290 STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI

cum ambele forme de dragoste sunt analoage una alteia, tot analoage trebuie
să fie şi rânduielile corespunzătoare, ale liturghiei comunitare şi înfrăţirii.
Dar fiind analoage, adică fiind construite pe baza unui singur tip, ele nu sunt
reciproc deductibile. Acest lucru îl putem compara cu alcătuirea organismu-
lui. Mâna este de acelaşi tip cu piciorul, sunt analoage; şi partea superioară
a corpului este analoagă celei inferioare. Totuşi, pe lângă mâini, avem nevoie
şi de picioare, iar pe lângă partea superioară a corpului, este necesară şi cea
inferioară. Ele nu numai că nu sunt reciproc substituibile ci, pe deasupra, nu
pot trăi normal una fără cealaltă. Principiul general de alcătuire este realizat
în elemente particulare, şi elementele particulare sunt impregnate de princi-
piul unităţii. Dar sunt necesare şi varietatea concretă, şi tipul unificator de
alcătuire. Aşa este şi în viaţa Bisericii: principiul general, dragostea, nu trăieşte
doar agapic, ci şi philic şi îşi creează o formă care nu este doa.r liturghia
comunitară, ci şi înfrăţirea dintre prieteni.
Mersus ut emergam. Mă scufund ca să ies la suprafaţă
Dar se ridică în mod firesc o întrebare: ce forţă garantează că nişte
manifestări eterogene nu se confundă? Ce menţine echilibrul între principiul
particularului şi cel al generalului? Ce activitate spirituală, fără să împiedice
fenomenele particulare, philice, să fie pan-ecleziale, le conservă în acelaşi
timp particularitatea? Fără îndoială că trebuie să existe o asemenea forţă, XIII. Scrisoarea a XII-a: Gelozia
altfel n-ar exista echilibrul spiritual al Bisericii. Acest lucru rezultă clar din
exemple. Astfel, dacă soţia unui frate trebuie să fie pentru oricine soţia unui
frate şi nu soţia oricui, atunci trebuie să existe o anume activitate spirituală, Mi se pare neîndoielnic faptul că studiul dragostei în general şi al prieteniei
care o pune în raporturi cu totul speciale cu soţul ei şi le asigură în mod în particular, în ceea ce au ele concret şi vital, ridică aproape inevitabil
constant caracterul particular. problema unui fenomen foarte strâns legat de ele, gelozia. E prea puţin
La fel, dacă pentru toţi membrii Bisericii prietenul unui frate trebuie să fie probabil să existe vreo ambiguitate în privinţa faptului că această problemă
prietenul unui frate, dar numai prietenul unui frate, şi nu pur şi simplu iese în prim-plan datorită importanţei sale. Cred însă că majoritatea gândito-
prietenul oricui, atunci trebuie să existe în mod necesar o forţă care alcătu- rilor nu ţin suficient cont de importanţa ei teoretică: în literatura filozofică,
ieşte şi menţine individualitatea alianţei prieteneşti. Alături de forţa unifica- noţiunea de gelozie este neglijată şi doar foarte rar este avută în vedere. Iată
toare, care duce dincolo de limita unei existenţe individuale, trebuie să de ce mi se pare necesar să aprofundam mai bine noţiunea de gelozie.
existe şi o forţă separatoare, care creează o limită pentru ceea ce este difuz Presupun că, pe baza celor spuse la sfârşitul scrisorii precedente, această
şi impersonal. Alături de forţa centrifugă trebuie să existe şi forţa centripetă. precizare a noţiunii de gelozie serveşte şi pentru elucidarea noţiunilor de
Această forţă este gelozia şi ea duce la izolare, separare, limitare, departajare. prietenie şi dragoste.
Dacă gelozia nu ar exista, n-ar exista nici viaţa concretă a Bisericii, cu Deci ce este gelozia?
alcătuirea ei determinată, n-ar exista decât o amestecătură protestantă, în accepţiunea curentă, intelectuală, gelozia este înţeleasă ca un viciu
anarhistă, comunistă, tolstoistă a toate în toate, adică ceva total inform, un sau, cel puţin, ca un defect moral indubitabil, ceva infamant şi ridicol.
haos. Forţa geloziei este vie şi în prietenie, şi în căsătorie, şi în comunitatea Intelectualitatea obişnuieşte să vadă la baza geloziei şi mândria, şi vanitatea,
parohială, şi în mănăstirea-chinovie, pretutindeni813. Peste tot legăturile şi amorul propriu, şi suspiciunea, şi mefienţa, şi susceptibilitatea, într-un
trebuie să fie definite şi alianţele trebuie să fie constante, fie că este vorba cuvânt, orice altceva decât un avantaj moral oarecare814. Această atitudine
de relaţii cu prietenul, cu soţia, cu stareţul, cu păstorul, cu episcopul, cu faţă de gelozie a caracterizat mai ales secolul care a fost preponderent revolu-
mitropolitul sau patriarhul, adică peste tot nu trebuie să fie numai dragostea, ţionar şi intelectual, adică secolul al XVIII-lea, şi gelozia este condamnată
ci şi gelozia faţă de prieten, de soţie, de enoriaşi, de fraţi, de eparhie, de mai ales în locul unde raţiunea secolului Luminilor a prevalat cu cea mai
biserica locală. Acum e necesar să aprofundam această noţiune, atât de mare intoleranţă, în Paris.
importantă şi, de regulă, atât de puţin studiată. „Mândria şi vanitatea face geloşi tot. atâţia oameni ca şi gelozia", a spus
Boiste. „Dragostea geloşilor seamănă cu ura", mărturiseşte Moliere. „Gelo-
zia provine mai mult din vanitate decât din dragoste", recunoaşte Mme
de Stael. „în gelozie este mai des amor propriu decât dragoste", indică
La Rochefoucauld. „Gelozia grosieră înseamnă neîncredere faţă de obiectul
292 STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI
 iubirii. Gelozia delicată înseamnă neîncredere faţă de sine", raţionează un
oarecare. „Cei mai geloşi dintre toţi amanţii sunt cei care iubesc gloria",
observă Trublet. „Gelosul este un copil care se sperie de monştrii creaţi de
imaginaţie în întuneric", crede Boiste. „Gelosul îşi petrece viaţa în căutarea
secretului a cărui dezlegare îi distruge bunăstarea", remarcă Oxenstirn.
