Cei vii şi cei morţi

de F.T. Wright

Imaginea copertei:

Aceste păştiţe sau floarea vântului -- cu nuanţe delicate şi formă armonioasă --

înfrumuseţează pădurea la începutul primăverii. Liniştite, dar elocvente, ele dau mărturie
despre miracolul vieţii şi constituie un contrast puternic faţă de frunzele moarte care sunt
împrăştiate de-a valma pe solul din pădure. Toată frumuseţea lor a fost ascunsă cândva într-o
sămânţă minusculă. Acea sămânţă provenea de la o altă păştiţă care e asemenea lor. Tot
astfel este legea vieţii de pe pământ, şi anume că orice viaţă începe dintr-o sămânţă. Iar
sămânţa nu poate exista, dacă nu există mai întâi un purtător de sămânţă care s-o producă.
Viaţa şi natura purtătorului de sămânţă este înscrisă în sămânţă în toată complexitatea ei
extraordinară. După ce sămânţa a fost plantată într-un sol nutritiv, ea germinează, răsare şi
creşte în ascultare strictă de informaţiile conţinute în ea. Atât de sigură este această
dezvoltare, încât dacă se cunoaşte originea seminţei, atunci se cunoaşte şi natura exactă a
plantei.
Aceleaşi legi care guvernează desfăşurarea vieţii în lumea fizică se aplică şi pe tărâmul
spiritual. Hristos este Purtătorul de sămânţă divin. O dată ce sămânţa Lui prinde rădăcini în
inima omului, ea, încet, dar sigur, reproduce în corpul omenesc viaţa şi caracterul Său
divine. Această sămânţă a lui Hristos înăuntrul tău este nădejdea slavei.

Cuprins

1. Nădejdea slavei
2. Purtători de sămânţă
3. O obârşie superioară
4. Seminţe diferite
5. Cei doi soţi
6. O gândire proprie
7. O parabolă
8. Anexă

Capitolul 1

Nădejdea slavei

Hristos în voi este nădejdea slavei. Coloseni 1,27.

Aceasta împarte într-un mod specific pe toţi oamenii în două clase -- aceia care îl au pe
Hristos în ei şi care, în felul acesta, posedă nădejdea slavei, şi aceia care nu-l au pe Hristos în
ei şi care, drept consecinţă, nu posedă nădejdea slavei.
Oricine pretinde că iubeşte adevărul şi pe Autorul lui divin şi care nutreşte perspectiva de a
trăi într-o bună zi veşnic în Paradis, trebuie să-l aibă pe Hristos în el, fiindcă aceasta este
nădejdea slavei. Întronarea lui Hristos în suflet cere mai întâi o înţelegere clară a expresiei
"Hristos în voi", ce implică aceasta şi cum poate fi dobândită cu adevărat o asemenea
comoară. Fără această cunoaştere este imposibil să cooperăm cu Mântuitorul şi să primim
astfel paşaportul pentru viaţa veşnică.
Înainte de a citi mai departe ar fi de mare valoare să te testezi pentru a vedea ce idei anume
ai despre ceea ce înseamnă "Hristos în voi, nădejdea slavei." Ia o coală de hârtie şi încearcă
să dai o explicaţie clară şi practică, aşa încât un suflet nevoiaş să poată găsi prin aceasta
mântuirea. S-ar putea să fii surprins să constaţi cât de vagă este în realitate cunoştinţa ta
despre acest subiect, de înţelegerea căruia atârnă soarta ta veşnică. Vreme de mulţi ani am
avut o înţelegere neclară şi nesigură a acestui subiect, dar niciodată nu m-am dat mulţumit
până nu l-am înţeles. Acest studiu despre principiul seminţei constituie un efort de a face atât
de clar adevărul mântuitor extraordinar "Hristos în voi", încât toţi cei care-l citesc să poată
cunoaşte cu exactitate ce paşi trebuie să facă pentru a căpăta această neasemuită
binecuvântare.
În vremea sa, Pavel a trebuit să lucreze din greu şi adesea fără succes, pentru a-i învăţa pe
oameni principiul locuirii lui Dumnezeu în ei ca singura nădejde a slavei. Domnul a
recunoscut profunzimea problemei şi, pentru a o rezolva, i-a dat marelui apostol descoperiri
speciale despre acest adevăr, împreună cu însărcinarea personală de a face cunoscută această
taină înaintea tuturor.
Pavel a scris despre biserică: "Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a
dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută
ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora
Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi
anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi
învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos
Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine."
Coloseni 1,25-29.
Hristos în tine este o taină. Ea nu poate fi explicată pe deplin, dar poate fi experimentată
practic; aşa şi trebuie în realitate dacă vrem fim mântuiţi. Când o înţelegem ea devine un
adevăr frumos şi eficient; este calea lui Dumnezeu, singura cale în armonie cu legea, care îl
aduce înapoi pe om în familia cerească.
De aceea, trebuie să fie înţeleasă de orice om care aspiră la eliberarea din păcat şi lumea
păcătoasă.
Există o teologie contemporană populară care oferă tuturor un loc în cer, cu condiţia că cel
credincios este în Hristos, în timp ce neagă principiul Hristos în voi. Această învăţătură
conţine doar o promisiune goală, pentru că nimeni nu va ajunge în cer dacă Hristos nu este
format înăuntrul său, fiindcă aceasta este nădejdea slavei. Solia potrivit căreia credinciosul
trebuie să fie în Hristos îşi are locul ei, dar aceasta este doar o parte a întregului şi, ca atare,
nu este suficientă în sine pentru a furniza o eliberare completă.
Hristos în tine este taina lui Dumnezeu. Tainele nu pot fi înţelese uşor şi unele nu sunt
niciodată descifrate de oameni. Dar aceasta este o taină care nu poate fi înţeleasă de nici o
făptură creată dacă mintea ei nu este luminată de Duhul Sfânt. Este dificil să se înţeleagă
cum poate Hristos să fie o persoană vie şi activă în cer şi, simultan, să fie multiplicat în
fiinţele omeneşti de pe acest pământ.
Problema devine şi mai dificilă când ne amintim că Hristos este încă o fiinţă umană. Când
Dumnezeu l-a dăruit neamului omenesc, El a rămas un dar care nu poate şi nici nu va fi
retras vreodată. Hristos va rămâne pentru veşnicie Dumnezeu în carne. Chiar dacă trupul Său
de carne este nemuritor şi sfânt, faptul că este om îi pune anumite limite ca parte a jertfei
veşnice şi infinite pe care El a adus-o pentru a salva universul de intenţiile destructive ale
păcatului.
Încurcaţi de imposibilitatea aparentă a faptului că Omul Isus Hristos este în ceruri la
depărtare de milioane de ani lumină şi în acelaşi timp în mii de oameni de pe acest pământ,
mulţi au abandonat credinţa că Hristos locuieşte în mod literal şi personal în fiecare creştin
cu adevărat născut din nou, şi au tras concluzia că acest adevăr nu este decât o figură de stil.
Acesta este cel mai nefericit lucru, deoarece când Biblia vorbeşte despre Hristos ca fiind în
tine, nădejdea slavei, ea rosteşte adevărul. Hristos trebuie să se afle în om într-un sens literal,
dacă el are speranţa de a intra pe tărâmul slavei.
Dar cum este posibil acest lucru? Când se poate spune că Hristos se află în noi? Este această
cerinţă satisfăcută când îl avem în gândurile noastre, când sprijinim cu loialitate cauza Sa,
sau când jertfim plăcerile lumii pentru a face voia lui Hristos?
Aceia care-l au pe Hristos în ei, vor avea toate aceste lucruri, dar şi milioanele de creştini cu
numele, care nu-l au pe Hristos în ei, vor avea aceleaşi lucruri. Când aceste lucruri sunt cu
adevărat prezente în viaţă, ele sunt doar roada prezenţei lui Hristos şi nu prezenţa Sa în sine.
Nu există decât o singură cale prin care Hristos poate fi stabilit în copiii Săi, şi aceasta este
prin procesul reproducerii. Hristos este Purtătorul divin de sămânţă care oferă sămânţa
spirituală pe care Duhul Sfânt o sădeşte în templul trupului celui convertit. În această
sămânţă se află suma tuturor virtuţilor neprihănite ale Mântuitorului, neprihănirea Lui
glorioasă şi perfecţiunea Sa extraordinară. Nu li se poate da muritorilor nici o bogăţie mai
mare, nici o asigurare mai clară a vieţii veşnice. Viaţa încapsulată în această sămânţă erupe
într-o creştere activă şi, dacă e hrănită cum trebuie, se dezvoltă neîncetat până la deplina ei
maturitate.
Principiul seminţei a fost stabilit la creaţiunea pământului. Dumnezeu a stabilit legea potrivit
căreia toată viaţa de pe pământ începe dintr-o sămânţă, cu excepţia unor forme de viaţă
extrem de simple, unicelulare, ca de pildă amiba. O reflectare de moment asupra diferitelor
forme de viaţă, stabileşte repede faptul că toate dintre ele au început ca o sămânţă. Priveşte la
iarbă, la pomi, la păsări, la peşti, la fluturi, la animale, reptile şi la oameni. Unii vor susţine
că anumiţi pomi au început prin altoire sau butăşire şi nu dintr-o sămânţă. Cu toate acestea,
materialul folosit pentru altoire sau butăşire şi-a avut originea într-o sămânţă.
Stabilirea acestei legi inviolabile pe pământ a fost ceva nou în univers. Lumile create ale
cerului nu se înmulţesc prin implantarea seminţei. Hristos a declarat foarte clar acest lucru
atunci când se afla în conflict cu iudeii necredincioşi. El le-a zis: "Vă rătăciţi! Pentru că nu
cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se vor însura,
nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer." Matei 22,29.30.
Acest adevăr e confirmat de Spiritul Profetic.
"Sunt astăzi oameni care îşi exprimă credinţa că pe noul pământ vor avea loc căsătorii şi
naşteri, dar cei care cred Scripturile nu pot accepta asemenea doctrine. Învăţătura că se vor
naşte copii pe noul pământ nu face parte din >cuvântul sigur al profeţiei<. Cuvintele lui
Hristos sunt prea clare pentru a fi înţelese greşit. Ele ar trebui să rezolve pentru totdeauna
problema căsătoriilor şi a naşterilor pe noul pământ. Nici cei care vor fi înviaţi din morţi, nici
cei care vor fi luaţi la cer fără a vedea moartea, nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Ei vor
fi ca îngerii Domnului, membri ai familiei regale." Slujirea medicală, cap. Avertisment
împotriva sofismului spiritist, subcap. Speculaţii privind viaţa viitoare, par. 1.
În felul acesta, informaţiile oferite de inspiraţie certifică faptul că îngerii nu au puteri
reproductive. Ei au fost creaţi asemenea lui Adam şi Eva -- făpturi mature de la bun început,
fără să experimenteze creşterea de la pruncie la maturitate. Fiecare din ei a fost lucrarea
directă a Creatorului. Cu ce interes puternic trebuie să fi observat îngerii introducerea acestei
noi ordini!

