Capitolul 1: ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Autoritatea pentru acest studiu:

a. Negativ: nu tradiţia, nu filosofia, nu lucrările teologice, nu raţiunea umană, etc.
i. Charles Haddon Spurgeon a spus că toţi oamenii se nasc, prin natura lor,
Arminieni. Experienţa noastră ne învaţă că Spurgeon a avut dreptate. Nu
trebuie să lăsăm ca această prejudecată să întunece înţelegerea doctrinelor
pe care le studiem.
b. Pozitiv: Cuvântul lui Dumnezeu – cele 66 de cărţi ale Bibliei despre care credem
că sunt inspirate verbal şi scrise de oameni mânaţi de Duhul Sfânt.
i. 2 Timotei 3:16, 17 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de
folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
destoinic pentru orice lucrare bună.”
2 Petru 1:20, 21 „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie
din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost
adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi
de Duhul Sfânt.”
ii. Aceste 66 de cărţi vor fi autoritatea finală în determinarea a ceea ce este
adevărat în acest studiu.
c. Observaţii:
i. Evident că nu avem textele originale şi probabil nu le-am putea citi nici
dacă le-am avea.
ii. Dumnezeu a găsit cu cale să permită ca aproximativ 5,200 de copii şi
fragmente ale Cuvântului Său să existe astăzi, făcându-se multe traduceri
ale Cuvântului – unele din cele mai bune texte, altele sin texte clar
inferioare – iar astăzi există unele traduceri excelente, iar altele de o
valoare inferioară.
iii. Versiunea românească folosită de obicei: Cornilescu, prima ediţie, este
traducerea pe care o vom folosi în acest studiu.
iv. Dezavantaje ale acestei traduceri:
1. Este o traducere efectuată de un singur om în comparaţie cu alte
traduceri care au folosit un sistem de comitete care se întâlneau şi
comparau traducerile, criticând şi corectând lucrarea tuturor.

1
 2. Dumitru Cornilescu a fost un preot ortodox şi lucrarea lui a fost
sancţionată de Biserica Ortodoxă Română – aceasta îi dă în mod
natural o prejudecată şi o înclinaţie denominaţională.
3. Abia când Cornilescu a progresat cu traducerea până undeva în
Noul Testament, a ajuns el la credinţa în Cristos şi după aceea a
devenit Baptist.
4. Cornilescu a fost nemulţumit de prima sa traducere şi a făcut o alta,
mai literală, în efortul de a face clar înţelesul Bibliei – din
nefericire această a doua ediţie nu este disponibilă pe scară largă
astăzi – aşa că avem la dispoziţie doar prima sa traducere, mai
puţin literală.
v. De aceea vom găsi ca necesar ca pentru a face un studiu detaliat, din când
în când, să comparăm traducerea lui cu alte traduceri şi cu definiţii ale
cuvintelor originale.
vi. Dar trebuie observat căci chiar fără astfel de comparaţii şi studii ale
limbilor originale, aceste doctrine ale harului pot fi văzute de cel care
studiază atent Cuvântul.
vii. Deci, dacă nu poţi citi decât limba română şi nu ai decât Cornilescu prima
ediţie, încă poţi găsi aceste măreţe doctrine ale harului învăţate în Biblia ta.
viii. Problema acceptării acestor doctrine ale harului nu stă în Scripturi, ci
deseori stă în prejudecata plină de frică produsă de minţile unor oameni
care urăsc şi se opun acestor învăţături.

2. Vocabularul acestui studiu:

a. Negativ: nu este scopul nostru acela de a încerca o pseudo-intelectualitate folosind
termeni teologici pentru a impresiona pe cineva.
b. Pozitiv: vom include unii termeni teologici pentru a familiariza studentul cu astfel
de termeni.
i. Ca predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie cel puţin să poţi
recunoaşte termeni teologici şi să înţelegi ce se spune sau ce este scris de
cei care folosesc astfel de termeni teologici, oricare ar fi motivul lor.

3. Scopul acestui studiu:

a. Negativ: nu pentru a ridiculiza alte opinii, nu pentru a ne apropia de Scripturi cu
prejudecăţi ale minţii noastre.
2
 b. Pozitiv: pentru a examina Scripturile – mai ales unele pasaje care sunt omise a se
lua în considerare sau cărora li se acordă puţină atenţie de către mulţi oameni sau
chiar o interpretare distorsionată datorită prejudecăţilor lor.
c. În încercarea noastră de a înţelege modul în care Dumnezeu mântuieşte păcătoşii
trebuie să privim la întreaga Scriptură, iar în predicarea noastră trebuie să o
predicăm toată: „De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele
tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Fapte
20:26, 27)

4. Metoda interpretării biblice pe care o vom urma:

a. Negativ: nu metoda alegorică sau „spiritualizată”; nu metoda liberală; noi credem
că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu
b. Pozitiv: vom folosi metoda de interpretare gramatico-istorică. Această metodă de
interpretare a Bibliei pretinde ca studentul Cuvântului să fie foarte atent nu doar la
ce este scris, ci şi la cine a scris, cui a fost scris, când a fost scris şi în ce
circumstanţe. Contextul imediat, dar şi cel larg al întregii Biblii trebuie luat în
considerare, iar o atenţie specială trebuie acordată cuvintelor originale şi
înţelesurilor lor obişnuite cât şi înţelesurilor lor speciale sau tehnice date de autor,
dacă acestea există.
i. Trebuie să luăm în considerare ce este scris;
ii. Cine a scris;
iii. Cui i-a fost scris;
iv. Când a fost scris;
v. În ce circumstanţe a fost scris;
vi. Şi trebuie să luăm în considerare atât contextul imediat, cât şi cel mai larg;
vii. Acordând o atenţie specială cuvintelor originale folosite, incluzând atât
înţelesurile lor obişnuite cât şi înţelesuri speciale date de autor.
c. Trebuie de asemenea să recunoaştem că Biblia este o revelaţie progresivă. Unele
lucruri sunt doar parţial revelate în Vechiul Testament fiind mai clar revelate în
Noul. De aceea, ne vom aştepta să descoperim explicaţii mai complete, o utilizare
a unor termeni mai specifici şi o învăţătură mai clară în Noul Testament, în
comparaţie cu Vechiul.

5. Sesiunile:
a. Pretindem ca fiecare persoană să respecte dreptul celorlalţi la opinii proprii chiar
dacă acestea nu sunt în acord cu propriile sale păreri.
3
 b. Pretindem ca fiecare persoană să citească referinţele versetelor date – să citească
versetele biblice.
c. Pretindem ca sesiunile să fie conduse în rânduială, şi ca fiecare participant să caute
rugativ adevărul.
d. Pretindem ca fiecărei persoane să i se acorde dreptul de a pune întrebări ce ţin de
subiectul de discuţie în rânduială şi la timpul cuvenit.
e. La sfârşitul fiecărui capitol vom prezenta câteva întrebări şi subiecte pentru un
studiu ulterior. Acestea pot fi discutate în cadrul sesiunilor, dacă se doreşte.

6. Scopul acestei serii de studiu:

a. Negativ: Nu este scopul nostru acela de a ne ocupa în detaliu cu alte ramuri ale
teologiei.
b. Pozitiv: Va fi necesar să ne ocupăm într-o anumită măsură de alte ramuri ale
teologiei atât cât acestea privesc subiectul nostru, doctrina harului lui Dumnezeu.
c. Pentru avantajul vostru, mai jos sunt listate unele ramuri ale teologiei. Fiecare
predicator trebuie să cunoască aceşti termeni şi înţelesul lor:
i. Bibliologia – studiul Bibliei, inspiraţia, păstrarea, canonicitatea,
autenticitatea, etc.
ii. Antropologia – studiul omului, originea sa, natura, personalitatea, etc.
iii. Hamartiologia – studiul păcatului, natura sa, efectele şi consecinţele, etc.
iv. Soteriologia – studiul mântuirii, natura sa, originea, cauza, efectele,
mijloacele, etc.
v. Ecclesiologia – studiul bisericii, originea sa, natura, scopul, rânduielile,
trimiterea, etc.
vi. Escatologia – studiul ultimelor lucruri, profeţia, evenimentele timpului de
sfârşit, etc.
vii. Cristologia – studiul despre Cristos – eternitatea Sa, dumnezeirea,
persoana, etc.
viii. Teologia propriu-zisă – studiul despre Dumnezeu, existenţa Sa,
suveranitatea, atributele, etc.
ix. Pneumatologia – studiul despre Duhul Sfânt, dumnezeirea Sa,
personalitatea, lucrarea, veşnicia, etc.
d. Planul acestui studiu: Vom trata acest studiu în următoarele capitole:
i. Capitolul 1. Aspecte introductive
ii. Capitolul 2. Nevoia de har: condiţia pierdută a omului
iii. Capitolul 3. Sursa harului: Dumnezeu, caracterul şi suveranitatea Sa
4
 iv. Capitolul 4. Cauza harului: Dumnezeu singur
v. Capitolul 5. Planul harului lui Dumnezeu: scopul lui Dumnezeu
vi. Capitolul 6. Efectele harului lui Dumnezeu. Experienţa celor mântuiţi
vii. Capitolul 7. Hotărârile (dispoziţiile) harului. Efectele harului în relaţia
dintre om şi Dumnezeu
viii. Capitolul 8. Implicaţiile practice ale harului: Schimbări ale acţiunilor
noastre datorită harului.
ix. Capitolul 9. Obiecţii aduse doctrinelor harului: o examinare a versetelor
folosite împotriva acestor doctrine.
e. Harul nu trebuie confundat cu bunătatea lui Dumnezeu faţă de întreaga sa creaţie.
Matei 5:45 „ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să
răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi.”
f. Harul nu este o ofertă, ci mai degrabă este calea prin care Dumnezeu acţionează
sau operează în relaţiile cu poporul Său. Nu putem sublinia aceasta suficient!
Dumnezeu nu doar face ca harul să fie disponibil oamenilor, El operează conform
principiilor harului Său şi dă harul Său (favorul nemeritat) aleşilor Săi fără a ţine
cont de ce sunt ei, ce au făcut sau vor face în viitor.
Harul nu este reacţia lui Dumnezeu la păcatul lui Adam – adică Dumnezeu nu a
venit cu ideea de har ca un fel de „plan B” după ce a fost surprins de căderea lui
Adam. Harul lui Dumnezeu către poporul Lui nu începe cu mântuirea lor, sau în
primul moment al credinţei lor, ci acesta a fost planul Său veşnic pentru aleşii Lui.
Efeseni 1:4 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim
sfinţi şi fără prihană înaintea Lui…”

Definiţia harului: „favorul nemeritat arătat de Dumnezeu oamenilor”

Natura harului pretinde că acesta nu poate fi meritat – aceasta înseamnă că nu se

poate face nimic pentru a obţine har, a menţine harul sau a rămâne într-o stare
de har – Romani 11:6 „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte;
altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin
har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă.”

ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 1:

1. În ce fel ne putem aştepta să ajungem la adevăr în privinţa lucrurilor spirituale?

2. Utilizarea metodei de studiu biblic gramatico-istorică scuteşte pe cineva de multă
rugăciune şi meditaţie?
5
3. Sunt conceptele de abominaţie [urâciune] şi ură antonimele [opuse] harului?
4. Învaţă Biblia că Dumnezeu urăşte anumiţi oameni? Îi urăşte Dumnezeu înainte sau după
ce aceştia se nasc? (Vezi Romani 9:10-13 “ Ba mai mult; tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a
zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, cu toate că cei doi
gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în
picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu
prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai
mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” )
5. Un exemplu de verset trecut cu vederea care are legătură cu versetul: ,,Cuvântul
Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale,
te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte,
şi te făcusem prooroc al neamurilor.” (Ier. 1:4, 5)

Ordinea lui Dumnezeu: o analiză a acestui verset ne arată ordinea evenimentelor

prin care Dumnezeu mântuieşte şi cheamă slujitorii Săi – compară cu Pavel în Fapte 9:15
” Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele
Meu înaintea Nemurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel”
1) Cunoscut – acest cuvânt nu înseamnă „a şti despre”, ci a cunoaşte
personal – a avea o relaţie apropiată cu cineva
Ex. 33:17; ” Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-mi ceri
acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!”
Dumnezeu a cunoscut numele lui Miriam, al lui Aaron, etc., fiindcă El
cunoaşte toate lucrurile, dar El l-a cunoscut în mod particular pe Moise
pe „nume”
Amos 3:2; “ Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile
pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile
voastre.” Aici este evident că acest verset vorbeşte despre o relaţie
specială între Dumnezeu şi Israel (Cuvântul evreiesc tradus de
Cornilescu prin „ales” înseamnă întotdeauna a cunoaşte)
Mat. 7:21-23; “Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în
Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am
proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău?
Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi
spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi care lucraţi fărădelege.” Domnul Isus Cristos a cunoscut totul
6
 despre aceşti oameni şi ne-a spus despre ei acum aproape 2,000 de ani –
dar a spus că nu i-a cunoscut niciodată
2 Tim. 2:19; “ Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită,
având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi:
„Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”
Dumnezeu îi cunoaşte pe ai Săi – bineînţeles că ştie despre ei, dar
aceasta înseamnă mai mult
Ps. 138:6; “ Domnul este înălţat: totuşi vede pe cei smeriţi, şi
cunoaşte de departe pe cei îngîmfaţi.” Există unii oameni despre care
Dumnezeu ştie totul, dar îi cunoaşte doar „de departe”

2) sfinţit sau pus deoparte

3) rânduit
4) născut – numai după ce Dumnezeu a făcut toate cele de mai sus s-a
născut Ieremia
Ordinea prezentată aici ne arată că Dumnezeu acţionează independent de om (suveran).
Dumnezeu care l-a creat pe om este „olarul stăpân” care poate şi face ceea ce doreşte cu
frământătura ruinată de lut, care este umanitatea. (Romani 9:19-21 “ Dar îmi vei zice: „Atunci
de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voiei Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti
tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-
a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi
frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o
întrebuinţare de ocară?)

7
 Capitolul 2: CONDIŢIA OMULUI. NEVOIA DE HAR

1. NEVOIA DE HAR SE VEDE ÎN PĂCATUL OMULUI – deci trebuie să vorbim despre

hamartiologie, adică despre doctrina despre păcat

2. Trebuie să tratăm şi NATURA OMULUI, aşa că trebuie să vorbim despre doctrina

antropologiei – doctrina despre om
a. Există trei opinii despre om aşa cum a fost el creat de Dumnezeu:
i. Numai materie: omul este doar un animal, nimic mai mult
ii. Dihotomism: omul are un trup material şi un spirit sau suflet imaterial
iii. Trihotomism: omul este (1) trup (2) suflet (3) spirit (1 Tes. 5:23
„ Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul
vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără
prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”, Evr. 4:12 „ Căci
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice
sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi
duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”).
În vreme ce Biblia foloseşte termenii „suflet” şi „duh” într-un mod aparent
suprapus şi interschimbabil, în Noul Testament pare clar că omul este
compus din trei „părţi” – nu că aceste trei „părţi” pot fi împărţite.
1. Evident, trupul omului este partea fizică.
2. Sufletul omului este partea prin care el se cunoaşte pe sine şi
lucrurile care îl înconjoară. Acesta este compus din:
a. Intelect – facultatea de percepţie şi gândire. Este puterea
omului de a cunoaşte şi de a primi cunoaştere. Fără aceasta,
omul nu ar fi o fiinţă morală (Ioan 9:41 „ „Dacă aţi fi
orbi” le-a răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum
ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru
rămâne.”)
b. Sentiment sau emoţie – capacitatea de a iubi, a urî, etc.
c. Voinţă – „puterea de a alege între motive şi de a direcţiona
activitatea ulterioară conform motivelor alese”, în alte
cuvinte, „puterea de a alege o finalitate şi mijloacele de a o
atinge”.

8
 d. Conştiinţa este puterea minţii de a cunoaşte binele şi răul şi
de a simţi obligaţia de a alege binele. Raţiunea este
implicată în conştiinţă. Aceasta acţionează conform
standardelor acceptate de intelect. Aşadar, conştiinţa ne
ghidează corect direct proporţional cu standardul pe care l-
am acceptat ca ghid.
3. Spiritul omului este partea prin care omul Îl poate cunoaşte pe

Dumnezeu şi poate avea comuniune cu El (Rom. 8:16 “ Însuş

Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai
lui Dumnezeu.” ; 1 Cor. 6:17, 20 “ Dar cine se lipeşte de
Domnul, este un singur duh cu El.” , “ Căci aţi fost cumpăraţi
cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul
vostru, care Sunt ale lui Dumnezeu.”)

3. OMUL A FOST CREAT DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU (Gen. 1:26, 27 „ Apoi
Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi
peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Dumnezeu l-a făcut pe om după
chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte
femeiască i-a făcut.”)
a. Nu în partea sa materială – Dumnezeu este Spirit (Ioan 4:24 „ Dumnezeu este
Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”) în
vreme ce omul este mai mult decât duh şi este clar limitat în timp şi spaţiu de
trupul său.
b. Imaginea lui Dumnezeu se reflecta în Adam astfel:
i. Prin sfinţenie. Sfinţenia este principalul atribut al lui Dumnezeu şi se
regăsea şi în omul creat de El. Această sfinţenie nu era identică cu cea a lui
Dumnezeu, ci era una netestată, neîncercată (Ecl. 7:29 “ Numai, iată ce
am găsit: că Dumnezeu i-a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă
cu multe şiretenii.”). La regenerare, chipul lui Dumnezeu este înnoit, iar
despre acesta se spune că este neprihănit şi sfânt (Ef. 4:24 “ şi să vă
îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o
neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.”).
ii. Prin personalitate, adică prin natura sa morală, intelect, sentiment, voinţă.
1. Atât Dumnezeu cât şi omul au intelect
9
 2. Atât Dumnezeu cât şi omul au emoţii
3. Atât Dumnezeu cât şi omul au voinţă
Omul nu avea nici un gând rău, nici un sentiment care să fie neplăcut
Domnului, iar toate acţiunile alese şi urmărite de el (voinţa) erau după
voia lui Dumnezeu. Conştiinţa sa nu îl condamnase niciodată.

Notă: Asemănarea cu Dumnezeu nu este egalitate cu Dumnezeu! În

capacităţile sale morale, omul nu a fost creat egalul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu a învăţat niciodată nimic, El fiind Atotştiutor. Omul a fost
creat cu capacitatea de a dobândi cunoştinţă. Dumnezeu nu Îşi schimbă
sentimentele, pe când omul da. Dumnezeu nu are o voinţă schimbătoare,
nu se răzgândeşte. Omul se răzgândeşte. Astăzi poate vrea ceva, iar mâine
altceva. Omul este schimbător. Dumnezeu nu se schimbă.
Scriptura ni-L descoperă pe Dumnezeu ca răzgândindu-se sau căindu-se
uneori (Iona 3:10 „ Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau
de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se
Hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.”). În astfel de pasaje, Dumnezeu ne
vorbeşte în termeni umani, pentru ca noi să putem înţelege mai bine (alte
exemple: Ochiul, braţul Domnului, etc.).

4. CĂDEREA
a. Aceasta a avut loc atunci când Adam a călcat intenţionat porunca lui Dumnezeu de
a nu mânca din pomul cunoştinţei, alegând astfel să nu asculte de Dumnezeu
(Rom. 5:15 ” Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşala; căci, dacă prin
greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai
mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un
singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” ; 1 Cor.
15:22 “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; ”).
Dumnezeu nu socoteşte femeia ca fiind responsabilă de cădere. Ea a fost înşelată,
dar Adam a păcătuit în mod voit, deliberat.

5. EFECTELE CĂDERII
a. Asupra lui Adam şi a Evei:

10
 i. Adam şi Eva au început să moară fizic în ziua în care au păcătuit (Gen.
3:19 „ În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce
în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei
întoarce.”)
ii. Ambii au fost pedepsiţi în trupul lor pentru păcat (Gen. 3:16, 17 „ Femeii
i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei
naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va
stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul
nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să
nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta.
Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; ”)
iii. Au fost alungaţi din Eden, pentru a nu avea acces la pomul vieţii (Gen.
3:22, 23 „ Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din
Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu
cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el
şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din
grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. ”).
iv. Sufletul lor a ajuns corupt la toate nivelurile sale
v. Duhul lor a murit, ei încetând să mai aibă o relaţie cu Dumnezeu (Gen.
2:17 „ Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai
mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc
din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă
să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; ”)

b. Asupra naturii:
i. Pământul a fost blestemat (Gen. 3:17, 18 „ Omului i-a zis: „Fiindcă ai
ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi
poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum
pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în
toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba
de pe câmp. ”)
ii. Animalele s-au întors împotriva omului şi unele împotriva altora. A început
în natură lupta pentru supravieţuire.

c. Asupra întregii omeniri, a urmaşilor lor. Adam a fost reprezentantul întregii

omeniri, atât federal (înaintea lui Dumnezeu, întreaga omenire era văzută în el,
11
Adam fiind reprezentantul omenirii în legământul dintre el şi Dumnezeu) cât şi
natural (întreaga omenire era din punct de vedere fizic în Adam, el fiind părintele
tuturor oamenilor). El a fost cel mai bun reprezentant pe care l-am fi putut avea în
acea situaţie (Rom. 5:12-19 „ De aceea, după cum printr-un singur om a intrat
păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut
asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... (Căci înainte de
Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu
este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste
cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam,
care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără
plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi
au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul
pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au
dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care
a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osînda; dar darul fără plată
venit în urma multor greşeli a adus o Hotărâre de iertare. Dacă deci, prin
greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei
ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă
prin acel unul singur, care este Isus Hristos!) ...Astfel, deci, după cum printr-o
singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o
singură Hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de
neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om,
cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei
mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.)
i. Prin Adam, întreaga omenire este condamnată la moarte. Atunci când el a
păcătuit, fiecare om a păcătuit în el (Rom. 5:12 „ De aceea, după cum
printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat
moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din
pricină că toţi au păcătuit...”), suportând aceleaşi consecinţe ale
păcatului. Fiecare om ar fi făcut la fel în situaţia lui. Efectele păcatului său
au fost imputate (socotite) întregii omeniri, la fel cum neprihănirea lui
Cristos este imputată celor ce sunt ai Lui (Rom. 5:18-19 „...Astfel, deci,
după cum printr-o singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi
oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre de iertare a venit pentru
toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum
prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot
12
 aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi
neprihăniţi.”). Această judecată a lui Adam a adus asupra tuturor
oamenilor condamnarea juridică la moarte, ei găsindu-se acum sub această
sentinţă (Rom. 5:16, 18 „Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul
care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osînda; dar
darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o Hotărâre de
iertare.” , „ ...Astfel, deci, după cum printr-o singură greşală, a venit o
osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre
de iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care
dă viaţa. ”). Omul are nevoie de o hotărâre care dă viaţa (Rom. 5:18
„ ...Astfel, deci, după cum printr-o singură greşală, a venit o osîndă,
care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre de
iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care dă
viaţa. ”)
ii. Întreaga omenire este supusă morţii fizice (1 Cor. 15:21, 22 „ Căci dacă
moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi
după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; ”). Omul
are nevoie de o înviere a trupului (1 Cor. 15:42-44 „ Aşa este şi învierea
morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în
neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în
neputinţă, şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup
duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. ”)
iii. Păcatul a avut ca rezultat moartea duhului lui Adam şi al Evei şi în moartea
spirituală a întregii lor posterităţi (Ef. 2:1, 5 „ Voi eraţi morţi în greşelile
şi în păcatele voastre ”, „ cu toate că eram morţi în greşelile noastre,
ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). ” ;
Col. 2:13 „ Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea
voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă
împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. ” ; 1 Ioan 3:14 ”
Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi.
Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. ” )
1. Capacitatea sa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a avea o legătură
cu El a dispărut în totalitate. Omul nu poate avea discernământ
spiritual (vedere sau auz spiritual) (Prov. 21:2 “ Omul socoteşte că
toate căile lui sunt fără prihană, dar Cel ce cercetează inimile
este Domnul. “ ; Mat. 13:13-15 “ De aceea le vorbesc în pilde,
13
 pentru că ei, cu toate că văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud,
nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui
Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi
înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima
acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis
ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să
înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” ;
Ioan 3:3 “ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi
spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu.” ; 8:43 “Pentru ce nu înţelegeţi
vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” ;
14:17 “şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate
primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl
cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” ; 1 Cor. 2:14
“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu,
căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege,
pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” ; 2 Cor. 4:3-4 “Şi
dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru
cei ce Sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a
orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind
lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu.” ; Ef. 5:8 “ Odinioară eraţi întuneric; dar acum
Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai
luminii.” ; Tit 3:3 “Căci şi noi eram altă dată fără minte,
neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri,
trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urîţi şi urându-ne
unii pe alţii.”)
2. Iubirea omului pentru Dumnezeu a încetat, el devenind duşman
(Rom. 8:7-8 “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti
este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune
Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce
sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” ; Ioan 15:18 ”
Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea
voastră.” ; Rom. 1:30 “ bîrfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători
de părinţi”)
14
 3. Omul a ajuns total incapabil de a veni la Dumnezeu, de a lua
iniţiativa în mântuire sau chiar de a răspunde iniţiativei lui
Dumnezeu (Ioan 6:44 “ Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l
atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
; Rom. 5:6 “Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la
vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.”). Omul nu vrea
să Îl aleagă pe Dumnezeu (Ioan 5:40 “Şi nu vreţi să veniţi la
Mine, ca să aveţi viaţa!” ; Ier. 6:16 “ Aşa vorbeşte Domnul:
„Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care Sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi
odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund: „Nu vrem să
umblăm pe ele!” , 7:26 “ Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat
aminte; şi-au înţepenit gâtul, şi au făcut mai rău decât părinţii
lor.” , 8:6 “ „Căci Eu Sunt cu luare aminte, şi aud că ei nu
vorbesc cum ar trebui; nici unul nu se căieşte de răutatea lui, şi
nu zice: „Ce am făcut?” Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca
un cal care se aruncă la luptă.”).
Omul are nevoie de o naştere din nou sau regenerare pentru a fi făcut viu
din nou (Ioan 3:3, 5 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi
spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu.” , ” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă
nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu.”)
iv. Păcatul a corupt întreg sufletul omului: Isa. 1:5-6 „Ce pedepse noi să vă
mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este
bolnav, şi toată inima sufere de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic
nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, ne stoarse, ne legate,
şi ne alinate cu untdelemn:” ; 64:6 „ Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi
toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi
ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.” ; Rom. 3:9-18 „Ce
urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă
am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este
scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici
unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici.
Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este
15
un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au
venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au
picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe
drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea
ochilor lor.”
1. Intelectul (gândirea) a fost afectat de păcat: Gen. 6:5 “ Domnul a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate
întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare
zi numai spre rău.” ; 8:21 “ Domnul a mirosit un miros plăcut;
şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul,
din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima
omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este
viu, cum am făcut.” ; Rom. 8:7 “ Fiindcă umblarea după
lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu
poate să se supună.” ; Ef. 4:17-18 “Iată, deci, ce vă spun şi
mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii,
în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind
străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se
află în urma împietririi inimii lor.” , Tit 1:15 “ Totul este curat
pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi,
nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate.”
2. Sentimentul a fost afectat: Ecl. 9:3 “ Iată cel mai mare rău în tot
ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea
şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta
nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se
duc la cei morţi.” ; Ier. 17:9 “„Inima este nespus de înşelătoare
şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” ; Ioan
3:19-20 “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită
Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât
lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul,
urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească
faptele.” ; Mat. 15:19 “ Căci din inimă ies gândurile rele,
uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile
mincinoase, hulele.” ; Ef. 4:17-18 “ Iată, deci, ce vă spun şi
mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii,
16
 în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind
străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se
află în urma împietririi inimii lor.”
3. Voinţa a fost şi ea afectată: Ioan 5:40 “ Şi nu vreţi să veniţi la
Mine, ca să aveţi viaţa!” ; Rom. 2:5 “ Dar, cu împietrirea inimii
tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie
pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu”
4. Conştiinţa: Tit 1:15 “ Totul este curat pentru cei curaţi; dar
pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi
mintea şi cugetul le sunt spurcate.”
5. Natura sa: Iov 14:4 “ Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă
necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” ; Ps. 51:5
“ Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit
mama mea.” ; Ps. 58:3 “ Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele
mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele
mamei lor.” ; Ef. 2:3 „ Între ei eram şi noi toţi odinioară, când
trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile
firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii
ai mâniei, ca şi ceilalţi.”
Omul are nevoie de convertire sau sfinţire. Convertirea este o întoarcere de
la păcat la Dumnezeu. Este un proces care durează toată viaţa (Fapte 3:19
„ Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă
păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare,” ; Luc. 22:32
„Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după
ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” ; Rom. 6:19, 22
„Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti:
dupăcum odinioară v-aţi făcut mădulările voastre roabe ale necurăţiei şi
fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă
faceţi mădulările voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la
sfinţirea voastră!” , „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi
făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa
veşnică.”)

