tecoa (3 Regi XX,39),
despre fratele ucigaş.
Cântarea viei neroditoare (Isaia V,1-7) – via este casa lui Israel. Ideea
centrală este că precum un proprietar a făcut totul ca via să rodească cât mai mult
şi cât mai bine, tot aşa şi Dumnezeu i-a acordat toate ale Sale, dar precum o vie nu
îşi aduce roade aşteptate tot aşa şi poporul n-a răspuns pe măsura binefacerilor
primite de la Dumnezeu.

VII. Idei despre nemurire şi viaţa viitoare

1. Scopul general al Vechiului Testament este acela ca Dumnezeu să

pregătească mântuirea întregii omeniri prin intermediul poporului ales din care va
trimite pe Hristos ca Mântuitor al lumii. Sub acest aspect Vechiul Testament
priveşte pe om sub starea păcatului strămoşesc, o stare nerăscumpărată ce aşteaptă
răscumpărarea prin Mesia, de aceea Vechiul Testament a fost doar o umbră sau
„Pedagog spre Hristos”.
2. Ţinând cont de acestea, nu putem aştepta să găsim o lămurire clară nici
despre nemurirea sufletelor nici despre viaţa viitoare. Chiar Noul Testament ne
oferă aceste învăţături dar de multe ori, ca prin oglindă, în ghicitură, sub forma
tainelor, deoarece după spusele Sf. Ap. Pavel, aici avem o cunoaştere mărginită (1
Co. XIII,12). Totuşi Noul Testament ne oferă toate învăţăturile suficiente pentru
mântuire.
3. În Vechiul Testament întâlnim anumite texte ce vorbesc despre starea
sufletelor după moarte, înviere şi judecată. În credinţa iudaică sufletele morţilor
trec în „Şeol”, locuinţa morţilor, care era concepută ca o cetate în adâncul
pământului. În acelaşi timp exista credinţa asupra vieţuirii sufletelor după moarte.
Exemplu: Înălţarea lui Enoh la cer, despre patriarhul Avram se spune că a murit şi
că s-a dus la părinţi săi. În dialogul lui Moise cu Dumnezeu, pe muntele Horeb, El
se prezintă: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, al lui Avram şi Iacov (Iș. III,6),
rezultă că sufletele tuturor înaintaşilor erau vii înaintea lui Dumnezeu. Acest text îl
invocă chiar Hristos în disputa cu saducheii precizând: „Dumnezeu nu e al morţilor
ci al viilor” (Mt. XXII,32). Despre toţi patriarhii, la moartea lor, se foloseşte
expresia „şi s-a adăugat la părinţii săi”.
Sf. Ap. Pavel arată lămurit că toţi patriarhii şi personalităţile Vechiului
Testament au crezut în nemurire şi viaţa viitoare (Evr. XI,13-16) (aici avem și
elogiul credinţei).
4. În multe texte din Vechiul Testament, judecata de după moarte, a fiecărui
om, după care ne primim sancţiunea, este dată doar sufletului, căci el rămâne viu
12
iar trupul se întoarce în pământ. Exemplul (Is. LXVI şi Amos V) zilei celei
înfricoşătoare, potrivit profeţilor, din valea lui Iosafat.
5. Credinţa în nemurirea morţilor o găsim în scrierile profetice de exemplu
Isaia XXV,8, iar Daniel (XII,3), în ultimul capitol al cărţii sale spune: „Mulţi dintre
cei ce dorm în ţărinile pământului se vor trezi, unii la viaţa veşnică iar alţii la
ocară”.
6. Va veni o vreme de răsplată pentru cei buni şi pentru cei răi aşa cum
indică Isaia (XXV,9; LI,11; LXVI,24).
7. Ideea evreilor despre nemurire în cărţile necanonice: În Înţelepciunea lui
Solomon (II,24) „Dumnezeu a zidit pe om în nestricăciune”. Practica comemorării
şi cultul morţilor, tocmai pentru că credeau, reiese cu certitudine şi la Macabei – de
exemplu: Iuda Macabeul strânge bani pentru a face un serviciu comemorativ
pentru eroii ce s-au jertfit pentru neam. Un lucru foarte frumos şi o faptă foarte
plăcută insuflată de gândul învierii, pentru că dacă nu ar avea nădejde ar fi ridicol
să se roage (2 Macabei II,44).
8. Şi literatura apocrifă pune problema sfârşitului lumii şi eshatologiei
umane. Desigur că aceste cărţi au denaturat anumite învăţături ce existau la evrei.
9. Împărăţia cea veşnică este descrisă în Vechiul Testament sub icoana
noului Ierusalim unde toate neamurile se vor bucura de pace, iar lumina veşnică va
străluci ca soarele (Is. XXX,26).
10. Concepţia iudeilor o întâlnim şi pe timpul lui Iisus Hristos. Ştim că
adversarii lui, fariseii şi cărturarii căutau să-l prezinte ca unul care nu respectă
legea, și-L acuză cu privire la nemurire, înviere, sau judecata lumii. Contrazis de
saduchei în legătură cu nemurirea sufletului, le oferă textul din Ieşire (III,6).