Picture 1
"Cerul întreg a privit cu adânc interes şi cu bucurie crearea lumii şi a omului. Fiinţele
omeneşti erau o ordine nouă şi distinctă. Ei au fost creaţi >după chipul lui Dumnezeu<, şi
intenţia Creatorului era ca ei să populeze pământul." The Review and Herald, 11 februarie
1902.
Nu putem înţelege într-o măsură deplină felul cum omul este o ordine nouă şi distinctă fără
ca acestuia să i se fi dat puteri de reproducere. A cunoaşte acest lucru este suficient pentru a
înţelege scopul special realizat prin crearea omului şi motivul pentru care, atunci când acest
scop va fi atins, procesul reproducerii va înceta. Aşa cum ne asigură declaraţia de mai sus, pe
noul pământ nu vor mai avea loc naşteri. Familia umană ce va trăi în lumea veşnică va fi
completă, întregită înaintea acelui timp, fără posibilitatea de a se mai adăuga ceva la ea după
aceea.
Introducerea în univers a ceva nou dar totuşi temporar, arată că se ivise o nevoie care nu
existase mai înainte. Răzvrătirea lui Satana lovise în inima sistemului de guvernare al lui
Dumnezeu, aruncând o umbră suspicioasă asupra poziţiei şi autorităţii unice a lui Hristos.
Siguranţa universului şi operarea eficientă şi fără probleme a guvernării divine depindeau de
înţelegerea clară de către toţi locuitorii cerului a tainei lui Dumnezeu, aşa cum era ea ascunsă
în Hristos. Totuşi venise timpul când Lucifer, orbit de mândrie, pierduse din vedere ceea ce
făcuse Dumnezeu în şi prin Hristos. Singura consecinţă posibilă a fost o răscoală hotărâtă şi
deschisă împotriva lui Dumnezeu, care l-a condus pe Lucifer dincolo de punctul
reîntoarcerii. În scopul său fixat de a atrage întreaga populaţie a universului de partea sa în
acest conflict, el şi-a îndreptat atacul împotriva tainei lui Dumnezeu în Hristos. Astfel,
devenise necesar ca Dumnezeu să dea unele lămuriri suplimentare cu privire la acest adevăr
vital, aşa încât îngerii să aibă o mai bună ocazie de a înţelege de ce ocupa Hristos poziţia pe
care o ocupa şi de ce nimeni altcineva nu putea s-o împartă cu El.
Care era, atunci, poziţia unică a lui Hristos şi cum s-a întâmplat ca crearea omului să
servească în aşa fel, încât să descopere locul şi lucrarea Lui mai mult decât fusese dezvăluit
până atunci?
Ca domnitor suprem al universului Dumnezeu stabilise, din pricina caracterului Său care este
nemărginit în iubire, o formă de guvernare plănuită să ofere libertate totală, posibilităţi
nelimitate de dezvoltare şi fericire şi pace desăvârşite pentru toate făpturile Sale. Deoarece
fiinţele create nu au apărut de la sine şi nici nu se autosusţin, ele nu pot avea nici unul din
aceste lucruri, cu excepţia faptului că le primesc de la Dumnezeu. Dumnezeu este Sursa
tuturor, iar oamenii, împreună cu ceilalţi locuitori ai universului, sunt făpturi dependente
care necesită o reaprovizionare neîntreruptă şi nemicşorată cu viaţă de la o sursă capabilă să
le ofere aceasta. Doar Sfânta Treime -- Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -- ce se autosusţine
totalmente, este în stare să toarne vitalitate proaspătă în toate făpturile create.
Este imposibil pentru vreo minte creată să evalueze pe deplin capacităţile lui Dumnezeu.
Totuşi, doar o vagă idee se poate câştiga prin studierea imensităţii universului şi prin
încercarea de a măsura puterea necesară pentru a-l menţine la cel mai înalt nivel de
activitate. Ce revărsare imensă de energie trebuie să izvorască în fiecare clipă din Dumnezeu
pentru realizarea acestui lucru! Gândeşte-te la soarele care arde cu o intensitate nemicşorată
secol de secol. Oamenii pot calcula energia pe care o emană zilnic soarele. Cantitatea de
energie produsă este uriaşă şi totuşi el este doar unul dintre sorii mai mici. Fiecare dintre
miliardele de sori ai universului este alimentat cu energie în mod simultan şi continuu de
Dumnezeu, Sursa oricărei vieţi şi a energiei. Cât de infinită trebuie să fie puterea lui
Dumnezeu pentru a face aceasta fără ca El însuşi să se micşoreze câtuşi de puţin în tărie!
Cu cât mai clar este înţeleasă imensitatea puterii lui Dumnezeu, cu atât mai limpede se va
vedea diferenţa dintre puterea nemărginită a lui Dumnezeu şi cea limitată a omului. Chiar şi
cel mai strălucitor înger, aşa cum a fost Lucifer, nu se poate compara cu Sursa atotputernică.
Această diferenţă aproape infinită între Creator şi făpturile Sale a creat o problemă care
trebuia rezolvată, aşa încât făpturile să poată supravieţui şi să îşi găsească o totală împlinire
în viaţă. Nici îngerii şi nici oamenii nu puteau veni direct în prezenţa lui Dumnezeu,
deoarece nu puteau suporta puterea teribilă care-l înconjoară. Pentru ca ei să poată trăi
trebuia să existe o legătură între Dumnezeu şi aceştia. O ilustraţie foarte simplă, dar totuşi
limitată, a acestei situaţii, o găsim în energia electrică ce alimentează casele noastre. În
fiecare casă se găsesc fel şi fel de aparate, ca de pildă maşina de spălat rufe, uscătorul şi
aragazul electric. Curentul de la hidrocentrală are tensiunea de peste 110.000 de volţi. Dacă
acest curent ar fi legat direct la aparatele din casă, atunci ele ar fi distruse. Pentru rezolvarea
acestei probleme se montează transformatoare pe linia electrică pentru a reduce tensiunea
curentului la un nivel pe care aceste aparate îl pot folosi în siguranţă. Nu există o altă soluţie.
Dumnezeu a folosit acelaşi principiu când a făcut o punte peste prăpastia dintre El şi supuşii
Săi. El ne-a oferit în Isus Hristos o piesă de legătură perfectă, aşa încât puterea care ajunge la
poporul Lui să poată fi primită în siguranţă deplină. Aceasta este singura cale deoarece
Dumnezeu nu putea reduce revărsarea de energie, pentru a îndepărta obstacolul de a avea
acces direct la El, pentru că întregul univers depinde de păstrarea debitului de energie la un
nivel foarte ridicat.
Datorită autorităţii atotînţelepte, binefăcătoare şi drepte a lui Dumnezeu, fiecărui om i se
acordă poziţia pentru care este calificat. Dumnezeu însuşi este calificat întru totul să fie
Sursa, dar El nu poate fi şi piesa de legătură. Iniţial, nici Hristos nu a fost. Mântuitorul este
tot atât de preexistent şi autoexistent ca şi Tatăl. A existat un timp când El era Dumnezeu,
exact aşa cum a fost, cum este şi cum va fi întotdeauna Cel atotputernic. Dacă Hristos ar fi
rămas ceea ce era El iniţial, atunci niciodată n-ar fi putut să deţină rolul unei piese de
legătură, pentru că această poziţie nu necesita posedarea unei singure vieţi, ci a două -- viaţa
Creatorului şi viaţa făpturii.
O dată cu îndeplinirea primelor acte creatoare a sosit şi timpul când a apărut nevoia unei
piese de legătură. Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere fiindcă El cunoştea, înainte ca să
înceapă lucrarea Sa creatoare, necesitatea existenţei unei asemenea cerinţe. Înainte de a crea
cea dintâi lume şi pe locuitorii ei, Dumnezeirea atotputernică încheiase un sfat veşnic în
Hristos, şi anume ca prin îmbrăcarea formei şi vieţii unui înger, fără ca să-şi poată pierde
dumnezeirea Sa veşnică, Hristos să poată fi calificat pentru a deţine rolul de piesă de legătură
veşnică.
Această îmbrăcare a Dumnezeului Creator cu trupul şi limitele fireşti ale unei făpturi create
este cu adevărat taina lui Dumnezeu. Ea este imposibil de explicat şi totuşi este un fapt ce
trebuie acceptat ca atare, prin credinţă. Acest adevăr este vital pentru mântuire, fiindcă
nădejdea slavei este Hristos în tine. Din acest motiv, Dumnezeu a descoperit acest adevăr în
repetate rânduri în Sfintele Scripturi, atât prin declaraţie, cât şi prin demonstraţie.
Deci, taina lui Dumnezeu, nu a început atunci când Hristos a venit pe pământ îmbrăcat în
trup de carne şi de sânge. Aceasta a fost doar continuitatea prin extinderea într-un nou câmp
a ceea ce Dumnezeu plănuise din veşnicie în Isus Hristos. Înainte de această manifestare a
tainei lui Dumnezeu, aceeaşi taină fusese stabilită în ceruri într-un anume moment din
trecutul îndepărtat al veşniciei, când Hristos adoptase forma îngerilor pentru a fi o piesă de
legătură perfectă între Creator şi făpturile Lui.
Aceasta e taina care i-a cauzat atâtea probleme lui Lucifer, după ce mândria îl orbise ca să nu
mai asimileze adevărul spiritual. Deoarece Lucifer a prezentat îndoieli şi întrebări despre
această prevedere uimitoare a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, Domnul a creat bărbatul şi
femeia ca o parabolă pentru a descoperi principiul prin care două vieţi unite produc o a treia
viaţă, care posedă viaţa ambelor fiinţe unite prin căsătorie. Pentru ca două vieţi să producă o
a treia viaţă ce se afla în ambele, principiul seminţei a fost stabilit drept lege prin care orice
viaţă de pe pământ să înceapă în felul acesta. Acesta este mijlocul prin care Hristos poate fi
în fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu şi în acelaşi timp şi în cer.
Acest miracol se repetă în fiecare copil zămislit. Din nefericire sunt atât de puţini oameni ai
căror ochi sunt atraşi de această taină uimitoare pentru înţelegerea căreia Dumnezeu a stabilit
această parabolă. Aceia a căror vedere trece dincolo de această parabolă la adevărurile pe
care Dumnezeu le-a intenţionat să fie învăţate din ea, nu vor avea nici o dificultate pentru a
înţelege cum poate Hristos să fie în fiecare credincios de pe pământ, în timp ce El se află
departe în ceruri. Când un tată pământesc îşi implantează sămânţa şi se nasc copii, este
corect spus că el se află în acei copii. Nimeni nu înţelege prin aceasta că el este învelit în
mod fizic în pielea lor, ci mai degrabă el este în ei prin procesul implantării, germinării şi
creşterii seminţei. El este în ei, deşi geografic se poate afla foarte departe de ei, cât îi permite
acest pământ.
În acest fel locuieşte şi Hristos în copiii Săi. Astfel, El poate să fie simultan în milioane de
oameni, în timp ce, din punct de vedere geografic, se află într-un loc foarte îndepărtat. Viaţa
deplină a purtătorului de sămânţă se află în sămânţă, ceea ce înseamnă că a avea sămânţa lui
Hristos înseamnă a avea viaţa Lui. Aceasta este nădejdea slavei.
Scopul lui Dumnezeu atunci când i-a cerut lui Israel să clădească sanctuarul a fost acela de a
locui nu doar în mijlocul lor, ci în ei. Acest lucru poate fi realizat doar prin căsătoria
omenescului cu divinitatea, aşa încât sămânţa divină să fie implantată înăuntrul primitorului
uman şi viaţa lui Hristos să ia naştere din nou în cel credincios.