6. DIFERENŢA DINTRE PĂCAT ŞI PĂCATE ÎN BIBLIE

17
 a. Păcatul (singular) se referă la natura păcătoasă (Rom. 7:23, 25 „dar văd în
mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea
mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” ,
„ Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!...
Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea
pământească, slujesc legii păcatului.”)
b. Păcatele (plural) se referă la actele păcătoase (1 Ioan 1:9 „ Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească
de orice nelegiuire.” ; 2:12 „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt
iertate pentru Numele Lui.”)

7. RESPONSABILITATEA UMANĂ. Omenirea, după cădere, deşi depravată, este

responsabilă să facă ceea ce este bine, să asculte de Dumnezeu, dând socoteală înaintea
Lui. Prin responsabilitate umană se înţelege faptul că omul va răspunde înaintea lui
Dumnezeu pentru toate acţiunile sale. Aceasta este o învăţătură generală a Scripturii.
a. Cum poate omul să fie responsabil pentru neascultarea Legii şi respingerea
Evangheliei, când acesta este incapabil prin natura sa să le asculte şi accepte?
Omul poate fi responsabil pentru ceea ce nu poate să facă doar dacă vina pentru
propria-i incapacitate îi aparţine. Vezi Rom. 5:12 „ De aceea, după cum printr-
un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel
moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...”
– întreaga omenire era fizic, organic, în Adam când acesta a păcătuit. Dumnezeu îl
socoteşte pe om responsabil să acţioneze în conformitate cu felul în care El l-a
creat, nu în felul în care omul a ajuns după căderea lui Adam. Păcatul omului şi
consecinţele lui nu sunt motive pentru care Dumnezeu să scuze comportamentul
său. Omenirea, după cădere, are o natură depravată, dar existenţa acestei naturi
păcătoase nu este lucrarea lui Dumnezeu şi nu scade responsabilitatea de a trăi aşa
cum Dumnezeu a poruncit.

Ilustraţie: Şoferii de automobile sunt responsabili să le conducă după legile

de circulaţie. Cineva se poate îmbăta şi poate fi incapabil fizic să respecte aceste
legi fiindcă nu îşi poate controla mişcările trupului şi deci direcţia maşinii. Beţia sa
nu îl scuteşte de responsabilitatea pe care o are de a conduce conform legilor. Nu
autorităţile sunt de vină pentru beţia lui şi el poate fi acuzat şi găsit vinovat de mai
multe infracţiuni, chiar dacă era incapabil să conducă corect.
Aşadar, omul, după cădere, este incapabil să îl asculte pe Dumnezeu, dar el
este responsabil să o facă. Lipsa abilităţii, atunci când este din vina omului, nu îi
anulează responsabilitatea de acţiona corect.
18
b. Responsabilitatea umană depinde de gradul de cunoaştere. Omul este responsabil
doar pentru ceea ce cunoaşte sau poate cunoaşte despre ceea ce este drept. Nu
există responsabilitate fără intelect, raţiune (Ioan 9:41 ” „Dacă aţi fi orbi” le-a
răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea,
păcatul vostru rămâne.”)
i. Păgânii sunt responsabili să Îl recunoască pe Dumnezeu atât cât s-a
descoperit El în creaţie (Rom. 1:19-20 „ Fiindcă ce se poate cunoaşte
despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de
Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică
şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu
băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot
desvinovăţi;”)
ii. În privinţa faptelor lor, păgânii sunt responsabili doar pentru călcarea
acelor principii ale neprihănirii recunoscute de conştiinţa lor (Rom. 2:12-
15 „ Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au
păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. Pentru că nu cei ce aud
Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc
legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. Când Neamurile, cu toate că
n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege,
îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în
inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi
gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele.”)
iii. Cei care au Cuvântul scris, vor fi judecaţi pentru călcarea Lui (Rom. 2:12
„ Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au
păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege.”)
iv. Trebuie menţionat că luminile lăsate de Dumnezeu în creaţie şi în
conştiinţă nu sunt suficiente pentru mântuire, ci doar pentru condamnare.
Singur Cuvântul scris, Biblia este descoperirea lui Dumnezeu pentru
mântuire (Rom. 1:16 „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui
Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului;” ; 1 Cor. 1:18
„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe
calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este
19
 puterea lui Dumnezeu.”; Fapte 4:12 „ În nimeni altul nu este
mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care
trebuie să fim mântuiţi.”  Rom. 10:13-17 „ Fiindcă „oricine va
chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Dar cum vor chema pe Acela
în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit?
Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui,
dacă nu Sunt trimeşi? După cum este scris: „Cît de frumoase Sunt
picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Dar
nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a
crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine în urma auzirii;
iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”). Cei care nu au auzit de
Cristos, nu vor fi judecaţi de respingere a Evangheliei şi necredinţă, dar
vor fi condamnaţi la judecată pentru faptele lor. Dumnezeu judecă după
dreptate (Ps. 45:6 „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic;
toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate.” , Fapte
17:31 „ pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după
dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care
a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat
din morţi...”)!

8. Întrebarea crucială: POATE UN OM PIERDUT SĂ FACĂ CEVA PENTRU A-ŞI

CAUZA PROPRIA MÂNTUIRE?
a. Aici intervine marea diviziune între cei care studiază Biblia. Umanismul, filosofia,
sentimentele omului despre propria persoană, ideea sa că el este stăpânul
propriului său destin – toate acestea contribuie la ideea că omul are capacitatea de
a face lucruri care îi sunt plăcute lui Dumnezeu şi deci că omul îşi poate iniţia
propria salvare.
b. Doar prin studiul personal al Bibliei pe care trebuie să îl faci, poţi determina
răspunsul la această mare întrebare. Nu este nici ştiinţific, nici onest să faci
referire la propriile observaţii pentru a dovedi o opinie. „L-am văzut pe Ion
plângând şi rugându-se şi Dumnezeu l-a mântuit”, poate spui. Totuşi, nu ştii dacă
plânsul şi rugăciunea lui Ion au fost cauza sau efectul mântuirii lui. De fapt, nu
poţi ştii sigur dacă Ion este mântuit! Nu poţi privi decât înfăţişarea exterioară.
Doar Dumnezeu cunoaşte inimile (1 Sam. 16:7 „ Şi Domnul i-a zis lui Samuel:
„Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul

20
 nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul
se uită la inimă.”).
c. Deseori se predică: „Dacă faci un pas către Dumnezeu, El va face doi către tine.”
Răspunzând acestei idei, Spurgeon a amintit legenda cruciatului care a fost
decapitat în războiul împotriva turcilor. Acesta şi-a ridicat capul de jos, l-a pus sub
braţ şi s-a întors pe jos până la Roma. Spurgeon a spus cam aşa: Aş crede asta dacă
el ar fi putut face primul pas. Este adevărat. Dacă un om decapitat ar putea face
primul pas, ar putea face şi restul de paşi. De ce mai are nevoie omul de har dacă
el poate face paşi către Dumnezeu?
d. Ce spune Biblia despre condiţia pierdută a omului? Este el total depravat, sau doar
parţial? Depravarea totală nu înseamnă că fiecare om este cât poate fi el de rău, ci
aceasta înseamnă că fiecare parte a omului a fost afectată în mod negativ de păcat.
El are gânduri rele, de aceea intelectul său este afectat în rău. El iubeşte sau
doreşte lucruri greşite, de aceea, şi emoţiile lui au fost afectate în rău. El face
alegeri şi ia decizii greşite văzându-se în aceasta că voinţa sa a fost afectată în rău.
Fiecare parte a omului a fost afectată de căderea lui Adam!
e. Haideţi să aruncăm o privire asupra omului şi să încercăm să vedem cât de grav a
fost el afectat de căderea lui Adam.
i. El este mort spiritual, deşi fizic este viu (Ef. 2:1, 5 “ Voi eraţi morţi în
greşelile şi în păcatele voastre” , “ cu toate că eram morţi în greşelile
noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi
mântuiţi”).; Col. 2:13 “Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în
firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la
viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.”). La fel cum
un om mort fizic nu poate face nimic , tot aşa un om mort spiritual nu
poate face nimic. Aceasta este esenţa: el este mort!
ii. El nu se poate supune legii lui Dumnezeu şi nu îi poate fi plăcut lui
Dumnezeu (Rom. 8:5-9 “ Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că
dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul
Sfânt, care ne-a fost dat. Căci, pe când eram noi încă fără putere,
Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un
om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui,
poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea
faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a
murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când Suntem socotiţi
neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui
21
 Dumnezeu.”). Dacă un om nemântuit nu poate fi plăcut lui Dumnezeu,
cum poate face el ceva pentru a-l determina pe Dumnezeu să îl mântuiască
– să îl privească favorabil?
iii. El nu vrea şi nu poate să primească lucrurile Duhului – Cuvântul,
Evanghelia, adevărul – într-un mod profitabil pentru duhul său (1 Cor.
2:11-14 „ În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în
afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte
lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am
primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem
cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi
vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţînd o
vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc
nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o
nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate
duhovniceşte.). El poate cunoaşte multe în mintea sa, dar aceasta nu îl
ajută în vederea mântuirii sale. Voinţa sa este contrară lucrurilor lui
Dumnezeu.
iv. El nu Îl caută pe Dumnezeu (Romani 3:9-18, mai ales vs. 11 ” Ce
urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă
am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, Sunt sub păcat, după cum este
scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici
unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici.
Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este
un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au
venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au
picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe
drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea
ochilor lor.”) Omul este deseori religios, dacă religia îi este plăcută, dar el
nu îl caută pe Dumnezeu prin sine însuşi.
v. El este pierdut şi nu poate găsi calea (2 Cor. 4:3, 4 „Şi dacă Evanghelia
noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce Sunt pe calea
pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului
acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui

22
 Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”). El este aşa de pierdut (rătăcit)
încât Evanghelia este ascunsă de el!
1. Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10
“ Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era
pierdut.”)
2. Păstorul este cel care caută şi găseşte oaia pierdută (Luca 15:4
„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din
ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce
după cea pierdută, până când o găseşte?”). Oile rătăcite nu îl
caută pe Păstor! O asemenea idee este contrară învăţăturii
Domnului Isus Cristos.
3. Dacă un om poate găsi calea spre Dumnezeu, de ce este nevoie ca
Cristos să îl caute? Ce nevoie are un astfel de om de har?

vi. El nu vrea să vină la Cristos şi să Îi fie supus (Ioan 5:40 „Şi nu vreţi să
veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” , Luca 19:11-14 „Pe când ascultau ei
aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de
Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate
îndată. Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată,
ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii
săi, le-a dat zece poli (Greceşte: mine.), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ
până mă voi întoarce.” Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o
solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste
noi.”). El nu vrea să vină la Cristos, voinţa lui I se împotriveşte.
vii. El nu poate veni la Cristos pentru a fi mântuit (Ioan 6:44, 65 „ Nimeni nu
poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi
învia în ziua de apoi.” , „ Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că
nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”);
doar dacă şi numai atunci când Dumnezeu ia iniţiativa în tragerea
oamenilor la Cristos.
1. Utilizarea cuvântului „atrage” de Cornilescu este una nefericită
fiindcă cuvântul grecesc „helkuo” înseamnă întotdeauna a târî şi
este folosit şi pentru a trage sabia (Ioan 18:10 „ Simon Petru, care
avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat
urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.”), a trage
mrejele (Ioan 21:6, 11 „El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea
23
 dreaptă a corăbiei, şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci, şi n-o mai
puteau trage de mulţimea peştilor.” , ” Simon Petru s-a suit în
corăbioară, şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi
trei de peşti mari: şi, cu toate că erau atîţia, nu s-a rupt
mreaja.”), la târârea unora înaintea conducătorilor (Fapte 16:19
„Când au văzut stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câştigului
lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă
înaintea fruntaşilor.”) şi la târârea lui Pavel din Templu (Fapte
21:30 „ Toată cetatea s-a pus în mişcare, şi s-a strâns norodul
din toate părţile. Au pus mâna pe Pavel, şi l-au scos afară din
Templu, ale cărui uşi au fost încuiate îndată.). Acest cuvânt
grecesc are un singur înţeles, acela de a târî. Astfel, avem dovada
că cuvântul grecesc înseamnă utilizarea unei forţe puternice pentru
a muta ceva sau pe cineva. NU înseamnă a atrage asemeni unui
magnet!
viii. El nu poate vedea (înţelege) sau intra în Împărăţie (decât dacă este
regenerat) (Ioan 3:3, 5 „ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat,
adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu.” , „ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi
spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre
în Împărăţia lui Dumnezeu.”).
ix. El suprimă sau înăbuşă adevărul (Rom. 1:18 „mânia lui Dumnezeu se
descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în
nelegiuirea lor.”)
x. Inima lui a fost întunecată (Rom. 1:21 „fiindcă, cu toate că au cunoscut
pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit;
ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a
întunecat.”)
xi. Îl urăşte pe Dumnezeu (Rom. 1:30 „ bîrfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de
părinţi”)
xii. Caracterul său este rezumat în Rom. 1:9-18 „ Dumnezeu, căruia Îi
slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă
pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, şi cer totdeauna ca, prin voia
lui Dumnezeu, să am însfârşit fericirea să vin la voi. Căci doresc să vă
24
 văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau
mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin
credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu. Nu vreau să nu ştiţi,
fraţilor, că, de multeori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg
vreun rod printre voi, ca printre celealte neamuri, dar am fost
împiedicat până acum. Eu Sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor
învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie
dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma. Căci mie nu
mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului,
apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care
o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este
scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” mânia lui Dumnezeu se
descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în
nelegiuirea lor.”
În lumina acestor fapte referitoare la depravarea omului, cum poate cineva crede sincer că
omul poate face ceva pentru a-şi iniţia propria salvare?

9. LIBERTATEA VOINŢEI OMULUI. LIBERUL ARBITRU.

a. Mulţi oameni atribuie voinţei atributul libertăţii. Aceştia fac din voinţă o entitate
independentă de restul fiinţei umane. Prin aceasta, ei afirmă că viaţa omului este
condusă de voinţă, el având capacitatea de a alege lucruri spirituale, de a se hotărî
pentru Cristos, etc.
b. Biblia ne învaţă că nu voinţa este centrul fiinţei umane, care ne conduce vieţile,
aşa cum se predică de mulţi astăzi, ci inima (Prov. 4:23 „ Păzeşte-ţi inima mai
mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” , Mat. 15:8 „ „Norodul acesta
se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine.”; Marcu 7:21 ”Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies
gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile”).
c. Alegerile pe care le facem (actele voinţei) sunt INFLUENŢATE de modul în care
interpretăm şi judecăm posibilităţile, de preferinţe, dorinţe, de prejudecăţi,
înclinaţii şi chiar instincte. Voinţa ia în considerare toţi factorii de

mai sus şi este influenţată de cel mai puternic dintre aceştia.

25
 i. voinţa este influenţată de intelect: Dacă am de ales între a cumpăra un
obiect mai prost calitativ, dar mai ieftin şi unul mai scump, dar de o calitate
superioară, voinţa va alege în funcţie de datele pe care intelectul le
furnizează (banii disponibili, riscul ca obiectul să se defecteze înainte de a
termina slujba la care plănuiesc să îl folosesc, etc.)
ii. voinţa este influenţată de sentiment: Dacă am de ales între a merge la
pescuit şi a privi un meci de fotbal, voi alege activitatea care îmi place mai
mult.
iii. voinţa este influenţată de natură: Exemplul 1: Dacă punem înaintea unui
leu o salată asortată şi apetisantă şi o bucată de carne crudă şi murdară, leul
va alege conform naturii sale. Exemplul 2: Dacă am de ales între o viaţă de
înfrânare şi evlavie şi una de plăceri şi păcate, voi alege în funcţie de
dispoziţia naturii mele.
d. Omul este atât de mult influenţat de natura să păcătoasă încât este rob păcatului
(Rom. 6:6 „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El,
pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu
mai fim robi ai păcatului” ; Tit 3:3 „Căci şi noi eram altă dată fără minte,
neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în
răutate şi în pizmă, vrednici să fim urîţi şi urându-ne unii pe alţii.” , 2 Pet.
2:19 „ Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii.
Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.”). După mântuire, suntem
socotiţi robi ai lui Dumnezeu, ai neprihănirii (Rom. 6:16 „ Nu ştiţi că, dacă vă
daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că
este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care
duce la neprihănire?”). Libertatea este deci o eliberare (Ioan 8:34 „ „Adevărat,
adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al
păcatului.”) de sub robia păcatului şi în acelaşi timp o investire cu puterea de a
face binele. Voinţa nu poate alege ceea ce este contrar naturii (Ier. 13:23 „ Poate
un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa,
aţi putea voi să faceţi binele, voi, care Sunteţi deprinşi să faceţi răul?” , Rom.
8:7 „ Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu
poate să se supună.”; Gal. 5:17 „ Căci firea pământească pofteşte împotriva
Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele
altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”), intelectului (1 Cor. 1:21 „Căci
întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea
26
 lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin
nebunia propovăduirii crucii.” ; 2:14 „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile
Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate
înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.”), sentimentului (Rom. 2:5
„Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o
comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu,”, Ioan 3:19, 20 „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită
Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru
că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la
lumină, ca să nu i se vădească faptele.” ; 15:18, 24, 25 „ Dacă vă urăşte lumea,
ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.” , „Dacă n-aş fi făcut între ei
lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi
văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat
ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”).

Ilustraţie: Un hoţ încearcă să se apere înaintea judecătorului. El pretinde că nu a

vrut să fure, ci că în natura sa, el a avut o „constrângere psihologică” să fure şi de aceea
nu este vina lui că este hoţ. Judecătorul nu acceptă apărarea lui şi hotărăşte, mai
degrabă, să condamne „natura” omului să petreacă, împreună cu „constrângerea sa
psihologică” 2 ani în închisoare. Bineînţeles, singurul mod în care judecătorul putea să
facă acest lucru era să condamne întregul om, trup, voinţă, „natură” şi tot restul la
închisoare.
Deci, noi nu putem diviza sau separa voinţa omului de natura sa şi nu trebuie să
încercăm aşa ceva când vorbim despre voinţa omului. Voinţa omului acţionează în
conformitate cu natura sa!

e. Omul este influenţat şi din exterior. El poate fi influenţat de lume, de Satan (Ioan
8:43-45 „ Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta
Cuvântul Meu.Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui
vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este
adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este
mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă
credeţi.”; 2 Cor. 4:4 „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul
veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”; 2 Tim. 2:26 „ şi, venindu-şi în fire, să
se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.”), de
Dumnezeu (Ezra 1:1 „ În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se
împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit

27
 duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin
scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui:”).

f. Libertatea voinţei sau omul – un agent moral liber.

i. Definiţia 1: Un agent liber este o fiinţă inteligentă liberă să acţioneze
conform propriei alegeri, fără constrângere sau restricţie. (Andrew Fuller)
ii. Definiţia 2: Libertatea omului nu implică scutirea de operaţii [intervenţii]
sau influenţe, de motive, ereditate sau mediu înconjurător. Mai degrabă
înseamnă că omul nu este sub constrângere. Acţiunile sale sunt, până la
urmă, determinate din interior. El este auto-determinat în ceea ce face. Unii
susţin că libertatea în om înseamnă capacitatea de a se transcende pe sine
şi acţiona contrar caracterului său. (Acesta este sensul eronat dat voinţei
libere, conform credinţei tuturor Pelagienilor şi Arminienilor, sens căruia
Luther şi mulţi alţii i se împotrivesc.) Voinţa este privită, deci, nu ca
expresia a ceea ce este omul în caracterul său iniţial. Este liberă în sensul
că poate face alegeri neînrudite cu alegeri trecute, trăsături dobândite şi
tendinţe ereditare. Acesta este o opinie nejustificată despre libertate. Face
din voinţă doar un accesoriu extern naturii umane în loc de o expresie a
acesteia. Libertatea exclude constrângerea exterioară, dar exclude şi
capriciul şi caracterul arbitrar. Libertatea este auto-determinare. (E.Y.
Mullins)
iii. Voinţa omului este liberă faţă de orice forţă exterioară lui. Nimeni din afara
lui nu îl poate sili să păcătuiască. Dar, fiindcă voinţa i se supune legii
înscrise în inima lui (Rom. 7:21-23 „ Găsesc, deci, în mine legea aceasta:
când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul
dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele
o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă
ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”– Pavel vorbeşte
aici ca un om mântuit. Omul nemântuit respinge Legea lui Dumnezeu.
Lupta indică două naturi – vezi şi Gal. 5:16, 17 ” Zic dar: umblaţi
cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea
pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii
pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face
tot ce voiţi.”), omul este liber într-o singură direcţie: aceea de a păcătui.
Exemplu: Dacă îi dau drumul unui obiect din mână, obiectul acela este

28
 liber faţă de forţa externă care îl ţinea, dar este supus legii gravitaţiei. El
este liber să cadă. Niciodată nu va rămâne suspendat în aer!
g. A afirma că voinţa omului este liberă, independentă de orice altceva în afara ei,
înseamnă a contrazice Biblia, ştiinţa şi propria noastră experienţă. Voinţa nu este un
„om în om”. A predica voinţa liberă a omului păcătos, capabilă să aleagă între
lucruri spirituale şi fireşti înseamnă a-L predica pe Dumnezeu ca fiind la cheremul
păcătosului (care decide dacă îl primeşte sau respinge) în loc de a predica un
păcătos care este la mila Dumnezeului suveran.

h. A cui doctrină o predicăm atunci când spunem oamenilor că mântuirea sau

pierzarea omului depinde de voinţa lui? Observaţi următoarele citate:
i. Unul din decretele Conciliului de la Trent (1563), în care Biserica
Catolică îşi reformula doctrina pentru a se opune Reformei, afirmă: „Dacă
va afirma cineva că voinţa liberă a omului, mişcată şi îndemnată de
Dumnezeu, nu cooperează, prin consimţământ, cu Dumnezeu, care o mişcă
şi o îndeamnă, în aşa fel încât să îl dispună şi să-l pregătească pentru
atingerea justificării; mai mult încă, dacă spune cineva că voinţa
omenească nu poate refuza să se conformeze, dacă îi este pe plac; ci că ea
este inactivă, pasivă; acel om să fie blestemat!” „Dacă va spune cineva că,
de la căderea lui Adam, voinţa omului este pierdută şi nimicită; sau că este
ceva cu numele, da, doar un nume şi nimic mai mult, o plăsmuire introdusă
de Satan în Biserică; acel om să fie blestemat!” – Arthur W. Pink,
Suveranitatea lui Dumnezeu, p. 106
ii. Mărturisirea de credinţă baptistă de la Philadelphia, 1742, Capitolul 9:
„Omul, prin căderea sa într-o stare de păcat, a pierdut în întregime orice
capacitate a voinţei de a dori vreun bine spiritual care să însoţească
mântuirea; aşa încât, omul firesc, fiind întru totul vrăjmaş binelui şi mort în
păcat, nu este în stare, prin propria sa putere, să se convertească sau să se
pregătească în vederea convertirii” – Arthur W. Pink, Suveranitatea lui
Dumnezeu, p. 110
A predica voinţa liberă care cooperează cu Dumnezeu în mântuire (a spune că
Dumnezeu Îşi face partea Lui, iar omul îşi face partea sa) înseamnă a predica
doctrina catolică.
A predica moartea spirituală a omului şi incapacitatea sa de a se mântui precum şi
nevoia sa de harul lui Dumnezeu înseamnă a predica doctrina baptistă. Care dintre
acestea este doctrina biblică?
29
ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 2:

1. Credeţi că oamenii nemântuiţi (chiar şi membrii în biserică) au o înţelegere corectă a ceea

ce este Dumnezeu cu adevărat?
2. Spurgeon este citat ca spunând că toţi au ocazional „spasme religioase”. Sunteţi de acord?
Din studiul nostru în acest capitol, credeţi că „spasmele religioase” în omul

depravat sunt dovezi ale mântuirii sau dovezi ale depravării sale?
3. “Oricine vrea” poate veni: aceasta este adevărat, fiindcă Biblia spune asta (Apoc. 22:17
„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” si celui ce îi este sete,
să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”). Dar înseamnă oare că dacă invitaţia este
reală, cel invitat are capacitatea de a profita de invitaţie? Eu pot fi invitat şi binevenit în
casele voastre, dar incapabil de a veni din diferite motive!
4. Puteţi să vă gândiţi la vreo parte componentă a omului care nu a fost afectată în rău la
căderea lui Adam? Vă rog să aduceţi versete!
5. Dacă omul este total depravat şi înclinat doar spre rău, există oare vreo cale posibilă de
mântuire separat de lucrarea lui Dumnezeu prin har în îndeplinirea planului Său pentru
mântuirea fără plată a individului?
6. Studiaţi capitolul 7 din Suveranitatea lui Dumnezeu de Arthur W. Pink pentru a aprofunda
subiectul voinţei umane.

