IUBIREA

Cea mai frumoasă floare înfloreşte în

inimă.Floarea sufletului se numeşte
iubire.Un cuvânt poate umple abisul.Un
singur cuvânt ajunge pentru ca soarele să
urce la orizont,iar acest cuvânt este
iubirea pecetluită pentru eternitate.
 Iubirea este pretutindeni.Fiecare
firicel de iarbă,fiecare picătură de
apă ... fiecare element al naturii
este încărcat cu iubire.
 Diferite tipuri de iubire

Relaţiile diferite generează diferite tipuri de iubire,dar

în esenţă toate sunt conectate.Capacitatea noastră de
a simţi iubirea romantică se bazează pe experienţa
legată de iubirea părinţilor,pe felul nostru de a înţelege
iubirea frăţească şi pe iubirea de sine.Acestea nu sunt
lucruri fixe în noi,dimpotrivă,tind să varieze ca mareele.
 Iubirea părintească

Prima iubire pe care o simţim este cea a părinţilor

pentru noi.Când suntem nişte bebeluşi
neajutoraţi,primim (dacă avem noroc) o iubire
necondiţionată.Nevoile noastre fizice sunt satisfăcute şi
suntem iubiţi nu pentru o acţiune,ci pur şi simplu pentru
că existăm.Dar nevoile noastre nu se rezumă la cele
fizice,avem nevoie să simţim că e bine să trăim şi să
iubim viaţa.
“Nu avem nevoie numai de lapte,care înseamnă hrană
şi afirmare,ci şi de miere,care reprezintă dulceaţa şi
bunătatea existenţei umane” (Erich Fromm).
 Iubirea frăţească

Iubirea părintească are la bază inegalitatea,în timp ce

iubirea frăţească este în esenţă o iubire între egali.Este
la fel de necondiţionată şi depinde de aflarea
celuilalt,indiferent dacă este un prinţ sau un cerşetor,un
frate sau o soră,un partener de drum în viaţă.
Esenţa iubirii frăţeşti este recunoaşterea
diferenţelor.Nu iubim pe cineva pentru că este la fel ca
noi,ci pentru că există şi l-am întâlnit.Există o formă pură
de iubire frăţească,care este foarte caldă şi caracterizată
de afecţiunea spontană şi de generozitatea spiritului.
 Iubirea de sine

Iubindu-ne pe noi suficient nu suntem egoişti.Acest paradox

contrazice cea mai mare parte a convingerilor cu care suntem
crescuţi.Ni se spune să-i punem pe ceilalţi pe primul loc,dar
adevărul este că nu putem satisface nevoile altora decât dacă mai
întâi am avut grijă de nevoile noastre.Iubirea de sine nu înseamnă
satisfacerea tuturor plăcerilor şi nu implică o succesiune de plăceri
şi de gratificări.Este mai curând o atitudine de iubire faţă de noi
înşine.Dacă ne iubim ne vom ierta,ne vom da sfaturi bune şi ne vom
forţa să mergem mai departe,atunci când este nevoie.Numai
oamenii care se iubesc cu adevărat îşi realizează întregul
potenţial.Iubirea de sine accentuează negocierea cu succes a iubirii
romantice şi capacitatea de a oferii atât iubire părintească,cât şi
iubire frăţească.
 Iubirea romantică (dragostea)

Iubirea romantică se concentrează exclusiv asupra unei

singure persoane.Caută fuziunea cu celălalt şi
este,evident,antidotul singurătăţii.Îndrăgostirea este
însoţită de nevoia de fuziune,care este realizată în plan
fizic prin actul sexual,dar care exprimă o dorinţă mult mai
profundă de contopire.
“Dragostea e chiar parte din suflet,e de aceeaşi natură.
Dragostea e ca o scânteie divină la fel ca sufletul,şi tot
ca el e incoruptibilă,indivizibilă,nepieritoare.E un punct
de foc în noi,nemuritor şi infinit,pe care nimic nu-l poate
mărgini şi nimic nu-l poate atinge.Îl simţi arzând până în
măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile
cerului” (Victor Hugo).
 Putem spune că iubirea este direct legată de
corporalitate şi frumuseţe.Frumuseţea fiinţei iubite
transfigurează lumea.Pasiunea iubirii este supremul
mijloc de a aduce eternitatea pe pământ.Orice iubire
adevărată este absolută şi nepieritoare,chiar dacă ea se
clădeşte pe teritoriul celei mai flagrante
perisabilităţi.Frumuseţea e trecătoare, sensibilitatea se
toceşte,corpul îmbătrâneşte, iubirea însă rămâne
veşnică.Iubirile nu se repetă;orice iubire e un caz
particular,unic,absolut şi ireductibil.Câţi indivizi umani,tot
atâtea iubiri.Nimeni nu poate trăi iubirea altuia,deşi
oamenii seamănă unul cu altul.
 Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente,o
certitudine a plăcerilor pe care nimeni şi nimic nu o poate
afecta.Ea nu trăieşte decât atâta vreme cât se crede
veşnică,iar cei ce sunt îndrăgostiţi cu adevărat cred că
dragostea lor este vie chiar şi dincolo de mormânt.Nu
are căutare veşnică decât ceea ce este veşnic frumos şi
adevărat,adică dragostea.Ea este un templu al tuturor,un
lăcaş care aşteaptă un abur de dorinţă,este un drum
pavat spre eternitate,un drum care presupune
compromisuri care uneori depăşesc puterea de
înţelegere.
Dragostea este o muzică a cărei frumuseţe nu se pierde;este durerea plină
de dulceaţă;este un sentiment ce odată experimentat,nicicând nu poate fi
uitat.
Dacă vrei să afli despre dragoste,ar trebui să-l întrebi pe cel ce
venerează dragostea,să întrebi privighetoarea care s-a îndrăgostit de
trandafir ori să întrebi fluturele ce-şi sacrifică viaţa pentru flacără fără să
ezite.
Nu este uşor a înţelege iubirea,căci acest natural şi măreţ
adevăr nu poate fi descris în cuvinte;este un sentiment ori o
emoţie pură şi delicată ce depăşeşte capacitatea limbajului
ori a stiloului de a o descrie în vreun grai omenesc.Este
imposibil de a-i reduce măreţia şi căldura la dimensiuni
temporare;nu este posibil de a descrie grandoarea şi
sublimul caracter al dragostei.
 În biblie dragostea este descrisă astfel:

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti,şi n-aş avea

dragoste,sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător.
Şi chiar dacă aş avea darul prorociei,şi aş cunoaşte toate tainele şi
toată ştiinţa,chiar dacă aş avea toată credinţa încât să mut şi
munţii,şi n-aş avea dragoste,nu sunt nimic.
Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor,chiar
dacă mi-aş da trupul să fie ars,şi nu aş avea dragoste ,nu-mi
foloseşte la nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare,este plină de bunătate;dragostea
nu este invidioasă,nu se laudă,nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios,nu caută folosul său,nu se aprinde de
mânie,nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de nelegiuire,ci se bucură de adevăr,
suferă toate,crede toate,nădăjduieşte toate,rabdă toate.
(1 Corinteni 13:1-7)
 Legendele iubirii

Se spune despre legende că sunt poveşti care au la bază un

sâmbure de adevăr.

Pot fi poveşti de familie,păstrate din generaţie în generaţie,pentru

că întâmplările deosebite merită să rămână în memoria timpului.
Cele mai frumoase sunt poveştile de iubire,mai ales când este
vorba despre o iubire aparent imposibilă care,în ciuda tuturor
nepotrivirilor şi a obstacolelor,s-a împlinit.După care cei doi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi.Asta ne face să ne păstrăm speranţa
că undeva,în apropiere,există acel suflet pereche pe care îl
aşteptăm,pe care îl căutăm,la care visăm neîncetat.Ne face să
credem că merită să aşteptăm până când vom întâlni partenerul
potrivit.Ne dă puterea să nu renunţăm la visul nostru mulţumindu-ne
cu puţin.Ne aminteşte că oricui îi poate fi scris să fie fericit.
În momentul în care şovăim întrebându-ne dacă nu cumva este o
simplă legendă,ne aminteşte că,dincolo de povestea în sine,există
acel sâmbure de adevăr şi că cineva,înaintea noastră,a reuşit să-şi
împlinească visul.
 Cupidon

Geloasă pe frumuseţea femeii muritoare Psyche,Afrodita l-a rugat

pe fiul său Eros (Cupidon),să-i străpungă acesteia inima cu una din
săgeţile cu vârf de aur,pentru ca Psyche să se îndrăgostească de
cel mai hidos om de pe pământ.Eros a fost de acord,însă din
greşeală s-a înţepat şi el în săgeată şi s-a îndrăgostit de Psyche.
Văzând că toţi laudă frumuseţea lui Psyche dar nimeni nu o vrea de
soţie,părinţii ei au consultat oracolul,care le-a spus să o ducă pe un
vârf de munte,căci nu-i e menit să aibă un soţ muritor,ci un
nepământean.Zeul Zefir a luat-o de pe munte şi a dus-o într-o vale
minunată,în castelul lui Eros,unde Psyche a devenit soţia acestuia.
Însă îi era interzis să afle cum arată soţul ei,căci se întâlneau doar
noaptea,pe întuneric.Surorile lui Psyche,invidioase,au îndemnat-o
să aprindă un opaiţ ca să vadă dacă nu cumva este căsătorită cu un
monstru.Psyche le-a ascultat şi a văzut că soţul ei este zeul Eros,de
o frumuseţe ieşită din comun.Însă o picătură de ulei l-a trezit pe
Eros şi,supărat că soţia i-a încălcat porunca,zeul a dispărut.
Disperată,Psyche a cerut ajutorul mamei acestuia.Afrodita a
supus-o unor încercări foarte grele,dar,cu ajutoare din lumea
animalelor,Psyche a reuşit să le treacă cu bine.În final,Afrodita a
trimis-o în lumea subpământeană,ca să ceară de la Persefona un
pic din frumuseţea sa.Afrodita a avertizat-o să nu deschidă
sipetul,însă Psyche,dorind să devină mai frumoasă pentru soţul ei,a
cedat tentaţiei şi i-a ridicat capacul.De aici,în loc de frumuseţe,s-a
abătut asupra ei un somn de moarte.Aflând aceasta,Eros a dus-o pe
muntele Olimp şi a cerut ajutorul lui Zeus.Impresionat de dragostea
nestrămutată a celor doi,Zeus a făcut-o pe Psyche nemuritoare.
 Mitul androginului

Androginul este fiinţa mitologică care era jumătate

femeie,jumătate bărbat şi care se caracteriza prin
mândrie,trufie şi prin iubire.Erau fiinţe rotunde având 4
mâini,4 picioare şi reprezentau un absolut,erau foarte
fericite.Zeus,invidios pe fericirea lor a hotărât să le
despartă,dar ele erau foarte nefericite şi mureau.Văzând
aceasta,Zeus s-a gândit să le dea posibilitatea de a se
regăsi.De aici este dorinţa permanentă de regăsire a
jumătăţii,de reîntregire a fiinţei,de completare a sinelui.