Capitolul doi

Purtători de sămânţă

Taina lui Dumnezeu este Hristos în voi, Dumnezeu în carne sau divinitatea sălăşluind în
natura umană. Există trei căi de exprimare a aceluiaşi adevăr minunat. Această taină este
veşnică şi a fost instituită atât de departe în veşnicia trecutului, încât este dincolo de
înţelegerea sau priceperea omenească. Ea va continua în toată veşnicia viitorului, încât
niciodată nu va veni timpul când va înceta să servească scopului glorios plănuit de
Dumnezeu în ea.
În felul acesta, înainte de intrarea păcatului în univers existau trei feluri de fiinţe. În primul
rând erau Creatorii, în al doilea rând creaturile şi în al treilea rând, Hristos, care avea viaţa
ambelor categorii.
Iniţial, El a avut doar o singură viaţă, aceea de Dumnezeu Creator, dar sosise timpul când,
devenind singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, El dobândise şi o a doua viaţă. Cuvântul
"născut" înseamnă "zămislit" şi, printr-un procedeu care încă nu ni s-a descoperit, Cel
atotputernic a zămislit unirea lui Isus Hristos, ca Dumnezeu, cu corpul şi natura unui înger.
Prima naştere care a avut loc vreodată a fost în trecutul extrem de îndepărtat al veşniciei.
Atunci Hristos a devenit singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Pentru că marea luptă se
concentrează în jurul acestui eveniment extraordinar şi al poziţiei în care el l-a plasat pe
Hristos, este esenţial să înţelegem acest lucru cât mai mult cu putinţă. Având în vedere acest
fapt, Dumnezeu a binecuvântat pământul în mod special cu legea inviolabilă potrivit căreia
nici o viaţă nu poate începe decât prin procesul zămislirii sau al naşterii. El intenţionează ca
noi să citim în procesul reproducerii care are loc pe pământ ceva din adevărul extraordinar
conţinut în taina lui Dumnezeu.
Confirmarea acestui proces al naşterii, ce se găseşte peste tot în jurul nostru ca o revelaţie
clară a marii naşteri originale, o găsim în experienţa celei de a doua naşteri a lui Hristos.
Aceasta a avut loc când El a venit pe pământ atât ca Dumnezeu, cât şi ca om. Aceasta a fost
o naştere adevărată, în sensul în care oamenii înţeleg şi cunosc acest proces. Două vieţi au
fost unite într-una singură -- viaţa lui Dumnezeu şi cea a omului. Mariei i s-a spus, înainte de
naşterea lui Hristos, "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va
umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu." Luca
1,35. De fapt, nici nu ar fi putut avea loc altfel, pentru că Dumnezeu nu poate pune la
dispoziţie o parabolă care să difere de antitipul pe care ea îl reprezintă şi totuşi să rămână un
Dumnezeu corect. Deoarece Dumnezeu nu poate minţi, atunci putem şti cu siguranţă că
procesul reproducerii de pe pământ este descoperirea exactă şi adevărată a naşterii lui
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi înger.
S-ar putea obiecta că Hristos ar fi putut primi natura şi trupul îngerilor şi pe alte căi, dar
înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu a găsit de cuviinţă s-o împlinească prin naşterea lui
Hristos. Nu are rost să facem tot felul de speculaţii despre felul cum s-ar fi putut aduce la
îndeplinire acest lucru, din moment ce singurul lucru pe care trebuie să-l studiem este calea
pe care Dumnezeu a prezentat-o în realitate. Creştinismul este o religie revelată, aşa că se
poate cunoaşte doar ceea ce Dumnezeu a destăinuit. Ceea ce El nu ne-a descoperit, nu
trebuie să devină niciodată subiectul unor speculaţii zadarnice.
Există o tendinţă de a crede că Hristos a devenit singurul Fiu născut al lui Dumnezeu când El
a intrat în domeniul pământean la naşterea Lui în Betleem. Această naştere a fost o naştere
adevărată, dar El nu a devenit atunci singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, pentru că El deja
exista ca Fiu născut din veacuri veşnice nenumărate. Fiul născut al lui Dumnezeu a fost dat
familiei omeneşti ca Fiu născut şi nu ca Dumnezeu care a devenit Fiu născut.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu născut, pentru
ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis
pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El." Ioan 3,16.17.
K.J.V. Bible.
În felul acesta, Hristos a dat o nouă dimensiune rolului Său de singurul Fiu născut al lui
Dumnezeu, făcând astfel mai uşor de înţeles taina lui Dumnezeu, atât pentru oameni, cât şi
pentru îngeri. Confirmarea faptului că Hristos era deja singurul Fiu născut al lui Dumnezeu
cu mult înainte de Betleem, ne este dată în Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit
păcatul?, par. 11, unde găsim descrierea unei adunări iniţiate de Dumnezeu spre a-i salva, pe
Lucifer şi pe îngerii influenţaţi de el, de teribila amăgire. Acest pământ nu fusese încă creat
şi, totuşi, la acea vreme, cu mult înainte de întruparea lui Hristos în Betleem, El era Fiul lui
Dumnezeu. Acesta nu era doar un titlu acordat, ci era descrierea a ceea ce era El de fapt.
Notaţi de câte ori, în această declaraţie, se face referire la Hristos ca Fiul lui Dumnezeu sau
singurul născut din Dumnezeu, în vreme ce Cel atotputernic este numit Tatăl.
"Împăratul universului a adunat toate oştile cereşti înaintea Sa, pentru ca în prezenţa lor să
poată prezenta adevărata poziţie a Fiului Său şi să arate relaţia pe care El o promovează cu
toate celelalte fiinţe create. Fiul lui Dumnezeu s-a aşezat cu Tatăl pe tronul Acestuia şi slava
Celui veşnic, a Aceluia ce există prin Sine însuşi, îi cuprinse pe amândoi. În jurul tronului s-
au strâns îngerii cei sfinţi, o mare şi nenumărată mulţime, >de zece mii de ori zece mii şi mii
de mii< (Apocalipsa 5,11), îngeri ce ocupau cele mai înalte poziţii, ca şi îngeri slujitori şi
supuşi, bucurându-se în lumina ce se revărsa asupra lor din prezenţa Dumnezeirii. Înaintea
locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos,
singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui i-a
fost încredinţată aducerea la îndeplinire a sfaturilor puternice ale voinţei Sale. Fiul lui
Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor oştilor cereşti; şi Lui,
Celui deopotrivă cu Dumnezeu, i se cuvenea omagiul şi credincioşia lor. Hristos avea încă să