Raportul dintre Vechiul şi Noul Testament

1. Din păcate acest raport a fost privit de către unii din poziţii extreme. Mulţi
rătăciţi au socotit obligatorii multe dispoziţii şi pentru aceia din Noul Testament –
iudaizanţii din biserica primară. Aşa se întâmplă cu unele secte din zilele noastre,
adventişti, şi cei de ziua a şaptea, folosesc practici din Vechiul Testament. Cealaltă
extremă desconsideră total Vechiul Testament. Ambele atitudini sunt primejdioase
extremiste.
2. Vechiul Testament este o făgăduinţă, o imagine şi o umbră a ceea ce se va
întâmpla în Noul Testament. De aceea Sf. Pavel scrie iudaizanţilor din Colose:
„Nimeni să nu vă mai judece cu privire la mâncări, sărbători… care sunt umbrele
celor viitoare…” Col. II,17.
Vechiul Testament e în strânsă legătură cu Noul Testament de aceea între ele
există o armonie, o completare, o noncontradicţie. Tot ceea ce s-a profeţit în
13
Vechiul Testament s-a împlinit în Noul Testament, de aceea spune la Galateni
III,24 că Vechiul Testament este „pedagog spre Hristos”.
Mântuitorul e acuzat că ar urmări discriminarea şi lepădarea Vechiului
Testament dar în predica de pe munte afirmă: „N-am venit să stric legea şi
proorocii. N-am venit să stric ci s-o împlinesc” – e o împlinire a tot ceea ce s-a
prezis. Însăşi legea morală a Decalogului, Mântuitorul o desăvârşeşte în cadrul
predicii de pe munte ca de exemplu: „să nu ucizi” – Hristos spune că „cel ce se
mânie…” – extirpă păcatul din rădăcină.
3. Vechiul Testament ne prezintă planurile şi prevederile de venire în lume a
lui Mesia. Dumnezeu face pregătirea aceasta în mai multe faze. Întreaga istorie a
poporului evreu, mai ales de la Moise, este o simplă pregătire pentru venirea lui
Mesia, de aceea Sf. Pavel precizează că întruparea şi venirea în lume s-a întâmplat
în momentul optim când era în maximă decădere şi trebuie o intervenţie din partea
cerului pentru evitarea unei catastrofe morale, fiind „la plinirea vremii” (Gal.
IV,4).
4. Toate adevărurile dogmatice descoperite în Vechiul Testament rămân
valabile sau sunt completate în Noul Testament. Ideea despre Dumnezeul unic,
creator, proniator al lumii, despre antropologie şi anghelologie, sunt învăţături ce
îşi au originea în Vechiul Testament.
5. Învăţăturile morale de cea mai înaltă ţinută pe care le-a avut omenirea
antică, exprimate în deosebi în Pentateuh, în special în Decalog, au fost primite şi
desăvârşite în Noul Testament îndeosebi în Predica de pe munte.
6. Dispoziţiile sociale religioase civile şi ceremoniale date de Dumnezeu în
mozaism au avut un caracter prefigurat. De aceea, aceste dispoziţii ceremoniale au
un caracter temporal.
7. Toate profeţiile mesianice începând cu Protoevanghelia şi cele din cărţile
profetice (mai ales Isaia), arată strânsă legătură şi interdependenţă între cele 2
Testamente, arată că activitatea lui Iisus Hristos începând de la naştere până la
înălţare a fost prevestită în Vechiul Testament, că întreaga Biserică creştină se
întemeiază pe realitatea supranaturală a Vechiului Testament. Aşadar Noul
Testament e o continuare firească a Vechiului Testament. Dovadă sunt cele peste
200 de citate textuale şi 3000 de aluzii pe care Noul Testament le face la Vechiul
Testament.
Fără Vechiul Testament, Noul Testament ar rămâne suspendat, fără suport
real şi bază istorică. Vechiul Testament este abecedarul Noului Testament. Doar cu
ajutorul lui îl putem citi pe cel Nou. Este izvorul, mugurele şi rădăcina din care a
crescut şi a răsărit. Prin urmare respingerea Vechiului Testament este o respingere
a Noului Testament. Numai cunoscând raportul adevărat dintre Noul Testament şi
Vechiul Testament, putem cunoaşte rolul Vechiului Testament.

14
 Cel ce a consemnat cel mai frumos şi concis raportul dintre cele două a fost
Fericitul Augustin prin sintagma: „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus in
Novo patet” (Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar cel Nou în cel Vechi se
descoperă).

EVREII, DUMNEZEU ȘI ISTORIA

MAX. I. DIMONT

Introducere
... rădăcinile spirituale, morale, etice și ideologice ale civilizației occidentale
se află în iudaism ...
... istoria evreilor devine o parte din istoria lumii ...

S-a întâmplat o singură dată în istorie

O trecere în revistă a celor patru mii de ani și a celor șase civilizații care au
adăpostit poporul evreu; și o cercetare a unor factori aparent absurzi care au
contribuit la una dintre cele mai ciudate supraviețuiri din istorie – aceea a unei
națiuni care s-a proclamat ca fiind Poporul Ales de Dumnezeu și aproape că a
reușit să convingă lumea întreagă.

... 18.000.000 evrei,

1/3% din populația globului,
= populația Ainu
Contribuția evreiască la lista mondială a marilor nume din religie, știință,
literatură, muyică, finanțe și filosofie este de-a dreptul uluitoare.
Din acest popor s-a născut Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, proslăvit de
peste 850 de milioane de creștini, cea mai mare congregație religioasă din lume.
Din acest popor se trage Pavel, cel care a organizat Biserica Creștină. Religia
evreilor a influențat credința mahomedană, a doua religie ca mărime din lume, cu
peste 400 de milioane de aderenți, ce pretind că se trag din Avraam și Ismael.
Un alt evreu este venerat de mai mult de un miliard de oameni. este vorba
despre Karl Marx, a cărui carte, Capitalul, este scriptura laică a comuniștilor din
întreaga lume, fiind astfel proslăvit chiar în Rusia sau în China.
Albert Einstein, matematicianul evreu, a inițiat era atomică și a deschis
drumul spre Lună cu fizica lui teoretică.
Un psihiatru evreu, Sigmund Fewud, a dezvăluit ce se petrece în psihicul
omului. Psihanaliza sa a revoluționat concepția omului despre sine însuși și relația
dintre spirit și materie.

15
 Trei sute de ani mai înainte, un filosof evreu, Baruch Spinoza, a separat
filosofia de misticism, deschizând o cale spre raționalism și știința modernă.
Și totuși, până în 1948, timp de aproape trei mii de ani, evreii nu au avut o
țară a lor.
Poporul chinez, cel hindus și cel egiptean sunt singurele din cele existente în
ziua de azi care au aceeași vechime ca și poporul evreu.
Evreii au o istorie continuă a existenței lor de patru mii de ani, iar timp de
trei mii de ani au reprezentat o forță intelectuală și spirituală. Au supraviețuit timp
de trei mii de ani fără o țară a lor, și cu toate acestea și-au păstrat identitatea etnică
printre culturi străine.
Istoria lumii a supus poporul evreu la șase mari încercări, fiecare amenințând
în mod direct însăși supraviețuirea lui.
1. Lumea păgână a fost primul prag în calea supraviețuirii populației
evreiești. evreii erau o ceată puțin numeroasă de nomazi, simpli figuranți printre
națiunile puternice ale Babiloniei, Asiriei, Feniciei, Egiptului, Persiei.
2. Este un adevărat miracol că evreii au izbutit să scape din periada greco-
romană.
3. Al treilea prag a fost celal „dispersării” iudeilor. Au apărut două forme de
iudaism, una în Palestina și cealaltă în Diaspora.
Talmudul a avut rolul de forță unificatoare și de regrupare spirituală.
4. În sec. VII, din iudaism s-a născut islamul, întemeiat de Mahomed, acest
fapt a reprezentat cea de-a patra mare încercare.
5. A cincea mare încercare a reprezentat-o Evul Mediu, o periadă întunecată
atât pentru evrei, cât și pentru omul occidental. A fost o luptă de o mie două sute
de ani dusă de evrei împotriva dispariției.
6. A șasea mare încercare este Epoca Modernă înăși. Apariția
naționalismului, industrializării, comunismului și fascismului în sec. XIX-XX a
reprezentat tot atâtea obstacole pentru evrei, pe lângă noua și violenta boală a
minții: antisemitismul.