Schleiermacher sau Grillparzer îmbracă această idee într-un joc de cuvinte:
„Die Eifersucht mit Eifer sucht, was Leiden schafft" 815, în traducere: „gelozia
caută cu zel ceea ce aduce suferinţa", adică „ceea ce e patimă", deoarece în
rostire se aude „Leidenschafft"; calamburul poate fi redat aproximativ prin
„gelozia caută cu zel ceea ce este patimă". „Dintre bolile minţii, gelozia este
cea care are drept hrană cea mai mare parte a lucrurilor şi drept leac pe cele
mai puţine", defineşte Noel. „Gelozia are ochi de linx", spune Bellamy. De
aceea dragostea şi gelozia sunt incompatibile. „Când amorul propriu domină
gelozia, dragostea şi-a pierdut puterea", afirmă Lengret. „Gelozia stinge
dragostea la fel cum cenuşa stinge focul", scrie regina de Navarra. „Pasiunile
puternice sunt mai presus de gelozie", spune La Rochefoucauld816.
Această interpretare a geloziei, oarecum vagă şi cotidiană, şi-a găsit o
formă precisă şi motivată psihologic în definiţia răspicată a geloziei dată de
Baruch Spinoza. Dragostea plină de ură faţă de obiectul iubit şi de invidie pentru cel
care se bucură de dragostea acestuia este, după Spinoza, gelozie. Aici Spinoza
utilizează foarte potrivit imaginea amestecului a două lichide, când ele,
pătrunzând unul în celălalt, se unduiesc şi devin tulburi, ceea ce este desemnat
prin termenul fluctuatio. Aşa este şi în cazul geloziei: dragostea şi ura,
amestecându-se, formează fluctuatio, „unduirea" sufletului şi, în consecinţă,
conştiinţa devine tulbure şi netransparentă.
După Spinoza, gelozia este chiar această „unduire" a sufletului, generată
de acţiunea simultană a dragostei şi urii, acompaniate de ideea celuilalt, pe
care sufletul îl invidiază: „Hoc odium erga rem amatam Invidiaejunctum Zelotypia
vocatur, quae proinde nihil aliud est, quam animi fluctuatio orta ex Amore et Odio
simul, concomitante idea alterius, cui invideret"S17.
Iată raţionamentul care îl conduce pe Spinoza la definiţia sa clasică a
geloziei.
Dragostea, spune el, tinde spre reciprocitate, mai mult, spre reciprocitatea
perfectă. Orice diminuare şi orice prejudiciu resimţite de noi în această
privinţă le resimţim ca o înjosire a noastră, adică ne provoacă cea mai mare
durere. O dragoste perfect reciprocă este una care ne absoarbe cu totul; vrem
s-o posedăm din plin, ea e fericirea noastră supremă, pe care nu vrem s-o
împărţim cu nimeni şi nu vrem să-i dăm nimănui din ea. Dacă fiinţa iubită
iubeşte pe altcineva mai mult decât pe noi, atunci ne simţim infinit de nefericiţi.
Cauza nefericirii noastre este obiectul urii noastre; prin urmare, îl vom urî pe cel
iubit pentru că ne frustrează de reciprocitatea sa, şi îl vom invidia pe cel care
se bucură de această reciprocitate. Aşa apare dragostea care urăşte şi invidiază
concomitent, gelozia. Această pasiune este deosebit de puternică dacă pe
fericirea noastră a pus stăpânire altcineva; şi cu cât mai mare a fost fericirea, cum
atât mai tare se va aprinde gelozia, încât, dacă nu
SCRISOAREA A XII-A: GELOZIA
293
819.
Iată teoremele principale în această privinţă
Prop. XXXV. „Si quis imaginatur rem amatam eodem vel arctiore vinculo Amititiae
quo ipse eadem solus potiebatur, alium sibi jungere, Odio erga ipsam afficiebatur, et Mi
alteri invidebit, Dacă cineva îşi imaginează că lucrul iubit de el se află cu altcineva
într-o prietenie la fel de strânsă sau chiar mai strânsă decât aceea prin care el îl
posedă singur, atunci pe el pune stăpânire ura pentru lucrul pe care îl iubeşte şi
invidia pentru celălalt".
Prop. XXXVI. „Oui rei, quam semel delectatus est, recordatur, cupit eadem cum
iisdem potiri circumstantiis, ac cum primo ipsa delectatus est, Cine-şi aminteşte un
lucru care 1-a delectat cândva, vrea să-1 posede în aceeaşi împrejurare cum a fost
atunci când s-a delectat cu el pentru prima dată".
Prop. XXXVII. „Cupiditas, quae prae Tristitia vel Laetitia, praeque Odio vel Amore
oritur, eo est major, quo affectus major est, Dorinţa care apare ca urmare a nemulţu-
mirii sau mulţumirii, a urii sau a dragostei este cu atât mai mare cu cât aceste
afecte sunt mai puternice".
