96 Prelegeri de teologie sistematică
B. Atributele morale
Atributele morale sînt acele afirmări necesare ale esenţei divine care
implică calităţi morale.
1. Sfinţenia. Dumnezeu este separat în mod absolut şi înălţat deasupra
tuturor fiinţelor create de El, şi este de asemenea separat în mod
absolut de orice rău moral şi de orice păcat. în primul sens prezentat,
sfinţenia Sa nu este realmente un atribut care să fie coordonat cu
celelalte, ci mai degrabă unul care cuprinde acelaşi spaţiu cu celelalte.
Acest atribut denotă perfecţiunea lui Dumnezeu în tot ceea ce este El.
în al doilea sens, sfinţenia Sa este privită ca eterna armonie dintre
Fiinţa Sa şi voinţa Sa. La Dumnezeu puritatea Fiinţei precedă
puritatea voinţei sau a acţiunii. Dumnezeu nu vrea binele pentru că
este bine, şi nici binele nu este bine pentru că Dumnezeu îl vrea aşa;
dacă aşa ar sta lucrurile, ar exista un bine deasupra lui Dumnezeu sau
binele ar fi arbitrar şi schimbător. în schimb, voinţa lui Dumnezeu
este expresia naturii Sale, care este sfîntă.
Sfinţenia deţine cel mai înalt rang printre atributele lui Dumnezeu.
Este atributul prin care Dumnezeu a vrut cel mai mult să fie cunoscut
în vremurile Vechiului Testament (Lev. 11:44, 45; Iosua 24:19; 1
Samuel 6:20; Ps. 22:3; Isaia 40:25; Ezechiel 39:7; Habacuc 1:12).
Sfinţenia Lui este scoasă în evidenţă prin hotarele stabilite în jurul
muntelui Sinai atunci cînd Dumnezeu S-a pogorît pe el (Exodul 19:12-
25), prin împărţirea cortului şi a templului în locul sfînt şi locul
preasfînt (Exodul 26:33; 1 Regi 6:16, 19), prin jertfele stabilite care
trebuiau aduse dacă un israelit voia să se apropie de Dumnezeu (Lev.
1-7), prin preoţia specială care trebuia să medieze între Dumnezeu şi
popor (Lev. 8-10), prin multele legi despre necurăţie (Lev. 11-15), prin
sărbătorile lui Israel (Lev. 23) şi prin poziţia specială a lui Israel în
Palestina (Numeri 23:9; Deut. 33:28, 29). Numai în cartea lui Isaia,
Domnul este numit „Sfîntul" de vreo treizeci de ori (compară folosirea
numelui „Sfîntul" cu privire la Fiul, Fapte 3:14, şi cu privire la Duhul,
Efeseni 4:30).
în Noul Testament, sfinţenia este atribuită lui Dumnezeu mai puţin
frecvent decît în Vechiul Testament, dar nu lipseşte (Ioan 17:11; Evrei
12:10; 1 Petru 1:15, 16). Ioan declară: „Dumnezeu e lumină şi în El
nu este întuneric" (1 Ioan 1:5). îngerii care sînt în jurul tronului cîntă
„sfînt, sfînt, sfînt" (Isaia 6:3; Apoc. 4:8). Datorită caracterului
fundamental al acestui atribut, trebuie să i se dea întîietate sfinţeniei
lui Dumnezeu, mai curînd decît dragostei Sale, puterii Sale sau voinţei
Sale. Sfinţenia este principiul regulator al celor trei Persoane ale
Capitolul VIII 97
Dumnezeirii, deoarece stăpînirea Lui este întemeiată pe sfinţenia Lui.