exercite puterea divină, în crearea pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu
avea să caute pentru Sine puterea sau înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El avea să
înalţe slava Tatălui şi avea să aducă la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi iubire."
Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 11.
Astfel, Sfintele Scripturi descoperă faptul că Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu
cu mult înainte ca această lume să fi fost creată. Situaţia Lui era unică, fapt care-l făcea să
ocupe o poziţie pe care nu o putea ocupa nimeni în afară de El. Singura lucrare posibilă pe
care El o avea de făcut era de a fi piesa de legătură între Cel atotputernic şi copiii Săi. Cei
care nu pot aprecia necesitatea unei piese de legătură, doar pentru că ei cred că fiinţele
necăzute în păcat pot veni direct în prezenţa lui Dumnezeu, trebuie să înţeleagă faptul că
Dumnezeu nu numai că a recunoscut această nevoie, ci l-a şi oferit pe Hristos pentru a
satisface nevoia respectivă. Cu toate că nu este dificil să se vadă că fiinţele păcătoase au
nevoie de un mijlocitor, de asemenea este adevărat că nici fiinţele necăzute nu pot veni direct
la Dumnezeu. Ele, de asemenea, au nevoie de un mijlocitor.
Acest lucru e confirmat prin studierea a două adevăruri cu privire la Mântuitorul.
Primul este că Isus Hristos a fost tot atât de preexistent din veşnicie ca şi Tatăl. El este
Dumnezeu care se autosusţine în întregime, fără început şi fără sfârşit. "În Hristos este viaţa
originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine însuşi." Hristos Lumina Lumii, cap. Lazăre,
vino afară, par. 25. Aşadar, El nu are originea în Tatăl, căci de fapt nu are origine. Deci, a
existat o vreme, înainte ca să fie creat vreun înger sau lumea, când Isus nu devenise încă
singurul născut din Tatăl.
Cel de-al doilea adevăr măreţ este că, El a devenit singurul născut din Dumnezeu cu mult
înainte de crearea acestui pământ.
"A existat o vreme când Hristos a ieşit şi a venit din Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8,42;
1,18), dar acest lucru s-a petrecut într-un timp atât de îndepărtat în veşnicii, încât pentru o
inteligenţă finită este practic fără început." Hristos şi neprihănirea Sa, cap. Este Hristos o
fiinţă creată?, par. 4, de E.J. Waggoner.
Să luăm în considerare acum aceste adevăruri în relaţia lor unul cu celălalt. Dumnezeu nu
face nimic fără scop. De aceea, ca şi a doua naştere, prima naştere a lui Hristos a fost
desemnată şi executată pentru a satisface o nevoie specială. Altfel ea nu ar fi avut loc
niciodată. Şi ea nu ar fi avut nici un rost, dacă Hristos ar fi fost acelaşi ca şi mai înainte --
Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Hristos ar fi rămas astfel dacă naşterea Sa ar fi fost
rezultatul căsătoriei dintre Dumnezeu şi Dumnezeu. Dar Hristos s-a schimbat după naşterea
Sa, fiind deosebit de ceea ce a fost înainte. Acest lucru e dovedit prin faptul că Lucifer vedea
o mare deosebire între Tatăl, care nu s-a schimbat niciodată şi în nici un fel, şi Hristos, care
s-a schimbat. Cu toate că El nu se schimbase în caracter şi nu se dezbrăcase de puterea Sa
divină, totuşi, când a îmbrăcat corpul unui înger şi s-a înveşmântat cu limitele pe care acesta
le impunea, El părea a fi cu siguranţă diferit de Tatăl Său. Aşa l-a văzut Lucifer.
Toate acestea înseamnă că naşterea lui Hristos era rezultatul căsătoriei dintre Dumnezeu şi
făpturile Sale. N-avem nici o informaţie care să arate cum a avut loc aceasta şi nici nu este
necesar. Cert este că acest lucru a avut loc şi rezultatul a fost acela că Hristos avea două vieţi
-- viaţa Creatorului şi viaţa creaturii. El nu a încetat să fie Dumnezeu când a devenit creatură.
Căsătoria dintre Dumnezeu şi creatură nu s-a desfăşurat în aceeaşi termeni ca şi căsătoria
dintre un bărbat şi o femeie. Avem nevoie de o concepţie foarte înaltă cu privire la această
căsătorie, altfel mintea se va mărgini la o gândire strict pământească. În timp ce Scripturile
ne dau puţine informaţii despre prima întrupare a lui Hristos, ceea ce e descoperit despre
unirea dintre natura divină şi cea umană, care l-a adus pe Hristos în această lume, aruncă o
mare lumină asupra naşterii Sale iniţiale. Aceleaşi legi ale reproducerii se aplică în ambele
situaţii, astfel, după cum Hristos s-a născut pe pământ având viaţa de Dumnezeu şi viaţa de
om, tot aşa s-a născut sau a ieşit din Tatăl, la prima naştere, având viaţa de Dumnezeu şi
viaţa de înger.
Potrivit rezultatelor întrupării Sale în formă omenească, El poartă pe bună dreptate numele
de Dumnezeu şi Om. De aceea, ar fi de aşteptat ca, ulterior întrupării Sale în ceruri care a
avut loc în străfundurile imperceptibile ale veşniciei, El să fie numit Dumnezeu şi Înger. Aşa
şi este. Peste tot în Vechiul Testament El este numit mereu Îngerul. El este Îngerul care s-a
luptat cu Iacov până în zorii zilei, care i-a apărut lui Ghedeon, părinţilor lui Samson şi multor
altora. Vezi Geneza 32,24-30; Osea 12,3.4; Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 7-
20; Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 9-13; Patriarhi şi profeţi, cap. Cei
dintâi judecători, par. 12-15; Judecători 6,11-24; 13,1-23; SDA Bible Commentary, vol. 2,
pag. 1006.
Acestea sunt doar câteva din multele referinţe care pot fi citate pentru a arăta că Hristos era
Îngerul. Vezi anexa de la sfârşitul broşurii ce conţine o listă mai cuprinzătoare.
Dumnezeu este adevărul. El nu minte niciodată. De aceea, când Dumnezeu se referă la
Hristos ca Omul, atunci El este cu adevărat o fiinţă umană. Nu este doar fantezie, ci o
realitate. Tot astfel, când Hristos este numit Îngerul, El este un înger. Dacă n-ar fi aşa,
Dumnezeu ar minţi şi acest lucru este imposibil. Putem şti cu toată certitudinea că, înainte de
întruparea lui Hristos în familia omenească, El era Dumnezeu adevărat şi totodată înger
adevărat. El avea două vieţi, pe baza cărora avea calificarea unică de a sta ca piesă de
legătură între Dumnezeu şi făpturile Sale inteligente. Toate comunicările dintre aceste două
categorii de fiinţe se desfăşurau prin Isus Hristos.