30
 Capitolul 3: DUMNEZEU – SURSA HARULUI

În capitolul anterior am studiat starea omului, condiţia lui. El este pierdut, despărţit de Dumnezeu
şi nu poate face nimic pentru propria-i salvare. Pentru a fi mântuit, el are nevoie de har, sau de
favorul lui Dumnezeu, pe care nu îl merită.
În acest capitol vom încerca să privim înspre Dumnezeu, ca sursă a harului. Vom vedea atributele
şi suveranitatea Lui.

I. Natura şi atributele lui Dumnezeu

Trebuie să înţelegem ceva din natura lui Dumnezeu pentru a putea înţelege cum lucrează El.
Dumnezeu nu acţionează capricios sau fără motiv, ci motivele Sale se găsesc în El. El nu este
mânat de altceva sau altcineva decât de Sine.
Pentru a avea o înţelegere corectă despre Dumnezeu, nu avem voie să credem că El este
asemenea nouă (Ps. 50:21 „ Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.
Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi!”; Is. 55:8, 9)!

1. Natura lui Dumnezeu:

a. Dumnezeu este un Duh: El este o substanţă imaterială, o esenţă pură şi
neamestecată, care nu posedă un trup datorită invizibilităţii şi omniprezenţei Sale
(Ioan 4:24; Col. 1:15, 1 Tim. 1:17; Evr. 11:27)

b. Dumnezeu este Unul: Nu există decât un singur Dumnezeu, a cărui esenţă este
omogenă şi indivizibilă (Deut. 6:4)

2. Atributele lui Dumnezeu (Caracteristicile care marchează sau definesc modul existenţei
Sale sau care Îi constituie caracterul – J.P. Boyce)

a. Atribute absolute (cele care se referă la fiinţa Sa separat de relaţia Sa cu orice

altceva):
i. Existenţa prin Sine Însuşi: fiinţa este nederivată. El este independent, auto-
suficient, se auto-conduce (Ex. 3:14; Isa. 46:9-11; Fapte 17:25-26)
ii. Imuabilitatea: Dumnezeu este neschimbat în natură şi scopuri (Iov. 23:13-
14; Ps. 33:11; 102:27; Mal. 3:6; Evr. 6:17; Iac. 1:17)

iii. Sfinţenia: excelenţa Sa morală şi spirituală perfectă (Ps. 111:9; Isa. 6:3;
Luca 1:35; Ioan 17:11; numele Duhului este Sfânt, etc.) Dumnezeu, în
31
 sfinţenia Sa, nu poate vedea, suporta păcatul (Hab. 1:13). Sfinţenia este
principala caracteristică a lui Dumnezeu, aceasta putând fi aplicată tuturor
celorlalte atribute (dreptate sfântă, iubire sfântă, etc.)

b. Atribute relative (cele care sunt văzute datorită relaţiei lui Dumnezeu cu timpul şi
creaţia):
i. Eternitatea: nu are început sau sfârşit (Gen. 21:33; Deut. 33:27; Ps. 90:1-
2; 1 Tim. 1:17)
ii. Omniprezenţa: El este prezent în acelaşi moment în toată creaţia Sa (1
Împ. 8:27; Ps. 139:7-10; Isa. 66:1; Ier. 23:23-24)
iii. Omniscienţa: din veşnicie posedă toată cunoştinţa şi înţelepciunea (1 Sam.
2:3; Ioan 21:17; Fapte 15:18; Rom. 11:33-36; Evr. 4:13; 1 Ioan 3:20)
iv. Omnipotenţa: Dumnezeu posedă toată puterea şi Lui nu îi este nici un
lucru imposibil (Iov 26:7-14; Ps. 62:11; Ier. 32:17; Dan. 4:35)
v. Veridicitatea: Dumnezeu spune întotdeauna adevărul şi este credincios în
relaţiile Sale cu creaţia Sa şi în special cu cei răscumpăraţi. El nu a minţit
niciodată (Pl. 3:22-23; Ioan 17:17; Rom. 3:4; 1 Cor. 1:9; 1 Tes.
5:24)
vi.Iubirea, harul.
• Iubirea lui Dumnezeu este eternă, suverană, necondiţionată şi
neschimbabilă. Strict vorbind, iubirea Lui se manifestă doar faţă de
cei aleşi (Ier. 31:3; Rom. 5:8; Ef. 1:3-7; 1 Ioan 4:7-8).
• Dumnezeu arată har, El arată bunătate iubitoare păcătoşilor care nu
merită favorul şi afecţiunea Sa. El îi iubeşte pe ai Săi în ciuda a ceea
ce sunt ei şi ceea ce au făcut. Strict vorbind, Dumnezeu arată har doar
aleşilor (Fapte 15:11; Rom. 1:7; 11:5, 6; 1 Cor. 1:4, Ef. 1:6; 2:8; 2
Tim. 1:9; Evr. 4:16)
vii.Mila, compasiunea, îndelunga răbdare sunt arătate întregii creaţii.
• Mila reiese din faptul că Dumnezeu se îngrijeşte de cei răi în
lucrurile care susţin viaţa (Ps. 145:9, 15-17; Mat. 5:45; Rom. 2:4).
• Îndelunga Sa răbdare se arată în faptul că El nu îi pedepseşte pe cei
răi imediat ce comit păcatul (Gen. 15:16; Rom. 2:4; 9:22).
viii.Dreptatea: Dumnezeu este corect, neprihănit în toate acţiunile Sale (Ps.
145:17; Deut. 32:4; Rom. 2:5, 6)

32
Dumnezeul sfânt este, deci, sursa harului, a iubirii, a bunătăţii pe care le extinde spre nişte
oameni rebeli, neascultători, care îl urăsc şi dispreţuiesc. El ia iniţiativa în mântuire, apropiindu-
se de om. Omul, în condiţia în care se află, nu poate şi nu vrea să se apropie de Dumnezeu şi să
fie mântuit.

II. Suveranitatea lui Dumnezeu

În toate acţiunile Sale faţă de creaţia Sa, Dumnezeu se descoperă ca fiind suveran. Suveranitatea
este consecinţa fiinţei Sale, a naturii şi caracterului Său.

1. DEFINIRE

a. Definiţie: A fi suveran înseamnă a acţiona fără vreun control sau influenţă exterioară!

b. Explicaţie: Prin termenul de suveranitate înţelegem supremaţia, regalitatea,

dumnezeirea lui Dumnezeu. Prin aceasta afirmăm că Dumnezeu este Dumnezeu, fiindcă
dacă nu ar fi suveran, nu ar fi Dumnezeu! Dumnezeul Bibliei este un suveran absolut!
Dumnezeul predicat de la majoritatea amvoanelor astăzi este un dumnezeu lipsit de
putere, un drumeţ cerşetor, care tot bate la inima închisă a omului, care vrea să mântuiască
lumea, dar lumea merge în iad… Astăzi se predică un Dumnezeu om şi un om dumnezeu.

c. Aplicaţie: Doar înţelegând suveranitatea lui Dumnezeu putem avea o atitudine potrivită
faţă de El. Atitudinea potrivită este aceea de reverenţă – teamă sfântă (Ps.33:8; 86:11;
111:10; Prov. 9:10; Ier. 10:7; Mal. 1:6), de glorificare a puterii, măreţiei şi slavei Lui (1
Cr. 29:11; Dan. 2:20; 1 Tim. 1:17; Iuda 25; Apoc. 4:10-11; 5:12-14). Oare câţi din cei
care ascultă o predică astăzi mai au atitudinea lui Isaia, Ezechiel, Pavel sau Ioan când
aceştia l-au văzut pe Domnul?

d. Suveranitatea implică domnie. A fi suveran înseamnă a fi monarh absolut.

i. Versetele care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Împărat afişează suveranitatea Lui: Ps.
10:16, 24:7-10, 29:10; Ps. 47:2; 95:3; 97:1; 99:1; 1 Tim. 1:17, 6:15; Apoc.
19:16;
Ps. 45:6; 47:8; 93:2; Isa. 6:1-4; 66:1-2a  Fapte 7:49; Pl. 5:19; Dan. 7:9;
Evr. 12:2; Apoc. 4:1-11; 6:16; 20:11; 21:15
33
 ii. Versetele care afirmă că Dumnezeu face ce vrea arată suveranitatea Lui: Iov
23:13; Ps. 115:3; Dan. 4:35.

iii. Versetele care afirmă că El nu poate fi tras la răspundere de om pentru acţiunile

Sale afirmă suveranitatea Lui: Iov 9:12; 33:12, 13; Isa. 45:9-11; Dan. 4:35;
Rom. 9:19-20

iv. Versetele care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Stăpânitor arată suveranitatea Lui: 1 Cr.
29:10-12; Ps. 22:28, 46:10; 145:13; Dan. 4:3; 1 Tim. 6:15; Iuda 25

2. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ASUPRA ÎNTREGII CREAŢII

Biblia ne descoperă că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. El este cel care ţine întreaga
creaţie, iar aceasta Îi este supusă (Ps. 135:6; Rom. 11:36; Evr. 1:3).

a. Dumnezeu stăpâneşte materia: Gen. 1:1-3, 6, 9, 11, etc.

b. Dumnezeu controlează legile şi fenomenele naturale: Iov 37:2-13; 38:8-14; 19-30; Ps.
135:6-7; 147:16-18

i. Fenomenele necesare vieţii:

1. ploaia (Gen. 2:5; 1 Împ. 18:1, 41-45; Iov 5:10; Iov 28:25, 26; 37:6; 11-
12; Ier. 14:22; Zah. 10:1; Mat. 5:45)
2. zăpada (Iov 37:6; Ps. 147:16)
3. vânturile (Iov 28:25, 26; Ps. 135:7)
4. căldura (Mat. 5:45)

Astfel, Dumnezeu este activ implicat în creaţia Sa, Lui i se datorează bunul mers al
acestor fenomene, traseul precis al planetelor, ciclul exact al anotimpurilor, circuitul apei
în natură, fenomene fără de care viaţa ar fi imposibilă.

ii. Fenomenele care periclitează viaţa: Ps. 148:8

1. furtuni (Iov 37:2-5; 9; Ps. 107:25; Ier. 10:13; Iona 1:4)
2. grindină (Iov 37:10; 38:22-23; Ex. 9:23-25)
3. secete (Amos 4:7-8; Hagai 1:11)
4. incendii (Gen. 19:24)
34
 5. Foametea, provocată de lipsa ploii, este determinată de Dumnezeu (Gen.
41:54; Ioel 1:4-12)
6. Potopul a venit de la Dumnezeu (Geneza 6:17; 7:11-12)
7. Urgiile din Egipt (Ex. 9:23-26; 10:21-23)

c. Dumnezeu este suveran peste legile naturale şi le poate încălca, nefiind supus lor.
i. Trecerea Mării Roşie (Ex. 14:21-22)
ii. trecerea Iordanului (Iosua 3:15-17)
iii. oprirea timpului (Iosua 10:12-14; 2 Împ. 20:9-11)
iv. cei trei în cuptorul aprins (Dan. 3:20-28)
v. potolirea furtunii (Marcu 4:36-39)

d. Dumnezeu stăpâneşte peste regnul animal:

i. Aducerea animalelor la Adam (Gen. 2:19)
ii. Aducerea animalelor la Noe (Gen. 6:19-20);
iii. Aducerea broaşelor, a insectelor asupra Egiptenilor (Ex. 8:13, 22)
iv. Călăuzirea vacilor care duceau chivotul (1 Sam. 6:7-12)
v. Corbii hrănindu-l pe Ilie (1 Împ. 17:2-4)
vi.Măgăriţa lui Balaam (Num. 22:28)
vii.Peştele care l-a înghiţit pe Iona (Iona 1:17)
viii.Pescuirea minunată (Luca 5:4-7; Ioan 21:4-6)
ix.Daniel şi leii din groapă (Dan. 6:22)

e. Dumnezeu stăpâneşte îngerii

i. Îngerii sfinţi, slujitorii Săi (1 Cr. 21:15, 27; toate versetele care vorbesc despre
îngeri ca fiind trimişi de Dumnezeu)
ii. Dumnezeu stăpâneşte peste îngerii rebeli (Jud. 9:23; 1 Sam. 16:14; 1 Împ. 22:23;
toate exorcizările din NT)
iii. Satan (Iov 1:12; Mat. 4:10, 11; Apoc. 20:1-3, 10)

f. Dumnezeu stăpâneşte asupra oamenilor în general:

i. Viaţa tuturor oamenilor este în mâna lui Dumnezeu (Iov 12:10; 34:14, 15; Isa.
42:5; Fapte 17:25, 28)
ii. Dumnezeu controlează zilele omului, El permite ca cineva să se nască cu vreo boală
sau handicap (Ps. 139:13-17)
iii. Dumnezeu hotărăşte timpul şi locul în care se nasc şi trăiesc oamenii (Fapte 17:26)
35
 iv. Dumnezeu le creează condiţii favorabile de a trăi (Mat. 5:45)
v. Dumnezeu conduce viaţa omului în aşa fel încât omul ajunge să împlinească voia lui
Dumnezeu (Prov. 16:9; 19:21; 20:24; Ier. 10:23)
vi.Dumnezeu pedepseşte popoare pentru nelegiuirea lor
1. Canaaniţii (Gen. 15:16  Lev. 18:24, 25, vezi cucerirea Canaanului)

2. Amaleciţii, (Deut. 25:17-19  1 Sam. 15:3)

3. Egiptenii, (Ge. 14:14  vezi urgiile din Exod)

4. Israelul (Lev. 18:28-30; 1 Cr. 9:1)
vii.Dumnezeu ridică şi răstoarnă liderii (Prov. 21:1; Dan. 2:21); El controlează cursul
politic al naţiunilor, deciziile pe care le iau conducătorii:
1. Împietrirea lui Faraon (Rom. 9:17)
2. Nebucadneţar şi cucerirea lui Iuda (Ier. 25:8, 9)
3. Cirus şi porunca de a ridica Ierusalimul şi Templul (Isa. 45:1, 13)
4. Pilat şi hotărârea de a-L răstigni pe Isus (Mat. 27:17-26)
viii.Nimeni nu i se poate împotrivi (Iov 23:13; Prov. 21:30; Isa. 14:27; 43:13; 46:10)
ix.El se poate împotrivi acţiunilor oamenilor, le poate dejuca planurile: (Gen. 11:7; Ex.
15:4; Ps. 2:1-4; Mat. 2:12-18; Fapte 12:5-11)

g. Dumnezeu este suveran în mântuire:

i. El este sursa mântuirii (Iona 2:9; Apoc. 7:10; Fapte 4:12; Os. 13:4)
ii. Suveranitatea sa în mântuire constă în dreptul de selecţie al celor care vor fi mântuiţi, în
faptul că El mântuieşte pe cine vrea (Rom. 9:14-23; Ex. 33:19; Mat. 20:15)

iii.Tatăl este suveran în mântuire

1. Actul alegerii (Rom. 8:29-30; 9:21-23; Ef. 1:4-6)
2. Tragerea la Cristos (Ioan 6:44, 65)
iv. Fiul este suveran în mântuire. Cristos a murit în locul celor pe care Tatăl i-a ales (Ioan
10:18; Rom. 8:33-34)
v. Duhul este suveran în mântuire:
a. Duhul Sfânt este Cel care regenerează (Ioan 3:6)
b. dă viaţă spirituală (Ioan 6:63).
c. 2 Tes. 2:13 – El separă sau sfinţeşte astfel persoana, făcând posibilă „credinţa
adevărului”.

Aşadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sfânt, drept, suveran. El este unic în tot universul.
El nu cunoaşte schimbarea sau limita. Doar Lui i se cuvine cinstea, lauda, mărirea şi gloria.
36
Întreaga creaţie trebuie să Îl laude! Oamenii trebuie să vină înaintea Lui cu o teamă sfântă, cu
reverenţă deplină. El este judecătorul cel drept şi tot ceea ce spune este Adevăr suprem. Iubirea
Lui este veşnică. Nimeni nu poate să o cuprindă! El nu este obligat să dea socoteală nimănui
pentru ceea ce face, nu este obligat să fie îndelung răbdător faţă de oameni, nu este obligat să
mântuiască pe cineva. Dar o face din bunătate, milă şi compasiune faţă de cei ce îi sunt vrăjmaşi.
El îşi arată iubirea şi harul măreţ faţă de cei pe care i-a ales pentru a fi cu El pentru veşnicie.
„Cine este ca Tine, minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni?”
„Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer; Tu ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule,
cine este ca Tine?” – Ex. 15:11b; Ps. 71:19

ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 3:

1. Credeţi că predicarea modernă Îl înalţă sau Îl înjoseşte pe Dumnezeu?

2. Este Dumnezeu activ implicat în creaţia Sa, sau după creaţie El s-a retras din scenă,
lăsând toate să funcţioneze după anumite legi, după voia oamenilor sau a lui Satan?
3. Cine conduce astăzi lumea, Dumnezeu sau Satan?
4. Dacă Dumnezeu este suveran şi face ceea ce doreşte El, de ce trebuie să trăim o viaţă
curată, să ne rugăm, să mai predicăm Evanghelia? (vom da răspuns la aceste întrebări în
capitolul 9)

Capitolul 4: CAUZA HARULUI

I. HARUL ŞI FAPTELE

1. Mulţi oameni afirmă că mântuirea este darul lui Dumnezeu, că este prin har, şi nu prin
fapte. Apoi, aceleaşi persoane continuă, spunând că tot ceea ce trebuie să facă omul pentru a
fi mântuit este să creadă în Dumnezeu, să dorească mântuirea (să vrea să fie mântuit) sau să
Îl primească pe Domnul Isus în inimă.
Această concepţie este una greşită, din următoarele motive:

a. Este greşită fiindcă porneşte de la ideea că în versete ca Efeseni 2:8, 9; Romani

11:5, 6, prin fapte se înţelege doar fapte fizice (ex. de astfel de fapte fizice: botezul,

37
 venirea în faţă, ridicarea mâinii, etc.). Ideea de faptă sau de acţiune este mult mai
adâncă. Prin faptă se înţelege orice atitudine (stare), decizie, gând, cuvânt sau
acţiune pe care omul le are sau le face.

Exemplu: Cineva poate spune: „Eu vreau să merg să vizitez astăzi nişte
bolnavi”. Aceasta este un act (faptă) al voinţei. Chiar dacă persoana este
împiedicată să meargă la bolnavi, iar dorinţa ei nu s-a concretizat, prin faptul că
voinţa s-a mişcat spre o decizie, spre o alegere, această persoană a săvârşit o
acţiune, o faptă şi are, prin urmare, un merit. Dacă ar fi reuşit să facă ceea ce şi-a
propus, atunci acţiunea ar fi fost dublă, fiindcă ar fi fost şi fizică, iar meritul ar fi
fost şi mai mare.

Astfel, atunci când voinţa se mişcă spre o anumită alegere, aceasta este de
asemenea considerată o faptă.

b. Este greşită fiindcă dovedeşte o înţelegere greşită a harului. Fapta implică merit.
Meritul aduce recompensă şi glorie (laudă). Fapta implică datorie (Rom. 4:2-4),
adică obligă la reacţie, la răspuns.

Exemplul 1: Un individ lucrează o lună, iar la sfârşitul acesteia, îşi primeşte salariul
de la angajator pentru luna respectivă. Este considerat acest salariu ca un dar (har),
sau ca o datorie pentru eforturile lui? Plata, care a venit ca o reacţie la munca
angajatului, este meritată sau nemeritată?

Ex. 2: Să ne imaginăm că cineva se pocăieşte şi crede în Domnul Isus fiindcă aşa

doreşte, prin propria sa putere. Credinţa omului Îl determină (obligă) pe Domnul să
îi acorde mântuirea (Fapte 16:31; Rom. 10:9). Astfel, mântuirea persoanei
respective a rezultat în urma eforturilor (faptelor) combinate ale omului şi ale lui
Dumnezeu. Omul a avut partea (meritul) lui, iar Dumnezeu pe a Sa. Se poate spune
oare în acest caz că mântuirea este a Domnului?

i. Dacă cineva a făcut vreo faptă spirituală (vreun act al voinţei, minţii sau
inimii), aceasta l-a adus într-o poziţie de merit înaintea lui Dumnezeu, poziţie
care îi permite aşteptarea unei răsplăţi (recompense, reacţii) din partea lui
Dumnezeu. O astfel de faptă l-ar obliga pe Dumnezeu să răspundă acţiunii
omului.
38
 ii. Definiţia harului este favor nemeritat. Aceasta exclude ideea de merit uman şi
ne învaţă că omul nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu,
pentru a-l determina pe Dumnezeu să îi fie binevoitor. Ideea de har exclude
fapta, meritul, lauda (Ef. 2:9; Rom. 4:1; 11:6; 1 Cor. 1:29; 4:7).

iii. Unul din cele mai importante pasaje care ilustrează harul este următorul:
„Căci El a zis lui Moise: ,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am
milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.’ Aşadar, nu
atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are
milă. Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: ,Te-am ridicat înadins, ca să-Mi
arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot
pământul.’ Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” –
Rom. 9:15-18
Pasajul afirmă că mântuirea nu depinde în nici un fel de om, chiar dacă
acesta ar dori sau ar depune eforturi pentru a o obţine! Mântuirea depinde
de Dumnezeu, şi este dată omului gratuit, nemeritat, adică prin har!

c. Această concepţie este greşită fiindcă presupune mai multe absurdităţi şi

contradicţii. Sunt mulţi cei care cred că harul este partea lui Dumnezeu în mântuire,
iar credinţa este partea omului. Despre sursa credinţei vom vorbi într-un capitol
ulterior. O astfel de afirmaţie implică următoarele lucruri:

i. O persoană moartă poate încă gândi, poate lua decizii şi poate acţiona în
consecinţă. Acesta este un non sens. Omul este mort spiritual (Ef. 2:1, 5;
Col. 2:13; 1 Ioan 3:14), iar credinţa mântuitoare este o acţiune spirituală.
Motivul pentru care Scriptura insistă atât asupra morţii spirituale a omenirii
este pentru a ne arăta că omul nemântuit nu poate face nimic pentru a se
scăpa din propria-i stare.
ii. O persoană poate lua decizii contrar raţiunii sale. Aceasta este un non sens.