Trei lucruri importante trebuie învăţate din faptul că Dumnezeu
este sfînt.
a. Există o prăpastie între Dumnezeu şi păcătos (vezi Isaia 59:1, 2;
Habacuc 1:13). Nu numai că păcătosul este înstrăinat de Dumnezeu, /
dar şi Dumnezeu este înstrăinat de păcătos. înainte de venirea
păcatului, omul şi Dumnezeu aveau părtăşie unul cu altul; acum acea
părtăşie este întreruptă şi este imposibilă.
b. Omul trebuie să se apropie de Dumnezeu prin meritele altcuiva,
dacă vrea să se apropie de El. Omul nici nu are şi nici nu este în stare
să atingă starea de curăţie sufletească necesară pentru a avea acces la
Dumnezeu. Dar Cristos a făcut posibil accesul acesta (Romani 5:2;
Efes. 2:18; Evrei 10:19, 20). în sfinţenia lui Dumnezeu găsim raţiunea
ispăşirii; ceea ce a cerut sfinţenia Lui, a procurat dragostea Lui
(Romani 5:6-8; Efes. 2:1-9; 1 Petru 3:18).
c. Noi ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu cu „evlavie şi cu
frică" (Evrei 12:28). O înţelegere corectă a sfinţeniei lui Dumnezeu ne
duce la o concepţie adecvată despre eul păcătos (Ps. 66:18; 1 Ioan
1:5-7). Iov (Iov 40:3-5), Isaia (6:5-7) şi Petru (Luca 5:8) sînt exemple
remarcabile pentru ilustrarea relaţiei dintre acestea două. Umilinţa,
căinţa şi mărturisirea păcatului izvorăsc dintr-o concepţie biblică
despre sfinţenia lui Dumnezeu.
2. Dreptatea şi justiţia. Dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu sînt acele
aspecte ale sfinţeniei lui Dumnezeu care sînt văzute în modul în care
El tratează cu fiinţele create de El. în mod repetat, aceste calităţi îi
sînt atribuite lui Dumnezeu (2 Cron. 12:6; Ezra 9:15; Neemia 9:33;
Isaia 45:21; Daniel 9:14; Ioan 17:25; 2 Tim. 4:8; Apoc. 16:5). Avraam
meditează: „Cel ce judecă tot pămîntul, nu va face oare dreptate?"
(Genesa 18:25). Psalmistul declară că „dreptatea şi judecata sînt
temelia scaunului Tău de domnie" (Ps. 89:14; 97:2). Dumnezeu a
instituit o conducere morală în lume, a impus legi drepte fiinţelor
create de El, şi le-a însoţit cu sancţiuni. Din pricina acestora din urmă,
El aplică legea prin acordarea de recompense şi de pedepse. împărţirea
recompenselor este numită justiţie remuneratoare (Deut. 7:9-13; 2
Cron. 6:15; Ps. 58:11; Matei 25:21; Romani 2:7; Evrei 11:26). Justiţia
remuneratoare este bazată pe dragostea divină, nu doar pe merit.
Aplicarea pedepsei este numită justiţie punitivă. Aceasta este expresia
mîniei divine (Genesa 2:17; Exodul 34:7; Ezechiel 18:4; Romani 1:32;
2:8, 9; 2 Tesal. 1:8). Dumnezeu nu poate să dea o lege, să stabilească
o pedeapsă, şi apoi să nu o aplice dacă legea este călcată. Cînd legea
98 Prelegeri de teologie sistematică
este violată, pedeapsa cuvenită trebuie aplicată, fie personal, fie unui
înlocuitor. Cu alte cuvinte, justiţia cere pedepsirea păcătosului, dar
poate accepta şi sacrificiul înlocuitor al altcuiva, cum este cazul lui
Cristos (Isaia 53:6; Marcu 10:45; Romani 5:8; 1 Petru 2:24). Dreptatea
lui Dumnezeu este revelată prin pedepsirea celui rău (Apoc. 16:5-7),
prin ocrotirea poporului Său de cei răi (Ps. 129:1, 2), prin iertarea
celui păcătos care se căieşte de păcat (1 Ioan 1:9), prin ţinerea
promisiunilor pe care le-a făcut copiilor Săi (Neemia 9:7, 8) şi prin
răsplătirea celui credincios (Evrei 6:10).