Diagram 1

Nimeni nu se putea bucura de poziţia şi lucrarea lui Hristos, deoarece pur şi simplu nu mai
existau alţi fii născuţi ai lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nimeni nu era calificat pentru
acest post. Dar era unul care, neînţelegând aceste principii, a crezut că poate ocupa poziţia
lui Hristos tot la fel de bine ca Mihael însuşi. Totuşi, având doar viaţa de înger, el nu ar fi
putut vreodată să fie o piesă de legătură eficientă între Dumnezeu şi îngeri. Dacă ar fi luat
locul lui Hristos, şuvoiul de viaţă din Dumnezeu ar fi încetat să se reverse asupra universului
şi singura urmare ar fi fost moartea tuturor. În iubirea şi înţelepciunea Sa infinite, Cel
atotputernic nu voia să fie parte a unui plan care să priveze de viaţă nu numai pe cel care
concepuse planul acela, Lucifer, dar şi pe toate celelalte inteligenţe. Din acest motiv,
Dumnezeu a refuzat să-i dea lui Lucifer, care era necalificat, poziţia ce i-ar fi adus dezastru,
lui şi tuturor celorlalţi îngeri.
Satana l-a acuzat pe Dumnezeu pentru faptul că l-a exclus într-un mod arbitrar de la acest loc
favorit şi s-a angajat într-o campanie înverşunată, pentru a obţine prin amăgire şi forţă ceea
ce nu putea dobândi în mod just. În felul acesta, el a căzut tot mai rău, până când s-a privat
pe sine şi pe urmaşii săi de un loc în ceruri. Dar el a lăsat în urma sa unele întrebări adânci
despre guvernarea şi caracterul lui Dumnezeu. Atacul a fost îndreptat direct împotriva tainei
lui Dumnezeu; împotriva naturii, poziţiei şi lucrării unice a lui Hristos.
Dacă Lucifer ar fi fost înzestrat cu calificările necesare, adică, dacă ar fi fost posesorul vieţii
lui Dumnezeu şi a vieţii îngerilor ca fiu născut al lui Dumnezeu, atunci ar fi fost binevenit să
se bucure de lucrarea şi poziţia lui Hristos. Dumnezeu nu a rezervat în mod arbitrar poziţia
Fiului Său pentru a fi Arhanghelul, excluzându-i pe toţi ceilalţi. Aceasta era o problemă de
calificare.
Răzvrătirea lui Satana a dat naştere nevoii de a oferi o descoperire şi mai clară a tainei lui
Dumnezeu. Din acest motiv, omul a fost conceput ca o ordine nouă şi distinctă cu
capacitatea de a se reproduce singur prin unirea a două persoane diferite, un bărbat şi o
femeie. Copilul care se năştea ca rezultat al acestei uniri şi al implantării seminţei avea viaţa
ambilor părinţi. Aceasta nu era o reproducere a tainei lui Dumnezeu, ci a fost şi încă este o
parabolă excelentă despre ea. Astfel, îngerii au putut să înţeleagă cu mult mai clar principiul
unirii a două vieţi care o produc pe a treia, care are viaţa ambilor părinţi. În acest fel, ei au
putut să vadă cum a ajuns Hristos să fie o persoană atât de unică.
Satana ura cu o furie aprigă acest mijloc rânduit de Dumnezeu, fiindcă acesta descoperea
falsitatea învinuirilor sale împotriva Sursei. De aceea el s-a decis să distrugă unitatea familiei
ca să înlăture această parabolă. El continuă să fie angajat cu succes în această campanie,
după cum este evidenţiat prin căsnicii distruse, vrajbe familiale, divorţuri şi uciderile dintre
soţi. Dacă oamenii ar înţelege scopul real pe care Dumnezeu l-a prevăzut în căsătorie şi că
fiecare membru al familiei are obligaţia sacră de a trăi în cămin în aşa fel încât să ofere o
parabolă clară a tainei lui Dumnezeu înaintea oamenilor şi a îngerilor, atunci ar avea o cu
mult mai mare grijă în relaţia lor filială.
Dacă oamenii s-ar fi opus argumentelor diavolului, ei nu ar fi descoperit doar frumuseţea
tainei lui Dumnezeu, ci ar fi fost luaţi la cer pentru a ocupa locurile părăsite de Satana şi de
îngerii săi. Aceste locuri vacante trebuie umplute, fiindcă cerul este o ordine echilibrată
uimitoare.
"Dumnezeu l-a creat pe om pentru slava Sa, încât, după încercarea şi punerea lui la probă,
familia omenească să poată devină una cu familia cerească. Planul lui Dumnezeu era acela
de a repopula cerul cu familia omenească, dacă ei s-ar fi arătat ascultători de orice cuvânt al
Său." SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082.
Satana cunoaşte foarte bine intenţiile lui Dumnezeu. În timpul judecăţii celor vii, el îl va
învinui cu furie pe Dumnezeu cu faptul că dă locul său oamenilor sărmani şi păcătoşi care nu
se pot compara cu slava pe care o avea el când deţinea locul pe care ei trebuie să-l ocupe.
">Sunt aceştia< spune el, >poporul care urmează să-mi ia locul în ceruri şi locul îngerilor
care mi s-au alăturat?<" Mărturii pentru comunitate, cap. Iosua şi îngerul, par. 15, vol. 5.
Adam şi Eva, fiind doar două persoane, nu erau suficienţi pentru a întregi lipsa. Împreună cu
diavolul au căzut o mulţime vastă din oştirea îngerilor şi, pentru a fi înlocuiţi, se cerea un
număr egal. Potrivit planului lui Dumnezeu, prima pereche trebuia să se reproducă până când
acest număr avea să fie întregit.
Umplerea acestor locuri părăsite cerea posedarea doar unei singure vieţi -- aceea a creaturii.
Lui Adam i s-a dat rolul de purtător de sămânţă, prin care să se poată naşte din el mulţi copii,
fiecare posedând viaţa pe care el o avea. Aceasta era viaţa unei făpturi inteligente care era tot
ceea ce era absolut necesar pentru a-i face potriviţi să ocupe poziţiile părăsite de Satana şi de
oştirea lui.
Dar Satana a năruit acest plan ademenindu-i pe Adam şi pe Eva în rândurile lui, cu rezultatul
că Adam nu-şi mai putea îndeplini răspunderea de a fi un purtător de sămânţă de viaţă spre
viaţă. De aceea, toţi copiii care i s-au născut de atunci, se nasc spre a muri. Deoarece fiecare
din noi e născut din Adam prin generaţiile care i-au succedat acestuia, este foarte important
să înţelegem schimbarea statutului lui Adam. Când se va înţelege acest lucru, atunci vom fi
vindecaţi total de concepţia potrivit căreia creştinismul este modificarea sau îmbunătăţirea a
ceea ce am primit de la Adam.
În sămânţă se află încapsulată viaţa deplină a purtătorului de sămânţă. Tot ce posedă
purtătorul de sămânţă se va găsi şi în sămânţa lui. Aceasta este legea reproducerii, care nu
poate fi alterată în nici o împrejurare. De aceea, când Adam a pierdut viaţa veşnică şi a ajuns
sub stăpânirea morţii, moartea care era în el se afla şi în sămânţa lui. Drept urmare, fiecare
copil născut din Adam moşteneşte şi moartea. Numai datorită mijlocirii lui Hristos este în
stare acesta să continue să existe pentru o scurtă vreme, dar adevărul este că el nu posedă
nimic din viaţa curată, neprihănită a îngerilor şi în această stare nu poate să ocupe un loc
printre locuitorii necăzuţi ai cerului.
"De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat
moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit."
Romani 5,12.
Unii învaţă rătăcirea că pruncii se nasc nevinovaţi pe baza faptului că niciodată nu au comis
vreun păcat până la naştere. Ei susţin că pruncul nu devine păcătos şi nici nu trece sub
sentinţa morţii decât după ce a încălcat pentru prima oară legea.
Această învăţătură ignoră cu desăvârşire principiul seminţei. Când Adam şi Eva au păcătuit
au pierdut nevinovăţia, neprihănirea şi viaţa şi au căpătat în schimb păcatul şi moartea.
Astfel, natura moştenirii pe care ei trebuie s-o transmită copiilor lor s-a schimbat. Singura
ereditate pe care o mai putea primi după aceea fiecare urmaş al lui Adam era păcatul şi
moartea. Aşadar, nici un copil nu se naşte nevinovat. Fiecare om se naşte cu ceea ce a primit
de la părinţii săi, iar aceştia de la Adam. Singura cale de a scăpa de această ereditate este
aceea de a ne naşte dintr-o altă linie genealogică decât cea a lui Adam, din cineva în care
există doar neprihănire şi viaţă.