Prop. XXXVIII. „Si quis rem amatam odio babere inciperit, ita ut Amor plane
aboleatur, eandem majore odio, ex pari causa, prosequetur, quam si ipsam nunquam
amavisset, et eo majori quo Amor antea major fuerat, Dacă cineva a început să urască lucrul
pe care îl iubeşte, aşa încât dragostea se distruge cu totul, atunci, ca urmare a aceleiaşi
cauze, el va nutri faţă de acesta o ură mai mare decât dacă nu l-ar fi iubit niciodată şi
ura va fi cu atât mai mare cu cât mai mare i-a fost dragostea". Conform înţelegerii
curente, gelozia este o diformă tumoare dăunătoare pentru dragoste; cauzele
geloziei sunt străine de esenţa dragostei şi de aceea gelozia este de regulă
recunoscută drept ceva ce trebuie eliminat din dragoste. Spinoza stabileşte o
legătură mai intimă între dragoste şi gelozie; pentru el, gelozia nu este un
companion întâmplător al iubirii, ci este umbra ei fidelă, care apare pe ecranul
vieţii sufleteşti de fiecare dată când dragostea este iluminată de trădarea*
celui iubit; sau, mai exact, gelozia este, după Spinoza, echivalentul necesar
al dragostei, care apare atunci când relaţiile se deteriorează. Dragostea nu
dispare, ci se transformă în gelozie. Totuşi şi aici, pe terenul analizei lui
Spinoza, poate fi concepută o dragoste fără gelozie, în cazul reciprocităţii
depline, aşa că gelozia, deşi psihologic necesară în anumite condiţii,
primeşte din punctul de vedere al lui Spinoza o apreciere negativă, ca
animi fluctuatio, ca întunecare a conştiinţei, ca pasiune nepotolită. Pentru
Spinoza, gelozia în dragoste nu este dragoste; şi de aceea, ca eterogenă
dragostei, ca ne-dragoste, într-un raport de cauzalitate, într-un raport de
echivalenţă, gelozia este condamnabilă. Astfel, şi Spinoza, în concluzie,
rămâne Ia accepţiunea comună a geloziei. De ce s-a întâmplat aşa?
Pentru a răspunde la întrebarea pusă, să ne amintim caracterul inanimat
şi concret, reificat, al întregii filozofii a lui Spinoza. Neavând categoria
persoanei, Spinoza nu poate distinge între dragostea pentru o persoană şi
atracţia pentru un lucru, confundă dragostea cu râvnirea sau, mai bine zis,
celei dintâi i-o substituie pe cea de-a doua. Peste tot, la el, citim impersonalul
res amata, pe care ar trebui să-1 traducem prin: „lucrul râvnit", căci un lucru
nu poate fi iubit; da, res amata, dar nicăieri nu se vorbeşte de o persoană iubită,
294 STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI SCRISOARE
 căci numai unei persoane i se poate aplica epitetul „iubită". Ce-i drept, în
societatea contemporană, se poate adeseori auzi ceva de genul „dulceaţa
iubită", „a iubi trabucurile", „a îndrăgit cărţile de joc" etc, dar pentru orice
om sănătos e clar că este vorba sau de o perversiune şi de o întunecare a
conştiinţei, sau de un abuz de limbaj. „Dulceaţa", „trabucurile", „cărţile de
joc" etc. nu pot fi iubite, ele pot fi doar dorite. Totuşi, ceea ce apare în
corelaţie cu dorinţa este ura însoţită de invidie; de aceea la Spinoza, în
noţiunea iniţială de dragoste, primeşte un asemenea accent această combi-
naţie condamnabilă a urii cu invidia. Dar, aşa cum dragostea nu este dorinţă
neînfrânată, la fel şi ura combinată cu invidia nu înseamnă gelozie, deşi,
într-adevăr, cea din urmă ţine de ceea ce Spinoza înţelege prin gelozie, aşa
cum iubirea veritabilă se raportează la dorinţă. Pentru a înţelege gelozia în
propria ei natură, trebuie s-o punem într-o legătură mai strânsă cu dragostea,
s-o introducem în însuşi miezul dragostei şi, după ce am subliniat natura
personală a dragostei, să descoperim că gelozia este dragostea însăşi, dar în
„alteritatea" ei; trebuie să vedem că gelozia este condiţia necesară şi aspectul
indispensabil al dragostei, dar că e îndreptată spre durere, aşa încât cine ar dori să
distrugă gelozia ar distruge şi iubirea. La fel, în dorinţa neînfrânată, ura este
întotdeauna combinată cu invidia.
Pentru a arăta acest lucru, trebuie în primul rând să absolvim gelozia de
atitudinea de condamnare care o apasă. Gelozia a fost de atâtea ori confundată
cu anumite forme nepotrivite prin care se manifestă, încât înseşi cuvintele
„gelozie", „a gelozi", ca să nu mai vorbim de „gelos", au devenit peiorative.
Şi totuşi, a vedea în suspiciune, în amorul propriu meschin, în mefienţă,
în răutate, în ura combinată cu invidia etc. esenţa geloziei e la fel de incorect
ca şi a presupune că esenţa dragostei se află în refuzul libertăţii, în părtinire,
nedreptate, la fel cum nici esenţa justiţiei nu poate fi găsită în răceală, în
asprimea inimii, în duritatea şi cruzimea ei. Suspiciunea, ura combinată cu
invidia etc. sunt manifestări rele, nepotrivite, egoiste ale geloziei, care iau
naştere din confundarea dragostei cu dorinţa. Totuşi, două serii de date
istorice fac aluzie la faptul că gelozia nu este condamnabilă şi chiar la faptul
că ea este pozitivă şi legitimă. într-adevăr, în primul rând, poporul cu cea
mai curată conştiinţă de Dumnezeu, alesul popor evreu, care a ştiut cel mai
clar şi a înţeles dragostea lui Dumnezeu, susţine cu insistenţă, permanent,
fără ezitare, că Dumnezeu este gelos. întreaga Biblie este ticsită şi impregnată
de gelozia lui Dumnezeu, şi este imposibil să nu ţinem cont de acest lucru.
