Capitolul 1

Ce e dragostea ?

Dragostea este cuvântul care ne înfioară şi ne înspăimântă în acelaşi timp, ne face să simţim că
viaţa nu ar avea sens fără el.
“Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, spune poetul şi toţi suntem de acord cu refrenul acesta ! Şi
totuşi ce e dragostea ?
De când ne naştem vedem printre primele chipuri – chipul mamei, care ne luminează faţa cu un
zâmbet, apoi mergem la şcoală, unde dascălii noştri ne educă din dragoste, urmează armata, unde
ne servim patria “cu preţul vieţii” ; apoi ne căsătorim cu “aleasa inimii” şi vin copiii, pe care-i
primim cu toată dragostea. Să nu uităm şi faptul că avem de-asupra noastră un Creator, care S-a
sacrificat din dragoste pentru fiinţele umane, pentru a le mântui din această lume şi pentru a le duce
în “ţara făgăduită”. Şi implicit…viaţa aceasta ne rezervă un final tragic, în care cei dragi ne conduc
pe ultimul drum îndureraţi din prea multă dragoste pentru noi.
Dar chiar dacă ne naştem şi trăim pe buze cu acest cuvânt “magic”, dragostea, unii nu-l înţeleg
niciodată. Literatura, ziarele, televiziunea, abundă în informaţii despre dragoste, pe care o prezintă
în cele mai variate culori : de la telenovelele lacrimogene (în care eroii suferă din dragoste
dezamăgiţi şi înşelaţi, fiind adesea gata să se sinucidă deoarece au fost părăsiţi), până la reclamele la
prezervative (în care sunt informat “să fac dragoste” protejat împotriva bolilor venerice şi a
sarcinilor nedorite) ; apoi vin melodiile siropoase, prin care sunt învăţat într-un mod mai mult sau
mai puţin direct să mă înfrupt din “plăcerile cărnii”.
Poeţii au scris tomuri de literatură în care dragostea ocupă un loc de cinste, fiind divinizată în
nenumărate chipuri. Şi apoi romanele care ne încântau adolescenţa cu povestiri pasionale, în care
eroii erau gata să moară din dragoste ; povestiri despre infidelitate şi amor pătimaş, care rup orice
graniţă a căsniciei şi înving orice barieră.
Dar dincolo de toate acestea, fiecare dintre noi am trecut prin etape în care am cunoscut fiorul
dragostei, încă din fragedă pruncie. Încă de la grădiniţă ne-am “îndrăgostit” de băieţelul cu ochi
negri, care ne zâmbea şăgalnic cu gropiţe în obraji, invitându-ne să ne jucăm împreună…, apoi
prima zi de şcoală din clasa întâi, când mi-am ales locul din spatele celui mai chipeş băiat din clasă.
A fost “dragoste la prima vedere”. Au urmat săruturi “furate” în recreaţie şi jurăminte că nu ne vom
mai despărţi niciodată, că ne vom căsători şi că vom face mulţi copii…
Mai târziu am înţeles că toate acestea nu erau decât nişte “focuri de paie”, pe lângă ceea ce-am
simţit în perioada cea mai critică din viaţa unui om : adolescenţa. Atunci ne-am îndrăgostit
iremediabil de cel mai drăguţ băiat din liceu, pe care-l purtam în cele mai intime gânduri. Au urmat
vise şi suspine negrăite, nopţi albe şi lacrimi. Acum sunt convinsă că mi-am găsit marea dragoste,
căreia să-i acord primul sărut şi care să mă cuprindă cu primul fior…, dar totul s-a dus pe râpă, când
l-am văzut de mână cu o altă fată, în timp ce eu eram convinsă că mi-am găsit jumătatea !
Nu-i nimic, ridic ochii şi privesc cu încredere viitorul ! Am învăţat din greşelile mele şi pe viitor voi
şti cui să-i încredinţez inima mea !