I. DUMNEZEUL PORTABIL
O cercetare amănunțită a perioadei păgâne, care începe cu o hoardă de nomazi
cunoscuți sub numele de ebrei, ce-și fac loc cu coatele în istorie „inventează” un
Dumnezeu numai al lor, pun bazele unui regat, supraviețuiesc înfrângerii și
trăiesc mai mult decât cei care i-au înfrânt, doar pentru a se repezi cu capul
înainte în civilizația greacă.

1. MAREA ILUZIE

16
 Istoria evreilor datează din ziua în care, în urmă cu patru mii de ani, un
bărbat, pe nume Avraam, s-a întâlnit cu Dumnzeu, cunoscut lui sub numele de
Iahve. Dialogul dintre evreu și Dumnezeu atunci începe.
Civilizația din Mesopotamia, care a existat acolo unde azi este Irakul
modern, a început cu orașele-sate. Cele mai vechi și mai importante au fost: Susa,
Kiș și Ur.
Partea de nord a Mesopotamiei a devenit Asiria, iar cea de sud - Babilonia.
Regele legiuitor Hammurabi a unificat, în jurul anului 2100 î.Hr., toate
orașele-sate din această regiune, într-un singur Imperiu Babilonian foarte întins.
Hammurabi a fost un Moise al babilonienilor.
Terah și familia sa au devenit primii oameni din Biblie identificați ca
„ivrim”, „ebrei”, cei care au „traversat”, cei „de pe malul celălalt al râului”.
Pribegiile lui Terah și ale micului lui grup i-au dus la șase sute de mile nord-
vedt de Ur, în țara Haran, în partea de sud a Turciei de azi. Aici Terah moare, după
ce a părăsit orașul Ur din propria sa voință, iar Avraam are o experiență ciudată: îl
întâlnește pe Domnul Dumnezeu, Iahve, pentru prima oară.
La această întâlnire între Avraam și Dumnezeu, Dumnezeu este cel care face
un legământ cu patriarhul ajuns la vârsta de șaptezeci și cinci de ani. Dacă Avraam
va urma poruncile lui Dumnezeu, atunci El, la rândul său, va face din descendenții
lui Avraam, Poporul Său Ales și-i va lua sub protecția Sa. Porunca este aceea ca
toți bărbații Poporului Său Ales să fie circumciși în a opta zi de la naștere sau, dacă
sunt convertiți la credință, atunci circumciderea să aibă loc o dată cu convertirea.
promisiunea este țara Canaan.
Totuși, au fost trei lucruri care i-au ținut pe evrei împreună în timpul
primilor patru sute de ani ai existenței lor: monoteismul, ritualul circumciziei și
interzicerea sacrificiului uman (redată atât de mișcător în relatarea sacrificiului lui
Isaac).

2. PROFETUL ȘOVĂITOR
Moise reprezintă pentru iudaism ceea ce a reprezentat Hristos pentru
creștinism.
Punctul central în activitatea lui Moise este darea Legii, stabilirea Codului
Mozaic.
Codul Mozaic a fost primul cod juridic scris, eclipsind toate legile cunoscute
înainte prin umanismul său atoatecuprinzător, pasiunea sa pentru dreptate,
dragostea sa pentru democrație. Tot el este cel care a ajutat la formarea unei noi
tipologii a evreilor și a direcționat gândirea lor pe noi căi, care tindeau să-i
îndepărteze pe evrei tot mai mult de vecinii lor.
Conținutul ideologic al acestor legi mozaice este de mare interes. Găsim aici
conceptul de iudaic de stat și de filosofie a dreptului. În esență, legislația este
17
împărțită în trei categorii: cele care priveau relația dintre oameni, cele privitoare la
relația dintre om și stat și cele referitoare la relația omului cu Dumnezeu.
Codul lui Moise nu este făcut pentru un popor nomad, ci sunt destinate a
proteja o entitate națională, nu numai unitatea familială, drepturile individuale
nefiind subordonate nevoilor statului. O astfel de structură a legilor permitea
apariția unor forme democratice de guvernământ.
Codul Mozaic a stabilit primele principii pentru separarea bisericii de stat,
un concept nemaiîntâlnit în istoria lumi (abia în iluminism, sec. XVIII). În Codul
Mozaic, autoritatea civilă era independentă de preoțime. Preoțimea nu se afla
deasupra guvernului civil, ci avea responsabilitatea de a menține guvernul în cadrul
Legii mozaice (în S.U.A., Curtea Supremă nu se află deasupra Guvernului).
În esență, legea mozaică stabilea, de asemenea, principiul că evreii puteau să
facă orice, în afară de cea ce le era interzis în mod specific. În loc să spună: „Faceți
asta și asta”, legile lui Moise spun de obicei: „Nu face asta și asta”. Cele Zece
Porunci cuprind numai trei „ai voie” și șapte „nu ai voie”.
Citind aceste legi, formulate acum aproximativ trei mii de ani, ne uimește
umanitarismul lor. Potrivit lor, sclavii se bucurau de un tratament mult mai omenos
și mai blând decât cei din S.U.A., în jurul anului 1850.
Dorința sexuală era considerată ca un lucru firesc, dar se considera că
împlinirea ei trebuie să aibă loc doar în instituția căsătoriei. prin urmare, erau
încurajate căsătoriile timpurii. Conviețuirea dintre bărbat și femeie trebuia făcută
cu bucurie, dar și cu voie bună.
Castitatea celor necăsătoriți era respectată de comunitatea întreagă,
prostituția era privită ca o degradare, iar prostituția religioasă, atât de răspândită în
perioada păgână, era tratată cu oroare. Relațiile homosexuale între bărbați
reprezentau delicte grave, în vreme ce relațiile dintre femei erau scandaloase, dar
nu criminale.