Picture 2

Deoarece calificarea care ne permite să intrăm în cer pentru a ocupa locurile îngerilor căzuţi
este viaţa neprihănită a inteligenţelor create de Dumnezeu, înseamnă că nevoia disperată a
omului este aceea de a dobândi acea viaţă. El n-o poate obţine de la Adam, fiindcă de la
această sursă el moşteneşte doar sămânţa morţii. Atunci de unde va veni ea?
Când punem această întrebare trebuie să ne reamintim adevărul că, în această lume, legea
impune de la sine ca viaţa să se obţină numai dintr-o sămânţă. Aşadar, pentru a primi viaţă
omul trebuie să primească mai întâi sămânţa care conţine viaţa. Aceasta în schimb cere să
intrăm în legătură cu purtătorul de sămânţă care, având viaţa în sine, împărtăşeşte acea viaţă
prin sămânţa Lui.
Îngerii nu pot dărui această sămânţă, pentru că lor niciodată nu li s-a dat puterea de a se
înmulţi prin procesul reproducerii. Nu există decât un singur purtător de sămânţă care are
această putere, şi anume Hristos care este numit în Sfânta Scriptură, în mod special,
Sămânţa.
"Acum, făgăduinţele au fost făcute >lui Avraam şi seminţei lui<. Nu zice: >Şi seminţelor<
(ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: >Şi seminţei
tale<, adică Hristos." Galateni 3,16.
În învăţăturile religioase accentul principal a fost pus pe iertare, ca fiind soluţia problemei
păcatului. Iertarea este un element indiscutabil, vital pentru mântuire, cu condiţia să fie
înţeleasă corect ca fiind curăţirea păcătoşeniei şi iertarea faptelor păcătoase. Dar indiferent
cât de mult ar fi iertat un om, el încă nu este calificat pentru a intra în cer dacă nu i s-a dat
viaţă. Hristos în voi este nădejdea slavei.
Un mort iertat nu e mai bun decât un mort neiertat. De multe ori persoane nevinovate au fost
arestate, acuzate, condamnate şi executate pentru o crimă pe care n-au comis-o niciodată. În
unele cazuri, după mai mulţi ani, s-au găsit noi dovezi sau s-au dat noi mărturii ce dovedeau
nevinovăţia celui mort. Curtea de justiţie acceptă dovezile şi anulează sentinţa anterioară.
Numele mortului este absolvit de toate acuzaţiile şi este declarat nevinovat de crimă. El este
acum iertat şi îndreptăţit, dar ce folos are el din toate acestea? El nu este mai bun în starea lui
de om mort iertat, decât dacă ar fi rămas un mort neiertat. Ceea ce el are nevoie, pe lângă
faptul că a fost absolvit de acuzaţii, este restituirea vieţii.
Dacă păcătosul nu ar primi nimic altceva decât iertarea, atunci el ar fi tot la fel ca în situaţia
în care Dumnezeu nu l-ar fi iertat deloc. A fost esenţial ca planul mântuirii să cuprindă
mijloacele prin care omului să-i fie restituită viaţa pe care el o pierduse. Din această cauză,
Dumnezeu a plănuit ca viaţa lui Hristos să fie acordată fiecărui păcătos pocăit, prin
implantarea seminţei Sale divine spirituale.
Isus a căutat să penetreze întunericul din mintea lui Nicodim cu acest adevăr glorios. El a
zis: "Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul omului care este
în cer." Ioan 3,13.
Sunt şi din aceia care insistă asupra faptului că Hristos ar fi învăţat aici că nici o fiinţă
omenească nu a fost luată la cer înaintea primei Sale veniri, dar El nu a spus aşa ceva. Solia
Lui era aceea că singura viaţă care poate fi luată la cer este propria Sa viaţă. Prin urmare,
doar aceia înăuntrul cărora este reprodusă această viaţă pot fi şi vor fi luaţi în Paradisul
ceresc. El a ales un alt mod de a spune că Hristos în voi este nădejdea slavei.
Multe religii au drept ţintă modificarea şi perfecţionarea copiilor lui Adam pentru a atinge
starea de a fi calificaţi pentru ceruri. Acest fel de abordare constă în educarea şi disciplinarea
minţii şi trupului celui născut din sămânţa lui Adam, până când tiparele unui comportament
nedorit sunt eliminate şi viaţa lui manifestă ceea ce pare a fi o neprihănire impecabilă. Unele
din aceste metode produc rezultate impresionante, dar, în analiza finală, se va vedea că
timpul, banii şi eforturile sunt irosite. Cuvintele lui Hristos confirmă pentru totdeauna că nici
o viaţă născută din sămânţa lui Adam nu va putea intra vreodată în cer. Această situaţie nu
poate fi schimbată fără a încălca legea sfântă de care atârnă siguranţa universului. Indiferent
cât de lustruită, de neprihănită şi de frumoasă ar deveni viaţa primită de la Adam, ea nu
poate fi primită nicidecum în Paradis. Singura viaţă care va fi primită în cer este viaţa lui
Hristos, aşa că este inutil să cheltuim timpul în încercarea de a modifica sămânţa lui Adam.
Aceasta nu va fi de nici un folos sufletului nevoiaş.
În schimb, cu o intensitate ce nu poate fi tăgăduită, fiecare om să-şi consacre toate energiile
pentru a dobândi şi pentru a cultiva viaţa lui Hristos. Aceasta este singura viaţă care, după ce
s-a pogorât din cer pentru a deveni viaţa omului, se va întoarce din nou în cer.
Unii au obţinut acest rezultat extraordinar înainte ca Hristos să rostească aceste cuvinte lui
Nicodim. Aceştia au fost Enoh, Moise şi Ilie. Întorcându-se de la orice efort de a modifica
viaţa pe care o primiseră din sămânţa lui Adam, ei şi-au folosit timpul şi resursele pentru a
dobândi viaţa pe care Dumnezeu le-a oferit-o în Isus Hristos. Când aceasta a devenit viaţa
lor, ea i-a condus înapoi în căminul Tatălui lor veşnic. Succesul lor este garanţia că toţi
ceilalţi credincioşi care au intrat în posesia acestei vieţi, chiar dacă sunt morţi în mormintele
lor, vor învia de asemenea la viaţă veşnică. Aşadar, orice ai face, caută să obţii viaţa Lui.
Recunoscând nevoia oamenilor de a avea viaţă pentru a putea fi mântuiţi, Hristos a venit pe
acest pământ ca purtător de sămânţă pentru a ne da sămânţa prin care această viaţă poate să
devină posesiunea oricui o primeşte. El a zis: "Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă
din belşug." Ioan 10,10.
Viaţa pe care a venit s-o dea se găseşte în El însuşi şi vine din El însuşi prin implantarea
seminţei Sale care este transmisă celui ce o primeşte. Acest adevăr este atât de vital, încât
trebuie să depunem toate eforturile pentru a ne familiariza cu el pe deplin.
"La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era
la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-
a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor." Ioan 1,1-4.
"Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul
Său." 1Ioan 5,11.
Isus Hristos, marele purtător de sămânţă spre nemurirea veşnică, este fântâna inepuizabilă a
vieţii. Natura unui purtător de sămânţă este mânată de dorinţa de nestins de a-şi împărţi
sămânţa. Tot aşa e şi cu Hristos. El tânjeşte din tot sufletul să-şi dea sămânţa oricărui
primitor nevoiaş de pe acest pământ, dar este foarte ciudat că prea puţini sunt interesaţi,
lucru care-l determină să se tânguiască cu tristeţe, "Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi
viaţa!" Ioan 5,40.
Când întrezăreşti comorile indescriptibile ale vieţii întrupate în sămânţa lui Hristos şi le
compari cu sărăcia mizeră a celor care nu posedă acest dar, nu poţi decât să te minunezi că
oamenii sunt atât de neinteresaţi. Viaţa veşnică atârnă de primirea acestei capsule de viaţă
nemuritoare şi desăvârşite, căci fără aceasta Hristos nu poate lua chip în noi.
În schimb, oamenii se dau mulţumiţi cu o solie care nu le oferă mai mult decât iertare. Ei
cred că prin iertarea zilnică a păcatelor lor, vor fi calificaţi de a primi darul vieţii veşnice la
venirea Mântuitorului. În felul acesta, Satana lucrează pentru a abate mintea de la nevoia lor
reală, în timp ce Hristos se străduieşte să convingă sufletul nevoiaş că darul vieţii trebuie
primit acum. Nici o experienţă creştină adevărată nu poate începe decât dacă sămânţa lui
Hristos a fost sădită înăuntru şi ţâşneşte într-o creştere nouă şi robustă, reproducând astfel
viaţa şi caracterul Mântuitorului. În felul acesta intră cel credincios în posesia vieţii veşnice.
Ea trebuie primită acum, nu în viitor la revenirea lui Hristos. Acei care aşteaptă până atunci
vor constata că au pierdut singura ocazie pentru a o dobândi, cu rezultatul trist că vor fi
separaţi pentru veşnicie de cer.
Ioan se străduia din răsputeri să lămurească acest adevăr ascultătorilor săi. El îi instruia prin
cuvintele: "Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. V-am
scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa
veşnică." 1Ioan 5,12.13.
După hrănirea celor cinci mii Isus s-a străduit să îndrepte cugetele lor mai presus de pâinea
cea vremelnică, spre viaţa care, dacă aveau s-o accepte, putea să le dea viaţa veşnică chiar
atunci şi acolo. El a accentuat adevărul că nu este o posesiune de primit numai în Paradis, ci
una care trebuia să se găsească în ei atunci. El a zis: "Adevărat, adevărat, vă spun, că cine
crede în Mine, are viaţa veşnică… Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa
veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi." Ioan 6,47.54.
Pentru cel credincios viaţa veşnică începe atunci când, după ce a primit sămânţa de la Hristos
-- purtătorul de sămânţă care a luat locul lui Adam -- viaţa lui Hristos începe să încolţească
înăuntru şi devine în mod literal un fiu al lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă Hristos în voi, şi
aceasta este nădejdea slavei. Dacă avem pe Fiul avem viaţa veşnică, iar dacă nu-l avem pe
Fiul nu avem decât ceea ce se găseşte în sămânţa lui Adam -- moartea.