Dar când să zic că m-am învăţat minte, mai trec de câteva ori prin aceleaşi dezamăgiri. Dacă până
acum m-am înşelat, la vârsta maturităţii, cred că ştiu bine ce voi alege (?!?). Apare în sfârşit “el”,
care e radical diferit de toţi cei pe care i-am cunoscut până atunci, e tandru, iubitor şi-mi inspiră
multă încredere. Nu durează mult şi zic “DA” în faţa ofiţerului stării civile, convinsă că “ceea ce
Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Apar însă, la scurt timp, grijile şi problemele vieţii de zi cu
zi, apare rutina, iar noi “ne-am plictisit” unul de celălalt. Mi se pare că un coleg de la serviciu îmi
acordă mai multă atenţie şi (de ce nu?) cedez ispitei, ştiind că oricum şi el mă înşeală ! Urmează
divorţul, şi după aceea un nou şir de încercări la finele cărora mai spun iar “DA”, de câteva ori la
Primărie, că deh’, trebuie şi ei să mănânce o bucată de pâine.
Sunt însă convinsă că undeva, în lumea asta egoistă există şi jumătatea mea, pe care nu disper şi
nici nu preget să o mai caut. Şi uite-aşa ajung să dau anunţuri la “matrimoniale”, chiar la vârsta a
III-a, convinsă că “niciodată nu e prea târziu” ! Nu mai am mult şi-nchid ochii, întrebându-mă în
amurgul vieţii : şi totuşi, ce e dragostea ?
O viaţă întreagă am căutat-o în zadar şi mereu mi s-a părut că ea a trecut pe lângă mine, dar că am
ajuns prea târziu în gară, după ce trenul plecase deja !
 Vi se pare cunoscut acest scenariu ? Nu e vorba de o telenovelă, ci de filmul propriei noastre vieţi,
în care alergăm disperaţi după bunul care ni se pare cel mai de preţ : dragostea.
Dar cine ar putea defini “dragostea” cel mai bine, decât Însuşi izvorul acesteia, care este
Dumnezeul care ne-a creat ? El Însuşi ne-a lăsat o scrisoare minunată de dragoste pentru fiecare
dintre noi – Biblia. Pe paginile ei, aflăm cea mai emoţionantă definiţie şi caracteristicile dragostei în
pasajul din 1 Corinteni 13,4 -7 :

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate ; dragostea nu pizmuieşte ;

dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu
se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul,
crede totul ,nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (traducerea
Cornilescu).

Aflăm astfel că adevărata dragoste este neegoistă, se dă pe sine însăşi, gândindu-se doar la
fericirea celuilalt, în timp ce falsa dragoste este egoistă, nu este capabilă de sacrificiu, ci urmează
strict fericirea personală.
E un principiu puţin străin de concepţia noastră, în care ne place ca doar nouă să ne fie bine ; nu
contează ce simte celălalt, trec peste cadavre, pentru ca fericirea şi binele, aşa cum le văd eu, să fie
mai presus decât ce simte celălalt. Simţurile mele de “animal în călduri” trebuie satisfăcute, cu orice
preţ, chiar dacă pentru aceasta, ar fi nevoie să-mi schimb partenerul de viaţă. În concepţia mea,
căsnicia nu e “sfântă” decât pentru cei care nu cunosc “plăcerile” depăşirii graniţelor ei ! Cam aşa
gândeşte omul firesc care e călăuzit doar de simţuri şi pentru care “eul” este rege.
Adevărata dragoste ne poate fi picurată-n suflet doar de către Cel care este şi izvorul ei :
Dumnezeu. El ne transformă după chipul şi asemănarea Sa şi ne poate face să depăşim barierele
egoismului nostru, pentru a ne gândi la binele şi fericirea celuilalt, pentru care suntem în stare să
facem orice sacrificiu. În acest context nu mă refer la sinucidere, sau la comiterea unor fapte ilegale
pentru a ne “salva” iubitul, ci la a pune pe primul loc fericirea partenerului, lucru care mie nu mi-ar
sta în fire.
Dragostea de origine divină este raţională, conştientă, “cu picioarele pe pământ”. Ştiu de ce-mi
iubesc soţul, îi apreciez calităţile, deşi îi recunosc şi defectele. Îl / o accept aşa cum este, fără a
încerca să-l schimb. Este ca un susur blând şi liniştit care-mi inundă sufletul şi simt pe zi ce trece
că-l iubesc tot mai tare. Nu este o “dragoste la prima vedere” şi nici nu cred că există aşa ceva. La
“prima vedere” te va atrage eventual “ambalajul” – exteriorul -, care nici nu are vreo legătură cu
caracterul celuilalt. Suntem înnebuniţi unul după celălalt, dar când dragostea fizică s-a consumat,
constat cu surprindere că eu nici nu l-am cunoscut pe el / ea.