Unii ar putea sugera că aplicarea pedepsei este în primul rînd
pentru îndreptare şi reabilitare, dar scopul suprem al pedepsei este
menţinerea justiţiei. Pedeapsa însă poate sluji şi scopul secundar de
îndreptare sau de descurajare a răului (1 Tim. 5:20).
Dreptatea lui Dumnezeu este o încurajare pentru cel credincios prin
faptul că el ştie că Dumnezeu judecă cu dreptate (Fapte 17:31), că el
este în siguranţă în dreptatea lui Cristos (Ioan 17:24; 1 Cor. 1:30; 2
Cor. 5:21) şi că lucrările drepte pe care le-a făcut el nu vor trece
neobservate (Prov. 19:17; Evrei 6:10; Apoc. 19:8).
3. Bunătatea. în sensul larg al cuvîntului, bunătatea lui Dumnezeu
include toate calităţile care se potrivesc cu concepţia despre o persoană
ideală; adică, ea include asemenea calităţi cum sînt sfinţenia lui
Dumnezeu, dreptatea şi adevărul Lui, cît şi dragostea, bunăvoinţa,
îndurarea şi harul Lui. Este probabil că la acest sens larg s-a referit
Isus cînd a spus tînărului bogat: „Pentru ce Mă numeşti bun?
...Nimeni nu este bun, decît Unul singur: Dumnezeu" (Marcu 10:18).
într-un sens restrîns totuşi termenul este limitat la ultimele patru
menţionate.
a. Dragostea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este acea
perfecţiune a naturii divine prin care Dumnezeu este într-o eternă
comunicare de Sine. Nu este doar un impuls emoţional, ci o afecţiune
raţională voluntară, avîndu-şi temelia în adevăr şi în sfinţenie, şi
aplicarea în libera alegere. Aceasta nu înseamnă că negăm sentimentul,
pentru că adevărata dragoste implică în mod necesar un sentiment.
Dacă Dumnezeu nu are nici un sentiment, atunci El nu are dragoste.
Faptul că pe Dumnezeu îl doare pentru păcatele poporului Său implică
faptul că El îşi iubeşte poporul (Isaia 63:9, 10; Efes. 4:30). Dragostea
lui Dumnezeu îşi găseşte principalele obiecte în persoanele Treimii.
Astfel, universul şi omul nu sînt necesare pentru exercitarea dragostei
lui Dumnezeu.
Capitolul VIII 99
Scripturile mărturisesc frecvent despre dragostea lui Dumnezeu. Ele
vorbesc despre El ca despre „Dumnezeul dragostei" (2 Cor. 13:11) şi îl
declară a fi „dragoste" (1 Ioan 4:8, 16). Este în natura Lui să
iubească. El iniţiază dragostea (1 Ioan 4:10). El este deosebit de zeii
păgînilor, care urăsc şi se mînie, şi de dumnezeul filozofului, care este
rece şi indiferent. Tatăl îl iubeşte pe Fiul (Matei 3:17), şi Fiul îl
iubeşte pe Tatăl (Ioan 14:31). Dumnezeu iubeşte lumea (Ioan 3:16;
Efes. 2:4), pe străvechiul Său popor Israel (Deut. 7:6-8, 13; Ieremia
31:3) şi pe adevăraţii Săi copii (Ioan 14:23). El iubeşte dreptatea
(neprihănirea) (Ps. 11:7) şi justiţia (Isaia 61:8). Asigurarea dragostei
lui Dumnezeu este un izvor de mîngîiere pentru cel credincios (Romani
8:35-39). Un Dumnezeu iubitor nu este lipsit de simţăminte faţă de ai
Săi.
b. Bunăvoinţa lui Dumnezeu. Datorită bunătăţii Sale, Dumnezeu
se poartă cu bunăvoinţă, tandru, blînd, cu toate fiinţele create de El.