Apoi, în al doilea rând, poporul celei mai pure umanităţi, genialul popor
elin, care a ştiut şi a înţeles cel mai bine dragostea umană în toate formele
ei, are ca trăsătură principală iarăşi gelozia, care îi este caracteristică şi
inseparabilă. Fr. Nietzsche, în notele sale de „meditaţie" intitulate Suntem
filologi, printre cele trei „puncte alese din Antichitate" vizează pentru tratare:
„înnobilarea geloziei. Grecii sunt poporul cel mai gelos"820. Cred că nici de
asta nu putem să nu ţinem cont. Dacă geniul cel mai clar şi credinţa cea mai
pură ne arată că gelozia este o forţă pozitivă şi necesară în fiinţa iubirii, atât
în cea umană, cât şi în cea dumnezeiască, înseamnă că aşa este şi că ea e cu
totul altceva decât pasiunile colaterale care o însoţesc.
Dar atunci ce este însăşi gelozia? Este unul dintre eu.n. ~efei,
baza ei, fundalul dragostei, noaptea primară în care străluceşte raza LU,.„
Dragostea este alegere liberă: dintre multe persoane, eul, printr-un act de
autodeterminare interioară, alege una şi cu ea, una dintre atâtea, stabileşte o
relaţie ca şi cum ar fi unică, se ataşează sufleteşte de ea. Pe ea, care este
obişnuită, eul vrea s-o vadă ca neobişnuită; pe ea, care este cenuşie, eul vrea
s-o ia drept sărbătorească; pe ea, care este una de toate zilele, eul o vede ca
pe o solemnitate. Ea se află în mulţime, însă eul o cheamă din piaţa publică
şi o duce în camera împodobită a inimii sale. Şi îi desenează imaginea pe un
câmp cizelat în aur821. Şi este drept, deoarece această imagine nu este carica-
tura pe care oamenii o desenează în majoritatea cazurilor; nu este nici măcar
un portret pictat de înţelepţi. Este imaginea imaginii lui Dumnezeu, este o
icoană. Eul, încălcând „justeţea" legii identităţii, printr-un act metafizic de
autodeterminare, prin întreaga sa fiinţă (nu prin raţiune) decide să vadă în
persoana aleasă (una dintre multe altele) una excepţională, ieşită din comun,
într-un cuvânt, în raport cu aleasa sa, îşi modifică şinele astfel încât persoana
respectivă devine pentru el tu. Repet că prietenia este exclusivă, aşa cum
exclusivă este şi dragostea conjugală. „Poli" este semnul imperfecţiunii obiectu-
lui dragostei ca atare, simptomul nedesăvârşirii lui tu ca tu. Şi poligamia, şi
polifilia sunt false în idee şi inevitabil trebuie să se transforme în ceva
personal, prima în monogamie, a doua în monofilie, sau să se descompună şi
să putrezească, prima în raport cu pofta carnală, cealaltă în raport cu propriul
interes, adică din semipersonale ele trebuie să devină concrete. „Nu se poate,
spune Aristotel822, nu se poate să le fii prieten multora, având în vedere
prietenia perfectă, aşa cum nu se poate să fii în acelaşi timp îndrăgostit de
mulţi. O asemenea prietenie pare o perfecţiune şi, ca atare, nu poate fi
îndreptată decât spre un singur om, TTOAAOTC, 5'eîvai qn'Aov xcnâ ir)v TEÂEICXV
(piAiav oux evSexETai, aicmEp ou8' £pâv TTOAAWV dua EOIXE yâp urrEppoAf], io
TOIOUTO 8E npoc, Eva TT£(pux£ y(v£a9ou."
însă, chiar dacă am spune aici că asemenea „tu", iubiţi, sunt „mulţi",
totuşi, în iubire, raportul cu fiecare este ca şi cum ar fi cu unul singur. Orice
dragoste are prin esenţă o forţă selectivă, este dilectio, şi de aceea cel iubit
este întotdeauna alesul, unicul. Tocmai în aceasta constă natura personală a
dragostei, fără de care am avea de-a face cu pofta concretă şi am fi indiferenţi
când lucrul râvnit ar fi înlocuit cu un altul identic. Exigenţa identităţii
numerice a persoanei iubite, chiar în absenţa identităţii generice, indiciale,
adică fidelitatea faţă de o persoană şi atunci când aceasta se schimbăS23,
caracterizează dragostea şi, totodată, încălcarea de către ea a legii identităţii,
în timp ce exigenţa identităţii generice, indiciale a lucrului râvnit (chiar când
nu se manifestă interes pentru identitatea numerică, chiar când aceasta nu
este înţeleasă) şi respectarea legii identităţii caracterizează pofta. Conştiinţa
unicităţii, iată condiţia dragostei, chiar şi în manifestările ei cele mai imper-
fecte; mai mult, chiar şi pentru iluzia dragostei, este necesară dacă nu uni-
citatea, măcar iluzia de unicitate, de irepetabilitate, de excepţional, chiar
dacă cel care iubeşte îşi închipuie că fiinţa iubită este unică, având tot atât de
puţine motive ca oricare primă dragoste, care se imaginează drept unică în
lume şi în istorie, ca oricare urmaş şi comentator „unic şi legitim" al lui Kant,
296 STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI
SCRISOAREA A XII-A: GELOZIA Vil
 care cade în eroarea de a-şi imagina că este singurul, în sfârşit, la fel cum
Unicul lui Stirner se afirmă, greşit, drept unic. Altfel, însăşi iluzia de dragoste
devine absolut imposibilă şi relaţiile nu vor fi decât interes, murdărie şi moarte,
însăşi ideea de înlocuire a unei persoane cu alta, care admite omoiousia, adică
reitatea, este o idee păcătoasă, care duce la moarte.