3. JUDECĂTORI, REGI ȘI UZURPATORI

Monarhia constituțională formată din cele Douăsprezece Triburi ale lui
Israel, în jurul anului 1000 î.Hr., a fost prima de acest gen, în lume.
În cadrul sistemului lui Solomon, individul devine unitatea economică.
Acest aspect a dus la slăbirea relațiilor familiale și a legăturilor comunitare.
Solomon a încercat să realizeze mult prea repede trecerea de la o societate agrară la
una industrială. Efectele negative ale unei industrializări forțate au început să se
manifeste într-un mod evident. Bogăția excesivă a favorizat viciul și corupția, care,
la rândul lor, au dus la pervertirea justiției. Idolatria și-a croit drum în Palestina
prin dormitorul lui Solomon. La moartea lui Solomon, în 931 î.Hr., fiul său,
Rehabeam, l-a urmat doar la tronul Iudeii.

18
 La tronul Israelului, în perioada monahică de 212 ani, puțini din cei
nouăsprezece regi, care au ocupat tronul, au murit de moarte naturală. Ieroboam a
adâncit ruptura dintre cele două țări, a construit un templu în Bet-El, care să
rivalizeze cu cel din Ierusalim.
Sargon II, care i-a urmat lui Șalmaneser la tron, a cucerit Samaria, capitala
Israelului, în 722 î.Hr. și a deportat întreaga populație. Astfel se sfârșește cu regatul
Israelului.
În istoria Iudeii, timp de 347 de ani, cei douăzeci de regi care au urcat pe
tron, au șezut aproximativ șaptesprezece ani, în medie.
Babilonienii, primul popor învins de asirieni, s-au răsculat. Au jefuit orașul
Ninive, capitala Asiriei (612 î.Hr.). Națiunea asiriană a încetat să mai existe. Fostul
Imperiu Asirian a căzut în mâinile Babiloniei, și, o dată cu el, și Iudeea.
În anul fatidic 586 î.Hr., după un asediu de șase luni, babilonienii au spart
zidurile Ierusalimului. Zedechia a fost capturat, fiii i-au fost uciși în fața lui, apoi i-
au scos ochii. Templul a fost distrus, orașul trecut prin foc și sabie și făcut una cu
pământul. Toată populația a fost deportată în Babilonia, cu excepția săracilor,
bolnavilor și ologilor.
Regatul Iudeii a fost distrus la 136 de ani după căderea Israelului.

4. RELIGIA ESTE TRANSPORTATĂ

Cele Zece Triburi ale lui Israel n-au mai reapărut niciodată în paginile
istoriei după înfrângerea lor de către asirieni.
De ce oare au supravieţuit evreii din Iudeea şi nu cei din Israel?
Politica asiriană urmărea să fărâmiţeze popoarele cucerite în părţi mici, apoi
de a dispersa aceste părţi peste tot prin imperiu, cu scopul de a distruge unitatea
naţională şi etnică, spre deosebire de politica babiloniană, care păstra intactă
unitatea popoarelor cucerite.
Folosind ideile oferite de Profeţi, evreii aflaţi în captivitatea babiloniană au
început să-şi „renoveze” religia, să-i dea „un aspect nou”.
În locul unui templu pentru sacrificiu, evreii au construit sinagogi pentru
adunări religioase. Sinagoga a devenit prototipul pentru biserica creştină şi pentru
moscheea musulmană; rugăciunea a devenit simbolul universal al devoţiunii faţă
de Dumnezeu.
Supravieţuirea evreilor aflaţi în captivitate şi risipiţi în lume era astfel
asigurată.
Evreii nu numai că prosperaseră în exilul babilonian şi se cultivaseră, ci se şi
înmulţiseră. Dacă la începutul exilului abia de erau 125 000 de evrei în întreaga
lume, acum numărau 150 000 de suflete numai în Babilonia. Aproximativ un sfert
au hotărât să profite de decretul lui Cirus şi să se întoarcă la Ierusalim.
19
 Încoronarea lui Ioşua ca Mare Preot a avut o semnificaţie deosebită pentru
evrei, pentru că le-a oferit o formă de autoguvernare în exil.
Neemia a fost numit guvernator al Iudeii de către regele persan. El era
obsedat de misiunea de a forma, o dată pentru totdeauna, o conştiinţă evreiască a
poporului său. Ceea ce se putea face, conform convingerilor sale, doar prin
reinstituirea legii mozaice, ca lege fundamentală. Această realizare i-a câştigat
titlul de „al doilea Moise”.
În anul 458 î. Hr., cu îngăduinţă din partea regelui persan, Ezdra a condus
cel de-al doilea exod de masă (1800 de evrei) din Babilonia spre Ierusalim. Ajunşi
în Ierusalim, Ezdra şi-a dat mâna cu Neemia. Prima acţiune a acestei alianţe între
preot şi aristocrat a fost interzicerea căsătoriei între evrei şi neevrei.
Acest edict Ezdra-Neemia a avut o forţă de coeziune cumulativă din ce în ce
mai mare asupra evreilor, şi până la urmă avea să-i ajute să supravieţuiască
valurilor de asimilare, care aproape i-au copleşit în epocile greco-romană, islamică
şi modernă.

II. EPOCA „APIKORSIMILOR”

Cum s-au apărat evreii împotriva „apikorsimilor” (grecii epicurieni) şi a statuilor
lor dezbrăcate; şi cum au supravieţuit măcelului pornit de armatele romane care
au pustiit Ierusalimul şi au făcut din cea mai mare parte a Palestinei o ţară în care
evreii nu mai aveau voie să intre.

5. CULTURA DE TIP POSTER OFERITĂ CA MOMEALĂ

Abia murise Alexandru, că marele său imperiu a şi fost sfârtecat de săbiile
generalilor săi. Trei dintre ei doreau să pună mâna pe imperiu, dar cum nici unul nu
era suficient de puternic pentru aceasta, s-a mulţumit fiecare cu câte o felie.
Antigonus a pretins Grecia; Seleucus a devenit stăpân peste Asia Mică şi Siria,
punând bazele Imperiului Seleucid; iar Ptolemeu a luat Egiptul şi Palestina,
întemeind Imperiul Ptolemaic.
Epicurienii erau cinicii care afirmau că zeii nu se amestecau în treburile
oamenilor. Ei susţineau că era de datoria omului să se elibereze de superstiţiile de
genul pedepsei sau al răsplăţii şi că nici vorbă să existe moralitate sau imoralitate,
ci numai plăcere. Căutarea plăcerii, pretindeau epicurienii, era singurul scop
adevărat al omului.
Timp de 125 de ani, seleucizii şi ptolemeicii s-au războit pentru a obţine
controlul asupra Palestinei. În cele din urmă, după mai mult de un secol de
înfruntări, regele seleucid Antiochos III, cunoscut ca „cel Mare”, a izbutit să
smulgă Palestina din mâinile ptolemeilor.