„Domnul este bun faţă de toţi, şi îndurările Lui se întind peste toate
lucrările Lui... Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la
vreme. îţi deschizi mîna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Ps.
145:9, 15, 16). Creaţiunea este lucrarea mîinilor lui Dumnezeu şi este
declarată ca fiind foarte bună (Genesa 1:31). Dumnezeu nu poate urî
ceea ce El a făcut (Iov 10:3; 14:15). Bunăvoinţa lui Dumnezeu se
manifestă în preocuparea Sa pentru binele fiinţelor create de El şi este
potrivită cu nevoile şi cu capacităţile acestora (Iov 38:41; Ps. 104:21;
145:15; Matei 6:26). Bunăvoinţa Sa nu se limitează la cei credincioşi,
„căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5:45; vezi Fapte
14:17).
c. îndurarea lui Dumnezeu. îndurarea lui Dumnezeu este bunătatea
Sa manifestată faţă de cei care sînt în nenorocire sau în suferinţă.
Compătimire, milă şi bunătate plină de iubire sînt alţi termeni din
Scriptură care exprimă practic acelaşi lucru. îndurarea este o calitate
eternă şi necesară a lui Dumnezeu ca Fiinţă perfectă, dar exercitarea ei
într-un caz dat este facultativă. A nega libertatea acordării îndurării
înseamnă a o anihila, deoarece dacă este o îndatorire, atunci nu mai
este îndurare. Dumnezeu este „bogat în îndurare" (Efes. 2:4), „este
plin de milă şi de îndurare" (Iacov 5:11) şi are îndurare mare (1 Petru
1:3). Despre El ni se spune că este îndurător faţă de Israel (Ps.
102:13), faţă de neamuri (Romani 11:30, 31) şi faţă de toţi aceia care
se tem de El (Ps. 103:17; Luca 1:50) şi caută mîntuirea Lui (Isaia
55:7). Termenul acesta este deseori folosit în salutări şi în
100 Prelegeri de teologie sistematică
binecuvîntări (benedicţii) (Gal. 6:16; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2; 2 Ioan 3;
Iuda 2).
d. Harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este bunătatea Lui
manifestată faţă de cei care nu o merită. Harul are în vedere omul ca
vinovat, în timp ce îndurarea are în vedere omul ca nenorocit, vrednic
de milă. Scriptura ne vorbeşte despre slava harului Său (Efes. 1:6),
despre „nemărginita bogăţie a harului Său" (Efes. 2:7; vezi 1:7),
despre „harul felurit al lui Dumnezeu" (1 Petru 4:10) şi despre
„adevăratul har" (1 Petru 5:12).
Exercitarea harului, la fel ca şi a îndurării, este facultativă din
partea lui Dumnezeu. El trebuie să fie sfînt în toate acţiunile Sale. El
poate să-i arate har unui păcătos vinovat, sau poate să nu-i arate har.
Scripturile ne arată că harul este manifestat faţă de omul natural în
răbdarea Sa şi în îndelung răbdătoarea amînare a pedepsirii păcatului
(Exodul 34:6; Romani 2:4; 3:25; 9:22; 1 Petru 3:20; 2 Petru 3:9, 15),
în împărţirea înzestrărilor şi talentelor între oameni, copleşindu-i pe
oameni cu binecuvîntări în locul unei judecăţi imediate (Evrei 6:7), în
asigurarea mîntuirii (1 Ioan 2:2), în Cuvîntul lui Dumnezeu (Osea
8:12), în lucrarea de convingere a Duhului Sfînt (Ioan 16:8-11), în
influenţa oamenilor lui Dumnezeu (Matei 5:13, 14) şi în harul
prealabil, adică, harul general (Tit 2:11).