Printr-un act incomprehensibil de alegere, persoana devine unică, este
chemată la rangul înalt, regal, de „tu". Ea a consimţit să fie aleasă. A spus
„da" şi şi-a pus pe frunte coroana măreţiei. Ce vrea eul acum? Un singur
lucru: ceea ce a dorit, dragostea sa. Eul îşi afirmă actul dragostei drept etern
ca valoare şi deci pretinde rămânerea, permanenţa lui. Această afirmare
lăuntrică se exprimă în gelozie sau în zelul de a incarna în timp actul etern de
alegere a iubitului „tu". Eul vrea ca „tu" să nu-i pună piedici în dragostea sa,
adică, în raport cu el, să fie într-adevăr „tu". Iubitul „tu" se poate comporta
ca şi cum ar fi unic, poate să nu coboare de pe piedestalul excepţiei, singula -
rităţii, alegerii. N-are importanţă dacă „tu" este cel mai banal în mulţime şi
pentru mulţime. Dar pentru eu, pentru cel care a ales, el va fi anume „tu" şi
nimic altceva decât „tu": altfel este imposibilă însăşi dragostea, altfel nu se
poate incarna în timp însuşi actul de alegere. Altfel „timpul" dragostei nu va
fi „imaginea mobilă a veşniciei"*24, a alegerii. în raport cu eul, „tu" trebuie să se
comporte ca „tu", nu ca unul dintre mulţi alţii, trebuie să aibă pe cap coroana
regală, nu o scufie de noapte. Conştiinţa necesităţii acestui comportament
din partea lui „tu" pentru ca dragostea să fie posibilă, atrage după sine
dorinţa de a realiza acest statut de persoană aleasă şi, apoi, de a-1 afirma şi
garanta. Toate acestea la un loc reprezintă gelozia.
Dar dacă „tu" nu doreşte aşa ceva? Dacă „tu" îşi încalcă cu obstinaţie
rangul şi poziţia înaltă, pe care le-a acceptat în mod liber? Dacă, după ce a
spus „da" atunci când i s-a propus o nouă esenţă, cea de „tu", dacă din
frivolitate, din încăpăţânare sau din deficit de sinceritate în acceptarea înaltului
destin, arată prin viaţa sa că, pentru el, eul nu este „eu"? Dacă, dorind să fie
„tu", nu vrea să recunoască eul drept „eu"? Atunci eul nu poate rămâne fără
reacţie. Această reacţie este manifestarea geloziei, a geloziei pentru
dragostea sa, adică grija pentru neprihănirea, pentru autenticitatea, în sfârşit,
pentru conservarea dragostei sale. Faptul că pretinde acest lucru de la „tu" în
numele posibilităţii înseşi a dragostei atrage după sine dorinţa de a realiza
acest statut de ales, de a-1 consolida şi de a-1 proteja. Toate acestea, repet, la un
loc, reprezintă gelozia. Una din două. Sau „tu" trebuie să recunoască această
reacţie faţă de sine, această luptă pentru dragoste şi să se schimbe, sau
trebuie să renunţe la rangul său, să recunoască sincer că nu este decât o
persoană obişnuită, să coboare de pe tron şi să se întoarcă în mulţimea
cenuşie, să revină din triumf la cotidian. Eul nu poate să iubească şi să nu fie
gelos, adică să nu încerce a-1 face „tu", atunci când „tu" încetează de fapt a
mai fi „tu". De aceea, dacă nu i se recunosc dreptul şi datoria de a fi gelos,
nu-i mai rămâne decât să-1 coboare pe „tu" de pe tron. Eul trebuie să-1 dea pe
„tu" uitării, să nu-1 mai iubească, deoarece numai aşa îl poate scuti pe „tu" de
exigenţa iubirii reciproce. Dar „tu" s-a contopit cu eul, a devenit o parte a
acestuia. A înceta să iubeşti înseamnă se te frustrezi de o parte din tine.
A uita înseamnă să tai din tine o bucăţică de carne vie. Aşa se şi întâmplă
când, respectând libertatea altuia, eşti nevoit să-ţi smulgi din piept, o dată cu
dragostea, şi inima.
Dragostea este nemărginită; n-o limitează nici locul, nici timpul, ea este
universală. Dar această universalitate a dragostei nu numai că nu exclude, ci
chiar presupune singularitatea, exclusivitatea, izolarea 825. Căci dragostea are
drept rădăcină sfinţenia sufletului şi este posibilă doar în măsura în care
această sfinţenie este vie. A proteja mărgăritarul sufletului înseamnă a
proteja însăşi dragostea; nepăsarea faţă de propria sfinţenie înseamnă nepă -
sarea faţă de dragoste. Dragostea nu este doar universală, ci şi limitată, nu
este doar nemărginită, ci şi circumscrisă. Cuvântul pe care Dumnezeu 1-a
spus în legătură cu aceasta nu mai este acceptat acum, fiind considerat dur
şi crud; dar cel mai remarcabil e că în „maica tuturor cărţilor", în Evanghelie,
el urmează imediat după cuvântul privitor la faptul că nu trebuie să ne
judecăm aproapele şi după parabola despre bârna şi paiul din ochi. „Făţar -
nice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din
ochiul fratelui tău" (Matei 7, 5). Şi iată gândul antitetic, în care un ascuţiş
parcă ar fi îndreptat împotriva altui ascuţiş: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici
nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce
în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi" (Matei 7, 6). Parcă lămurind
această sentinţă, cuviosul Serafim din Sarov ne învaţă: „Ce ai mai bun în
inimă nu trebuie să dezvăluieşti dacă nu e nevoie; nu-ţi deschide în toate
tainele inimii tale"826.
Deci pe de o parte, „nu judeca", iar pe de altă parte, ia-i drept „câini şi
porci" pe cei care nu sunt demni să le descoperi tainele inimii. Mai bine
dezvăluie-le câtorva aleşi, pe care i-ai scos din turma porcilor. Este o antino -
mie aproximativ egală cu antinomia dragoste-gelozie.