6. LUPTA CARE A EŞUAT

20
 Hircanos a lărgit frontierele Palestinei, anexând teritoriile păgâne ale
idumeilor şi galileenilor, aproximativ în 135 î. Hr., după care a comis un act ce
avea să aducă multă suferinţă poporului său. I-a convertit pe păgânii idumei şi
galileeni la iudaism, prin puterea armelor. Din Idumeea avea să provină ulterior
unul dintre cei mai mari ticăloşi dintre evrei, un rege detestat de evrei, dar numit de
istorie „Irod cel Mare”.
A urcat pe tron Aristobulus I, fiul lui Hircanos, apoi, a urmat fratele său,
Alexandru Ianneus, care a făcut Palestina la fel de întinsă ca pe vremea domniei lui
regelui David.
Din fericire pentru Palestina, domnia lui Ianneus s-a încheiat rapid, în anul
78 î. Hr. În urma lui a urcat la tron Alexandra, soţia lui, care s-a dovedit a fi cea
mai capabilă cârmuitoare din dinastia hasmoneană.
Domnia reginei Alexandra, deşi scurtă (78-69) a fost denumită Epoca de
Aur. A întemeiat şcoli elementare gratuite şi a instituit obligativitatea
învăţământului primar atât pentru băieţi, cât şi pentru fete (analfabetismul a fost
practic eradicat).
Tema rivalităţii între doi fraţi joacă un rol aproape obsesiv în istoria evreilor.
Biblia e plină de asemenea rivalităţi: Cain şi Abel, Isaac şi Ismael, Iacov şi Esau,
Solomon şi Adonia, iar acum Hircanos II şi Aristobulus II, fiii Alexandrei.
Hircanos i-a cerut lui Pompei ajutorul pentru a ajunge din nou pe tron ca
moştenitor legal; la rândul său, Aristobulus susţinea că trebuie să rămână pe tron ca
pretendent de drept; iar fariseii, sătui de toţi regii, au trimis o petiţie lui Pompei
prin care îi cereau să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi regi. Pompei i-a
ascultat pe toţi, dar nu a luat în seamă nici una dintre cerinţele şi pretenţiile lor. În
anul 63 î. Hr., a intrat în regatul macabean al lui Iuda, l-a cucerit şi i-a dat numele
de Iudeea.

7. ROMA, CEZARISMUL ŞI REVOLTA

Aristobulus, saduceul, s-a împotrivit stăpânirii lui Pompeius. Hircanos,
fariseul, i s-a supus. Prin urmare, Pompeius l-a făcut pe Hircanos: Mare Preot şi
etnarh al Iudeii. Dar a numit şi un idumeu, pe nume Antipater, ca epitrop (consilier
politic) al lui Hircanos.
Antipater este unul dintre personajele cele mai detestabile ale istoriei. El a
fost cel care, mai înainte, îl sfătuise pe Hircanos să ceară ajutor nabateilor în lupta
pentru putere cu fratele său Aristobulos. În acelaşi timp, era un sicofant şi-un ligău,
revil faţă de orice roman care îi părea lui că va ieşi învingător. Cântându-i în strună
lui Pompeius, a căpătat funcţia de guvernator al provinciei Idumeea. După
înfrângerea lui Pompeius în bătălia de la Farsala (48 î.Hr.), în Grecia, Caesar a
preluat stăpânirea în Iudeea în numele Romei. Antipater a schimbat struna,
alegând-o pe aceea a lui Caesar, care l-a numit guvernator al Iudeii. După moartea
21
lui Antipater, în 43 î.Hr., otrăvit de membrii iubitori ai familiei în timpul unui
banchet cu concubinele sale, l-a urmat în funcţie Irod (Herodes), fiul său.
Văzând cum se înalţă steaua lui Octavian (Augustus), Iros s-a orientat spre
Roma. A intrat în graţiile lui Octavian şi astfel a fost numit rege al evreilor. Prima
acţiune a lui Irod a fost aceea de a-l executa pe Hircanos. Aristobulos fusese
capturat de către romani şi trimis la Roma, unde a murit otrăvit.
În 37 î.Hr., Irod şi romanii au cucerit Ierusalimul, iar Antigonus şi patruzeci
şi cinci de membri ai Sanhedrinului, suspecţi de conspiraţie, au fost osândiţi la
moarte.
Irod a fost cel mai mare ucigaş al timpului său. A ucis patruzeci şi cinci de
membri ai Sanhedrinului, reducând acel corp judiciar independent al statului la
statutul de ştampilă de cauciuc. I-a intimidat prin ameninţări cu moartea pe Marii
Preoţi, făcându-i să se supună. Şi-a omorât rivalii, soţia favorită şi pe mai mulţi
dintre fiii săi şi, conform Evangheliei după Matei, l-a imitat pe faraonul biblic,
poruncind uciderea tuturor pruncilor de sex bărbătesc din Betleem din pricină că se
temea de profeţia că acolo se va naşte un viitor rival la tronul său.
Deşi majoritatea evreilor îl dispreţuiau şi-l urau pe Irod, l-au acceptat ca rege
din pricină că una dintre cele zece soţii ale sale era Mariamne, o prinţesă
macabeană. Cu ea avea doi fii, iar evreii sperau că unul dintre ei va moşteni tronul.
Dar Irod i-a ucis pe amândoi. La moartea lui Irod, Antipas şi Archelaus, doi fii de-
ai lui cu o soţie samariteancă, au fost desemnaţi de către romani să-i cârmuiască pe
evrei.
Romanii au numit, încă o dată, în fruntea poporului evreu un rege nedorit de
către acesta, în persoana nepotului lui Irod, Agrippa I. crescuse la Roma în lux şi
extravaganţă. A fost adoptat de împăratul Tiberius şi a devenit o persoană
apropiată împăratului Caligula, care a pus capăt primei serii de procuratori pentru
a-l face rege pe Agrippa.

8. SICRIUL SIGILAT
Titus a fost obligat să folosească 80 000 de soldaţi pentru a-i îngenunchea pe
evreii asediaţi în Ierusalim care era apărat de mai mult de 23 000 de soldaţi evrei.
În total, Tacitus estimează cifra celor exterminaţi după încheierea asediului
la 600 000 de evrei, civili lipsiţi de apărare.