Scripturile ne arată de asemenea că harul este manifestat într-un
mod unic faţă de aceia care sînt aleşii Lui, în alegerea şi în
predestinarea lor (Efes. 1:4-6), în răscumpărare (Efes. 1:7, 8), în
mîntuire (Fapte 18:27; Efes. 2:7, 8), în sfinţire (Romani 5:21; Tit 2:11,
12), în perseverenţă (2 Cor. 12:9), în slujire (Romani 12:6; 1 Petru
4:10, 11) şi în glorificare (1 Petru 1:13). Acesta este harul special al lui
Dumnezeu. La fel ca şi în cazul cuvîntului „îndurare", şi acest cuvînt
este folosit deseori în salutări şi în benedicţii (1 Cor. 1:13; 16:23; Efes.
1:2; Filimon 25; Apoc. 1:4; 22:21).
4. Adevărul. Dumnezeu este adevăr. Cunoaşterea Sa, afirmaţiile
Sale şi reprezentările Sale sînt din eternitate conforme cu realitatea.
Adevărul lui Dumnezeu nu este numai temelia oricărei religii, dar şi a
oricărei cunoaşteri. Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu prin faptul
că El este Dumnezeu autentic, veritabil. El este sursa oricărui adevăr.
Convingerea că simţurile nu ne înşeală, că conştiinţa este demnă de
încredere, că lucrurile sînt ceea ce ele par a fi, că existenţa nu este
doar un vis, se bazează în ultimă instanţă pe adevărul lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, noi trăim într-o lume care este adevărată. Mulţi se
întreabă ca şi Pilat: „Ce este adevărul?" (Ioan 18:38). Adevărul sau
realitatea ultimă este Dumnezeu.
Capitolul VIII 101
Atît natura omului cît şi Scripturile ne învaţă că Dumnezeu este
adevărat. Eşti forţat să crezi că legile naturii au un Legiuitor personal.
Atît regularitatea legilor naturii, cît şi faptul evident că acestea au un
scop, sînt o dovadă că au un autor inteligent. Isus a afirmat că
Dumnezeu este „singurul Dumnezeu adevărat" (Ioan 17:3). Ioan a
scris: „Şi noi sîntem în Cel ce este adevărat" (1 Ioan 5:20; vezi Ieremia
10:10; Ioan 3:33; Romani 3:4; 1 Tesal. 1:9; Apoc. 3:7; 6:10). în
relaţia cu creatura Lui, adevărul lui Dumnezeu este cunoscut prin
veracitatea şi credibilitatea Sa. Veracitatea Sa este legată de ceea ce El
ne revelează despre Sine şi de ceea ce El spune. Revelaţiile de Sine în
natură, în conştiinţă şi în Scriptură sînt adevărate şi demne de
încredere (Ps. 31:5; Evrei 6:17, 18). Credincioşia Sa îl face să-Şi
împlinească toate promisiunile, fie că sînt exprimate în cuvinte, fie că
sînt implicate în constituţia pe care ne-a dat-o (Deut. 7:9; Isaia 25:1).
Faptul că Dumnezeu este credincios faţă de Sine (2 Tim. 2:13), faţă de
Cuvîntul Său (Evrei 11:11) şi faţă de poporul Său (1 Cor. 1:9; 10:13; 1
Tesal. 5:24; 2 Tesal. 3:3) este un izvor continuu de încurajare şi de
tărie pentru cel credincios. în cartea lui Iosua citim aceste minunate
cuvinte: „Din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel
Domnul, nici una n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit" (21:45).
Cum poate fi împăcată însă veracitatea (veridicitatea) lui
Dumnezeu cu aparenta neîmplinire a unora dintre ameninţările Sale?