Capitolul 3

O obârşie superioară

Purtătorii de sămânţă se deosebesc între ei. Sămânţa unora este înzestrată cu mai multă
vitalitate şi cu o gamă de capacităţi mai largă decât a celorlalţi. Orice se află în purtătorul de
sămânţă se găseşte şi în sămânţa lui, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Crescătorii de
animale sunt cu totul conştienţi de acest fapt, acordând o mare atenţie calităţii, vigorii şi
caracteristicilor generale ale raselor de vaci, cai, oi, câini, etc. Animalele de rasă superioară
sunt foarte apreciate, sunt hrănite şi mai atent şi sunt dedicate exclusiv producerii şi
implantării seminţei.
Hristos este purtătorul de sămânţă care a luat locul lui Adam şi, fără îndoială ca purtător de
sămânţă, Hristos este cu mult superior lui Adam. Drept urmare, cei răscumpăraţi sunt puşi
într-o poziţie infinit mai avantajoasă şi superioară decât ar fi fost dacă Adam rămânea
purtătorul lor de sămânţă. Atât de mare este această înălţare, încât ei vor sta cu mult mai
presus decât îngerii care n-au căzut niciodată. Că aşa stau lucrurile este dovedit foarte clar
prin faptul că cel credincios primeşte în realitate sămânţa lui Hristos. Nu este un aranjament
simulat, ci este ceva real, adevărat.
În sămânţa lui Adam era conţinută viaţa pe care el o avea -- viaţa unei creaturi. Aceasta era o
viaţă extraordinară, încărcată cu o energie formidabilă în comparaţie cu ceea ce mai există
astăzi. Când omul a ieşit din mâinile binefăcătoare ale Creatorului său, el avea cel puţin de
douăzeci de ori mai multă vitalitate decât astăzi. Ce minte puternică şi eficientă trebuie să fi
avut el! Cât de mare este degenerarea ca rezultat al păcatului!
"Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât el a făcut faţă înmulţirii
bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de
şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia electrică
pe care i-a dat-o Dumnezeu omului la crearea sa. A fost nevoie de mai mult de două mii de
ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce boala corporală, într-o măsură
mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de
douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, atunci neamul omenesc, cu
obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legea naturii, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada
primei veniri a lui Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate
apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi o povară de mizerie
nespusă." Mărturii pentru comunitate, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 2, vol.
3.
În ciuda acestei înzestrări bogate, copiii lui Adam ar fi avut doar o singură viaţă şi, prin
urmare, ar fi aparţinut domeniului îngerilor a căror tovărăşie erau destinaţi s-o împărtăşească.
Cel mai înalt punct la care ar fi putut ajunge era poziţia pe care o părăsise Lucifer. Hristos ar
fi rămas singurul născut din Tatăl, singurul, în mod unic, de felul Lui.
Chiar din timpul când Hristos a devenit singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, El nu s-a
limitat la o singură viaţă, ci avea două vieţi. Conform legii producerii seminţei, care
stabileşte faptul că tot ce se află în purtătorul de sămânţă se află şi în sămânţa lui, toate
însuşirile neprihănite ale Dumnezeirii se găsesc în sămânţa lui Hristos. Aşadar, oricine
primeşte sămânţa lui Hristos, devine posesor al acestor bogăţii inestimabile. În sensul cel
mai deplin al cuvântului, el devine un fiu născut din Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că el
nu este fiul lui Dumnezeu Tatăl, ci fiul lui Dumnezeu Fiul. De aceea, în timp ce Tatăl are
acum mulţi fii născuţi prin Hristos, Mântuitorul însuşi continuă să rămână singurul Fiu
născut din Tatăl. Astfel, prin Hristos, Dumnezeu dobândeşte mulţi fii născuţi pe care i-a
adoptat ca fiind ai Săi, fii care deţin calificările de a împărtăşi cu Hristos rolul de piese de
legătură între Cel atotputernic şi făpturile Sale. În felul acesta, omul va fi înălţat pe poziţia la
care aspirase Satana, dar pentru care acesta nu era calificat. Pentru unii acest lucru poate
părea o afirmaţie surprinzătoare, dar acesta este un adevăr atestat limpede în Scriptură.
De exemplu, nici un înger nu s-a aşezat vreodată cu Hristos pe scaunul Lui de domnie, deşi
Lucifer a năzuit spre această poziţie şi a pretins acest privilegiu. Dar biruitorilor le este
făgăduită această poziţie.
"Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am
biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21.
Isus Hristos are să fie veşnicul Mare Preot după rânduiala sau ordinul lui Melhisedec, care
combină ambele funcţii, de împărat şi de preot. Toţi cei răscumpăraţi vor fi membrii acestui
ordin, împărţind cu Hristos aceste funcţii. Petru a înţeles clar aceasta şi i-a asigurat pe
ascultătorii săi că erau o preoţie împărătească sau, cu alte cuvinte, împăraţi şi preoţi. El a
scris: "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe
care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată." 1Petru 2,9.
Ioan confirmă aceasta în Apocalipsa 1,6: "Şi a făcut din noi împăraţi şi preoţi pentru
Dumnezeu, Tatăl Său; a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin." K.J.V. Bible.
Mai târziu, i s-a arătat o grupă de mântuiţi care slujeau înaintea lui Dumnezeu, în sanctuarul
Lui. Aceştia mărturiseau că fuseseră răscumpăraţi "din orice seminţie, din orice limbă, din
orice norod şi din orice neam," şi fuseseră făcuţi "împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul
nostru". Apocalipsa 5,9.10. K.J.V. Bible.
Profetului Daniel i s-a dat de asemenea o viziune despre copiii lui Dumnezeu, pe care i-a
văzut ocupând poziţii împărăteşti la vremea când Babilonul a fost în cele din urmă înfrânt.
"Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie
în veşnicie… Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni
sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie
veşnică, şi toate puterile îi vor sluji şi-l vor asculta." Daniel 7,18.27.
Îngerii nu vor atinge niciodată acest statut. Aceasta nu din cauză că Dumnezeu i-ar favoriza
pe cei răscumpăraţi, căci El nu se va face niciodată vinovat de o asemenea purtare. Dacă i-ar
privilegia, atunci învinuirile lui Satana împotriva Lui ar fi justificate şi adevărate. Mântuiţii
vor ocupa această poziţie numai datorită dublei lor moşteniri -- umană şi divină. Pavel învăţa
cu claritate acest lucru.
"Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi
primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să
strigăm: Ava! adică: Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru, că suntem
copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui
Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca
să fim şi proslăviţi împreună cu El." Romani 8,14-17.
Cei răscumpăraţi prin Hristos sunt moştenitori ai lui Dumnezeu pe baza faptului că sunt
copii. Sfânta Scriptură este foarte clară în această privinţă. "Şi dacă suntem copii, suntem şi
moştenitori…", de unde trebuie să tragem concluzia că, dacă n-am fi copii, în mod sigur n-
am fi împreună moştenitori cu Hristos. Un împreună moştenitor are exact acelaşi drept de
moştenire ca şi moştenitorul. De aceea, tot ceea ce moşteneşte Hristos în virtutea calităţii
Sale de Fiu al lui Dumnezeu, vor moşteni şi cei răscumpăraţi în virtutea calităţii lor de fii ai
lui Isus. Ei vor fi împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu împreună cu El şi vor avea rolul de
piese de legătură între Cel atotputernic şi inteligenţele Sale create.
Deoarece îngerii n-au fost niciodată şi nici nu vor fi vreodată fii ai lui Dumnezeu, în sensul
de a fi născuţi dintr-o sămânţă, ei nu pot fi niciodată împreună moştenitori cu Hristos, nu pot
sta niciodată cu El pe tronul Său şi nu pot fi niciodată mai mult decât primitori dependenţi.
Aceasta dovedeşte că ei au un caracter extraordinar, fiindcă nu vor manifesta gelozie sau
rebeliune din cauza acestei ordini. Dimpotrivă, se vor bucura că prin aceste mijloace
Dumnezeu poate să le dea descoperiri mai depline ale caracterului şi guvernării Sale, decât
ar fi fost posibil pe vreo altă cale. Cerul va fi îmbogăţit prin rezultatele pline de succes ale
planului mântuirii.
Unii pot indica trei exemple care arată că şi alte făpturi create de Dumnezeu, afară de cele
care au primit sămânţa lui Hristos, poartă numele de fii ai lui Dumnezeu. Luca, trasând
genealogia lui Hristos înapoi, privind natura Sa umană, încheie cu cuvintele: "...Adam, fiul
lui Dumnezeu." Luca 3,38.
Şi iarăşi, când Dumnezeu a făcut pământul, "...toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de
veselie." Iov 38,7.
Când Dumnezeu i-a strâns pe locuitorii întregului univers într-o adunare la care a participat
şi diavolul, toţi cei adunaţi, exceptându-l pe Satana, erau "fiii lui Dumnezeu". Iov 1,6.
Este adevărat că şi aceştia, care n-au primit sămânţa lui Hristos, sunt numiţi fiii lui
Dumnezeu, dar nu putem susţine prin aceasta că au viaţa lui Dumnezeu în ei în felul cum o
au Isus Hristos şi cei răscumpăraţi. Îngerii sunt fiii creaţi ai lui Dumnezeu, nu fiii născuţi ai
lui Dumnezeu. Prin urmare, ei nu posedă două vieţi şi nu pot fi calificaţi pentru a fi împreună
moştenitori cu Hristos. Ei nu vor şedea niciodată cu El pe tronul Său şi nu vor fi în veci
împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. Dacă aceste simple deosebiri nu sunt păstrate în minte,
solia "Hristos în voi, nădejdea slavei" niciodată nu va fi pricepută spre mântuire.
Deosebirea dintre Hristos ca Fiu născut al lui Dumnezeu şi îngeri ca fii creaţi ai lui
Dumnezeu este explicată cu grijă de apostolul Pavel în Evrei 1. Această solie a fost adresată
evreilor care-l văzuseră pe Hristos în timpul călătoriei Sale pământeşti când calitatea Sa de
fiu al omului era cea mai evidentă. Viaţa lui Dumnezeu era ascunsă de vederea fizică şi
putea fi discernută numai prin ochiul credinţei. Evreii nu aveau dificultăţi în a vedea viaţa Sa
omenească, dar aveau necazuri serioase în a recunoaşte viaţa lui Dumnezeu în El. Astfel, în
primele trei versete, Pavel a socotit necesar să mărturisească despre Hristos că, în putere,
slavă şi nemurire, El are o viaţă identică cu a Tatălui.
"După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe
chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor
al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi
întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea
păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile prea înalte." Evrei 1,1-3.
După stabilirea acestui adevăr transcendent, Pavel mărturiseşte apoi că Hristos, deşi om, este
superior îngerilor din cauza moştenirii Sale divine.
"Ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mult mai minunat decât al
lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: >Tu eşti Fiul Meu; astăzi te-am născut?< Şi
iarăşi: >Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu?< Şi, când aduce iarăşi în lume pe Cel întâi
născut, zice: >Toţi îngerii lui Dumnezeu să i se închine.<" Versetele 4-6.