Exemplu: Îşi construieşte cineva o casă pe malul unui râu care iese din matcă şi
inundă totul în fiecare an? Nu, fiindcă raţiunea îi dictează opusul. Este o
nebunie. La fel este şi cu credinţa. Credinţa mântuitoare înseamnă o încredere
absolută în Dumnezeu pentru tot ceea ce ţine de mântuire. Înseamnă a renunţa la
tot ceea ce consideră omul că ar putea face pentru a se mântui şi a depinde în
totalitate de Dumnezeu pentru a ajunge în Rai.
39
 iii. O persoană poate lua decizii contrar sentimentelor sale. Aceasta este un non
sens. Dacă ar fi să aleagă între multe alternative dintre care unele le iubeşte
mai mult, altele mai puţin, iar una singură o urăşte, o va alege oare pe cea pe
care o urăşte? Inima omului nemântuit Îl urăşte pe Dumnezeu (Rom. 1:30; 2
Tim. 3:4)
iv. O persoană poate lua decizii contrare impulsurilor naturii sale. Aceasta este un
non sens. Natura sa este păcătoasă şi doreşte numai contrariul lucrurilor
plăcute lui Dumnezeu (Gal. 5:17; Rom. 8:5-7).

v. Aici este greşeala pe care o fac predicatorii umanişti, arminieni. Ei nu văd

nevoia regenerării, a învierii spirituale, a înnoirii minţii, inimii, voinţei şi
naturii înainte ca omul să se decidă să creadă în Cristos, să vină la El şi să Îl
urmeze. De aici mirarea lor că oamenii refuză o aşa mare ofertă. De aici
exclamaţii în predici de felul „Doar un nebun refuză medicamentul care îi
poate scăpa viaţa” sau „Cât de neînţelept poate fi omul care refuză o moştenire
atât de mare, când nu trebuie decât să vină şi să semneze actele pentru ea.”
Oamenii care refuză darul lui Dumnezeu fac aceasta nu fiindcă sunt proşti,
neînţelepţi sau nebuni, ci fiindcă sunt morţi spiritual. Ei privesc ca un non sens,
ca o nebunie mesajul salvării prin Cristos (1 Cor. 1:18; 2:14) şi de aceea nu îl
pot accepta.

II. CAUZA HARULUI

De ce arată Dumnezeu har poporului Său? Am arătat deja că omul nu este capabil să facă ceva
pentru a-l determina pe Dumnezeu să îl privească favorabil. Am arătat de asemenea că însăşi
natura harului (favor nemeritat) nu permite ca harul să fie acordat pe baza vreunei lucrări a
omului. Rămâne, deci, întrebarea: De ce arată Dumnezeu har poporului Său?

1.Cauza harului, prin urmare, trebuie să se găsească numai în Dumnezeu, şi nu în om

a. Dumnezeu este suveran şi deci necontrolat şi neinfluenţat de forţe exterioare

Exemplu: O naţiune este deseori numită „naţiune suverană”, dar dacă o

40
naţiune mai mare o ameninţă şi forţează astfel pe cea mai mică să urmeze
anumite acţiuni, naţiunea cea mai mică şi-a pierdut suveranitatea.
 i. Nimeni nu este „mai mare” decât Dumnezeu, şi nu Îl poate ameninţa sau
forţa să facă ceva – Dumnezeu nu poate fi controlat.
b. Din moment ce omul este total depravat, el nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut
lui Dumnezeu (fiindcă până şi gândurile şi motivele omului nu sunt curate) – Mat.
15:19; Rom. 8:8; Isa. 55:9
i. Vedem astfel că Dumnezeu nu poate fi influenţat de vreun presupus „bine”
pe care omul l-ar putea face pentru a obţine favorul lui Dumnezeu (Ef. 2:8,
9; 2 Tim. 1:9; Tit 3:5)
ii. Uneori oamenii cred că se „târguiesc” cu Dumnezeu – fac schimb cu El. Ei
au o cerinţă şi Îi promit lui Dumnezeu că dacă îi ascultă, vor înceta să facă
ceva rău şi vor începe să facă ceva religios. Punem două întrebări celor
care cred că se târguiesc cu Dumnezeu:
1. Ce ai tu să nu aibă Dumnezeu sau să aibă El nevoie? – Iov 22:2,
35:6, 7; Ps. 50:8-13; 1 Cor. 4:7
2. Dacă ai avea ceva de care Dumnezeu ar avea nevoie, lucru cu care
l-ai putea mitui, cum anume i-ai da lucrul respectiv?

Rezumat: Dumnezeu este suveran, nu are nevoie de nimic, nu poate fi mituit sau influenţat de
om. Deci este clar căci cauza harului lui Dumnezeu arătat poporului Său trebuie să se găsească
numai în Dumnezeu. Şi înţelegem că acest har este motivat de iubirea lui Dumnezeu pe care a
arătat-o aleşilor Săi din veşnicie.

2. Motivul pentru care Dumnezeu a arătat har este iubirea Sa veşnică.

a. Dumnezeu este veşnic şi iubirea Sa este veşnică – Ps. 90:2; Ier. 31:3
b. Iubirea veşnică a lui Dumnezeu l-a determinat să se îngrijească prin har de aleşii
Săi înainte ca ei să fi făcut ceva (vezi Ier. 1:5) – Rom. 9:10-13; Ef. 2:4, 5; Tit
3:4, 5
i. Dumnezeu, în mod iubitor, a pregătit o Împărăţie de la întemeierea lumii –
Mat. 25:34
ii. Dumnezeu, în iubire, ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii – Ef.
1:4
iii. Dumnezeu, în iubire, l-a rânduit mai înainte de întemeierea lumii pe
Cristos pentru noi – 1 Pet. 1:20
41
 iv. Dumnezeu, în iubire, l-a văzut pe Cristos ca jertfit înainte de întemeierea
lumii – Apoc. 13:8

c. Pentru a înţelege iubirea lui Dumnezeu trebuie să înţelegem cele două cuvinte
greceşti traduse prin „dragoste” în Noul Testament
i. Iubirea frăţească este limitată – „phileo” vorbeşte despre iubirea pe care o
persoană o are pentru alţii asemenea lui, pentru alte persoane care îi sunt
plăcute sau cu care poate avea părtăşie. Acest fel de iubire este o iubire
umană.
1. Nu este nimic greşit în iubirea frăţească – Evr. 13:1
2. Dar ni se porunceşte să mergem dincolo de iubirea frăţească – să
avem iubire divină, „agape”, iubire pentru fraţi – 1 Pet. 1:22
a. Doar cei care sunt cu adevărat regeneraţi, având Duhul
Sfânt sunt capabili să aibă această iubire divină – Rom. 5:5
b. Aceasta este o iubire care se sacrifică, şi într-un mod limitat
se poate vedea în acţiunile părinţilor faţă de copii. Dar
observaţi diferenţa: ei îi iubesc pe ai lor în acest fel, şi nu pe
duşmani
ii. Iubirea lui Dumnezeu este una cu scop – iubirea Sa „agape” este felul de
iubire care se hotărăşte să facă bine persoanei iubite indiferent de preţul pe
care trebuie să îl plătească.
1. Dumnezeu a avut această iubire pentru păcătoşii care îi erau
duşmani – Rom. 5:8, 10; Col. 1:21
2. Domnul Isus Cristos (în încarnarea Sa, în lucrarea Sa altruistă
şi în moartea Sa pentru aleşi) este exemplul suprem de iubire
a lui Dumnezeu – 1 Ioan 3:16; 4:10
a. În Cristos vedem cum Dumnezeu s-a hotărât să facă
bine poporului Său ales chiar dacă aceasta l-a costat
suferinţa şi moartea singurului Său Fiu

3. Astfel, iubirea lui Dumnezeu nu este doar sentiment, nici nu este

pasivă, să nu facă nimic. Dumnezeu iubeşte şi acţionează în
consecinţă.
a. Luaţi în considerare Apoc. 3:19 – Iubirea lui pentru aleşi îl
determină să le corecteze faptele rele. Dumnezeu acţionează
aşa datorită iubirii Sale; Evr. 12:6-8
42
 i. Dumnezeu nu îi iubeşte pe toţi (vs. 8). Dacă
Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii cu iubire
agape, veşnică (Ier. 31:3), atunci El nu poate urî
pe vreunul, fiindcă dacă ar trece de la iubire la
ură, ar exista schimbare în El, şi nu ar mai fi
Dumnezeu (Mal. 3:6; Iac. 1:17). Dar aceasta este
contrar tuturor versetelor care afirmă că
Dumnezeu urăşte pe anumiţi oameni (Rom. 9:13;
Ps. 5:5; Prov. 6:16-19)

b. Deut. 23:5; 1 Împ. 10:9; Os. 11:1; Ioan 3:16; Gal. 2:20;
Ef. 5:2. Toate aceste versete indică faptul că iubirea lui
Dumnezeu Îl motivează să le facă bine, chiar dacă preţul pe
care Îl plăteşte este mare.
c. Iuda vs. 24 – Dumnezeu POATE să ne păzească de orice
cădere şi POATE să ne facă să ne înfăţişăm fără vină în
Ceruri – iar iubirea Sa îl determină să şi facă acestea
i. Fil. 1:6 – ceea ce Dumnezeu începe, El va şi termina
– inclusiv mântuirea noastră.
ii. Ioan 10:28, 29 – Dumnezeu îşi iubeşte fiii şi fiicele
alese şi îi păstrează.

Iubirea lui Dumnezeu este sub controlul Său – El hotărăşte pe cine va iubi. Nimic nu îl poate
controla pe Dumnezeu! Astăzi este populară ideea că cineva poate fi „îndrăgostit”, fiind
consumat şi controlat de o astfel de iubire. Dacă aceasta este valabil la oameni, NU ESTE valabil
la Dumnezeu!

3. Arătarea harului lui Dumnezeu este în întregime în cadrul planului Său veşnic. Isa.
14:27; Ef. 1:11; 3:11
a. Dumnezeu îşi arată harul faţă de unii – Rom. 9: 23, 24
b. Dumnezeu îşi arată puterea faţă de alţii – Rom. 9:17, 22
i. Contextul ambelor referinţe citate (Rom. 9) afirmă că Dumnezeu a hotărât
faţă de cine va arăta har şi asupra cui îşi va arăta puterea (spre distrugere).

43
 Omul nu are control asupra lui Dumnezeu în această privinţă şi nu poate
altera ceea ce Dumnezeu face – Ef. 1:11

4. Dacă Dumnezeu nu ar fi hotărât să arate har poporului Său, nu ar exista mântuire

fiindcă nu există altă cale de salvare decât prin Isus Cristos, adică, prin jertfa Sa
perfectă, motivată de iubire, prin care a plătit într-un mod real pentru păcatele poporului
Său – un mod care a şters vina şi pedeapsa pentru păcatele lor – Fapte 4:12
5. Dumnezeu nu se află sub obligaţia de a arăta har, de a iubi pe cineva. El acordă har
celor pe care îi iubeşte. Pe aceştia îi iubeşte fiindcă aşa doreşte. Ei, la fel ca restul
omenirii, nu merită harul şi iubirea Lui.

Concluzie: Putem concluziona că harul lui Dumnezeu nu poate fi cauzat de nimic din afara Lui
Însuşi, şi că iubirea Sa veşnică este cea care l-a determinat să arate har poporului Său ales.

ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 4

1. Ce este harul? Cum poate fi câştigat el?

2. Ce înţelege Biblia prin termenul de faptă?
3. Pot harul şi faptele să fie combinate? Demonstraţi de ce da sau de ce nu.
4. Este credinţa mijlocul de mântuire? Daţi exemple de versete care afirmă rolul credinţei în
obţinerea mântuirii, al vieţii veşnice.
5. Poate un om nemântuit să ajungă să creadă în Cristos prin propriile puteri?
6. Dacă Dumnezeu ar hotărî ca tu, care te-ai pocăit şi ai crezut, ai lucrat atât pentru El,
ai suferit atâtea – dacă El ar hotărî să te trimită în iad, ce I-ai răspunde?

44
 Capitolul 5: PLANUL HARULUI LUI DUMNEZEU

I. DECRETELE LUI DUMNEZEU. INTRODUCERE

1. DUMNEZEU ARE UN PLAN CU CREAŢIA SA. În nimic din ceea ce face, El nu

acţionează haotic, dezordonat.
a. El nu este un Dumnezeu al dezordinii (1 Cor. 14:33)
b. Dumnezeu este activ implicat în creaţia Sa (Ioan 5:17). Vezi cap. 3, secţiunea II.
Suveranitatea lui Dumnezeu, punctul 2.
2. DEFINIŢIA PLANULUI LUI DUMNEZEU
a. În limbaj teologic, planul lui Dumnezeu se mai numeşte şi decretele lui Dumnezeu
b. În Scriptură sunt folosite mai multe cuvinte sugestive atunci când se vorbeşte
despre planul lui Dumnezeu.
i. Cuvinte care se referă la aspectul intelectual al decretului: planuri (Iov
38:2; Ps. 33:11; Isa. 46:11; Ier. 23:20), hotărâre (Isa. 14:26). În Ier. 4:28
şi 51:12, termenul de hotărâre înseamnă a avea în minte, a se gândi, a
medita – acestea arată că decretul a fost luat în conformitate cu
înţelepciunea lui Dumnezeu, cea nespus de felurită.

45
 ii. Cuvinte care indică sfat şi deliberare: sfat (Ier. 23:18, 22; Fapte 2:23;
4:28); hotărâre cu sensul de sfat (Evr. 6:17) – acestea ne arată că decretul
lui Dumnezeu nu este arbitrar
1. A nu se înţelege prin deliberare ezitare, incertitudine la Dumnezeu,
ci faptul că la El nu există decrete oarbe, fortuite, ci un scop
inteligent, gândit, deliberat.
iii. Cuvinte care subliniază elementul volitiv, voinţa, intenţia lui Dumnezeu,
înclinaţie, voie, bună plăcere: găsire cu cale (Isa. 53:10); sfatul voii Sale
(Ef. 1:11); hotărâre sau decret (Dan. 4:17; Ţef. 2:2) – acestea ne arată că
decretul lui Dumnezeu nu reprezintă doar idei sau cunoştinţe despre viitor,
ci este o hotărâre fermă. Dumnezeu voieşte ca acesta să se împlinească
iv. Cuvinte care arată spre libertatea scopului lui Dumnezeu şi spre plăcerea
pe care El o găseşte în acest scop: găsire cu cale (Mat. 11:26), voie (Ef.
1:5, 9, 11), voie cu sensul de plăcere, dorinţă (Isa. 46:10) – acestea ne
arată că Dumnezeu nu este obligat sau constrâns de nimeni să acţioneze
într-un anumit fel, că face ceea ce Îi place.
c. Definiţia decretului sau scopului lui Dumnezeu: Prin decretul sau scopul lui
Dumnezeu înţelegem planul Său universal, înţelept şi sfânt, alcătuit în Sine
Însuşi, în veşnicie, prin care El a rânduit, eficient sau permisiv, toate
evenimentele care au loc în creaţie, trecute, prezente şi viitoare, atât sfârşitul
lor, cât şi mijloacele prin care se ajunge la acest sfârşit, spre propria Sa glorie.

5. NATURA PLANULUI LUI DUMNEZEU

a. Planul lui Dumnezeu este unic. Scriptura aşa ni-l prezintă (Isa. 28:29; Fapte
20:27; Rom. 8:28; Ef. 3:11; etc). Nu există mai multe planuri sau scopuri în
Dumnezeu. La El toată cunoştinţa este imediată, nu progresivă ca la oameni.
Datorită diversităţii şi complexităţii sale, datorită minţilor noastre finite şi datorită
faptului că se împlineşte în timp, noi, oamenii vorbim despre planurile, scopurile
sau hotărârile (decretele) lui Dumnezeu
i. Dumnezeu nu are decât un singur plan, nu are planuri de rezervă! Nu are
nevoie de planuri de rezervă!
b. Planul sau hotărârile lui Dumnezeu nu se referă la esenţa fiinţei lui Dumnezeu.
El nu a hotărât să existe veşnic, să fie sfânt, să existe în trei persoane, etc.
c. Planul lui Dumnezeu cuprinde în primul rând acţiunile Lui în Creaţie,
Providenţă şi Har şi în al doilea rând cuprinde actele fiinţelor înzestrate cu
voinţă, permiţându-le acestora să acţioneze conform voinţelor lor
46
 d. Planul lui Dumnezeu se adresează Lui Însuşi, nu fiinţelor create. Planul nu este o
lege pentru acestea, nu exercită presiune sau obligaţie asupra voinţelor lor
e. Hotărârea unui anumit lucru nu este tot una cu lucrul în sine. Există o diferenţă
între decret şi executarea lui, chiar dacă decretul lui Dumnezeu va ajunge sigur
la împlinire în timp. Decretele reprezintă o manifestare interioară (în Sinea lui
Dumnezeu) a atribuitelor divine, iar executarea lor reprezintă manifestarea
exterioară, vizibilă a acelor atribute.

4. CARACTERISTICILE PLANULUI LUI DUMNEZEU

a. Planul este universal. Este atotcuprinzător (Rom. 11:36; Ef. 1:11). Cuprinde tot
ceea ce se întâmplă în creaţie (Apoc. 4:11), toate evenimentele, trecute, prezente şi
viitoare; cuprinde:
i. Acţiunile lui Dumnezeu
1. cele care privesc harul (Est. 4:14; Rom. 8:28),
2. cele care privesc providenţa (Rom. 9:17; Ex. 9:16; Isa. 45:1-3;
Ier. 27:6, 7).
ii. Acţiunile oamenilor
1. faptele bune ale oamenilor (Ef. 2:10);
2. faptele rele (Prov. 16:4; Fapte 2:23; 4:27, 28);
iii. Include şiruri de evenimente dependente unele de altele (Gen. 45:8;
50:20; Prov. 16:33; Rom. 8:28),
iv. finalitatea unui lucru şi mijloacele prin care se ajunge la aceasta (Rom.
8:29-30; 2 Tes. 2:13; Ef. 1:4);
v. durata vieţii omului şi locul în care acesta va trăi (Iov. 14:5; Ps. 39:4;
Fapte 17:26)
vi. Planul fiind universal, înseamnă că nimic nu este la voia întâmplării, a
şansei, a „sorţii”, a norocului.

b. Planul este veşnic (Ef. 3:11) fiindcă a fost făcut din veşnicie (Fapte 15:18; Ef.
1:4; 2 Tim. 1:9; Apoc. 13:8).
i. Dumnezeu nu face acum planuri, ci Îşi împlineşte planul alcătuit în
veşnicie, punct cu punct

47
 ii. Fiecare lucru plănuit se împlineşte la vremea lui (Ecl. 3:1). Nimic nu se
poate întâmpla înainte sau după timpul stabilit de Dumnezeu (Gal. 4:4;
Ioan 2:4; Ioan 7:30; 8:20; 12:27; Ioan 13:1; Luca 22:53)

c. Planul este neschimbabil

i. Imuabilitatea (neschimbabilitatea) lui Dumnezeu necesită ca planurile Lui
să fie veşnice şi neschimbabile (Iov 23:13, 14; Ps. 33:11; Isa 46:10; Luc.
22:22; Fapte 2:23; Evr. 6:17)
ii. Atotştiinţa lui Dumnezeu necesită ca planul să fie neschimbabil (1 Sam.
2:3; Fapte 15:18). El nu a aflat lucruri noi care să îl facă să revizuiască
sau să schimbe planul iniţial. Planurile Sale nu necesită

revizuire, hotărârile Sale nu vor fi revocate niciodată.

d. Planul este eficace sau eficient. Se împlineşte întotdeauna şi în cel mai mic
detaliu (Ps. 33:11; Prov. 19:21; Isa. 25:1; 46:10, 11). Nimic nu Îl poate face să
eşueze. – Dumnezeu are un plan şi are voinţa şi puterea de a-l împlini

e. Planul este fondat pe înţelepciunea, cunoştinţa şi voia divină

i. Există o legătură directă între înţelepciunea lui Dumnezeu şi planul Său
(Iov. 12:13; Prov. 8:14; Isa. 28:29; Fapte 2:23; Ef. 3:10, 11).
1. Dovezi indirecte ale planului înţelept:
a. lucrările lui Dumnezeu sunt considerate a fi înţelepte, iar
acestea au fost făcute după planul Său (Ps. 104:24; Prov.
3:19, Ier. 10:12, 51:15).
b. Planul rămâne în picioare pentru totdeauna (Ps. 33:11;
Prov. 19:21)
2. O mare parte a planului lui Dumnezeu este de neînţeles şi de
necuprins pentru mintea umană limitată (Rom. 11:33; Ecl. 3:11),
dar nimic din acest plan nu este iraţional sau arbitrar
ii. Atotştiinţa lui Dumnezeu este baza planului Său. El ştie ce este cel mai bine.
Având toată cunoştinţa, El ştie toate cauzele şi efectele posibile; nimic nu Îl
poate surprinde. Vezi de asemenea punctele 2.b.i şi ii din acest capitol
iii. Voia lui Dumnezeu este baza planului Său. Acesta este numit „sfatul voii
Sale” (Ef. 1:11). Vezi şi punctele 2.b.iii şi iv din acest capitol.
1. Voia lui Dumnezeu este şi baza „ştiinţei mai dinainte a lui
Dumnezeu” (Fapte 2:23; 1 Pet. 1:2), a cunoştinţei Sale libere.
48
 a. Ştiinţa mai dinainte nu este tot una cu atotştiinţa. Nu există
decât două feluri de cunoştinţă în Dumnezeu:
i. cunoştinţă a unor posibilităţi care nu intră în planul
Lui (El cunoaşte toate rezultatele posibile ale unei
acţiuni, dar nu toate au loc) – aceasta face parte din
omniscienţa Sa
ii. Cunoştinţă a unor evenimente decretate – dintre
toate rezultatele posibile, Dumnezeu a hotărât ca
doar una sau unele să aibă loc. Această cunoştinţă se
numeşte „ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”.
Dumnezeu ştie mai dinainte că un eveniment va
avea loc, fiindcă a voit, a hotărât
ca acesta să se împlinească. Aceasta este baza
profeţiei (Isa. 46:10). Hotărârea lui Dumnezeu, voia
Sa de a aduce la îndeplinire un anumit lucru face
împlinirea acestuia sigură.

f. Planul este necondiţionat sau absolut, adică nu depinde de nimic din afara lui
pentru a se împlini.
i. Acesta a fost alcătuit în Sinea lui Dumnezeu (Ef. 1:9), iar împlinirea lui
depinde numai de El.
ii. Dumnezeu nu este sub nici o obligaţie de a acţiona într-un anumit fel, nu
este dator nimănui cu nimic. De aceea, Biblia afirmă că Dumnezeu
acţionează liber, conform bunei Sale plăceri (Ef. 1:5).
iii. Dumnezeu nu depinde de cineva pentru ca planul Său să funcţioneze. Dacă
oamenii fac planuri care sunt contrare lui Dumnezeu, El le zădărniceşte,
astfel încât voia Sa, şi nu a oamenilor este împlinită (Gen. 50:20; Ne.
4:15; Ps. 2:1-6; 33:10, 11; Apoc. 12:1-5). Nimeni nu poate schimba sau
anula planul lui Dumnezeu (Prov. 21:30)
1. Dumnezeu ridică oameni, controlează împrejurările astfel încât
planul Său să se împlinească (Dan. 2:21). În acest sens, autorităţile
sunt servii lui Dumnezeu (Rom. 13:4, 6; Isa. 45:1, 13; Ier. 27:6, 8;
Rom. 9:17)
iv. Dumnezeu a plănuit nu doar sfârşitul unui eveniment, ci şi mijloacele şi
circumstanţele prin care se ajunge la acest sfârşit.