M-am referit tocmai la aşa-zisa “dragoste oarbă”, în care efectiv simt că plutesc printre astre, într-
o anestezie cvasicompletă faţă de stimulii externi : foame, somn, îndatoriri şi problemele vieţii
cotidiene. Este ca o stare de transă, beţie, din care după ce mă trezesc constat că nu a mai rămas
nimic, eventual o puternică durere de cap (la figurat !). Mă refer aici la “dragostea” care te ţine rob,
te subjugă şi nu ai puterea de a renunţa la celălalt, chiar dacă raţiunea îţi spune că nu e omul potrivit
pentru tine. Este ca o vrajă care te învăluie şi din braţele căreia nu te poţi desprinde. Multe căsnicii
s-au ruinat, punându-şi temelia pe acest tip de "“dragoste", de unde şi numele dat perioadei de timp
în care ea a apărut, de “săptămâna oarbă”.
Dar oare asta vrea Dumnezeu de la noi, să fim sub influenţa unei vrăji care oricând s-ar putea
destrăma ? Să dispară totul ca o perdea de fum şi să rămânem goi pe dinăuntru ? Nicidecum !
Creatorul nostru doreşte ca noi să fim fericiţi încă de pe Pământul acesta şi să cunoaştem împlinirea
pe care o dă adevărata dragoste.
În acest din urmă caz, obiectul dragostei este reprezentat de caracterul celuilalt, care rămâne şi se
clădeşte şi peste 50 de ani. Nu apreciez doar frumuseţea exterioară, care cu timpul se ofileşte, ci
bogăţia interioară, care se cumulează cu vârsta şi cu experienţele vieţii.
Frumuseţea exterioară vine şi pleacă, dar caracterul (dacă a existat vreodată !) rămâne, fiind
singurul cu care voi intra în veşnicie ; practic e paşaportul meu pentru cer.
Îmi iubesc partenerul aşa cum este, cu calităţi şi defecte. Îi apreciez şi-l încurajez să-şi cultive
calităţile, fiind în acelaşi timp conştientă şi de defectele sale. Nu voi încerca să-mi schimb niciodată
partenerul pentru că nu voi reuşi. Doar Dumnezeu este singurul în măsură să schimbe caracterele
oamenilor, fireşte, dacă ei doresc lucrul acesta. Eu nu voi putea decât să mă rog şi să fiu alături de
partenerul meu de viaţă, încercând să-l ajut să lupte pentru a-şi corecta defectele. Nu-l voi invidia pe
celălalt pentru calităţile sale şi nu-i voi “scoate ochii” pentru inerentele insuccese şi / sau eşecuri de
pe parcursul vieţii. Acest lucru nu-l va schimba în bine, ci-l va coborî şi mai mult pe panta
neîmplinirilor.
Dacă, în schimb sunt învăluit(ă) de falsa dragoste, atunci iubesc la partener doar calităţile, fiind
orb la defectele sale, pe care fie nu le cunosc, fie nu doresc să le iau în seamă. Sunt călăuzit(ă) de
dictonul : “nu-i frumos ce-i frumos, îi frumos ce-mi place mie !” Şi de această dată, afirm în
cunoştinţă de cauză, că multe căsnicii s-au ruinat pentru că au fost călăuzite exclusiv de aceste
cuvinte diabolice, care sfidează raţiunea şi bunul gust, deoarece s-au bazat numai pe “dragostea
oarbă”.
Nu de puţine ori, pe parcursul secolelor, unele fete au ajuns să “fugă în lume” cu alesul inimii, în
ciuda protestelor părinţilor, rudelor, prietenilor, bisericii. S-au predat în braţele fiinţei iubite,
abandonându-şi studiile, familia, profesia etc., periclitându-şi chiar şi viitorul. În acest caz, glasul
inimii a fost mai presus de glasul raţiunii. Dar la puţin timp au ajuns să fie minţite, înşelate, bătute
cu asprime şi uneori părăsite, de către cel pentru care şi-ar fi dat şi viaţa. Atunci abia au văzut
adevăratul lui caracter, dar pentru multe dintre ele era prea târziu. Unele purtau deja în pântece
rodul păcatului lor, iar revenirea la şcoală, carieră şi chiar familie, adesea era aproape imposibilă.