9. CUVÂNTUL CARE CUCEREŞTE

În primul secol după Hristos, peste 10% din populaţia Imperiului Roman
erau evrei – şapte milioane din şaptezeci de milioane.

22
 10. O NOUĂ FORMĂ DE SUPRAVIEŢUIRE PENTRU DIASPORĂ
Există totuşi încă o diferenţă, mult mai importantă, între conceptele de „exil”
şi „Diaspora”. Un popor în exil, alungat din patria sa, nu produce cultură, ci ori se
stinge treptat prin asimilare, ori stagnează. Aceasta a fost istoria tuturor celorlalte
popoare exilate. Evreii au fost singura excepţie. Diaspora a produs culturi iudaice
noi. Iahve a rămas Iahve şi monoteismul a rămas monoteism, indiferent de
învelişul în care era împachetată cultura Diasporei – tunica greacă, muftiul arab sau
echipamentul de fotbal american. Evreii constituiau o parte integrantă a civilizaţiei
în care trăiau, şi în acelaşi timp distinctă de aceasta.

III. MOISE, HRISTOS ŞI CAEZAR

O relatare neortodoxă despre „Religia creştină a Fiului” în competiţie cu
„Religia iudaică a Tatălui”. Cum a sfidat creştinismul puterea Romei şi cum a
devenit credinţa întregii Europe.

12. BISERICA TRIUMFĂTOARE

Comportamentul sexual necenzurat de nici o morală a subminat instituţia
familiei. Corupţia şi nedreptatea din sistemul de impozitare, împotriva cărora se
revoltaseră evreii, măcinau acum însuşi Imperiul (roman).

IV. LUMEA INVIZIBILĂ A TALMUDULUI

Povestea incredibilă despre felul în care o mână de evrei împrăştiaţi printre
culturi străine de pe trei continente au devenit „o lume intelectuală” influentă,
datorită puterii invizibile a învăţăturii talmudice. Şi cum această învăţătură s-a
autodistrus în cele din urmă în ghetourile Europei medievale.

14. BIBLIOSCLEROZA TALMUDULUI

Paradoxul ce caracterizează istoria evreilor: chiar dacă şi-au pierdut
independenţa, ei şi-ai câştigat libertatea; chiar dacă şi-au pierdut ţara, nu şi-au
pierdut naţionalitatea, deşi ţara lor a fost devastată, guvernarea lor a rămas intactă;
chiar dacă azi erau zdrobiţi pe câmpul de luptă, mâine şedeau la aceeaşi masă cu
Papii şi împăraţii, regii şi nobilii, sultanii şi califii, ca prieteni ai acestora, medici,
savanţi.

V. MAHOMED, ALLAH ŞI IAHVE

Povestea de necrezut, dar adevărată, a întemeierii de către un cămilar a unui
imperiu mondial în numele lui Allah, în cuprinsul căruia evreii au atins Epoca de
Aur a creativităţii lor. Urmează povestea prăbuşirii într-un Ev Mediu odată cu
eclipsa Semilunei şi înălţarea Crucii.

23
 15. ISTORIA CĂLĂTOREŞTE SPRE MECCA
Mahomed (569-632 d.Hr.) a rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de şase
ani.

17. CREŞTEREA ŞI CĂDEREA REVOLTEI „PROTESTANTE” A EVREILOR

Karaismul a invadat fiecare strat al societăţii din Diaspora.
Evreii au învăţat două lucruri esenţiale: primul – libertatea totală atrage după
sine anarhia; al doilea – conformismul atrage după sine pieirea.

VI. PRINŢUL ŞI STEAUA GALBENĂ

Cum ar fi putut evreii, printr-un simplu gest – convertirea -, să se salveze de la
izgonirea din ghetou şi cum, în loc de asta, au ales steaua galbenă a dezonoarei,
dar au devenit indispensabili pentru prinţul medieval, deoarece au fost singurii
care au purtat torţa învăţăturii şi spiritul de iniţiativă într-o epocă a întunericului.

21. CAPITALISMUL DE GHETOU

În fiecare epocă în parte, geniul evreilor s-a manifestat într-o altă sferă. În
epoca păgână, sfera aceasta a fost cea religioasă, în epoca greco-romană,
umanismul, în epoca mahomedană – filosofia, în epoca modernă – ştiinţele
teoretice. În Evul Mediu au excelat în domeniul economiei.

22. CABALA ŞI „KINNANHORA” (SĂ NU FIE DE DEOCHI)

VII. ÎNTRE FOCURILE „ISMELOR” MODERNE

Al doilea Exod al evreilor – din ghetou într-o lume a libertăţii ce-şi restrânge
rapid hotarele, o lume şi în cadrul căreia evreii devin prim-miniştrii, generali,
prinţi ai comerţului şi membri fondatori într-o avangardă intelectuală care avea
să schimbe destinele lumii. Este pusă din nou la încercare puterea de
supravieţuire a evreilor, amintind astfel de epoca babiloniană.

23. ANATOMIA EMANCIPĂRII

Patru intelectuali francezi ai secolului XVIII, nici unul dintre ei evreu,
schimbau modul de gândire al Europei. Spiritul biciuitor al lui Voltaire submina
fundamentele Bisericii, Enciclopedia raţiunii, ştiinţei şi artei, a lui Diderot,
submina valoarea credinţei, Contractul social al lui Rousseau submina vechile
concepte despre stat, iar filosofia lui Condorcet despre „perfecţionarea infinită a
omului” dădea speranţe apariţiei unei noi fiinţe raţionale.

24. REPETIŢIE PENTRU RASISM

24
 Filosofia lui Nietzsche a dus la o desconsiderare totală a creştinismului, la o
răsturnare completă a învăţăturilor Evangheliilor şi ale Decalogului. Operele lui,
cheia de boltă a statului nazist, au fost scrise în deceniul ce a premers îmbolnăvirii
sale mentale, care i-a provocat moartea. Se prea poate ca aceste idei să nu fi
reprezentat crezul său profund, ci să fi fost doar o viziune, precum premoniţiile
unui profet, a moralităţii epocii care se prefigura.