Pentru a explica (deşi doar aproximativ) cele spuse, voi mai cita câteva
fragmente din jurnalul din care am citat şi mai sus 827 . Este consemnarea
unei discuţii reale sau imaginare cu prietenul.
„- Te comporţi în cutare şi cutare fel. Te ascunzi, o faci pe misteriosul,
doreşti să fii total independent, mărturisirea, a ta şi a prietenului, te împovărează.
- Da, însă nu ştii că întotdeauna şi pretutindeni mă port aşa?
- Cu toate că nu e tocmai adevărat şi nici pe departe nu eşti aşa întotdeauna
şi pretutindeni, pentru mine nu-i un răspuns chiar dacă ar fi cum spui. «Prietenia»
este prietenie tocmai pentru că ceva mi se transmite de la celălalt, iar celuilalt i
se transmite ceva de la mine. «Relaţiile» sunt relaţii tocmai pentru că ele îl
relaţionează pe cineva cu altcineva, adică cu celălalt, îl fac să iasă din închiderea
în sine a egoismului şi din îngustimea inimii, pentru că ele «lărgesc existenţa»
persoanei, după cum spunea Spinoza...
- Pricepe că dacă firea, natura mea sunt aşa...
- Şi ce-i cu asta? Natura fiecăruia e aşa, egoistă şi îngustă. Dar prietenia este
cea care dă curs afluxului unei noi realităţi. Prietenia ne este dată ca să nu fim
«eunuci cu inima rece», căci eunucismul inimii e cel mai rău dintre vicii, e cel
mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla unui om.
- Dar dacă eu sunt întotdeauna «eunuc»?
298 STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI
 - în dragoste, persoana noastră încetează a mai fi ca «întotdeauna», ca
«pretutindeni», ca şi «cu toţi». Bătrâneţea, decrepitudinea sufletului trec. Sufletul
se înnoieşte şi întinereşte.
- Dar noi nu avem nici un fel de relaţii? Doar trăim cumva.
- Asta-i problema: «cumva». Dacă nu există relaţiile despre care ţi-am vorbit,
dacă «relaţiile» nu relaţionează pe nimeni şi «legăturile» nu leagă pe nimeni,
atunci ele nu există deloc, nici persoanele nu se află în prietenie, una în cealaltă,
ci sunt în ele însele şi independente, se află în dragostea de sine. Dacă rămâi cu
mine aşa cum rămâi «cu toţi», asta demonstrează cel mai bine că nu cunoşti nici
prietenia, nici relaţiile, nici legăturile...
înţelege că nu dragostea sau nedragostea ta o vreau, nu prietenia sau ura, ci
vreau pur şi simplu ceva determinat, ca să ştiu dacă merită să mă epuizez şi
să-mi cheltuiesc puterile pe acest ogor al prieteniei, sperând măcar într-o recoltă
îndepărtată, sau trebuie să renunţ de la bun început la speranţa într-un viitor
mai bun, să abandonez ogorul steril, pietros şi să mă ocup atunci de treburile
«mele». Dar tu eşti surd, «privind indiferent binele şi răul», taci. Mult o s-o mai
ţii aşa?..."
O inimă rănită de prieten nu poate fi lecuită cu nimic, numai Timpul şi
Moartea o vor vindeca. Dar Timpul îi curăţă rănile, îndepărtând şi partea
bolnavă a inimii, mortificând-o parţial, iar Moartea distruge omul în totali-
tate. Deci atâta timp cât omul trăieşte, rănile pe care i le-a pricinuit prietenia
sunt nevindecate şi dureroase. Şi va umbla cu ele, ca să le arate Judecătorului
Veşnic.
Vezi parabola Domnului despre cei „chemaţi" şi cei „aleşi" (Matei 22, 2-
14; Luca 14, 16-24). Câtă tainică amărăciune, câtă amărăciune nemărginită şi
durere a unei inimi rănite în însăşi dragostea ei! Erau cei iubiţi, cei
chemaţi, cei pe care însuşi Dumnezeu era gelos, cărora El le-a făcut totul,
le-a făcut ceea ce nu a mai făcut pentru un nici un alt popor... şi? Ei nu vor
să fie aleşi, nu vor nici măcar să fie delicaţi, să răspundă la chemarea
Dragostei, care le dă darul Său suprem, făcând din ei prietenii Săi. Rămân
indiferenţi la dragostea Dragostei. Şi atunci: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele
cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici". Iar
când a mai rămas încă loc: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca
să mi se umple casa" (Luca 14, 21-23). Ospăţul dragostei, pe care nu a avut
cui să-1 ofere, care fusese pregătit pentru oameni dragi inimii, a fost dat
trecătorilor de pe uliţă!
în prietenie trebuie să faci totul pentru a depăşi zidul ce se înalţă între
inimile oamenilor. Necruţându-ţi puterile, trebuie să lupţi pentru comuni-
care până la sudoare, până la sângele mucenicesc, până la moarte. Trebuie
să-ţi dai viaţa pentru prietenii tăi, căci primul lucru pe care trebuie să-1 faci
e să-i eliberezi din nesinceritate, din răceală, din închidere în sine. Dar
există, se întâmplă să fie o limită peste care nu poţi trece. Există un zid
pe care nu-1 poţi sparge nici cu fruntea, nici cu berbecele. Şi când ai ajuns
la această limită, când te afli chiar lângă acest zid, trebuie să pleci. Cu
durere de inimă, trebuie să smulgi sentimentul din tine, chiar rupând o
bucată din carnea ta vie; trebuie să te debarasezi de ceea ce e imposibil; şi e
imposibil să-i arăţi altuia că imposibilul, adică dragostea, este posibil. însuşi
Mântuitorul lumii, când a ajuns la această limită, de la care era clar că
poporul ales nu poate fi impresionat cu dragostea Sa, S-a întors. „Ierusalime,
Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine;
de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi
sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie" (Matei 23,
37-38).