Destule vieţi s-au ruinat în felul acesta, datorită faptului că au ascultat doar de glasului “inimii”.
Dar Sfânta Carte afirmă pe bună dreptate că “inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de
rea ; cine poate s-o cunoască ?”(Ieremia 17,9). Aşa cum s-a văzut, glasul inimii este adesea
înşelător şi nu putem alege doar cu “inima”.
Chiar eu, cea care vă scriu aceste rânduri, eram pe punctul de a comite o mare greşeală, acela de a
mă căsători cu cine nu trebuia. Deşi raţiunea îmi atrăgea atenţia că nu ne potrivim, nu reuşeam să
mă desprind din acea “vrajă” care mă învălui în întregime. Unicul lucru care m-a salvat la timp, a
fost faptul că am recunoscut că singură, nu sunt în stare să iau o hotărâre atât de importantă de capul
meu. Numai Dumnezeu era Acela care-mi putea arăta calea pe care s-o urmez. Dar pentru asta
trebuia să-L cunosc, să am o relaţie personală de consacrare cu El şi să-I cer ajutorul până şi-n
lucrurile mărunte ale vieţii şi cu atât mai mult în cele mari, cum ar fi de pildă problema căsătoriei.
Dacă ne vom încredinţa viitorul în mâinile Lui, cu siguranţă nu vom greşi niciodată. Acest lucru
m-a salvat şi pe mine, cu ani în urmă din ghearele “iubirilor nebune” şi m-a determinat să mă
căsătoresc cu persoana cea mai potrivită pentru mine, pe care în zadar m-aş fi chinuit s-o găsesc
prin forţe proprii şi după standardele mele…
Numai Părintele nostru ceresc cunoaşte inimile oamenilor şi doar El este capabil să-mi recomande
care este cea mai potrivită persoană pentru mine. Însă alegerea îmi aparţine. Dumnezeu nu mă va
obliga vreodată să fac vreun lucru pe care eu să nu-l doresc, El respectând întru totul alegerea
omului.
Foarte important pentru căsnicia mea este şi locul pe care-l ocupă în suflet partenerul de viaţă.
Pentru a avea o căsnicie reuşită, el / ea trebuie să ocupe primul loc după Dumnezeu, ca prieten, timp
alocat, încredere. Restul (părinţi, rude, prieteni, carieră, copii etc.), vor ocupa locuri secundare.
Consider că este foarte importantă cunoaşterea ordinii priorităţilor în viaţa personală a fiecăruia,
de acest aspect depinzând calitatea, cât şi în împlinirea sau eşecul căsniciei unei anumite persoane.
Dacă voi acorda mai mult timp şi consideraţie pentru carieră, bani şi chiar copiilor, să nu mă aştept
la o reuşită prea mare din partea căsniciei mele.
Dacă apare un hobby, un sport preferat, prieteni, câine, pahar etc. care se interpun între mine şi
omul de lângă mine, atunci relaţia mea cu acesta se va deteriora cu trecerea timpului, deseori pe
nesimţite. Nici măcar părinţii care “mi-au dat viaţă” , m-au crescut şi m-au educat nu vor trebui să
ocupe în inima mea locul pe care trebuie să-l ocupe partenerul de viaţă. Tocmai din acest
considerent Biblia ne învaţă că “de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
soţia sa ; şi vor deveni un singur trup”(Geneza 2,24). Toţi cei care nu vor respecta acest principiu
divin, se vor lovi, mai devreme sau mai târziu de dezastrul pe care-l va aduce-n vieţile lor divorţul,
cu sau fără acte.
Pe parcursul cărţii de faţă voi încerca să clarific care sunt principiile care stau la baza căsniciei,
pentru ca ea să devină un adevărat colţ de rai, aşa cum doreşte şi Tatăl nostru cel ceresc – Creatorul
căsătoriei.