Promisiunile şi ameninţările lui Dumnezeu sînt împlinite întotdeauna
dacă sînt absolute; dar dacă sînt condiţionale, împlinirea lor depinde
de ascultarea sau de pocăinţa persoanelor implicate. Condiţia poate fi
explicită sau implicită, şi nu este nici o încălcare a credincioşiei lui
Dumnezeu dacă, din pricina neascultării şi a nepocăinţei sau a
ascultării şi a pocăinţei omului, Dumnezeu nu împlineşte ceea ce a
promis (Iona 3, 4). Mai mult, oare sînt sincere invitaţiile şi
îndemnurile pentru păcătoşi, care vor fi în cele din urmă pierduţi? De
vreme ce invitaţiile sînt făcute pe baza unor condiţii practice şi nu
există nici un obstacol în calea acceptării lor, exceptînd reavoinţa
omului, sinceritatea cu care Dumnezeu face aceste invitaţii nu poate fi
pusă la îndoială. Dumnezeu a ştiut dinainte că Israelul va refuza să
intre în Canaan de la Cades Barnea, dar aceasta nu L-a împiedicat să
îndemne sincer pe poporul Său să intre (Deut. 1:19-33). Astfel,
veracitatea şi credincioşia lui Dumnezeu rămîn ireproşabile.
Cu adevărat, Dumnezeul nostru este incomprehensibil! Pavel
exclamă: „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!
Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile
Lui!... Din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie
102 Prelegeri de teologie sistematică

slava în veci! Amin" (Romani 11:33, 36). în prezenţa Dumnezeirii,

copilul lui Dumnezeu se prosterne şi se închină. Dumnezeu fiind
omniscient, ştie totul. Dumnezeu fiind dragoste, ne poartă de grijă. CAPITOLUL IX
Dumnezeu fiind omnipotent, acţionează.
 Note
Natura lui Dumnezeu:
1. Driver, The Book of Exodus (Cartea Exodul), p. 363.
2.Shedd, Dogmatic Theology (Teologie dogmatică), I, p. 343.
unitate şi trinitate
3.Berkhof, Systematic Theology, p. 60.
4. Young, The Book of Isaiah (Cartea lui Isaia), I, p. 338.
5.Strong, Systematic Theology, p. 275.
6. Shedd, Dogmatic Theology, I, p. 349.
Unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu ţin de asemenea de natura lui
Dumnezeu şi cer o tratare specială.
 I. UNITATEA LUI DUMNEZEU
Unitatea lui Dumnezeu înseamnă că nu există decît un singur
Dumnezeu şi că natura divină este nedivizată şi indivizibilă. Faptul că
există doar un singur Dumnezeu este marele adevăr al Vechiului
Testament (Deut. 4:35, 39; 1 Regi 8:60; Isaia 45:4, 6). Acelaşi adevăr
este frecvent proclamat şi în Noul Testament (Marcu 12:29-32; Ioan
17:3; 1 Cor. 8:4-6; 1 Tim. 2:5). Dar Dumnezeu nu este doar un singur
Dumnezeu, ci El este singurul Dumnezeu; prin urmare, El este unic
(Exodul 15:11; Zah. 14:9). Nu poate exista decît o singură Fiinţă
infinită şi perfectă. A postula existenţa a două sau mai multe fiinţe
infinite este ilogic şi de neconceput.
Faptul că natura divină este nedivizată şi indivizibilă este sugerat în
Deut. 6:4: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul
Domn!" (vezi Marcu 12:29; Iacov 2:19). Dumnezeu nu este alcătuit
din părţi şi nici nu poate fi împărţit în părţi. Fiinţa Sa este simplă,
numeric una, fără a avea vreo alcătuire; fiinţa omului este compusă,
avînd atît o parte materială cît şi una imaterială. Dar Dumnezeu este
Duh şi nu este susceptibil de o asemenea divizare. Această unitate însă
nu este în dezacord cu conceptul de trinitate, deoarece o unitate a
existenţei nu este acelaşi lucru cu o unitate numerică. O unitate
numerică este caracterizată numai prin unicitate. Unitatea lui
Dumnezeu permite existenţa unor individualităţi personale distincte în
natura divină, recunoscînd în acelaşi timp că natura divină este una,