Analiza noţiunii de gelozie, pe care am efectuat-o, demonstrează profunda
legătură a ei cu depăşirea legii identităţii, cu această bază esenţială a raţiunii.
Se înţelege de aici de ce gelozia, chiar şi în manifestările ei cele mai candide,
atrage privirea piezişă a relei-voinţe din partea raţiunii, de ce „bunul-simţ"
şi fiica bună a acestuia, ironia, o vorbesc de rău cu atâta plăcere, chiar şi
atunci când gelozia este luată in abstracto, în principiu. Atât dragostea, cât şi
gelozia, cealaltă dragoste, luptă cu raţiunea şi, prin presiunea lor, taie o
breşă în partea sa principală, în legea identităţii. Şi, în acest sens, gelozia
este profund injustă. Dacă nesăbuinţa geloziei atrage asupra ei condamnarea
intelectului, care o ia drept „absurditate", atunci această injustiţie a geloziei,
la rândul ei, suscită o apreciere iritată din partea eticii, care o consideră ceva
„imoral". Iată încă o cauză, în virtutea căreia noţiunea de gelozie rămâne
obscură.
Datele etimologiei confirmă concluziile la care ne-a condus analiza meta-
fizică a noţiunii de gelozie. Noţiunea de gelozie, revnost', în limba rusă828, în
direcţia ei principală, se caracterizează ca putere, ca forţă, ca încordare, şi
câtuşi de puţin ca spaimă sau ură, sau invidie. Unii cercetători pun în legătură
cuvântul rev-ni-v (gelos) şi derivatele sale rev-no-va-t' (a gelozi), rev-n-ost'
(gelozie) cu latinescul riv-al-is, riv-in-us (rival) şi cuvintele franţuzeşti riv-al,
riv-al-is-er, riv-al-it-e. Dar, chiar dacă este aşa, rămâne totuşi neclar care este
sensul rădăcinii acestui cuvânt. Răspunsul la această întrebare nu este dificil.
Rev-n-iv, prin forma sa slavonă phB-bN-HR-T», este pus în legătură cu aceeaşi
rădăcină ca şi cuvintele rv-en-i-e, rev-n-ost-n-îi, rev-n-i-tel (zel, zelos, zelator),
căci pentru acestea derivatele slavone vor fi ptE-eti-n-e, pT»K-<\-n-b, adică
lucta, luptă. Probabil, revnost' înseamnă acelaşi lucru ca şi rvenie, revnivîi, ca şi
revnitel, revnovat', ca şi rvat' (a rupe) sau, mai curând, rvat'sia (a combate).
Cuvintele sârbeşti rv-a-ti, rva-a-ti se au sensul de eniti, certare. Aici se fac
corelaţii cu cuvintele sanscrite: ar-v-an (care fuge repede, precipitat), aurva
(sprinten, rapid, călare); cu cele greceşti: dp£fovro (ei s-au grăbit), 6-pou-£i
(a se grăbi, a se avânta); cu latinescul ru-i-t, cu vechiul saxon orr (rapid, gata,
călare).
Atât „a avea gelozie", cât şi „a avea zel", în rusă, semnifică prin rădăcină
doar prezenţa puterii, a forţei, a rapidităţii, reprezentând contrariul moleşelii,
indolenţei, slăbiciunii. Iată de ce revnovat' se întrebuinţează adesea cu sensul
de „a se avânta cu putere, cu energie spre ceva", „a fi energic în ceva". După
V. Dai, revnovat' cego sau porevnovat' cego (a fi zelos de ceva) înseamnă „a se
zbate din răsputeri", „a tinde cu zel spre ceva". Astfel, se spune: „revnuiu
znanii, revnuiu nebesnogo ţarstva, revnuite darovanii bol'şih" (rânvesc după cunoş-
tinţe, râvnesc împărăţia cerului, râvniţi la daruri mai mari). Revnovat' komu,
cernu (a fi gelos pe cineva, pe ceva) înseamnă „a rivaliza, a imita, a urma sau
a se avânta în fugă, nerămânând în urmă". Astfel, Lomonosov a utilizat
300 STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI
expresia: „revnuite naşemu primeru" (urmaţi-ne cu zel exemplul); la fel, se
spune: „ia vsegda revnoval uspeham ego" (am fost întotdeauna gelos pe succesele
lui). De aici putem trage decis concluzia că revnost' (gelozie) înseamnă în
primul rând, cum arată V. Dai, „ardoare, avânt" şi chiar cu precădere „pentru
ceva"; în acest sens se spune: „revnost' po slujbe" (zel la serviciu), „revnost' k
slujbe" (zel pentru serviciu), „revnost' ne po razumu" (zel mai mult decât minte).
Totodată, revnostnîi înseamnă „cel mai asiduu, mai harnic, mai grijuliu,
devotat lucrului său din tot sufletul"; aşa este expresia: „revnostnîi pobornik
pravdî" (campion ardent al adevărului)829.
La fel şi grecescul ţfjAoc., în forma dorică ^âAoc., are drept semnificaţie
proprie „înfocare, osârdie, ardem, ze/e"830, apoi „rivalitate, ură, rivalite, haine"
şi, în sfârşit, numai „gelozie, jalousie", adică gelozie, aşa cum o concepe
limbajul intelectualist şi cum nu o înţelege câtuşi de puţin nici un popor.
Conform acestui limbaj, verbul ţnAow înseamnă „a căuta cu ardoare, a dori
puternic, rechercher avec ardeur, envier". în ce priveşte etimologia acestor
cuvinte, dispunem de o asemenea abundenţă de ipoteze diferite şi, în plus,
artificiale, încât ar fi riscant să spunem ceva cu pretenţie de exactitate831.