25. EPOCA OCCIDENTALĂ: NOUL ILUMINISM

Această epocă în Europa de Vest a fost o perioadă magnifică în istoria
omului, poate cea mai semnificativă în lunga lui carieră pe pământ. O perioadă în
care a inventat mai mult decât în oricare alt mileniu din existenţa lui anterioară,
chiar şi comparativ cu realizările sale în epoca greco-romană. O perioadă în care se
impun cu precădere Hegel, Schopenhauer, Mill, Darwin, Spencer. Secolul pe care-l
trăim a văzut pentru prima oară picturile lui Goya, Turner, Delacroix, Renoir,
Cezanne, Gauguin, Van Gogh. A auzit muzica lui Beethoven, Schubert, Chopin,
Wagner, Verdi, Brahms. A citit operele lui Goethe, Keats, Balzac, Shaw, Yeats. În
acest secol s-a perfecţionat motorul cu combustie, au fost descoperite razele X, iar
pasteurizarea a devenit un cuvânt familiar în orice gospodărie.
Dar imaginea nu este completă dacă lăsăm la o parte numele colaboratorilor
evrei. La fel de proeminente sunt personalităţile lui Marx, Freud, Berson, Einstein,
evrei cu toţii. Este epoca în care au putut fi admirate picturile lui Pissaro, Soutine,
Chagall, Modigliani. Şi s-a auzit muzica lui Mendelssohn, Offenbach, Saint-Saens,
Bizet, Mahler. Lumea i-a citit pe Heine, Proust, Maurois, Romains.
Karl Marx a căutat o formulă ştiinţifică pentru dreptatea socială. Doctrinele
sale au avut o influenţă majoră asupra istoriei lumii.
Karl Marx, fiul unei familii evreieşti înstărite, s-a născut în 1818, la Trier,
Germania, oraşul de baştină al Sfântului Ambrozie, şi a fost botezat la vârsta de
şase ani. Crescând la graniţa dintre două culturi, Marx a respins de la o vârstă
fragedă valorile iudaismului şi ale creştinismului, deoarece considera că ambele
seturi de valori reprezentau nişte reziduuri ale unor sisteme sociale nedrepte.
Expulzat din Prusia pentru că a atacat statul, s-a mutat mai întâi la Paris, apoi la
Londra. Un timp a fost corespondent pentru Tribune din New York, dar cea mai
mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Muzeul Britanic, scriind Das Kapital, „biblia
laică” a comunismului mondial.
Marx spunea că istoria este motivată de forţe economice şi nu de cele
psihologice sau religioase. El susţinea: Schimbaţi ordinea socială, şi concepţiile
religioase şi psihologice ale omului se vor schimba şi ele.
La moartea lui Marx (1883), comunismul era o mişcare atât de slabă în
mersul lumii, precum fusese creştinismul după moartea lui Pavel. În timp ce
creştinismului îi trebuiseră o mie de ani ca să-i convertească pe păgânii Europei, un
25
miliar de creştini şi asiatici au fost convertiţi la comunism în decurs de numai o
sută de ani după moartea lui Marx. La fel ca şi răspândirea creştinismului timpuriu,
comunismul s-a răspândit în cea mai mare parte prin intermediul forţei, cuceririlor
şi prozelitismului. Aproape o treime din lume era comunistă, unită prin credinţa că
până la urmă comunismul va aduce mântuirea pe pământ şi nu în lumea de apoi. În
anul 1993, comunismul a fost abandonat în majoritatea ţărilor, după ce coruperea
lui l-a adus mai aproape de totalitarism decât de comunism.
„Interpretarea visurilor” de Sigmund Freud …
Albert Einstein (1879-1955) a păşit pe scena lumii în 1905, când a publicat
teoria lui, acum faimoasă, privitoare la relativitate.
Tot un evreu a fost cel care a pus bazele industriei germane a produşilor de
potasiu. Richard Willstatter, laureat al Premiului Nobel, a determinat compoziţia
clorofilei şi rolul enzimelor în procesul chimic al vieţii.
Fizicienii evrei au descoperit unda hertziană, au cercetat fenomenele
fotoelectrice, au contribuit la descoperirea razelor gamma. Ei au izolat unii
izotropi, au făcut studii despre mişcarea electronului şi au pătruns în secretele
atomului. Ei au fost fondatorii întregii şcoli a relativităţii, care a dus la
descoperirea atomului. Această pistă a început cu Albert Einstein, apoi Niels Bohr,
care a inventat structura atomilor şi radiaţiile emanate de aceştia. Einstein, Meiner,
Fermi, Szilard şi Bohr au fost alungaţi din Europa de către Hilter şi au ajuns în
Statele Unite. Pentru a închide cercul, Albert Einstein, ca cetăţean american, şi-a
pus prestigiul ştiinţific în sprijinul „ideii nebuneşti” a energiei nucleare obţinute pe
baza fisiunii şi l-a convins pe preşedintele Franklin Delano Roosevelt că putea fi
produsă o asemenea bombă.
Înainte de debutul nazismului, Max Reinhardt devenise regele teatrului,
Sarah Bernhardt era considerată regina scenei, iar Lotte Lehman, Joseph Szigeti,
Arthur Schabel erau în capul listei muzicale.
Poate cel mai cunoscut evreu din Anglia a fost Benjamin Disraeli, care şi-a
început cariera ca romancier şi a devenit fondatorul partidului conservator al
Angliei şi prim-ministru. Disraeli a fost cel mai important factor în constituirea
Imperiului Britanic, fapt pentru care s-a bucurat de gratitudinea reginei Victoria,
numită tot de el împărăteasa Indiei.
Sir Rufus Isaacs, primul judecător suprem evreu al Angliei, mai târziu
înnobilat cu titlul de cavaler, a fost viceregele Indiei.
În Franţa, Adolphe Cremieux, ministru de justiţie, a abolit sclavia negrilor în
coloniile franceze şi a instituit legislaţia care abolea pedeapsa cu moartea pentru
prizonierii politici. Isaac şi Emile Pereire au dezvoltat sistemul de credite în
activitatea bancară modernă şi au construit primele linii de cale ferată în Franţa.

26
 În Germania, superioritatea evreilor în toate domeniile a contribuit la crearea
spiritului german al Epocii – Zeitgeist. În Germania a organizat Ferdinand Lassalle
prima mişcare sindicală din lume.
Evreii au produs un Spinoza în filozofie, un Marx în economie, un Freud în
medicină, un Einstein în fizică.