49
 1. Exemplu: Dumnezeu nu a hotărât doar să mântuiască oameni, ci a
determinat şi modul şi mijloacele prin care o va face (Ef. 2:8; 2
Tes. 2:13; 1 Pet. 1:2)
v. Atunci când în plan sunt incluse fiinţe raţionale, Dumnezeu ţine seama de
agentul liber. Dumnezeu nu forţează pe cineva să Îi împlinească planurile.

g. Cu referire la păcat, este permisiv. În planul lui Dumnezeu sunt incluse şi acte
păcătoase ale fiinţelor create de El. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul
păcatului. El nu poate păcătui! În cazul acestor acte păcătoase,
Dumnezeu nu intervine direct asupra voinţei, adică El nu lucrează voinţa şi
înfăptuirea (Fil. 2:13) atunci când omul alege să calce voia revelată a lui
Dumnezeu. El are într-un astfel de caz o atitudine pasivă, permisivă faţă de
persoana care păcătuieşte
i. Dar aceasta nu înseamnă că lucrul permis nu se află în planul lui
Dumnezeu, în voia Sa ascunsă, decretată.
ii. În cazul actelor pe care Dumnezeu le permite, El hotărăşte:
1. să nu împiedice hotărârea persoanei de a păcătui
2. să controleze rezultatele acestei hotărâri păcătoase (Ps. 78:29;
106:15: Fapte 14:16; 17:30)

5. SCOPUL PENTRU CARE DUMNEZEU A CONCEPUT ACEST PLAN: Pentru a-şi

manifesta vizibil atributele şi gloria Sa:
f. În Creaţie: gloria (Ps. 19:1); înţelepciunea (Prov. 8:27), puterea (Rom. 1:20);
sfinţenie (Rom. 2:14, 15); dumnezeirea (Rom. 1:20), eternitatea (Ecl. 3:11)
g. În Providenţă: bunătate, îngăduinţă, îndelungă răbdare (Rom. 2:4), mânie, putere
(Rom. 1:18; 9:17; 22); dreptate (Ier. 21:1-14), glorie (Ex. 14:17, 18)
h. În Răscumpărare: bogăţia slavei Sale (Rom. 9:23; Col. 1:27), a harului Său (Ef.
1:6, 7; 2:7), iubirea Sa veşnică (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:7-10)

II. DECRETUL SPECIAL AL LUI DUMNEZEU. PREDESTINAREA

1. Atitudinea noastră în faţa acestei doctrine.

50
 a. Doctrina despre predestinare se referă la decretul special al lui Dumnezeu care
priveşte acţiunile harului Său. Această învăţătură este una din lucrurile greu de
înţeles din Scriptură, fiindcă:
i. o parte a ei nu ne-a fost descoperită în Scriptură.
ii. se referă la destinul oamenilor, un destin care a fost hotărât mai dinainte ca
ei să se nască.
b. Însă, fiindcă lucrurile descoperite sunt ale noastre, vom încerca, în rugăciune şi
reverenţă, să vedem ce ne învaţă Duhul Sfânt în Scriptură despre această

învăţătură adâncă.
2. Înţelesul termenului predestinare.
a. Acesta este de origine latină, unde înseamnă a delibera dinainte şi a hotărî cursul
unei acţiuni, scopul şi mijloacele de realizare ale acesteia.
b. În greacă, cuvântul proorizo înseamnă a decide, a hotărî mai dinainte un anumit
lucru pentru o anumită utilizare.
c. În Biblia Cornilescu, cuvântul predestinare este tradus prin expresiile hotărâre sau
rânduire mai dinainte.
d. În Scriptură mai găsim şi alte cuvinte şi expresii care arată predestinarea. Louis
Berkhof enumeră aceşti termeni:
i. Evr.: yada – a cunoaşte, a cunoaşte pe cineva cu grijă iubitoare sau a face
din cineva obiectul unei griji iubitoare sau iubiri selective (Gen. 18:19;
Amos 3:2; Os. 13:5).
ii. Gr. Proginoskein, prognosis – cunoaştere selectivă ce priveşte pe cineva cu
favor, cu iubire (Fapte 2:23 comp. 4:28; Rom. 8:29; 11:2, 1 Pet. 1:2)
iii. Chiar şi ginoskein [a cunoaşte] are uneori un asemenea înţeles (1 Cor. 8:3;
Gal. 4:9; 2 Tim. 2:19)
iv. Heb. Bachar şi gr. Eclegesthai şi ekloge – aceste cuvinte subliniază
elementul alegerii sau selecţiei în decretul lui Dumnezeu pentru destinul
veşnic al păcătoşilor, o alegere însoţită de bună plăcere. Arată că un anumit
număr de oameni au fost puşi într-o relaţie specială cu Dumnezeu. Deşi
uneori se referă la o chemare la anumite privilegii sau la mântuire, nu se
reduce numai la aceasta (Rom. 9:11; 11:5; Ef. 1:4; 2 Tes. 2:13)
v. Gr. Proorizein şi proorismos. Aceste cuvinte se referă întotdeauna la
predestinare absolută, rânduire mai dinainte spre un sfârşit bun sau rău
(Fapte 4:28; Ef. 1:5). Uneori, sfârşitul la care se referă aceste cuvinte nu
este sfârşitul ultim, ci un anumit sfârşit care are loc în timp, dar care este
51
 un mijloc pentru a ajunge la sfârşitul ultim (Fapte 4:28; Rom. 8:29; 1
Cor. 2:7; Ef. 1:5, 11)
vi. Gr. Protithenai şi prothesis. Aceste cuvinte indică faptul că Dumnezeu are
un plan la care aderă, pe care îl împlineşte. Cuvintele se referă la scopul lui
Dumnezeu de a predestina unii oameni pentru mântuire (Rom. 8:29; 9:11;
Ef. 1:9, 11; 2 Tim. 1:9)
vii. Numele tuturor oamenilor scrise în Cărţi înainte de întemeierea lumii arată
predestinarea (Dan. 12:1; Luc. 10:20; Fil. 4:3; Evr. 12:23; Apoc. 3:5;
13:8; 20:12, 15; 21:27; Iuda 4)
3. Definiţie. Predestinarea este decretul special al lui Dumnezeu, hotărât înainte de a crea lumea,
prin care El a decis sfârşitul fiecărei făpturi raţionale şi mijloacele prin care se va ajunge la
acest sfârşit, pentru Gloria Lui.
a. Din moment ce Dumnezeu a creat toate lucrurile cu un scop, am putea spune că
termenul de predestinare include toate lucrurile create de Dumnezeu şi toate
acţiunile Lui.
b. În Noul Testament, utilizarea cuvântului predestinare este limitată la hotărârea lui
Dumnezeu în ce priveşte mântuirea şi glorificarea unor oameni. Utilizarea este,
deci, una strict pozitivă.
4. Autorul predestinării este Dumnezeu, cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt una în sfat, voie
şi hotărâri. În lucrarea de mântuire, Scriptura atribuie actul predestinării Tatălui (Ioan 17:6, 9;
Rom. 8:29; Ef. 1:4; 1 Pet. 1:2)
5. Cine are parte de predestinare?
a. Toţi oamenii, atât cei buni, cât şi cei răi (Fapte 4:28; Rom. 8:29, 30; 9:11-13; Ef.
1:5, 11)
b. Îngerii buni (Mc. 8:38; Lu. 9:26; 1 Tim. 5:21) şi răi (2 Pe. 2:4; Iuda 6)
c. Cristos
i. Ca Mijlocitor (1 Pet. 2:4)
ii. Ca jertfă de ispăşire (1 Pet. 1:19, 20; Evr. 10:5)
iii. Ca Împărat (Luc. 22:29)
6. Scopul predestinării. Dumnezeu a urmărit un scop şi în acest decret, la fel ca în toate
hotărârile Sale.
a. Scopul prim al predestinării este manifestarea gloriei lui Dumnezeu, arătată în
harul, puterea şi dreptatea Sa (Rom. 11:36; Prov. 16:4; Ef. 1:4-6; Rom. 9:23; 2
Cor. 4:15; 1 Pet. 4:11).

52
 b. Fericirea omului este pe planul secund. Dumnezeu, din dragoste pentru oameni, i-
a predestinat pe unii pentru cer, pentru ca nu toţi să piară din cauza păcatelor lor
(Ef. 1:5; Rom. 8:29-30).
7. Predestinarea se împarte în două părţi, pe care le vom studia separat: alegerea şi respingerea

II.1. ALEGEREA

1. Importanţa alegerii. Această doctrină este atât de proeminentă în Scriptură încât cineva nu
poate scăpa de ea decât dacă scapă de Biblie, spunea Bishop în Doctrines of Grace. La fel
cum suveranitatea lui Dumnezeu se vede pe fiecare pagină a Scripturii, tot aşa se vede şi
doctrina alegerii, în toate legăturile lui Dumnezeu cu omul.

2. Dovada alegerii. Doctrina alegerii reiese din:

a. Afirmaţii clare ale Scripturii cu privire la alegerea anumitor persoane: Marcu
13:27; Luca 18:7; Fapte 13:48; Rom. 9:11-16; Ef. 1:4, 5, 9, 11; Col. 3:12; 2
Tes. 2:13
b. Folosirea unor expresii ca „ştiinţă mai dinainte”, „a cunoaşte mai dinainte” –
aceste expresii le găsim în Scriptură nu doar în sensul lor clasic, acela de „a
dobândi cunoştinţă/informaţie intelectuală”, ci în înţelesul lor evreiesc, de „a-ţi
fixa privirea asupra cuiva cu un sentiment de bunăvoinţă, de bunătate”, „a avea
o afecţiune specială faţă de cineva”, iar aceasta înainte ca persoana să se nască:
Rom. 8:28-30; 1 Pet. 1:1, 2; Ier. 1:5
c. chiar şi „a cunoaşte” are acelaşi înţeles: Ex. 2:25 comp. cu 24; Ex. 33:17; Ps.
1:6; 101:4; Osea 13:5; Naum 1:7; Amos 3:2; Mat. 7:23; Rom. 7:15; 1 Cor.
8:3; Gal. 4:9; 2 Tim. 2:19; Rom. 11:2; 1 Pet. 1:20
i. Exemplu: Mat.7:21-23 – Cristos a cunoscut toate faptele acelor
oameni, a cunoscut totul despre ei. Dacă „cunoaşterea” reprezintă
cunoaştere a faptelor, atunci afirmaţia Domnului, „niciodată nu v-am
cunoscut” este incorectă. Cunoaşterea, deci, înseamnă o cunoaştere a
persoanelor, o aprobare şi acceptare a lor (comp. cu Ex. 33:17)
d. Pasaje care afirmă că Tatăl a dat anumiţi oameni Fiului: Ioan 6:37; 10:29; 17:2,
6, 9; Ef. 1:14; 1 Pet. 2:9
e. Pasaje care afirmă că ni s-a dat har în Cristos înainte de a fi creaţi: 2 Tim. 1:9; Tit
3:5
53
3. Definiţie: Alegerea înseamnă selectarea de către Dumnezeu, în veşnicie, a anumitor
oameni pentru a-şi manifesta în ei bogăţiile harului, iubirii şi îndurării, spre gloria Lui
şi fericirea veşnică a acestora.

4. Autorul alegerii: Toată Scriptura ne arată că Dumnezeu este autorul alegerii. Unul din cele
mai clare versete este Ioan 15:16.
a. Omul Îl alege pe Dumnezeu abia când Dumnezeu i-a schimbat inima (în inima
lui, omul fuge de Dumnezeu, este în vrăjmăşie cu El). Nici un om nemântuit nu îl
poate alege pe Dumnezeu şi căile Lui (dacă încearcă, vedem că nu se poate ţine
pe cale, şi la un moment dat, renunţă: Iosua 24:15, 24)

5. Dreptul lui Dumnezeu de a alege este ilustrat în mai multe versete:

a. Mat. 20:12-15 – Dumnezeu are dreptul, ca stăpân, să acorde mai mult har (favor
nemeritat) unora decât altora;
b. Rom. 9:21 comp. cu Isa. 64:8 şi Ier. 18:3-6. Dumnezeu, ca Olar, ca şi Creator,
are dreptul de a face din lut, din creaţie, ceea ce Îi este plăcut
i. Exemplu: dacă un angajator este forţat de cineva să aleagă o persoană
pe care nu o doreşte, alegerea lui nu este liberă. Nimeni nu Îl poate
forţa pe Dumnezeu să facă ceva ce nu doreşte.
c. Dumnezeu se foloseşte de acest drept. Alegerea nu a fost o opţiune de care
Dumnezeu se putea folosi, dar nu a făcut-o. Dumnezeu a ales, s-a folosit de
dreptul Său.

6. Aleşii. Alegerea lui Dumnezeu se extinde asupra:

a. Îngerilor: 1 Tim. 5:21. Dumnezeu a făcut o alegere între îngeri. Astfel, există
îngeri aleşi şi ne-aleşi.
b. Lui Cristos: Isa. 42:1; Mat. 12:18; 1 Pet. 2:4. Fiul lui Dumnezeu a fost pus
deoparte înainte de veşnicii pentru lucrarea specială de răscumpărare. El este o
Persoană unică, de aceea este numit „Alesul” lui Dumnezeu. Nimeni nu a fost
ales aşa cum a fost ales Cristos de Dumnezeu.
c. Oamenilor:
i. Ca popor (Israelul: Deut. 14:2; Isa. 44:1-2)
ii. Pentru o anumită slujire:
1. Împăraţi (1 Sam. 10:24; 1 Sam. 13:14);
2. Preoţi (Deut. 18:5);
54
 3. Lucrători (Ex. 31:12; Hagai 2:23);
4. Profeţi (Ier. 1:5),
5. Apostoli/predicatori: Luc. 6:13; Ioan 6:70; 13:18; Fapte
9:15 comp. cu Fapte 26:17, 18)
iii. Pentru mântuire: Ioan 15:16, 19; 1 Cor. 1:26-29; Ef. 1:4; 2 Tes. 2:13;
Iac. 2:5
iv. Dumnezeu a făcut o alegere între oameni. Unii sunt aleşi, iar alţii ne-
aleşi. Există o singură naţiune aleasă de Dumnezeu, Israelul. Există
oameni aleşi pentru mântuire (toţi cei mântuiţi au fost aleşi la aceasta),
iar dintre ei, Dumnezeu a ales pe unii pentru slujbe speciale (Fapte
9:31; 1 Cor. 12:28; Ef. 4:11).
1. O alegere implică două lucruri:
a. cineva care să aleagă
b. obiecte/persoane din care să se aleagă
i. Exemplu: Dacă cineva doreşte să
cumpere o maşină şi nu există decât
una de vânzare, această persoană nu
are de unde alege. Dumnezeu a avut de
unde alege, fiindcă nu a creat o
singură fiinţă
2. Alegere înseamnă a lua pe unii şi a lăsa pe alţii. Prin
alegere, Dumnezeu a făcut o deosebire între oameni, fiindcă
însăşi noţiunea de alegere arată că unii au fost luaţi, iar alţii
au fost lăsaţi.
a. Exemplu: Dacă pe un raft sunt 10 bucăţi din
acelaşi produs şi cineva le cumpără pe toate, nu
putem vorbi despre o alegere între acele bucăţi.
Dumnezeu nu a ales pe toţi oamenii, ci doar pe
unii dintre ei

7. Cauza alegerii.
a. Fiecare alegere pe care o facem se bazează pe anumiţi factori determinanţi.
b. Cauza alegerii se găseşte în Dumnezeu. Dumnezeu ştie de ce a arătat har unora şi
nu altora (Mat. 11:21). Noi, oamenii, nu putem spune de ce. Ştim însă că am fost
aleşi:
i. Conform voii Sale suverane (Ef. 1:9, 11).
55
 ii. Datorită iubirii Lui (Ef. 1:4; Deut. 10:15; Rom. 11:2+28); a
cunoaşterii speciale (Rom. 8:29-30; 1 Pet. 1:2; etc.),
iii. Prin har, prin nemerit (Rom. 11:5, 6; Ef. 1:4-6)
c. În alegere, Dumnezeu nu a ţinut cont de faptele noastre bune (1 Cor. 1:29; Rom.
4:4 comp. cu 11:5, 6; 2 Tim. 1:9; Tit. 3:5a) sau rele – faptele bune nu l-au
determinat pe Dumnezeu să ne aleagă, faptele rele nu l-au împiedicat să o facă (1
Cor. 1:27-29; Rom. 9:11; Rom. 11:24). Alegerea este nemeritată şi astfel,
necondiţionată de om.
i. Liberalii înţeleg alegerea în felul următor: Dumnezeu a privit înainte
în timp, a văzut cine va crede (cunoaşterea mai dinainte), şi i-a ales pe
aceştia. Există multe motive pentru care o astfel de înţelegere este
nebiblică, printre care remarcăm:
1. Conform acestei idei, alegerea este bazată pe merit (fapte,
atitudini, calităţi ale omului). Scriptura afirmă că alegerea
nu este prin fapte, ci prin har, prin ne-merit.
2. Nu Dumnezeu îl alege pe om, ci omul Îl alege pe
Dumnezeu.
a. Exemplu: Dacă cineva adresează o chemare
generală unui grup de oameni, iar din acest grup,
unii răspund voluntar chemării, nu cel ce cheamă
a făcut alegerea, ci cei ce au răspuns au ales să o
facă.
Scriptura afirmă că Dumnezeu este cel care face alegerea,
iar aceasta nu depinde de om (Rom. 9:16)
3. Înţelesul „cunoaşterii” lui Dumnezeu şi-ar pierde sensul,
fiindcă pe cei care vor ajunge în iad, Domnul nu îi cunoaşte,
deşi le cunoaşte faptele (Mat. 7:23).
d. În Scriptură nu putem descoperi mai multe cu privire la cauza alegerii, ci suntem
nevoiţi să spunem şi noi, ca apostolul Pavel, „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii
şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese
sînt căile Lui! Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost
sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi?`` Din El, prin
El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” – Rom.
11:33-36

8. Scopul alegerii este acelaşi cu scopul predestinării:

56
 a. glorificarea harului Său (Ef. 1:6; Rom. 9:23; 11:36)
b. glorificarea aleşilor (aducerea lor la sfinţenie, răscumpărarea fiinţelor lor de sub
puterea păcatului, acordarea vieţii veşnice, a nemuririi) – Ef. 1:3-12; Rom. 8:29-
30; Fapte 13:48; 2 Tim. 2:10

9. Caracteristicile alegerii:
a. Alegerea este veşnică, ireversibilă
i. Dumnezeu nu se schimbă, planurile Sale nu se schimbă, aşadar, un
ales nu poate deveni ne-ales şi invers (Tit 1:2 comp. cu Ioan 17:2; 2
Tim. 2:19)
ii. A fost făcută în veşnicie (Ef. 1:4; 2 Tes. 2:13; Rom. 9:11)
iii. Priveşte nu doar omul în timp, ci ajungerea lui în veşnicie (Rom. 8:29-
30)
b. Este necondiţionată de om (nu a depins de faptele lui, de vreo calitate sau merit al
lui) (Rom. 11:5, 6)
c. Este personală – în alegerea spre mântuire, fiecare om este considerat la modul
individual, selecţia aceasta fiind una specifică, personală (Rom. 9:11, 18, 21-23)

10.Alegerea şi predestinarea.
a. Alegerea este inclusă în predestinare, şi de multe ori, unde se vorbeşte despre
predestinare (hotărâre mai dinainte, rânduire), putem subînţelege alegerea şi
invers.
i. În Ef. 1:4, 5 alegerea şi predestinarea sunt prezentate separat dar au
acelaşi înţeles şi acelaşi scop, punerea deoparte pentru binecuvântări
speciale
b. Alegerea este începutul predestinării – vorbim din perspectivă umană, fiindcă
Dumnezeu nu gândeşte în paşi succesivi, la fel ca noi, oamenii.
i. În predestinare, Dumnezeu hotărăşte mai departe crearea aleşilor,
îngăduie căderea în păcat, dar hotărăşte şi mijlocul lor de salvare, care
este Cristos. Înainte de a începe creaţia, Dumnezeu plănuise fiecare
detaliu pentru răscumpărarea aleşilor.

57
 II.2 RESPINGEREA

1. Dificultatea acestei doctrine. Doctrina respingerii, fiind partea negativă a predestinării,

este cea mai grea dintre toate decretele lui Dumnezeu, fiindcă are în vedere sfârşitul
multor oameni în iazul de foc. La fel ca în cazul alegerii, sunt lucruri care nu ne-au fost
descoperite în Scriptură de Dumnezeu, iar în privinţa acestora, trebuie să ne încredem în
Dumnezeul nostru Atotînţelept. Însă lucrurile descoperite fiind ale noastre, trebuie ca ceea
ce ne-a fost descoperit în Scriptură cu privire la respingere să acceptăm, să credem, chiar
dacă acum nu avem toate răspunsurile.
2. Terminologie. Cuvintele „respingere”, „respins”, tradus în Cornilescu prin „lepădat”,
reprezintă traducerea cuvântului grecesc „adokimos” care înseamnă respins (Rom. 1:28;
2 Cor. 13:5, 6, 7; 2 Tim. 3:8; Tit 1:6; Evr. 6:8), izgonit (1 Cor. 9:27); şi a cuvântului
evreiesc „maas” care înseamnă acelaşi lucru, a respinge cu dispreţ (Ier. 6:30; Ps. 78:67;
Am. 5:21). Respinşii sunt lepădaţi de Dumnezeu cu dispreţ datorită propriei lor
nevrednicii (Ier. 6:30; Evr. 6:18)
3. Definiţie: Respingerea este actul veşnic al lui Dumnezeu prin care El, după înţelepciunea
şi dreptatea Sa, a determinat să nu acorde bogăţiile harului Său mântuitor anumitor
oameni, lăsându-i în păcat şi pedepsindu-i pentru el, spre gloria Lui.
4. Dovezi ale respingerii:
a. Logice, indirecte – reiese din alegere. În actul alegerii se face o selecţie în care
unele persoane sunt luate sau însemnate, altele sunt lăsate. Dacă toate persoanele
sunt selecţionate, nu putem vorbi despre o alegere dintre ele (2 Tes. 2:3; Ioan
17:6)
b. Directe, afirmaţii ale Scripturii. Deşi Biblia vorbeşte mult mai mult despre alegere,
aceasta fiind o revelaţie a harului lui Dumnezeu, există destule pasaje care tratează
doctrina respingerii. Exemple: Prov. 16:4; Mat. 7:23; Rom. 9:10-23; Iuda 1:4; 1
Pet. 2:8; 2 Pet. 2:3, 12, 13
5. Autorul respingerii este Dumnezeu. Versetele de mai sus arată că El a ales pe unii şi nu i-a
ales pe alţii după buna Sa plăcere suverană (Rom. 9:15, 18). Suveranitatea lui Dumnezeu
ne arată că El are putere deplină asupra întregii creaţii, chiar şi asupra destinelor fiilor
oamenilor (Mat. 20:12-15; Rom. 9:21). El se foloseşte de dreptul Său, iar acest fapt este
evident atunci când vedem că unii oameni nu au fost aleşi pentru mântuire, pentru harul
special al Lui. Toate pasajele care vorbesc despre respingere arată că Dumnezeu se
foloseşte de dreptul Său de a nu alege. El are dreptul de a nu acorda har, fiindcă harul este
nemeritat.