Putem indica doar că, după Prellwitz, cuvântul ţffAoq provine dn rădăcina jâ,
adică, propriu-zis, din „a fi zelos, heftig sein", la fel ca şi verbul ţnTew, a căuta,
a încerca cu obstinaţie.
Limba latină, în cazul de faţă, nu ne oferă nimic nou: cuvântul zelotypia,
gelozie, este împrumutat din greacă şi, prin urmare, provine din £,f\Ăoc,.
în sfârşit, în limba ebraică veche, atât zel, Eifer, cât şi gelozie, Eifersucht,
sunt exprimate printr-un singur cuvânt, şi anume prin HNDp, qine'ah, care
provine din rădăcina semitică comună N3p, qri. Această rădăcină alcătuită
din trei litere nu conţine câtuşi de puţin nuanţa de gelozie intelectuală;
astfel, în limba arabă, are semnificaţia de „a deveni foarte roşu, hochrot
werden", în cea siriană, „a fi de culoare închisă, dunkelfarbig sein". De aici, deja
în ebraică şi în celelalte limbi semitice, rădăcina XDp, qri, semnifică „a fi
gelos, pasionat". însuşi cuvântul HNDp, qine'ah, înseamnă în primul rând
pasiunea iubirii combinată cu gelozie, apoi rivalitate şi iar gelozie, gelozia
lui Dumnezeu pentru Slava Sa832.
Mai există un cuvânt pe care unii833 îl recunosc drept echivalent al ruses-
cului revnost', gelozie. Este HTptt?, Seqidah.
Dar cuvântul Seqidah conţine şi mai puţin decât qine'ah noţiunea de gelozie
în sensul specific. într-adevăr, Seqidah provine din rădăcina semitică comună
1p$, iqd, care corespunde în feniciană noţiunii „a respecta, a venera, a aprecia
ceva, auf etwas achten", iar în limbile folosite în Mishna şi Targum a primit
sensul de „a fi zelos, eifrig setn"834.
Aşadar, concluzia generală la care am ajuns va fi următoarea: etimologia
şi uzul cuvântului „gelozie" şi ale derivatelor sale confirmă indiscutabil
analiza metafizică a noţiunii de gelozie, pe care am întreprins-o mai sus.
Anume: gelozia este eliberată definitiv de sensul reprobabil care o apasă şi
este recunoscută ca fiind doar expresia necesară sau, mai precis, doar un
aspect necesar al unei iubiri puternice. De aici se înţelege de ce Cuvântul lui
Dumnezeu îi atribuie gelozie lui Dumnezeu atât de frecvent şi cu atâta
insistenţă. De fapt, ar fi fost cu totul de neînţeles de ce o stare, condamnabilă
în sine, poate fi prezentată ca o imagine a ceva în viaţa dumnezeiască. Căci
niciodată, în nici un fel de „antropopatisme", lui Dumnezeu nu i se atribuie
păcatul, sau concupiscenţa, sau minciuna. Dacă i se atribuie gelozia, atunci,
oricum am înţelege această gelozie a lui Dumnezeu, putem afirma cu antici-
paţie că ea este ceva sfânt; şi de aceea gelozia omenească nu este ceva
prohibit şi infam. Din explicaţiile date mai sus rezultă cu evidenţă că dacă lui
Dumnezeu i se atribuie gelozia, acest lucru nu este un „antropopatism"
forţat, ci desemnarea exactă a esenţei lucrurilor. Căci gelozia este o noţiune
ontologică, nu una psihică sau morală.
Dar gelozia este mai mult decât un element necesar al dragostei. Conform
interpretării generalizate a cuviosului Isaac Şirul, ea este un aspect indispen-
sabil a tot ce are bun omul în el. în general, ea este o forţă ce realizează
bunele intenţii. „Pe cel care are bune intenţii, un obstacol nu-1 poate împie-
dica să le ducă la bun sfârşit... Asta se întâmplă din următoarea pricină.
Gândul de bună intenţie, la începutul mişcării sale, este urmat de un fel de
gelozie, care, prin ardoarea ei, seamănă cu jarul; şi ea protejează de regulă acest
gând şi nu permite să se apropie de el vreo împotrivire, vreun obstacol sau
vreo piedică, pentru că gelozia aceasta capătă tărie mare şi puterea negrăită
de a proteja ceas de ceas sufletul de slăbire sau de teamă, atunci când asupra
lui se reped felurite circumstanţe presante. Şi aşa cum primul gând este forţa
unei dorinţe bune, sădită de natură în esenţa sufletului, aşa şi această gelozie
este un gând pus în mişcare în inimă de o forţă iritantă, pe care Dumnezeu
ne-a dat-o ca s-o folosim, pentru a respecta o limită naturală, pentru a
exprima noţiunea de libertate a noastră prin îndeplinirea dorinţei naturale
ce se află în suflet. Aceasta este o virtute, fără de care binele nu se face, şi ea se
numeşte gelozie, pentru că de la un timp la altul îl pune pe om în mişcare,
îl îmboldeşte, îl înflăcărează şi-1 întăreşte... Cineva... cu cuvintele sale,
această gelozie a numit-o «câine şi păzitor al legii lui Dumnezeu», adică al
virtuţii..."835
în continuare, sfântul părinte dă explicaţia că gelozia se compune din
frica de a nu pierde un bun şi dorinţa de a-1 păstra; iată de ce slăbirea geloziei
este un semn rău, provocat sau de o răceală spirituală, sau de înfumurare şi
mândrie, adică dacă un bun spiritual nu mai este considerat viu şi personal,
ci patrimonial şi carnal, un lucru care poate fi ţinut sub cheie şi posedat
totuşi, fără a fi trăit.
Astfel, năzuinţa spre Stâlpul şi Temelia Adevărului se realizează şi se
întreţine pringe/ozte, prin această forţă a duhului nostru, oprimată şi dispre-
ţuită de conştiinţa modernă.