26. EUROPA RĂSĂRITEANĂ: NOUL UMANISM

Alături de literatura ebraică laică, s-a dezvoltat literatura de limbă idiş, prima
de acest gen în istoria evreilor. Ebraica este limba Torei şi a scrierilor profetice,
limba clasică a evreilor, veche de patru mii de ani. Idişul este limba populară care
abia împlinise şapte sute de ani. Această limbă s-a format pe Valea Rinului, în sec.
XII, copil nelegitim al unei legături între limba germană şi alfabetul ebraic. Evreii
vorbeau germana între ei, dar când scriau în germană, foloseau literele ebraice. De-
a lungul secolelor, cuvintele germane s-au modificat, au fost adăugate cuvinte
ebraice şi acest idiom vorbit şi scris şi-a alcătuit propria sa sintaxă. Mutându-se
spre Răsărit, evreii au luat cu ei limba aceasta nouă, numită idiş, căreia i-au
adăugat cuvinte poloneze, ruseşti, lituaniene. În se. XVIII, marea majoritate a
evreilor europeni vorbeau doar idiş, ebraica era rezervată erudiţilor şi rugăciunilor.

28. CĂMĂŞILE CAFENII – UCIGAŞUL LUI HRISTOS

Al doilea război mondial reprezintă cea mai mare orgi criminală din istoria
omului. Nicicând n-au murit atât de mulţi oameni într-un timp atât de scurt, şi la un
preţ atât de mare.
În şase ani de război, 17 000 000 de oameni apţi de război şi de vârsta
recrutării, au murit în bătălie; 18 000 000 de civili au murit ca rezultat direct al
războiului; şi alţi 12 000 000 au fost ucişi de nazişti.
Nazismul n-a fost numai antisemit, ci şi antiuman.

29. VOINŢA DE A ÎNVINGE: DE LA SIONISM LA STATUL ISRAEL

Până la noul sionism, majoritatea evreilor au crezut mereu că va veni un
Mesia care-i va duce înapoi în Ţara Făgăduinţei. Sioniştii au trecut această
responsabilitate din grija lui Mesia pe umerii evreilor înşişi.
Theodor Herzl (1860-1904) este fondatorul sionismului.
Statul Israel s-a născut în mod oficial la ora 4.00 p.m., în ziua de vineri, 14
mai, 1948, la Muzeul din Tel Aviv, unde evreii l-au ascultat pe Ben-Gurion
proclamând independenţa Statului Israel.
În 1960, Israelul avea o populaţie de 2 000 000 de locuitori, dintre care 200
000 erau arabi; în 1990, 4 700 000, dintre care 3 800 000 de evrei, iar restul
musulmani, creştini şi druzi.

27
 CONCLUZIE: UN MOZAIC CULTURAL

Punând punct odiseii poporului evreu pe parcursul a patru mii de ani de istorie şi
riscând formularea unei explicaţii istorice pentru remarcabila supravieţuire a
acestui popor, care astăzi este tot atât de modern şi de viu din punct de vedere
intelectual, pe cât a fost cu patru milenii în urmă.

EXILAŢI SPRE LIBERTATE

În timpul odiseii de patru mii de ani a poporului evreu, din sec. XX î.Hr.,
evreii s-au zbătut, s-au luptat, s-au prăbuşit, s-au ridicat, au regresat şi au progresat
pe patru continente şi prin şapte civilizaţii, supravieţuind în cele mai nefavorabile
condiţii. După pribegia în Canaan, sclavia din Egipt, nimicirea în Regatul Iuda,
captivitatea în Babilon; după contactul cu grecii, după discordiile din timpul
macabeilor şi după opresiunea din partea romanilor, supravieţuind ca o clasă
capitalistă sub stăpânire feudală, şi ca „un Popor al Cărţii” sub autoritate
musulmană, copii ai ghetourilor în Evul Mediu târziu, ca oameni de stat, savanţi şi
victime ale lagărelor de exterminare în epoca modernă, s-au întors după 2000 de
ani de absenţă în patria lor străveche, ca stăpâni ai ei. Evreii, Dumnezeu şi Istorie
este un studiu despre această supravieţuire.
Spengler are o teorie despre evoluţia unui popor şi a unei civilizaţii, conform
căreia cultura corespunde fazelor de primăvară, vară, toamnă şi iarnă.
Evreii n-au atins ultima fază, cea de iarnă (adică n-au realizat tranziţia de la
„cultură” la „civilizaţie”). Ei au rămas suspendaţi la înălţimea culturii lor, între
fazele de toamnă şi de iarnă. Spengler consideră că războiul lui Vespasian,
îndreptat împotriva Iudeii, a reprezentat eliberarea evreilor. Războaiele cu Roma i-
a eliberat pe evrei de soarta care-i aştepta ca civilizaţie, dispersându-i în Diaspora.
Evreii au fost exilaţi spre libertate. Diaspora i-a dus prin multe ţări şi prin multe
civilizaţii. Dacă o civilizaţie dispărea, aşa cum s-a prăbuşit civilizaţia islamică,
evreii se prăbuşeau şi ei o dată cu ea, dar se şi înălţau alături de noua civilizaţie
care se ivea în istorie. Credinţa lor fermă că erau Poporul ales de Dumnezeu le
dădea voinţa de a supravieţui, Tora le hrănea voinţa de supravieţuire, iar cărturarii
lor au proiectat unelte pentru supravieţuire – dar cea care i-a eliberat pe evrei de
timp, istorie şi moarte ca o civilizaţie a fost însăşi Diaspora. Evreii au descoperit
secretul tinereţii culturale eterne.
Statul Israel de azi este o citadelă a iudaismului, un liman pentru refugiaţi,
centrul naţionalismului iudaic, unde vieţuiesc numai 3 750 000 dintre cei 17 500
000 de evrei din întreaga lume.
De-a lungul secolelor, trinitatea formată din Iahve, Tora şi Profeţi, din
întâmplare sau cu intenţie, a construit două tipuri de legi, unul pentru păstrarea
28
evreilor ca evrei, celălalt pentru păstrarea omenirii. În primii lor două mii de ani,
evreii s-au folosit de acea treime din Tora şi Talmud care se referă la preoţime şi la
sacrificiu, pentru a se păstra pe ei ca entitate iudaică într-o lume a civilizaţiilor
păgâne. În următorii lor două mii de ani, ei s-au folosit de a doua treime a Torei şi
Talmudului, care se referă la restricţiile alimentare şi la ritualuri, cu scopul de a-şi
păstra unitatea etnică şi în acelaşi timp de a răspândi în lumea largă aspectele
universale ale umanismului iudaic. Ceea ce a mai rămas acum din Tora şi Talmud
sunt numai elementele universale – a treia parte, care se referă la moralitate,
dreptate şi etică. Oare această progresie indică faptul că iudaismul este acum
pregătit să-şi propovăduiască credinţa într-o lume pregătită să-i accepte mesajul
profetic. Oare acesta să fie destinul evreilor în cel de-al treilea act? (următorii două
mii de ani).

29