58
6. Respinşii:
a. Îngerii: Biblia vorbeşte nu numai despre îngeri sfinţi, ai lui Dumnezeu, ci şi despre
îngeri căzuţi, care nu şi-au păstrat starea (2 Pet. 2:4; Iuda 6), îngeri ai diavolului.
Dacă unii îngeri sunt aleşi (1 Tim. 5:21), este evident că alţii sunt ne-aleşi.
Dumnezeu are stăpânire peste demoni (îngerii căzuţi) – ca exemple, vezi
exorcismele făcute de Domnul şi de apostoli.
b. Satan: Dumnezeu l-a respins pe Satan şi i-a rânduit sfârşitul (Mat. 25:41). Aceasta
arată că a fost însemnat pentru iad.
i. Nimic nu este în afara controlului lui Dumnezeu, nici chiar Satan. El nu
poate face nimic din ce nu îi este permis de Dumnezeu (Iov 1:12, 1 Pet.
5:8; Apoc. 12:13-17), iar Dumnezeu are stăpânire asupra Lui (Mat. 4:10-
11; Apoc. 12:9; 20:1-3, 7-8). El nu poate face decât ceea ce i-a fost
permis, sau rânduit
c. Oamenii: vezi Apoc. 13:8; 20:15; Iuda 6; Mat. 7:23, etc.
7. Părţile respingerii. Pentru a înţelege corect respingerea, trebuie să înţelegem că aceasta
are două părţi, omiterea (numită şi preteriţie în limbaj teologic) şi pre-condamnarea.
a. Omiterea este decretul lui Dumnezeu de a nu alege pe toţi oamenii pentru
mântuire, ci a trece cu vederea pe unii
i. Omiterea este partea pozitivă şi pasivă a respingerii, în sensul că
Dumnezeu nu a ţinut cont de păcatele oamenilor atunci când nu i-a ales.
Faptele lor bune nu l-au determinat să îi aleagă, faptele lor rele nu l-au
determinat să îi respingă. Omiterea este pasivă fiindcă în planul lui
Dumnezeu, ei au rămas aşa cum au fost găsiţi, Dumnezeu aţintindu-şi
privirile asupra aleşilor. Omiterea arată spre suveranitatea lui Dumnezeu,
spre buna Sa plăcere
b. Pre-condamnarea este partea respingerii în care Dumnezeu ia în seamă păcatele
respinşilor şi hotărăşte să îi condamne pentru ele. Aceasta este partea negativă şi
activă a respingerii. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu (Rom. 9:22).
8. Respingerea şi predestinarea. După ce Dumnezeu a hotărât sfârşitul fiinţelor Sale în
alegere şi respingere (după ce a fixat o destinaţie, o utilizare vaselor Sale) – vorbim, din
nou, în termeni umani, fiindcă Dumnezeu nu gândeşte ca noi, în secvenţe – El a hotărât
crearea lor, fiecare la timpul şi în locul cel mai potrivit pentru slujba care i-a fost dată.
După hotărârea creării, Dumnezeu a hotărât permiterea intrării păcatului în lume, prin
intermediul lui Satan. Păcatul a afectat o parte din îngeri şi pe toţi oamenii, atât pe cei ne-
aleşi cât şi pe cei aleşi. Hotărând permiterea păcatului, Dumnezeu a hotărât şi pedeapsa
acestuia, moartea. După aceasta, pentru aleşi El a hotărât ca prin har să rânduiască şi calea
59
 de mântuire, care este Cristos. El a hotărât aşadar pedepsirea lui Cristos prin moarte
pentru aleşi. În pre-condamnare, Dumnezeu a hotărât pedepsirea ne-aleşilor pentru
păcatele lor. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu.
9. Cauza respingerii nu se găseşte în om, ci în Dumnezeu. El nu ne-a revelat în Scriptură de
ce a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, aceasta face parte din lucrurile ascunse ale lui
Dumnezeu. Noi nu putem decât să ne încredem în Cel care face toate lucrurile bine şi
înţelept.
a. Nu ni se descoperă în Scriptură de ce Dumnezeu a ales pe unii şi i-a respins pe
alţii, dar ştim că nu a făcut-o pentru vreun merit sau vreo calitate pe care aleşii o
aveau iar respinşii nu (Rom. 9:11; 11:5, 6; etc.). Dacă noi am fi făcut o alegere
spre mântuire, ar fi fost exact invers, aleşii ar fi fost respinşi, iar respinşii aleşi (1
Cor. 1:26-29; Mat. 21:31).
10. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei respinşi.
a. Este bun şi îndelung răbdător (Mat. 5:45; Fapte 14:16-17; Romani 2:4)
b. Multora le îngăduie să aibă averi şi o viaţă fericită (Ps. 73:1-20)
c. Îi lasă în voia lor, să facă ce poftesc (Rom. 1:26, 28; Evr. 12:6, 8);
d. Dar El este mânios pe cel rău şi urăşte pe păcătos (Rom. 1:18; Ef. 2:1-3; Ps. 5:4,
5; Prov. 6:16-19; Ps. 7:11, lit. „Dumnezeu este mânios pe cel rău în fiecare zi”)
e. El, în dreptatea Lui, pedepseşte nelegiuirile (Ps. 78:1-40; Hab. 1:13; vezi
exemplele Israelului, Canaanului, Egiptului, Babilonului, etc.)
f. Pe unii îi împietreşte (Ex. 14:4 comp. cu Rom. 9:17; Rom. 11:7-8), dar această
împietrire vine atunci când le face bine
i. Faraon se împietrea când Dumnezeu ridica pedeapsa urgiei, nu când îl
apăsa cu urgie; evreii în timpul Domnului s-au împietrit nu fiindcă Domnul
Isus le-a făcut vreun rău, fiindcă El mergea din loc în loc şi făcea bine
oamenilor… Omul se împietreşte atunci când Domnul îi arată bunătate
(Rom. 2:4-5)
11. Scopul respingerii, al hotărârii de a nu mântui toţi oamenii este acelaşi cu scopul principal
al predestinării, manifestarea gloriei lui Dumnezeu prin arătarea stricteţii, asprimii
dreptăţii Lui (Rom. 11:22; 9:21-23). Spre deosebire de alegere, respingerea nu are ca
scop secundar binele etern al celor care au parte de ea.
12. Caracteristicile respingerii:
a. Este personală. Fiecare persoană creată este fie aleasă, fie respinsă. Biblia vorbeşte
de o respingere personală (Rom. 9:11, 13; Iuda 4; Apoc. 13:8; etc.)
b. Este ireversibilă. Cel respins nu poate fi ales, la fel cum cel ales nu poate deveni
respins, iar aceasta fiindcă Dumnezeu nu se schimbă (Mal. 3:6; Rom. 11:1-6)
60
 c. Este veşnică. Actul respingerii a avut loc în veşnicie, a fost definitivat în veşnicie,
şi nici un eveniment care are loc în timp nu îl poate schimba. De asemenea,
respingerea priveşte veşnicia celor respinşi (Mat. 25:41; Apoc. 20:10)
13. Înţelegerea liberală a respingerii. Umaniştii liberali încearcă să elimine tot ce are de a face
cu respingerea suverană a lui Dumnezeu, la fel cum fac şi cu alegerea. Din punctul lor de
vedere, oamenii se resping singuri, nedorind să accepte darul lui Dumnezeu. Pentru ei, un
Dumnezeu care nu oferă tuturor şanse egale este un Dumnezeu crud, tiran şi capricios, şi,
mai mult decât atât, nedrept. Aceste acuzaţii sunt nefondate şi impertinente, după cum
arată apostolul Pavel în Romani 9. Dumnezeu nu îi datorează nimănui explicaţii pentru
ceea ce face şi are putere deplină asupra creaţiei Sale.
14. În acest punct al studiului, trebuie să ne oprim pentru a face o analiză concisă a textului
din Romani 9:9-23. Citiţi pasajul.
a. Nu există alte versete mai directe care să vorbească despre respingere decât
acestea. Tocmai de aceea liberalii/arminienii caută să le răstălmăcească sau să le
ignore. Aceste versete reprezintă totodată şi esenţa studiului nostru de până acum
– Dumnezeu este suveran absolut asupra creaţiei; omul este incapabil să se salveze
şi nu merită harul lui Dumnezeu. Acestea sunt adevăruri scripturale pe care trebuie
să le acceptăm, dacă dorim să înţelegem doctrina biblică a respingerii.
b. Atitudinea şi acţiunile lui Dumnezeu faţă de cei respinşi care reies din acest pasaj
sunt următoarele:
i. sunt urâţi de Dumnezeu (13)
ii. le arată dreptatea Lui (14, 15) – nimeni nu merită mila şi îndurarea Lui
iii. se foloseşte de ei (vs. 17), pentru a-şi arăta puterea (14, 15, 21) şi
suveranitatea (12)
iv. îi împietreşte (18)
v. este stăpân peste ei, ca olarul peste lut (21), pentru a face din ei ceea ce
crede El de cuviinţă – vase de ocară
vi. În ei, Dumnezeu îşi arată mânia şi puterea (22)
vii. i-a suferit cu multă răbdare, chiar dacă îi ura şi era mânios pe ei (22)
viii. i-a făcut pentru pieire (sfârşitul lor final a fost determinat înainte ca ei să fi
fost creaţi) (22)
c. Concluzie: deşi acest pasaj este cel mai complex cu privire la respingere, nu este
totuşi complet, exhaustiv. Atunci când îl interpretăm, trebuie să luăm în
considerare tot ce am învăţat până în acest moment. Aşadar, ştim că Dumnezeu a
hotărât înainte de toate să îşi manifeste gloria Sa (prin atributele Sale), de aceea a
hotărât crearea a tot ce există, permiterea intrării păcatului în lume, pedepsirea
61
 păcatului. El a hotărât crearea unora ca vase de ocară, care la sfârşit vor pieri. Aici
se arată suveranitatea Lui (Olarul şi lutul). Lor nu li se acordă binecuvântările
speciale ale lui Dumnezeu (harul, îndurarea), pe care nimeni nu le merită, şi la
care nu pot avea pretenţie. Din pasaj mai aflăm că Dumnezeu este mânios pe ei, că
îi urăşte, că îi suferă cu răbdare cât timp trăiesc pe pământ. Deşi nu ştim ce l-a
determinat pe Dumnezeu să arate iubire unor oameni, ştim ce îi determină mânia
şi ura Sa dreaptă, anume: păcatul (Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Lev. 20:23; Prov. 6:16-
19; Os. 9:15; Zah. 11:8; Mat. 7:23; 25:41). Dumnezeu are dreptul ca suveran să
creeze unele fiinţe pentru a le distruge, să se mânie, să urască, să pedepsească fără
să ţină cont de vreun motiv, şi fără să dea socoteală la nimeni, dar atunci ar fi un
suveran capricios. Dumnezeul nostru nu este un astfel de suveran. El ne-a
descoperit motivul pentru care o creaţie a lui va sfârşi în pierzare. El ne-a spus de
ce unii sunt urâţi de El – datorită păcatului. Acest lucru trebuie luat în considerare
pentru a avea un tablou complet şi corect al doctrinei respingerii. În concluzie,
pasajul din Romani 9:10-23 ne învaţă următoarele lucruri: Dumnezeul suveran,
drept şi plin de îndurare a făcut o alegere între oameni. El a hotărât destinele
tuturor oamenilor înainte ca ei să se nască. Unii vor sluji ca mărturie a îndurării
Lui nemăsurate (în ei harul Său va fi glorificat pentru toată eternitatea (Ef. 2:7)),
iar alţii vor fi mărturia dreptăţii Sale inflexibile, a urii şi mâniei Lui pentru păcat.

III. LEGĂMÂNTUL HARULUI

1. Noţiuni introductive
a. Definiţie: un legământ este un contract sau o înţelegere solemnă între două părţi.
b. Exemple de legăminte: Gen 21:22-32 (Avraam şi Abimelec); Gen. 26:26-31
(Isaac şi Abimelec); 1 Sam. 18:3, 4 (David şi Ionatan), etc.
c. Etimologie:
i. cuvântul evreiesc pentru legământ este „berith”, care provine probabil
dintr-un cuvânt care înseamnă „a tăia”, amintind de obiceiul străvechi prin
care se încheiau legăminte (Gen. 15:7-21)
ii. Cuvântul grecesc este „diatheke” şi înseamnă testament
62
 d. În decursul timpului, Dumnezeu a făcut mai multe legăminte cu omul. În fiecare
caz, Dumnezeu este cel care a iniţiat legământul, iar dacă acesta implica stipulări,
condiţii, El este cel care a pus condiţiile şi care a făcut promisiunile (legământul
edenic – Gen. 1:28, adamic – Gen. 3:15, noahic – Gen. 9:1, avraamic – Gen.
15:18, mozaic – Ex. 19:25, palestinian – Deut. 30:3, davidic – 2 Sam. 7:16, noul
legământ – Evr. 8:8)
i. Este greşit să credem că noi putem face legăminte cu Dumnezeu. Cum am
putea să îl obligăm să facă ceva, ce i-am putea oferi? Ex. Oamenii spun că
fac legământ cu Dumnezeu în apa botezului. Ideea este una greşită şi
nebiblică.

2. Legământul harului.
a. Definiţie: înţelegerea veşnică în care persoanele Dumnezeirii s-au angajat să
realizeze mântuirea aleşilor, în toate părţile ei.
b. Oriunde întâlnim părţi contractante, condiţii, angajamente şi promisiuni, avem de
a face cu un legământ – Ioan 5:30, 43; 6:38-40; 10:18; 17:4-12, 24; Rom. 5:12-
21 şi 1 Cor. 15:22; Ps. 2:7-9; 40:7-9; 89:3; Luca 22:29, Fil. 2:9-11
c. Îl numim legământul harului, fiindcă aleşii beneficiază de binecuvântările lui
numai prin har, fără să aibă vreun merit.
i. Acest legământ este necondiţionat pentru om (2 Tim. 1:9).
ii. Legămintele făcute de Dumnezeu cu omul erau condiţionate (cu
excepţia celui avraamic şi cel nou). Dumnezeu punea condiţii, şi pe baza
îndeplinirii lor, omul beneficia de promisiunile incluse în legământ.
iii. Omul a călcat toate aceste legăminte condiţionate, arătând că nu poate
primi binecuvântarea pe baza meritelor proprii. De aceea, ele indică spre
necesitatea unui legământ necondiţionat, legământul harului
d. Doar o înţelegere corectă a Dumnezeirii, aşa cum a fost revelată în Sfânta
Scriptură ne poate ajuta să înţelegem corect legământul harului. Dumnezeu este
Unul! – Isa. 45:5, 6; Deut. 6:4 – Acesta este cel mai important adevăr revelat de
Dumnezeu (Marcu 12:28-29). Scriptura ne descoperă de asemenea o distincţie în
Dumnezeire, distincţie care este descrisă cel mai bine sub denumirea de persoană.
Astfel, Dumnezeul unic se revelează pe Sine existând ca trei Persoane veşnice şi
egale – Gen. 1:26; 11:7; 16:7-13; 18:1-21; 19:1-28; Mal. 3:1; Prov. 8:12-31; Ps.
45:6, 7 comp. cu Evr. 1:8, 9; Isa. 48:16; 61:1; 63:9-10. În Noul Testament,
revelaţia este mult mai clară: Ioan 3:16; Gal. 4:4, 6; Ioan 14:26; 15:26; 17:5, 11,
21; Ioan 17:18 comp cu Evr. 10:5-10; Rom. 8:26; Mat. 28:19; 1 Cor. 12:4-6; 2
63
 Cor. 13:14; Ef. 4:4-6; 1 Pet. 1:2; 1 Ioan 5:7. Dumnezeu s-a revelat pe Sine în
acest fel; omul, cu toată ingeniozitatea lui, nu ar fi putut ajunge la o astfel de
învăţătură
i. Doctrina trinităţii se vede din ce în ce mai bine, pe măsură ce planul
mântuirii se desfăşoară tot mai mult în timp. Am putea spune că Dumnezeu
s-a revelat pe Sine prin şi în lucrarea de răscumpărare, şi că doar în această
lucrare Îl putem cunoaşte cu adevărat.
e. Fiecare persoană din Dumnezeire a intrat voluntar în legământ (doar aşa un
legământ făcut între persoane egale poate fi valid)
f. Chiar dacă persoanele Dumnezeirii sunt egale, intrând în legământ, Fiul a intrat
într-o relaţie de subordonare Tatălui (Evr. 10:7; Cristos – Robul: Isa. 42:1;
43:10; 49:3-7; 52:13; 53:11; Ez. 34:23; Zah. 3:8; vezi şi Ps. 110:1-2 şi 45:7;
22:1; Ioan 20:17; 14:28) iar Duhul – Tatălui şi Fiului (Ioan 14:26; 16:7, 14).
i. Tatăl reprezintă Dumnezeirea. El are întâietatea, reprezintă partea ofensată
de păcatul omului. Tatăl a prescris condiţiile în care dreptatea Lui poate fi
satisfăcută şi omul împăcat cu El.
ii. Fiul s-a supus voii Tatălui de a fi reprezentant al aleşilor, de a împlini
condiţiile Tatălui pentru mântuirea lor.
iii. Duhul s-a supus voii Tatălui, sprijinind lucrarea Fiului şi aplicând aleşilor
beneficiile jertfei.
g. În legământ, aleşii sunt priviţi ca şi căzuţi, având nevoie de har, de mântuire (2
Tim. 1:9).
h.
3. Sfatul păcii, numit aşa după Zah. 6:13 („sfatul de pace va fi între ei amândoi” – TBS,
King James), este sfatul lui Dumnezeu în care s-a hotărât mântuirea aleşilor (împăcarea
lor cu Dumnezeu) şi mijloacele prin care aceasta avea să fie realizată (partea fiecărei
Persoane divine în lucrarea de mântuire). Acest sfat a avut ca finalitate intrarea în
legământ. Este o parte importantă a planului veşnic alcătuit în Cristos (Ef. 3:11)
a. Toate hotărârile lui Dumnezeu, inclusiv hotărârea de mântuire sunt luate „după
sfatul voii Sale” – Ef. 1:11; vezi Cap. 5.I.2.b.ii. din studiu
b. La acest sfat a participat fiecare Persoană divină şi nimeni altcineva (fiindcă
nimeni nu fusese creat încă – Rom. 11:34)
i. Tatăl (Ef. 3:10, 11)
ii. Fiul (Isa. 9:6)
iii. Duhul (Isa. 11:2)

64
 iv. Tatăl l-a ales pe Fiul ca Mântuitor (Ps. 40:6-8; Evr. 10:5-10), Fiul a
acceptat această lucrare.
c. Sfatul arată importanţa mântuirii, înţelepciunea divină care a găsit o soluţie

problemei păcatului (Iov 14:4  Isa. 7:14; Rom. 3:25, 26) şi unitatea
Persoanelor divine (Isa. 6:8; 48:16; Evr. 10:5-10, Mat. 3:16, 17)

4. Partea Tatălui în legământ

a. Tatăl este Cel care a iniţiat în sfat şi legământ lucrarea de mântuire a aleşilor (2
Cor. 5:18 – toate sunt de la Dumnezeu, adică îşi au începutul în El)
b. El este Cel care reprezintă Dumnezeirea, ofensată de păcatul omului (2 Cor. 5:20)
c. Este cel care doreşte mântuirea aleşilor, care îi iubeşte (de aceea a iniţiat această
lucrare) (Rom. 5:8; Ioan 3:16; 16:27; 1 Ioan 4:9; 2 Pet. 3:9). Tatăl îi îndreaptă
spre Cristos, îi învaţă pe aleşi (Ioan 6:44-45, 65), îi mângâie (2 Cor. 1:3, 4); îi
educă (Evr. 12:5-11)
d. Este cel care prescrie condiţiile necesare pentru ca dreptatea Sa sfântă să fie pe
deplin satisfăcută, astfel încât o iertare (achitare) veşnică să fie acordată aleşilor
(Ioan 10:18; 12:49; 14:31; Isa. 49:1-6). Lucrarea (poruncile sau voia) pe care
Tatăl i-a dat-o Fiului include următoarele:
i. Să răscumpere pe ai Săi, căzuţi în ruină şi păcat în Adam şi despărţiţi de
Dumnezeu (Isa. 49:5, 6 – aducerea înapoi; Ef. 2:13; 1 Pet. 3:18; Ioan
17:4)
ii. Să îmbrace natură umană, pentru a fi asemenea celor pe care îi răscumpără,
pentru ca pedeapsa păcatului şi blestemul legii să fie suferite (Evr. 2:10-
18; 10:5-10; Zah. 3:8; 6:12; Rom. 8:3; Gal. 4:4)
65
 iii. Să sufere pedeapsa legii, moartea, pe care trebuie să o sufere fie călcătorul,
fie garantul (Evr. 2:10; Ioan 10:18; Ioan 18:11; Mat. 20:22). În plus,
trebuie ca testatorul să moară pentru ca testamentul să intre în vigoare
(Evr. 9:15-17; 13:20). Prin moartea Lui, făcea ispăşire pentru păcat (Dan.
9:24; Evr. 2:17; 9:26; 10:14; Rom. 5:10, 11) şi împăca aleşii cu
Dumnezeu (2 Cor. 5:18, 19; Rom. 5:10, 11)
iv. Să asculte (să împlinească) legea, în locul poporului Său (Rom. 5:19;
10:4)
v. Să pască oile: (Zah 11:4, 7; Ps. 23; 95:7; 100:3; Ez. 34:23; Ioan 10:1-18)
vi. Să păzească pe toţi cei care i-au fost daţi de Tatăl (Ioan 10:28, 29; Ioan
6:39; 17:12; Evr. 2:13; Iuda 1).
e. Pe baza împlinirii condiţiilor impuse, Tatăl şi-a luat anumite angajamente şi a
făcut unele promisiuni. Acestea îl priveau fie pe Cristos direct, fie pe aleşi, văzuţi
în Cristos.
i. Promisiuni făcute lui Cristos:
1. pregătirea unui trup (Isa. 7:14; Evr. 10:5; Luc. 1:35)
2. tot ce avea nevoie în trup pentru a duce la îndeplinire lucrarea (Isa.

42:1-7; Ioan 3:34  Isa. 11:2; 61:1; Ioan 11:42; Mat. 4:11; Luc.
22:43)
3. învierea în trup (Ps. 16:10; Fapte 13:35-37; 1 Pet. 1:21)
4. o mare glorie şi măreţie (Isa. 49:5-7; Luca 24:26; Fil. 2:6-11; Ps.

68:18 comp. cu Ef. 4:8; Ps. 110:1Evr.1:13; Evr 2:5-9; 1 Pet.

3:22); stăpânire universală (Ioan 5:22; Ps. 2:8, 9; Mat. 28:18;
Ioan 17:2; Ef. 1:20-22) administrarea legământului i-a fost pusă în
mâini (Ioan 1:12; 17:2; 14:13, 14, 26; Fapte 2:33)
5. mai multe slujbe care Îl înălţau şi onorau:
a. Profet: Ps. 2:7; 22:22; Isa. 42:1; 49:2, 6
b. Mare Preot: Ps. 110:4; Evr. 5:4, 5 şi 7:21; Zah. 6:13;
c. Împărat: Luc. 22:29; Isa. 9:6
d. Judecător: Fapte 10:42; 17:31; Ioan 5:22, 23
6. o sămânţă de urmaşi (Isa. 53:10-11; 1 Pet. 2:9)
ii. Promisiuni făcute lui Cristos pentru aleşi. În El, ca şi Cap şi
reprezentant al nostru beneficiem de toate binecuvântările. Tatăl i-a
promis lui Cristos pentru aleşi următoarele:

66
 1. Răscumpărarea din păcatele lor, care vor fi aruncate în marea uitării
(Isa. 49:24, 25; 53:10; Ier. 33:11, 33; Zah. 9:11; Rom. 8:1, 3, 33;
Gal. 3:13 )
2. justificarea şi achitarea lor (Isa. 53:11; 1 Cor. 6:11; Ezec. 36:25)
3. iertarea absolută, completă (Ier. 31:34; Fapte 10:43)
4. adopţia lor în familia lui Dumnezeu (Ier. 32:38; 2 Cor. 6:18; Ps.
89:30, 34; Evr. 12:7)
5. vor fi născuţi din nou, Îl vor sluji (Deut. 30:6; Ier. 32:39; Ez.
36:26)
6. legea va fi în inima lor (Ier. 31:33; Rom. 7:22, 25)
7. vor primi Duhul pentru a putea umbla pe cale (Ez. 36:27)
8. vor persevera până la sfârşit (1 Tes. 5:23, 24)
9. vor primi viaţa veşnică (Tit 1:2, 2 Tim. 1:1; 1 Ioan 2:25)

5. Partea Fiului în legământ

a. Fiul era Unica persoană din Univers care putea să facă ispăşire. De intrarea Sa
voluntară în legământ depindea întreaga mântuire a oamenilor. Lucrarea Lui era de
ascultare, de împlinire a condiţiilor Tatălui. De aceea, cuvintele Fiului din Ps.
40:7-8 citate în Evr. 10:7 reprezintă fundamentul veşnic al mântuirii noastre.
b. Rolul pe care l-a avut Fiul în legământ este atât de important încât se spune că El
este legământul însuşi (Isa. 42:6). Importanţa Lui reiese din următoarele slujbe:
i. Reprezentantul, Capul aleşilor (Ef. 1:22). Există o uniune vitală între
Cristos şi aleşi, El este Capul, iar noi membrele Sale. Într-un sens, noi
existam în El. Relaţia aceasta specială dintre Cristos şi aleşi reiese din
versete care vorbesc despre Cristos ca fratele nostru (Mat. 12:48-50;
25:40; 28:10; Ioan 20:17; Rom. 8:29; Evr. 2:11), sau ca părinte (Evr.
2:13), noi fiind numiţi „sămânţa” Lui (Isa. 53:10)
1. Atunci când Tatăl a făcut un legământ cu Fiul, în El a făcut
legământ cu fiecare ales (Gal. 3:13-17)
2. harul le-a fost dat aleşilor înainte de a fi lumea în Cristos (2 Tim.
1:9)
3. toate binecuvântările de care avem parte ne vin prin Cristos (Ef.
1:3-6)
4. promisiunile gloriei şi vieţii veşnice au fost făcute aleşilor prin
Cristos (Tit 1:2; 2 Tim. 1:1; 2 Cor. 1:20, Gal. 3:16)

67
 5. Cristos a împlinit Legea şi a suferit pedeapsa ei nu pentru Sine, ci
în locul aleşilor, reprezentându-i pe ei (Rom. 8:4, Rom. 10:4; 2
Cor. 5:21)
6. Când a înviat din morţi, şi noi am înviat, fiind în El, una cu El (Ef.
2:5, 6; Col. 2:12; 3:1)
7. Cristos – Capul poporului Său şi reprezentantul lor în legământ este
clar manifestat atunci când este comparat cu Adam, Capul,
reprezentantul întregii umanităţi (Rom. 5:14)
ii. Mijlocitorul legământului (Evr. 8:6; 9:15; 12:24).
1. Mijlocitorul este cel care stă între două părţi şi încearcă să le
împace. Cristos este mijlocitorul împăcării (Rom. 5:10, 11; 2 Cor.
5:18-19; Ef. 2:16; Col. 1:21; Isa. 49:6).
2. Pentru a putea fi un mijlocitor pentru ambele părţi, Cristos trebuia
să fie atât om cât şi Dumnezeu.
a. Trebuia să fie om pentru
i. A fi asemenea celor pentru care mijlocea, a avea
drept de răscumpărare, ca ruda cea mai apropiată
(Lev. 25:48).
ii. Ca plata păcatului să fie plătită în aceeaşi natură în
care păcatul a fost comis (Rom. 8:3-4)
iii. Mediatorul trebuia să se supună întru totul legii. Ca
Dumnezeu nu putea. Doar ca om, născut din femeie,
putea să se supună (Gal. 4:4; Rom. 5:19)
iv. Să poată suferi moartea (Evr. 2:10, 14, 15; 8:3)
v. Chiar dacă a fost om, la fel ca noi, în El nu era
păcat, fiindcă nu putea păcătui (Evr. 7:26; 9:14, 1
Ioan 2:1; 3:5). Numai aşa putea să se jertfească în
locul aleşilor.
b. Trebuia să fie Dumnezeu, pentru
i. A se putea apropia de Dumnezeu (un om, oricât de
bun ar fi fost, nu putea) (Ier. 30:21)
ii. Pentru a fi adorat de fiinţele pe care le-a
răscumpărat – omului îi este interzis să primească
închinare (Isa. 42:8)

68
 iii. Garantul (chezaşul) legământului. Un garant este cineva care garantează
pentru o datorie făcută de altcineva, cineva care îşi ia o răspundere în locul
altcuiva.
1. Cuvântul grecesc pentru garant, eguoos, este folosit o singură dată
în Noul Testament, în Evr. 7:22
2. Cristos nu a garantat înaintea Tatălui că aleşii îşi vor plăti datoria,
ci a luat întreaga lor datorie asupra Lui (Iov 33:24), astfel încât
păcatele aleşilor nu le mai erau imputate lor, ci lui Cristos (2 Cor.
5:19; Isa. 53:6; Ps. 40:12).
3. Nu doar că păcatele aleşilor au fost trecute în contul lui Cristos, ci
neprihănirea lui Cristos a fost trecută în contul aleşilor (2 Cor.
5:21)
4. ca garant Cristos s-a angajat:
a. să plătească datoriile poporului Său
b. să aducă pe toţi aleşii în glorie (Evr. 2:13)
iv. Testatorul legământului. Legământul harului este numit şi testament,
fiindcă are natura şi proprietăţile unui testament (conţine promisiuni,
clauze, care intră în vigoare la moartea testatorului)
1. Există trei martori ai testamentului (1 Ioan 5:7)
2. Cristos este testatorul (Evr. 9:15-17)
3. Tot ce este dat în testament, este dat mai întâi lui Cristos, ca El să le
confere oamenilor (Mat. 11:27; Ef. 4:8)
4. Tot ceea ce a fost dat în testament, a fost dat numai pe baza morţii
lui Cristos (Isa. 53:10-12)
5. Moartea lui Cristos a fost necesară pentru ca acest testament să
intre în vigoare (Evr. 9:16, 17)
c. Rolul Fiului lui Dumnezeu în legământul harului trebuie să ne arate totala noastră
dependenţă de El, de lucrarea Lui, în ceea ce priveşte mântuirea noastră, în toate
etapele ei.

6. Partea Duhului în legământ reiese cel mai bine din lucrările pe care le face pentru
mântuirea aleşilor.
a. Duhul a fost activ implicat în lucrarea pe care a desfăşurat-o Cristos: (Isa. 11:2;
42:1; 48:16; 61:1; Ioan 3:34), de la început până la sfârşit (Mat. 1:18, 20;
12:28; Evr. 9:14); Duhul Îl glorifică pe Cristos (Ioan 16:14)

69
 b. Duhul este cel care aplică binecuvântările conferite pe baza lucrării lui Cristos
aleşilor:
i. Naşterea din nou (Tit 3:5; 1 Cor. 6:11; Ioan 3:3-8)
ii. Prezenţa Sa, promisă în legământ (Ef. 1:13, Isa. 44:3; Gal. 3:14)
iii. Adopţia (Gal. 4:6; Rom. 8:15, 16)
iv. Sfinţirea (2 Tes. 2:13; 1 Pet. 1:2)
v. Călăuzirea (Ioan 14:26; 16:13)
vi. Mângâierea (Ioan 15:26)
vii. Mijlocirea (Rom. 8:26)
viii. Îi cheamă, (Fapte 13:2; 20:28) şi însoţeşte pe slujitori (1 Tes. 1:5)
c. Prin prisma legământului, se spune despre Duhul că a fost de trimis de Tatăl în
Numele lui Cristos, şi de Cristos de la Tatăl (Ioan 14:16, 26; 15:26; 16:7; Gal.
4:6).

7. Proprietăţile legământului
a. Este veşnic (a fost făcut în veşnicie şi conferă viaţa veşnică aleşilor (2 Tim. 1:9;
Tit 1:2; Ioan 17:24)
b. Sursa lui este iubirea veşnică a lui Dumnezeu (Ioan 16:27; 13:34; Rom. 15:30)
c. Este în totalitate gratuit, este prin har
d. Este absolut şi necondiţionat (spre deosebire de legământul faptelor, făcut cu
Adam, care a fost condiţionat). Nu are condiţii pe care oamenii să le împlinească.
Cristos a împlinit condiţiile, El a plătit preţul (Iov 33:24)
e. Promisiunile incluse în legământ privesc tot ce are nevoie alesul pentru a moşteni
viaţa, astfel încât nu îi lipseşte nimic (Ef. 1:3; 2 Pet. 1:3)

8. Concluzie. Sfatul şi legământul harului conţin întreg planul de mântuire; toate acţiunile pe
care Dumnezeu le-a întreprins în timp au pornit de aici. De aceea, importanţa acestui
legământ este foarte mare pentru înţelegerea doctrinei harului.

ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 5

1. Cât de sigură este împlinirea planului şi hotărârilor lui Dumnezeu?
2. Există vreun lucru care se întâmplă şi nu a fost hotărât de Dumnezeu?
3. Dacă Dumnezeu a hotărât toate lucrurile, nu este El autorul păcatului?
4. Pe ce se bazează alegerea spre mântuire?
5. Ce se întâmplă dacă cineva care nu este ales doreşte să vină la Cristos, să fie mântuit?
70
 6. Care este motivul pentru care oamenii ajung în iad?
7. Care este rolul lui Cristos în legământul harului?

Capitolul 6: ISPĂŞIREA. EFECTELE EI OBIECTIVE

În acest capitol vom studia ispăşirea lui Cristos şi efectele legale, judiciare pe care aceasta le-a
produs în relaţia Dumnezeu-oameni. Sunt obiective fiindcă au schimbat statutul omului înaintea
lui Dumnezeu, asigurând însă şi schimbarea vizibilă, subiectivă de mai târziu. Întrebarea la care
încercăm să răspundem în acest capitol este următoarea: Ce a realizat jertfa lui Cristos înaintea
lui Dumnezeu?

1. Noţiuni introductive. Conceptul de jertfă, de sacrificiu, este prezent în conştiinţa

omenească din cele mai vechi timpuri, şi a fost instituit de Dumnezeu (Gen. 3:21; 4:4;
diferenţierea între animale curate şi necurate din Gen 7:2, 8 arată tot spre jertfă, fiindcă
omul nu mânca animale înainte de potop). În Lev. 17:11 se arată că Dumnezeu a dat
rânduiala jertfei.
a. Spre deosebire de multe religii inventate de oameni, în care jertfa era privită ca o
ofrandă sau dar adus zeilor pentru a-i îmbuna şi câştiga favorul, religia revelată de
Biblie arată nevoia unei ispăşiri, a unei plăţi făcute de altcineva în locul nostru, iar
plata trebuia să consiste în vărsare de sânge (Rom. 6:23; Lev. 17:11; Evr. 9:22).
Diferenţa dintre jertfa ca substitut/ispăşire şi ofrandă este menţionată chiar de la
începutul Scripturilor, în Gen. 4:3-7. Jertfa, înţeleasă corect, ne arată mai multe
adevăruri:

71
 i. Ispăşirea arată că noi l-am ofensat pe Dumnezeu şi că nu putem să plătim
pedeapsa păcatului nostru decât prin moarte. În jertfe, viaţa animalului
înlocuia viaţa păcătosului.
ii. Ne arată nevoia de un înlocuitor. Acest înlocuitor este dat de Dumnezeu,
nu ni-L alegem noi
1. În religiile care practică/practicau jertfa oamenii îşi alegeau
sacrificiul. Vezi şi exemplul lui Cain, în Gen. 4:3-7
iii. Ispăşirea arată că Dumnezeu salvează, că omul nu se poate scoate pe sine
din prăpastia în care a ajuns. Ispăşirea arată condiţia omului, incapacitatea
sa de a se salva şi suveranitatea lui Dumnezeu.

2. Etimologie. Pentru a înţelege noţiunea de jertfă, de sacrificiu, trebuie să cunoaştem

cuvintele pe care Scriptura le foloseşte atunci când descrie actul şi efectele jertfei
substitutive, ispăşitoare.

a. Ispăşire:
i. În limba română, definiţia cuvântului ispăşire este aceea de a suferi din
cauza unei greşeli, de a o răscumpăra prin suferinţă (conform DEX, 1998).
Aceasta este o definiţie incompletă, făcând referire doar la partea de
răscumpărare. În Scriptură, termenul are un înţeles mult mai bogat.
Următoarele cuvinte şi derivatele lor sunt traduse în româneşte prin
ispăşire:
1. În evreieşte: kafar înseamnă a acoperi (kippur – acoperire) –
păcatele erau acoperite sau păcătosul era acoperit de sânge înaintea
lui Dumnezeu (Lev. 17:11, etc.).
a. Această acoperire însemna acceptarea de Dumnezeu a plăţii
substitutive, satisfacerea dreptăţii Sale, temperarea mâniei şi
împăcarea Lui cu ofensatorul (Lev. 1:4; 4:26; 5:16; etc.)
2. În greceşte, hilasmos ( + hilaskomai, hilasterion) – propiţiere sau
satisfacţie. Mânia lui Dumnezeu este calmată fiindcă cerinţele
dreptăţii Lui au fost împlinite (dreptatea Sa a fost satisfăcută) –
Rom. 3:25; Evr. 2:17; 1 Ioan 2:2; 4:10
a. În Evr. 9:5, cuvântul hilasterion este tradus prin „capacul
ispăşirii”, locul unde Dumnezeu se întâlneşte cu omul şi în
care omul este acceptat pe baza sângelui.

72
 3. Definiţie: ispăşirea este actul prin care păcătosul este înlocuit
de un substitut a cărui moarte are ca rezultat acoperirea
păcatului lui, ştergerea datoriei, ridicarea pedepsei meritate,
potolirea mâniei lui Dumnezeu, şi împăcarea lui Dumnezeu cu
el.
a. Ispăşirea efectivă şi definitivă s-a realizat prin jertfa lui
Cristos, nu prin jertfele animalelor
b. Răscumpărarea este actul prin care Cristos plăteşte datoria păcătosului înaintea lui
Dumnezeu, eliberându-l de sub pedeapsa adusă de păcatele comise.
i. În Ebraică, cel mai des folosit este cuvântul Gaal (a fi eliberat prin plătirea
unui preţ, Eliberator): Iov 19:25; Ps. 19:14; 107:2, etc.
ii. Cuvinte greceşti:
1. apolutrosis (eliberare) – înţelesul cuvântului este acela de a
plăti un preţ pe un sclav care este eliberat. În sens spiritual, suntem
eliberaţi de sub puterea lui Satan, a păcatului, a lumii, etc.: Rom.
3:24; Ef. 1:7; 4:30; Col. 1:14
2. lutrosis (cumpărare prin plătirea unui preţ): Evr. 9:12
3. lutron, antilutron (preţul plătit pentru răscumpărare): Mat. 20:28;
Mc. 10:45; 1 Tim. 2:6
4. agorazo, exagorazo (a cumpăra cu un preţ în forum. Exagorazo are
sensul de a cumpăra şi apoi a scoate din forum) – Ioan 6:5, etc. În
sens spiritual înseamnă a scăpa de sub pedeapsa păcatului prin
plătirea unui preţ de sânge (Gal. 3:13; 4:5; 1 Cor. 6:20; 7:23; etc.)
c. Împăcare:
i. În greceşte termenul katallasso (subst. Katallage) înseamnă schimbare de
valori echivalente, repararea unei ofense, restaurarea favorului,
reconciliere: Rom. 5:8-11; 2 Cor. 5:18-20; Ef. 2:13-18; Col. 1:21-23
ii. Această împăcare este una obiectivă, este realizată de Cristos şi se referă la
împăcarea omului cu Dumnezeu în sensul împăcării dreptăţii şi sfinţeniei
lui Dumnezeu ofensate de păcat. Cauza indignării şi mâniei lui Dumnezeu
a fost îndepărtată aşa că manifestarea iubirii speciale şi a harului Său faţă
de cei pentru care Cristos a murit este în perfectă concordanţă cu dreptatea
şi sfinţenia Sa.
1. Împăcarea subiectivă a omului cu Dumnezeu este realizată prin
Duhul Sfânt şi produce o schimbare morală majoră (Despre aceasta
vom discuta în capitolul următor).
73
 d. Termeni noi, teologici:
i. Propiţiere înseamnă satisfacere (este traducerea cuvântului grecesc
hilasterion). Prin intermediul propiţierii Dumnezeu poate arăta milă şi
dragoste făpturilor păcătoase, rebele (Rom. 3:25).
ii. Expiere este un sinonim pentru ispăşire şi înseamnă o stingere a vinei
(datoriei) cuiva prin plătirea unui substitut de aceeaşi valoare.

3. Ispăşirea planificată. Dumnezeu, înainte de a crea ceva, a hotărât toate evenimentele

care vor avea loc, fie decretiv, fie permisiv. Păcatul nu l-a luat prin surprindere pe
Dumnezeu, ci a fost inclus în planul Lui înainte de întemeierea lumii. Tot înainte de
creaţia lumii (în sfatul şi legământul harului) a fost hotărâtă şi calea de salvare din păcat,
în cel mai mic detaliu (Evr. 10:5-10; vezi subcapitolul Legământul harului, cap. 5.III.4 şi
5).
a. Cauza jertfei de ispăşire: iubirea specială, discriminatorie a lui Dumnezeu (Ioan
3:16, 1 Ioan 4:9, 10; Ef. 5:2; Rom. 8:31, 32). Această iubire (agape) este o
preocupare activă, altruistă pentru binele celor iubiţi în acest fel. Este veşnică (Ier.
31:3), neschimbătoare (Num. 23:19), totală (Ioan 15:13; Rom. 5:8).
i. Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu ca având o iubire generală faţă de
creaţie, arătând tuturor oamenilor bunăvoinţă, răbdare (Mat. 5:45; Rom.
2:4), însă El manifestă o iubire specială pe care o arată doar unor oameni
(Evr. 12:6-8; Rom. 9:13). Această iubire specială a fost şi cauza alegerii
unora dintre oameni pentru mântuire (Ef. 1:5, 9, 11)

b. Scopul jertfei de ispăşire este absolut necesar să fie cunoscut, pentru a înţelege
valoarea jertfei lui Cristos.
i. În primul rând, intenţia lui Dumnezeu în a-L da pe Fiul Său şi intenţia
Fiului în sacrificarea Sa a fost manifestarea gloriei Maiestăţii lui
Dumnezeu, dezvăluirea iubirii Sale nemărginite şi a harului Său (Ioan
3:16; Rom. 5:8; Ef. 1:6, etc.)
ii. În al doilea rând, intenţia a constat în mântuirea poporului lui Cristos
(Mat. 1:21; Ioan 10:10, etc.), conform planului pe care Dumnezeu Îl
alcătuise şi al legământului harului.

4. Ispăşirea prefigurată. Toate felurile de jertfe revelate pe care le întâlnim în Vechiul

Testament reprezintă tipuri, figuri, umbre ale adevăratei jertfe, care a fost Isus Cristos.
a. Jertfele erau de două feluri:
74
i. jertfe de mulţumire erau daruri aduse lui Dumnezeu şi nu erau de sânge.
Reprezentau jertfa adusă de Cristos în timpul vieţii Sale. Acestea erau:
1. Primele roade
2. Zeciuieli
3. Jertfe de mâncare şi de băutură
4. Tămâie
ii. jertfe pentru păcat erau întotdeauna de sânge (animalul îşi dădea viaţa în
locul păcătosului). Reprezentau jertfa lui Cristos adusă în moartea

Sa. Dumnezeu a rânduit mai multe jertfe pentru păcat:

1. arderile de tot. Aceasta a fost probabil cel mai vechi fel de jertfă
(Gen. 4:4; 8:20; 22:13). Jertfa era consumată în întregime de foc.
Totul era pentru Dumnezeu. Persoana care aducea jertfa îşi punea
mâna pe capul victimei, transferând simbolic păcatele asupra
acesteia (Lev. 1:1-17). Jertfele zilnice erau arderi de tot
(Num.28:23). Este numită arderea de tot necurmată (Ex. 29:42).
2. jertfele de ispăşire sau de păcat erau aduse pentru păcate în general
(cu unele excepţii), şi pentru unele păcate comise din neştiinţă (fie
ale unui preot, fie ale unui conducător, fie ale întregii adunări).
Jertfa era adusă pentru natura păcatului. Victima trebuia să
substituie ceremonial păcătosul. Preotul trebuia să mănânce din
carnea animalului adus ca jertfă, el purtând figurativ păcatele
celui/celor care aduceau jertfa (Lev. 10:17), dar nu putea să
mănânce din jertfa de ispăşire pe care o aducea pentru sine.
Rămăşiţele jertfei trebuiau scoase afară din tabără şi arse.
a. Dumnezeu a rânduit o zi pe an în care să se facă ispăşire
pentru toate păcatele poporului (Lev. 16). În această zi,
marele preot trebuia să facă ispăşire pentru sine şi familia
lui, apoi pentru întreg poporul. În această zi se alegeau 2
iezi care reprezentau ispăşirea poporului. Unul era
sacrificat, iar celălalt era alungat în pustie după ce marele
preot îşi punea mâinile pe capul său, transferând simbolic
păcatele poporului asupra iedului. Cei doi ţapi formau un
singur sacrificiu. Unul reprezenta ispăşirea, celălalt efectele
ei (îndepărtarea păcatelor de popor).

75
 3. jertfele de vină erau desemnate pentru păcate specifice, făcute cu
sau fără ştiinţă. Se aducea fie un miel sau ied, fie un berbec, în
funcţie de gravitatea păcatului. De asemenea, mărturisirea păcatului
şi repararea răului/restituirea bunurilor trebuia să se facă
întotdeauna. Lev. 5:1-6:7. Aşadar, această jertfă cuprindea trei
etape: 1. iertare; 2. restaurare; 3. adăugare.
4. jertfele de mulţumire, sau împăcare (Lev 7:28-36) arătau că
Dumnezeu era împăcat cu omul. Faptul că păcătosul trebuia să
mănânce o parte din jertfă, iar grăsimea era dată Domnului arată
comuniunea omului cu El.
5. alte jertfe de sânge:
a. Mielul pascal era considerat o jertfă (Ex. 12:3-17; 23:18;
34:25; Deut. 16:2). Aceasta trebuia să fie fără cusur, fără
aluat şi să nu i se rupă nici un os. Sângele mielului îi salva
de îngerul nimicitor (ei erau adăpostiţi sub sânge).
b. Rânduiala vacii roşii (Numeri 19:1-10). Poporul trebuia să
ofere o vacă roşie, care să nu fi tras niciodată la jug,
preotului, pentru a fi sacrificată afară din tabără. Era apoi
arsă în întregime, iar cenuşa sa slujea la curăţirea poporului.
b. Jertfele din Vechiul Testament nu aveau puterea să cureţe, să răscumpere, să aducă
împăcare. Ele, ca ritualuri, erau lipsite de însemnătate dacă cel care le aducea nu
credea în adevărata jertfă (Evr. 10:1-6). De fapt, Dumnezeu a avertizat în repetate
rânduri că nu acceptă doar ritualul, ci înţelesul său (Isa. 1:11; Ier. 6:20; Amos
5:21, 22)

5. Ispăşirea realizată. Cristos a fost împlinirea tuturor jertfelor din Vechiul Testament. Ioan
Botezătorul, când l-a văzut, a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul
lumii!”
a. Caracteristicile suferinţelor şi morţii lui Cristos:
i. Au fost reale (vezi mărturiile centurionului de la cruce, ale soldaţilor care
au păzit mormântul; 1 Ioan 1:1-3; Luc. 24:46-48; Fapte 2:32).
1. Dacă nu ar fi fost reale, încrederea în jertfa lui Cristos ar fi inutilă
(1 Cor. 15:16-18 – învierea era garanţia că Dumnezeu acceptase
jertfa lui Cristos)
ii. Au fost voluntare (Evr. 10:5-10; Ioan 10:17, 18). Au reprezentat
angajamentul luat în legământului harului.
76
 iii. Au fost necesare (omul nu se putea mântui pe sine, iar Isus Cristos a fost
Singurul care putea să întrunească condiţiile Legii şi dreptăţii lui
Dumnezeu, aducând astfel mântuirea – Fapte 4:12)

iv. Au fost substitutive şi expiatoare.

1. Cristos a suferit şi a murit în locul păcătoşilor, pentru ca aceştia să
fie împăcaţi cu Dumnezeu ( Isa. 53:4, 5; 2 Cor. 5:21; Gal. 3:13;
Evr. 9:28; 1 Pet. 2:24; 3:18; 1 Ioan 2:2). Cristos nu a murit pentru
vreo vină proprie. El nu a murit ca martir al unei ideologii noi, nu a
murit ca un exemplu demn de urmat sau pentru a-şi sigila cuvintele
cu propriul sânge.
2. Deşi Cristos nu putea să sufere moartea spirituală, pierderea
chipului lui Dumnezeu şi pedeapsa iazului de foc, El a trebuit să
sufere echivalentul acestor pedepse, pentru a oferi dreptăţii şi Legii
divine un preţ echivalent, de aceeaşi valoare cu preţul pe care ar fi
trebuit să îl plătească cei pe care îi înlocuia. Agonia, întristarea,
singurătatea, greutatea păcatelor şi mânia divină datorată lor
reprezintă o parte din preţul plătit de Domnul Isus. Scriptura spune
că a fost „pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit” (Isa. 53:4), că S-a
făcut blestem (Gal. 3:13). De asemenea, a trebuit să sufere şi
absenţa Tatălui (Mat. 27:46)
v. Au fost eficiente. Prin suferinţele şi moartea Sa, Cristos a realizat întocmai
ce şi-a propus, şi anume mântuirea poporului Său de păcatele sale (Mat.
1:21). Prin moartea Sa, Cristos a îndepărtat păcatul o dată pentru
totdeauna (Evr. 9:12)

b. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din Vechiul
Testament:
i. Arderea de tot (Evr. 9:13, 14; Ef. 5:2). Cristos se dăruieşte pe Sine în
întregime Tatălui
ii. Jertfa de ispăşire sau pentru păcat (2 Cor. 5:21; 1 Pet. 3:18). Aici, Cristos
este arătat ca oferindu-se pe Sine lui Dumnezeu pentru oameni.
1. Jertfa din Ziua Ispăşirii: Evr. 9:7-12; 24-26; Isa. 53:6; Ioan 1:29;
1 Pet. 2:24
iii. Jertfa pentru vină: 1 Ioan 1:9. Suntem iertaţi datorită sângelui lui Cristos,
pe baza mărturisirii păcatelor.
77
 iv. Jertfa de pace sau de mulţumire: Rom. 5:1, 10; 2 Cor. 5:19; Ef. 2:14; Col.
1:21, 22. Cristos este cel care ne-a adus împăcarea.
v. Mielul pascal: 1 Cor. 5:7. Sângele lui Cristos ne marchează, ne

deosebeşte de restul lumii şi ne păzeşte de mânia lui Dumnezeu.

vi. Viţeaua roşie: Evr. 9:13. Sângele lui Cristos ne curăţeşte conştiinţele, ne
purifică fiinţele.

6. Efectele ispăşirii.
a. Asupra lui Dumnezeu Tatăl:
i. Ispăşirea nu a schimbat nimic în natura lui Dumnezeu, El fiind imuabil.
Ispăşirea a eliminat obstacolele din calea manifestării directe a iubirii speciale a
lui Dumnezeu, arătând de asemenea şi că Dumnezeu este consecvent celorlalte
atribute ale Sale atunci când iubeşte şi arată har păcătoşilor aflaţi sub jertfă
(Rom. 3:25, 26).
1. există o schimbare pe care jertfa o produce în atitudinea lui
Dumnezeu faţă de păcătoşi. Orice păcătos se află sub mânia lui
Dumnezeu (Ef. 2:3), fiindcă păcatul este o ofensă la adresa Lui.
Prin jertfa Sa, Cristos a stins mânia lui Dumnezeu, prin eliminarea
cauzei ei.
a. Mânia sfântă a lui Dumnezeu împotriva păcatului şi
păcătoşilor nu este inconsecventă cu iubirea Sa veşnică
pentru aleşi (există însă o diferenţă între mânia şi ura lui
Dumnezeu). Chiar dacă îi iubea, El nu le trecea cu vederea
păcatul. Aceasta este evident şi acum, în viaţa fiecărui
credincios (Evr. 12:5-11). Din contră, o trecere cu vederea a
păcatelor şi o nepedepsire a lor ar însemna inconsecvenţă cu
dreptatea şi sfinţenia Sa.
ii. Ispăşirea are ca efect glorificarea Majestăţii lui Dumnezeu, a suveranităţii,
înţelepciunii, harului şi iubirii Sale nelimitate (Ioan 12:28, 17:1; Rom. 9:23;
11:33; Ps. 107:8-22; Ef. 1:5-7, 11, 12; 3:10, 20, 21; etc.)
iii. Ispăşirea a realizat răscumpărarea – Dumnezeu Tatăl este cel care a primit preţul
(Lui I-a fost adusă jertfa). Cristos a răscumpărat oameni din „mâinile” dreptăţii
divine (Mat. 20:28; Evr. 9:12), de sub pedeapsa Legii (Gal. 3:13)

78
 1. Cristos nu ne-a răscumpărat (ex/agorazo) din mâinile lui Satan, nu
lui i-a fost plătit preţul de sânge. De sub stăpânirea lui, am fost
smulşi prin putere, nu prin plată
2. Din moment ce Dumnezeu a acceptat preţul din partea lui Cristos,
aceasta înseamnă că El a găsit jertfa lui Cristos potrivită şi suficientă
pentru acoperirea datoriei păcatelor celor pentru care Cristos a murit.
Prin urmare, Dumnezeu nu va mai cere plata pentru păcat şi din
mâna celor pentru Cristos a murit, fiindcă nu ar mai fi drept (ar fi
nedrept şi inconsecvent cu Legea Sa să ceară ca o ofensă să fie
plătită de 2 ori, şi de Cristos, şi de păcătos).

Exemplu: Dacă cineva comite o infracţiune pentru care trebuie să plătească o amendă şi cineva
o plăteşte în locul vinovatului, acestuia nu i se mai cere să plătească, pentru că cerinţele legii au
fost satisfăcute

iv. Prin ispăşire s-a făcut expierea (eliminarea datoriei, iertarea vinei prin plata unui
substitut), Dumnezeu dând hotărârea de iertare (Ps. 86:5; 130:4; Isa. 43:25;
Dan. 9:9; Ef. 1:7; Col. 2:13; 1 Ioan 2:12)
v. Ispăşirea a realizat propiţierea (stingerea mâniei lui Dumnezeu) (Rom. 3:25; 1
Ioan 2:2; 4:10).
vi. Ispăşirea a realizat împăcarea, reconcilierea (Rom. 5:10; 2 Cor. 18:19; Col. 1:20-
22). Cauza despărţirii a fost eliminată dinaintea lui Dumnezeu.
vii. Efectele ispăşirii enumerate mai sus (răscumpărare, expiere, propiţiere,
reconciliere) au fost obiective, adică nu au produs schimbări morale în oamenii
pentru care a murit Cristos, ci doar schimbări în poziţia lor înaintea lui
Dumnezeu.
1. Aceşti oameni erau agenţi pasivi. Cristos le era reprezentant şi era
activ în lucrarea de mântuire pentru ei.
2. Jertfa lui Cristos arată, prin efectele ei obiective relaţia dintre El şi
Tatăl, şi dintre Dumnezeu şi oameni.
3. Jertfa şi efectele ei obiective reprezentau împlinirea celor mai
importante părţi ale legământului harului.
4. Efectele obiective ale jertfei nu reprezintă definitivarea lucrării de
mântuire, deşi jertfa lui Cristos este suficientă, în sine însăşi pentru
mântuire (este completă, nimic nu mai trebuie adăugat la jertfă), ci
garantează şi aplicarea efectivă, subiectivă, personală a beneficiilor
79
 jertfei în vieţile fiecăruia pentru care a murit Cristos, prin lucrarea
Duhului Sfânt. Această aplicare este subiectivă, produce efecte
majore în viaţa acelora în care Duhul lucrează. Despre aceste efecte
vom discuta în capitolul următor.

b. Asupra lui Isus Cristos (vezi cap. 5.III.4.e.i.4):

i. Glorificarea mesianică, promisă în legământ (Isa. 49:5-7; Luca 24:26; Fil.
2:6-11; Evr. 2:9)
ii. Stăpânire universală (Ps. 2:8, 9; Ef. 1:20-22; Mat. 28:18; Ioan 17:2)
iii. Intrarea într-o relaţie specială cu cei pe care îi reprezenta (oamenii care i-
au fost daţi Lui de Tatăl prin legământ – Ioan 6:37, 39; 17:6, 9, etc.) şi
pentru care era Mare Preot
1. Relaţia specială cu cei pentru care era Cap federal reiese din
următoarele lucruri:
a. Cristos i-a cumpărat (Fapte 20:28), sunt ai Lui nu doar ca
dar primit, ci ca un câştig dobândit
b. După jertfă sau în vederea ei, aceştia sunt numiţi prieteni
(Ioan 15:15), fraţi (Evr. 2:12, 17), copii (Evr. 2:13)
c. Cristos este Mare Preot milos (prezenţa sau absenţa milei
Marelui Preot pentru cei pe care îi reprezintă nu afectează
eficienţa slujbei). Faptul că Isus este milos arată o relaţie
apropiată, specială cu ai Săi (Evr. 2:17)
iv. Plinătatea binecuvântărilor şi darurilor pentru cei care i-au fost daţi de
Tatăl (Fapte 2:33; Ef. 4:8; Rom. 8:32)

c. Asupra oamenilor. Efectele jertfei asupra oamenilor sunt de 2 feluri: obiective

(acestea afectează poziţia lor înaintea lui Dumnezeu sau modul în care Dumnezeu
îi priveşte – acestea nu produc o schimbare morală în om fiindcă oamenii sunt
agenţi pasivi, Cristos face totul pentru ei ca reprezentant al lor) şi subiective
(acestea afectează direct fiinţa umană, producând în aceasta o schimbare radicală
şi ireversibilă ca rezultat al lucrării Duhului în om. Efectele subiective ale jertfei
vor fi studiate în capitolul următor).
ii. Oamenii sunt beneficiarii jertfei, ai efectelor ei obiective asupra Tatălui
(expiere, răscumpărare, propiţiere, reconciliere, decretul de iertare,
justificare). Ei au devenit beneficiari în momentul în care Tatăl a acceptat
80
 jertfa lui Cristos, deci înainte ca aceşti oameni să fie conştienţi de realitatea
acestor beneficii.
iii. Un alt efect obiectiv al jertfei, care decurge din legământul harului este
garanţia că Duhul va aplica beneficiile obiective în mod personal (prin
conştientizare şi însuşire a lor), în vieţile celor pentru care Cristos a murit,
alături de acordarea tuturor celorlalte daruri necesare pentru desăvârşirea
mântuirii conform planului lui Dumnezeu (Ioan 16:7; Fapte 2:33; Rom.
8:32)
iv. Pentru a înţelege diferenţa dintre efectele obiective şi cele subiective, vom
lua 2 exemple:
1. Exemplu 1. Oamenii pentru care Cristos a murit sunt iertaţi din
momentul acceptării jertfei de către Dumnezeu (Evr. 9:22, 10:18; Ef.
1:7; Mat. 26:28; Rom. 5:16), dar conştientizarea iertării vine atunci
când Duhul o aplică personal celui iertat (Luca 24:47; Fapte 2:38;
5:31; 10:43).
2. Exemplu 2. Cristos a realizat împăcarea dintre Dumnezeu şi aleşi pe
cruce (Rom. 5:10; 2 Cor. 5:18, 19). Aceştia însă experimentează pacea
cu Dumnezeu abia atunci când Duhul lucrează în ei dorinţa de a înceta
rebeliunea împotriva lui Dumnezeu (Rom. 5:1; 2 Cor. 5:20; etc.)

d. Aceste efecte (asupra lui Dumnezeu Tatăl, asupra lui Cristos şi asupra oamenilor)
sunt reale şi nu sunt condiţionate de om (de credinţa sau necredinţa lui), fiind
obiective şi reprezentând împlinirea legământului harului.
i. Majoritatea protestanţilor şi neo-protestanţilor afirmă că eficienţa sau
ineficienţa (succesul sau eşecul) jertfei lui Cristos atârnă de voinţa sau
credinţa umană. Conform Scripturii însă, credinţa omului nu îi afectează
decât propria persoană, făcându-l să îşi însuşească personal şi să se bucure
de beneficiile şi privilegiile pe care deja le avea. Necredinţa omului nu
frustrează planul lui Dumnezeu şi nu poate împiedica efectele jertfei mai
mult decât jertfirea însăşi.
Exemplu: Dacă cineva care a comis o infracţiune pentru care trebuie să plătească în faţa legii
nu crede ceea ce spune judecătorul că amenda a fost plătită de altcineva, aceasta nu schimbă
realitatea efectuării plăţii şi nu anulează efectele ei (eliberarea inculpatului)

7. Extensia ispăşirii este unul din punctele care au născut cele mai mari controverse în
rândul creştinilor. Ispăşirea lui Cristos este punctul crucial al doctrinei mântuirii, iar felul
81
în care este înţeleasă afectează modul în care creştinul îl percepe pe Dumnezeu, îşi
trăieşte viaţa şi împărtăşeşte altora despre Cristos.
a. Înţelegerea termenului. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui Cristos? poate
fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?
i. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu Cristos a realizat o ispăşire
completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost aşa, nimeni nu ar fi fost
mântuit)
ii. Vom căuta răspunsul la întrebarea: Ce a realizat Cristos pentru oameni prin
jertfa Sa?
b. Diferenţe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:
1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, dându-le
tuturor posibilitatea de a fi mântuiţi. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos şi-a
făcut partea Sa, aducându-i pe toţi oamenii într-o stare (poziţie) în care
mântuirea este posibilă, dacă omul îşi face partea lui (aici există diferenţe de
opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere
principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual,
iar cealaltă afirmă că partea omului este credinţa personală). Aceasta este
poziţia majorităţii celor ce se declară creştini (a catolicilor, ortodocşilor, a
mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale şi carismatice, a
adventiştilor, a creştinilor după Evanghelie şi a majorităţii baptiştilor).
Aceştia îşi bazează poziţia pe o interpretare universală a versetelor care
afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toţi oamenii (Ioan 3:16; 1 Ioan
2:2; 1 Tim. 2:6; 2 Pet. 3:9, etc.). Se mai numeşte şi ispăşirea generală.
2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea
ce şi-a propus, şi anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat
Tatăl. El nu i-a adus pe toţi oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiţi
dacă îşi fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toţi cei pentru care a
murit. Această poziţie este susţinută de o parte din baptişti şi de mai multe
grupări protestante evanghelice. Se mai numeşte şi ispăşirea particulară.
Considerăm că aceasta este interpretarea biblică, de aceea vom acorda o
atenţie specială argumentelor biblice care o susţin.
3. O a treia poziţie afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toţi
oamenii, dar eficientă doar pentru aleşi. Această poziţie încearcă să combine
cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eşecul ei constă în faptul că nu
este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raţionamente derivate din

82
 argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca
fiind o poziţie de compromis.

c. Dovezi scripturale în favoarea ispăşirii particulare:

i. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar
limitată la un anumit număr de oameni (vezi 3.I.2.b – atributele relative ale lui
Dumnezeu)
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă şi completă
manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9-10; Rom.
5:8; 8:31, 32 + Ioan 15:13; iubirea ce predestinează – Ef. 1:4).
Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31:3), perfectă, infinită ca
valoare şi mărime. Deşi este bun şi milos cu toţi oamenii, El i-a iubit
cu această iubire specială doar pe cei aleşi. Această iubire este activă,
vrea binele celor iubiţi, indiferent de preţul care trebuie plătit.
a. O ispăşire generală arată o înţelegere greşită a iubirii lui
Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut
partea Lui, acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească
mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în
mântuirea omului de la început, până la sfârşit.
b. O ispăşire generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât
pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi pentru cei care vor
ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9:13; Ps.
5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16; Evr. 12:6-8)
c. O ispăşire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deşi îi
iubeşte pe toţi oamenii, şi are putere să mântuiască pe oricine –
Ps. 3:8; 44:4; 130:7; Isa. 12:2; 54:17; Ier. 3:23; Iona 2:9;
Apoc. 19:1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa
pe toţi de la pedeapsa veşnică)

2. veracitatea (Num. 23:19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul şi

este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un
Mântuitor, şi tot ce ţine de mântuirea oamenilor (Duhul şi darurile
Sale). Dumnezeu şi-a împlinit faţă de aleşi toate promisiunile
referitoare la viaţa aceasta.
a. O ispăşire generală îl arată pe Dumnezeu ca neţinându-se de
cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său
83
 (Rom. 8:32); nu dă Duhul promis (care este garanţia că vom
ajunge în cer – Ef. 1:13; 4:30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut
în aşa fel încât toţi oamenii fără excepţie să audă Evanghelia,
pentru a avea măcar „şansa” de a fi mântuiţi, nu toţi au credinţa
(2 Tes. 3:2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă
ispăşirea a fost generală.
3. dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost
satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata
pentru păcatele aleşilor din mâna lui Cristos, aşa că nu le mai impută
lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toţi aceştia au primit o
achitare, iertare absolută, aşa că sunt scăpaţi de pedeapsa viitoare.
a. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui
Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere
cândva plata şi din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în
iazul de foc
4. omnipotenţa. Dumnezeu poate să mântuiască şi o face. Mântuirea este
şi o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morţii, a lui Satan,
etc. – vezi punctul 1.c de mai sus). La El este mântuirea, iar El
mântuieşte pe cei pe care îşi propune să îi mântuiască (nici unul nu se
va pierde – Ioan 6:37-39; 10:10, 16)
a. Cei care predică ispăşirea generală, predică de multe ori un
Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eşec
în planul de mântuire depinde de om.
ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenţia lui Dumnezeu în
trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat şi intenţia Fiului când S-a oferit pe
Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea
de a fi mântuiţi (Mat. 1:21, Fapte 5:31; Tit 2:14, etc.).
1. scopurile Sale se împlinesc întotdeauna şi planurile Sale nu eşuează.
Dumnezeu nu lasă o acţiune neterminată.

iii. Această intenţie este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de
oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toţi aceştia (Ioan
6:37-39, 17:9, 10:15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5:18, 19;
etc.), obţinându-le o iertare deplină, o răscumpărare veşnică, o mântuire
perfectă (Evr. 9:12). Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor
jertfei lui Cristos în vieţile tuturor aleşilor (prin naşterea din nou, pocăinţa,
84
 credinţa, perseverenţa spre sfinţenie, etc.). Există o armonie şi unitate perfectă
în planul de mântuire şi în execuţia lui. Cristos nu a murit pentru mai mulţi
decât au fost aleşi pentru mântuire (2 Tes, 2:13), Duhul nu aplică efectele
mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.

Numărul celor aleşi de Tatăl = numărul celor pentru care a murit

Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naşte din nou = numărul celor
care vor ajunge în rai

1. Dacă ar fi murit pentru mai mulţi, aceasta ar fi însemnat neascultare

faţă de Dumnezeu (vezi Ioan 8:29, 5:30) şi o distrugere a unităţii
dintre Tatăl şi Fiul (Ioan 10:30, Fapte 2:23; 4:27, 28).
2. Ispăşirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depăşească limitele
planului Tatălui şi al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.
iv. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propiţierea, reconcilierea) sunt reale.
Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1:29,
1 Ioan 3:5; Isa. 43:25; Ier. 50:20) celor acoperiţi de jertfă, deja este împăcat
cu ei (Rom. 5:10)
1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a
oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoşii; nu a oferit
posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare;
nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit
posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în
Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar
şansa, posibilitatea de a fi mântuiţi.
2. nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea
omului faţă de jertfă (credinţă/necredinţă) nu afectează deloc efectele
ei obiective.
3. Ispăşirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o
substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care
nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens şi o insultă la adresa jertfei
lui Cristos.

v. Învierea lui Cristos arată o ispăşire specifică.

85
 1. El a înviat ca şi Cap pentru toţi cei pentru care a murit (Rom. 4:25; 1
Cor. 15:; Ef. 2:5; Col. 2:12, 13 Rom. 5:12-21, vezi şi Rom. 6:3-11; 2
Cor 5:14, 15, Ef. 2:4-7; Col 2:10-13, 3:3-4).
a. Dacă Cristos a murit pentru toţi, fără excepţie, atunci El a înviat
pentru aceiaşi oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse
astfel (justificare, o viaţă nouă, viaţă veşnică). Practic, vedem
că aşa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a
murit şi înviat pentru toţi oamenii.
2. Învierea lui Cristos reprezintă
a. dovada acceptării jertfei (a plăţii substitutive), ceea ce înseamnă
intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53:10; Ef. 5:2;
Evr. 9:12, 26, 28; 10:10)
b. garanţia împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos
pentru aleşi (Ioan 16:7; Luca 24:49; Fapte 2:33; Ef. 4:8, etc.)

vi. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare
Preot (Ps. 110:4; Evr. 5:6; 6:20; 7:17, 21) Lucrarea de preoţie este compusă
din 2 părţi, aducerea jertfei şi mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între
aceste 2 părţi, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt şi persoanele
pentru care preotul mijloceşte (Ioan 17:2 comp cu 9; Rom. 8:32-34; Isa.
53:12, etc.) . Cristos nu mijloceşte decât pentru cei aleşi (Ioan 10:10, 15, 26;
17:9)
1. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei
a. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor
jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge
(Rom. 6:10; Evr. 7:27; 9:12; 10:14). Aceste jertfe erau aduse
pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste
jertfe nu a fost adusă pentru toţi oamenii fără excepţie. Dacă se
analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate.
Iată 2 exemple:
i. Marele preot aducea jertfa de ispăşire pentru păcatele
poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova
pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, etc.
ii. Mielul pascal i-a acoperit doar pe evrei (poporul ales) din
calea pedepsei lui Dumnezeu. Egiptenii nu erau sub jertfă
şi au fost pedepsiţi.
86
 b. Dacă Cristos ar fi murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci
El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi
testamentale sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greşit.
c. Cristos a fost jertfa de ispăşire pentru poporul Său (Ioan 10:15,
15:13, etc. Mat. 1:21; Ioan 15:13; 10:15; Ef. 5:23-26; Fapte
20:28, Mat. 20:28; 26:28; Mc. 10:45; Tit 2:14).

2. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire.

a. Preoţia levitică (ordinul lui Aaron) arăta nevoia de intermediar
între oameni şi Dumnezeu; preotul era cel care stătea între
Dumnezeu şi oameni şi pleda pentru aceştia, pentru obţinerea
iertării, a favorului, binecuvântării, etc.
b. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru
poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui
Dumnezeu.
c. Cristos nu a venit ca un Mare Preot după ordinul lui Aaron, ci
după un ordin superior, veşnic, cel al lui Melhisedec (Evr.
7:10-17)
d. Mijlocirea Sa este mai eficientă decât a oamenilor, fiindcă se
bazează pe o jertfă mai bună, pe o preoţie veşnică şi pe un
legământ mai bun (Evr. 7:25).
e. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: (Ioan
17:9 comp. cu 2, 6, 10, 20, 22, 24; Rom. 8:34; Isa. 53:12; 1
Ioan 2:1, 2; Evr. 7:25; 9:24)

vii. Termenii Scripturii dovedesc ispăşirea particulară. Versetele care vorbesc

despre ispăşirea lui Cristos şi efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
1. versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat
(oile Sale (Ioan 10:11, 15), Biserica Sa (Fapte 20:28; Ef. 5:25-27),
poporul Său (Isa. 53:8; Mat. 1:21; Luc. 1:68), aleşii (Rom. 8:32-
35) ). Aceşti termeni exclud posibilitatea ca jertfa lui Cristos să fi fost
nelimitată.
2. versete care includ un număr mare, dar totuşi limitat (mulţi: Mat.
20:28; 26:28; Rom. 5:19; Evr. 2:10; Isa. 53:11, 12) )
3. versete care folosesc termeni generali (lume, toţi – Ioan 1:29; 3:16,
17; 2 Cor. 5:19; Rom. 5:18; 1 Ioan 2:2; 2 Pet. 3:9; 1 Tim. 2:4).
87
 d. Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care
predică ispăşirea generală.
e. Atunci când le studiem, trebuie să înţelegem următoarele
lucruri:
a. Ele nu contrazic versetele care restricţionează
ispăşirea la un anumit număr.
b. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii
de versete
c. Trebuie să fie interpretate conform contextului
d. Trebuie luat în considerare înţelesul pe care
cuvintele (în special cuvântul „lume”) le aveau.
4. Cuvântul „toţi”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2
sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăieşte
sau va trăi vreodată pe pământ (toţi fără excepţie) şi unul relativ,
limitat la o mulţime variată de oameni (toţi fără deosebire)
1. exemple ale utilizării cuvântului „toţi”:
a. toţi în sensul absolut (Ioan 3:31; 5:28; Rom. 2:12; 3:4,
9; 5:12);
b. toţi în sens relativ – tot felul de oameni (Marcu 1:5, 37;
Luca 3:21; Luca 2:3; Ioan 1:7; 3:26; 8:2; 13:35; Fapte
18:17; 19:10; 22:15; Rom. 10:12; 16:19; 2 Cor. 3:2; Ef.
1:23; 4:6; Col. 3:11; 2 Tim. 1:15; Evr. 12:8; 3 Ioan
1:12)
2. exemplu de interpretare:
a. „toţi” – 1 Tim. 2:6 „care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ
de răscumpărare pentru toţi”. Este cuvântul „toţi”
utilizat în sensul general sau relativ? Şi-a dat Cristos viaţa
ca răscumpărare pentru toţi oamenii fără excepţie sau
pentru toţi, fără deosebire de naţionalitate, sex, clasă
socială, educaţie, etc.? De observat:
i. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs.
1, 2, 4). În versetele 1 şi 2, „toţi” pentru care trebuie
ca creştinii să se roage, să mijlocească, este relativ.
Nu putem să ne rugăm pentru toţi fără excepţie, ci
pentru toţi fără deosebire, pentru oameni simpli şi
pentru cei puşi în poziţii de conducere, mici şi mari.
88
 ii. Această mijlocire este bine primită, fiindcă
Dumnezeu vrea să mântuiască (şi o face!) tot felul
de oameni (vs. 4).
1. Dumnezeu nu are doar dorinţa de a mântui
pe oameni, ci o voinţă activă, care nu poate
fi frustrată de nimeni. El face totul după
„sfatul voii Sale” (Ef. 1:11)
iii. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace şi
bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru
mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu
mijloceşte pentru toţi, ci doar pentru ai Săi – Ioan
17:9).
iv. Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este
legată de răscumpărarea prin jertfă din versetul 6,
acestea fiind cele 2 părţi ale lucrării preoţeşti a
Domnului. El şi-a dat viaţa ca răscumpărare
(antilutron) pentru oameni, pentru toţi pentru care şi
mijloceşte. Armonizând acest pasaj cu altele, pentru
a avea o privire mai generală, observăm că Cristos
nu mijloceşte pentru toţi fără excepţie (Ioan 17:9),
şi că nu a răscumpărat pe toţi fără excepţie, ci pe
mulţi (Mat. 20:28), fără deosebire (Apoc. 5:9).
v. Prin urmare, înţelesul cuvântului „toţi” în 1 Tim.
2:6 este acela de „toţi fără deosebire” sau „tot felul
de oameni”.

5. Cuvântul „lume” (kosmos) are cel puţin 7 sensuri diferite în Noul

Testament:
i. întregul univers: Fapte 17:24
ii. pământul: Luca 12:30; Ioan 9:5; 13:1, 16:28; Ef. 1:4
a. bunurile, posesiunile pământului: Mat. 16:26; 1 Cor. 7:31
iii. sistemul sau ordinea lumii: Ioan 8:23; 12:31, 14:30; 18:36; 1
Ioan 5:19
iv. toţi oamenii: Rom. 3:19; oamenii în general: 1 Cor. 1:27, 28;
4:13

89
 v. omenirea cu excepţia credincioşilor: Ioan 14:17; 15:18; 16:20;
17:9; Rom. 3:6 comp. cu Ioan 5:24; 2 Pet. 2:5
vi. Neamuri în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre
Neamuri, ci în general, persoane din orice naţiune): Rom. 11:12,
15
vii. doar la credincioşi (iudei şi neamuri): Ioan 6:33. 51; 1 Cor. 4:9
(„pentru lume şi pentru îngeri şi pentru oameni”)
viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar
când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2:5 nu îi
include pe toţi oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul
Roman; Ioan 8:26 se referă doar la oamenii care au auzit
cuvintele lui Isus; Ioan 12:19 se rezumă doar la cei care Îl
urmau; Fapte 11:28 se referă la lumea cunoscută, în special
Imperiul Roman; la fel şi Fapte 17:6; 19:27; Rom. 1:8; 10:18)
ix. Exemplu de interpretare:
a. Lumea în Ioan 3:16: Fiindcă atît de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică.
1. Este evident căci cuvântul „lume” nu este folosit în
sensurile de la punctele 1, 2, 3 şi 5 de mai sus. În
acest verset, „lume” poate să însemne fie toţi
oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie
Neamurile (în general).
2. Analizând versetul, vedem că:
a. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui
a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă
că Dumnezeu nu iubeşte pe fiecare individ cu
iubirea agape (Rom. 9:13; Evr. 12:6-8).
b. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta
poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă,
împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare
mântuirii (Rom. 8:32) – chiar şi credinţa (Ef.
2:8; Fil. 1:29). Fiul a fost dat să înlăture
păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr.

90
 9:26) şi să le asigure viaţa veşnică (Ioan 10:10,
11, 28).
c. Din context, reiese că „lumea” iubită de
Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a
fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o
judecă, ci o mântuieşte, este „lumea” care
crede, care nu va pieri şi care are viaţa veşnică.
d. Din aceste motive, nu înţelegem „lumea” ca
„toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile,
lumea ca toţi aleşii (iudei + neamuri) sau
neamurile (aleşii dintre neamuri) spre deosebire
de evrei.
e. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu
Nicodim, unul din reprezentanţii de seamă ai
evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învăţătorul”
(primul Rabin al) Israelului. În discursul Său,
Isus vorbea ca de la rabin la rabin, folosind un
stil de exprimare şi expresii folosite de rabini.
f. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai
multe lucruri pe care Nicodim nu le ştia
(necesitatea naşterii din nou – vs. 3-8; o altfel
de Împărăţie decât cea pe care evreii o aşteptau
– vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13;
moartea Sa – vs. 14).
g. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu
naţionalitatea (apartenenţa la poporul Israel) era
criteriul acceptării în Împărăţia lui Mesia
(diferită de concepţia comună). Isus îi spune lui
Nicodim că nu toţi evreii vor face parte din
Împărăţia lui Mesia, ci doar cei născuţi din nou.
În vs. 15, Isus deschide graniţele Împărăţiei
pentru oricine crede, chiar şi pentru ne-evrei.
h. Pentru a înţelege mai bine forţa afirmaţiilor din
următoarele versete, trebuie să ştim că evreii îi
priveau cu dispreţ pe cei dintre Neamuri,
dându-le mai multe nume dispreţuitoare, printre
91
 care „câini”. În scrierile rabinice, Neamurile
sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un
termen înjositor, un termen care denota
inferioritate. Evreii Îl aşteptau pe Mesia ca un
Împărat (de mai multe ori voiseră iudeii să îl
instaleze ca împărat pe Isus) care îi va elibera,
va zdrobi naţiunile (lumea), pedepsindu-i
pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o
parte din aceste concepţii ale lui Nicodim, dar
ceea ce era cu adevărat şocant pentru el, abia
acum avea să urmeze.
i. în versetele 16, 17 şi 18 (care reprezintă
apogeul discursului lui Isus) El afirmă nu doar
că Mesia mântuieşte pe oricine, evreu sau ne-
evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubeşte
Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru
a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs.
17); şi mai mult, că cei care nu cred în El, în
Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja
condamnat (vs. 18)
j. Aşadar, din studiul versetului, al contextului şi
al unor afirmaţii clare care tratează subiectul în
cauză, înţelesul versetului este următorul:
Dumnezeu a iubit Neamurile (aleşii dintre
Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca
jertfă şi pentru ele (1 Ioan 2:2), pentru ca
oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă
viaţa veşnică, să fie salvat şi să scape de la
pieire.

8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa ca jertfă, înaintea lui
Dumnezeu, pentru toţi aceia şi numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru
mântuire şi i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă şi a asigurat mântuirea
92
 reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea,
propiţierea şi împăcarea dreptăţii divine pentru toţi cei pentru care El a murit. De
asemenea, moartea Sa a garantat prezenţa şi lucrarea Duhului în viaţa lor, Acesta fiind
garanţia că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veşnic pe noul pământ în prezenţa lui
Isus.

ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 6

1. A murit Cristos şi pentru necredinţă? Argumentaţi răspunsul cu versete biblice.

2. Ce a realizat Cristos prin moartea Sa, mântuirea tuturor oamenilor, posibilitatea ca toţi să
fie mântuiţi sau mântuirea tuturor celor care I-au fost daţi? Argumentaţi cu versete biblice.
3. Explicaţi Ioan 12:32; Rom. 5:18, 11:32; 1 Cor. 15:22; 2 Cor. 5:14; Tit 2:11; Evr. 2:9; 2
Pet. 3:9
4. Explicaţi Ioan 1:9, 10 (vs 10 conţine 3 sensuri diferite); Ioan 1:29; 1 Ioan 2:2;

93