Îngerii sunt slujitori strălucitori, binevoitori şi fericiţi în a face voia lui Dumnezeu, în timp ce
El este un Împărat veşnic al cărui tron este veşnic. Cu alte cuvinte, relaţia dintre Hristos şi
îngeri este cea a unui domnitor faţă de supuşii săi, dar nu ca în împărăţiile lumeşti unde
împăratul este un opresor egoist care pretinde loialitate supuşilor săi. Fiecare îşi aduce la
îndeplinire sarcina pentru care este calificat printr-un serviciu de conlucrare şi părtăşie
preţioasă.
"Şi despre îngeri zice: >Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai
Lui<; pe când Fiului i-a zis: >Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci;
toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate; Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea:
de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus decât
pe tovarăşii Tăi.<" Versetele 7-9.
La început, Hristos era Creatorul cel puternic care a chemat lumile la existenţă. Fiind fântâna
vieţii, El nu poate pieri niciodată, dar cei creaţi de El pot pieri. Lucrările create de Dumnezeu
nu au în ele însele capacitatea autosusţinerii pentru a supravieţui veşnic. Dacă sunt separate
de El totalmente, aşa cum se va întâmpla cu acest pământ şi cu locuitorii săi la sfârşitul celor
o mie de ani, ele vor pieri cu certitudine.
"Şi iarăşi: >La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor
Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o
manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.<" Versetele 10-12.
Nici unuia dintre îngeri Dumnezeu nu i-a spus vreodată: "Şezi la dreapta Mea, până voi pune
pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale." Versetul 13. Ei sunt spirite slujitoare a căror
răspundere este aceea de a sluji celor care vor moşteni mântuirea. Această slujire prin care
ele vor ajuta realmente la înălţarea celor neprihăniţi pe o poziţie cu mult mai înaltă decât ar
putea ele să ocupe este o slujire totalmente altruistă.
"Îngerii slavei îşi găsesc bucuria în a da dragostea lor şi grija lor neobosită faţă de suflete
care sunt căzute şi nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stăruitor la inimile oamenilor. Ele aduc
acestei lumi întunecate lumină din curţile de sus, iar printr-o slujire stăruitoare şi plină de
iubire mişcă sufletul omenesc pentru a aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos,
comuniune care este chiar mai intimă decât cea pe care ele însele o pot cunoaşte." Hristos
Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 5.
Nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu va ajunge să se mândrească cu cunoştinţa că
Dumnezeu are pentru el ceva cu mult mai bun decât pot avea vreodată îngerii. Mai degrabă,
el se va face părtaş spiritului lor altruist de slujire plină de iubire şi îi va respecta pentru
experienţa lor îndelungată pe care au avut-o în ceruri şi pentru faptul că ei au rezistat cu
succes ispitei de a se deda păcatului. În cer, poziţia ca atare nu este un obiectiv. Scopul care
arată că cei răscumpăraţi vor ocupa o poziţie mai presus decât cea a îngerilor este acela de a
demonstra superioritatea seminţei lui Hristos faţă de sămânţa lui Adam şi de a dovedi că într-
adevăr copiii lui Dumnezeu primesc această sămânţă.
Adevărul că cei mântuiţi vor avea acest înalt statut în ceruri este confirmat în Spiritul
Profetic.
"Pe cât de mare este ruşinea şi decăderea cauzată de păcat, cinstea şi înălţarea datorată iubirii
răscumpărătoare vor fi şi mai mari. Tuturor fiinţelor omeneşti care se străduiesc să ajungă
asemenea chipul divin, le sunt puse la dispoziţie comorile cerului, o putere a excelenţei care
îi va aşeza într-o poziţie chiar mai înălţată decât cea a îngerilor care n-au păcătuit niciodată."
Parabolele Domnului Hristos, cap. Doi închinători, paragraful trei de la sfârşit.
"Fraţilor, împreună cu preaiubitul Ioan, vă invit să >vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să
ne numim copii ai lui Dumnezeu.< Ce dragoste, ce inegalabilă dragoste, ca, păcătoşi şi
străini aşa cum suntem, să putem fi aduşi înapoi la Dumnezeu şi adoptaţi în familia Sa! Noi
ne putem adresa astfel Lui cu numele scump de >Tatăl nostru<, care este un semn al
dragostei noastre faţă de El şi o garanţie a grijii Sale duioase faţă de noi şi a înrudirii Sale cu
noi. Şi Fiul lui Dumnezeu, privind la moştenitorii harului, >nu-i este ruşine să ne numească
fraţi.< Ei au o relaţie mult mai sfântă cu Dumnezeu decât aceea a îngerilor care n-au căzut
niciodată." Mărturii pentru comunitate, cap. Caracterul lui Dumnezeu descoperit în Isus
Hristos, par. 9, vol. 5.
"Acei care, în tăria lui Hristos, îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului,
vor ocupa în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decât îngerii care n-au căzut niciodată." SDA
Bible Commentary, vol. 6, pag. 1113.
Hristos în voi este calea prin care Dumnezeu oferă omului nădejdea slavei. Toate căile lui
Dumnezeu sunt ilustrate în sanctuar, după cum stă scris: "Calea Ta, o, Dumnezeule, este în
sanctuar: care Dumnezeu este atât de mare ca Dumnezeul nostru?" Psalm 77,13. K.J.V.
Bible. De aceea, toate adevărurile extraordinare privitoare la lucrarea lui Hristos din
sanctuarul ceresc, inclusiv cele prezentate deja în această carte, sunt descoperite lămurit în
sanctuarul pământesc şi în serviciile sale.
Astfel, se răspunde şi la întrebarea importantă despre felul cum au obţinut oamenii iertarea
când Hristos, pe durata călătoriei Sale pământeşti, nu se mai afla în templul ceresc. Fiind
îngrădit de carnea şi sângele Său corpului omenesc căzut şi păcătos, El nu mai era
omniprezent şi deci nu putea fi în mod simultan în cer şi pe pământ. Mai mult decât atât, El
nu putea sluji în prezenţa lui Dumnezeu în timp ce era îmbrăcat într-o carne păcătoasă şi
muritoare. Urmează deci că oamenii nu au primit iertarea păcatelor prin şederea lui Hristos
în prezenţa lui Dumnezeu, în sanctuarul ceresc, de-a lungul acestei perioade a slujirii Sale.
Totuşi aceasta nu înseamnă că nu mai era efectuată iertarea păcatelor de-a lungul acestui
timp, pentru că în templu se aflau alte persoane care puteau îndeplini această slujbă în
absenţa Marelui Preot care se afla pe pământ.
Niciodată n-a existat vreun moment de la căderea în păcat când să nu fi fost necesar ca un
preot să stea între păcătos şi Dumnezeu. Serviciile sunt asigurate pe o bază continuă. Dacă ar
fi să venim înaintea lui Dumnezeu în cel mai întunecat ceas al nopţii, la amiază, sau la orice
altă oră, nici unul din noi nu trebuie să se teamă că nu va găsi pe cineva în templu care să
poarte de grijă mărturisirilor noastre.
După cum este în sanctuarul ceresc, tot aşa era şi în cel pământesc. Acolo preoţii slujeau
neîncetat; niciodată nu era un timp, ziua sau noaptea, când un om putea să vină şi să
găsească tabernacolul părăsit. Era dincolo de capacitatea vreunui preot să menţină o
asemenea slujbă, deoarece erau dăţi când trebuia să plece pentru anumite treburi, sau trebuia
să doarmă, să aibă grijă de familie, precum şi alte obligaţii personale. De aceea, Dumnezeu a
ales mulţi preoţi care să îndeplinească aceste servicii vitale.
"Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna
în partea dintâi a cortului. Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an, şi nu
fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului."
Evrei 9,6.7.
Ceilalţi preoţi erau fiii marelui preot, un fapt care este de cea mai mare importanţă.
Consacrarea lor specială pentru slujire e prezentată pe larg în Exod 29. Atât Aaron, cât şi fiii
lui, slujeau în Sfânta din sanctuarul pământesc, semnificând astfel faptul că Hristos şi fiii Săi
slujesc în Sfânta din templul ceresc. Aici ne călăuzim după regula că sanctuarul pământesc
este un tablou exact al celui ceresc. Dacă n-ar fi aşa, atunci Dumnezeu ne-a înşelat, dându-ne
o reprezentare falsă a sanctuarului în care Hristos şi fiii Săi slujesc neîncetat pentru noi.
Afară de marele preot şi de fiii săi, mai exista o altă clasă de preoţi care slujeau numai în
curtea templului. Aceştia erau restul leviţilor.
"Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la
sanctuar. În vremurile de demult, fiecare bărbat era preotul propriei sale case. În zilele lui
Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui mai mare fiu. Acum, în
locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la
sanctuar. Prin această cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor,
dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executarea judecăţii Sale atunci când Israel
a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai
la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea
Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia să le dea ajutor
preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la
lucrurile sfinte, până nu erau acoperite." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par.
17.
Trebuie să mai facem o deosebire între cele două simboluri, cel al mielului şi cel al preoţilor.
Amândouă simbolurile arătau spre lucrările separate dar totuşi înrudite ale lui Hristos; însă
numai lucrarea preoţilor simboliza slujirea fiilor lui Hristos în sanctuarul ceresc. Fiii Săi nu
puteau sluji fără sângele lui Hristos. De aceea, Hristos a trebuit să servească atât ca jertfă, cât
şi ca preot care o aducea. Pe cruce, El a fost ambele.
"După cum marele preot punea deoparte hainele sale preoţeşti strălucitoare şi oficia în ţinuta
albă de in a unui preot obişnuit, tot aşa Hristos s-a golit de sine şi a luat chipul unui rob
pentru a aduce jertfa, El însuşi fiind preotul şi victima." The Southern Watchman, 6 august
1903.
Îi era imposibil unui mare preot pământesc să poată întreţine un serviciu continuu neajutat.
Deoarece Hristos trebuia să lipsească din templu pentru a veni pe acest pământ ca să dea
mărturie pentru slava caracterului lui Dumnezeu şi să moară pentru păcat, El, de asemenea,
avea nevoie de ajutoare care să poarte de grijă lucrării în timpul absenţei Lui.
Singurii care puteau fi calificaţi erau aceia care, având sămânţa lui Hristos în ei, aveau atât
viaţa lui Dumnezeu, cât şi viaţa făpturii. Cei născuţi din Dumnezeu împlinesc aceste condiţii.
Când Enoh, Moise şi Ilie au fost luaţi la cer, ei au avut calificarea necesară. În timp ce
Hristos se afla pe acest pământ, fiii Săi slujeau în Sfânta din sanctuarul ceresc, primind
rugăciunile şi mărturisirile poporului şi le prezentau înaintea Tatălui pentru ispăşirea
păcatelor lor. În timpul absenţei lui Hristos, cel puţin unul din ei trebuia să fie mereu în
templu. Din acest motiv, Enoh a rămas în cer când Moise şi Ilie au venit pe pământ pentru a
vorbi cu Hristos pe muntele schimbării la faţă. În timpul absenţei lui Hristos din sanctuar, nu
puteau lipsi toţi trei deodată.

Diagram 2

Acest tablou al fiilor lui Hristos care slujesc în Sfânta este descoperit prin apostolul Ioan în
Apocalipsa. Lui i-a fost dată o viziune despre activitatea care se desfăşura în Sfânta unde l-a
văzut pe Dumnezeu şezând pe tronul Său, înconjurat de douăzeci şi patru de bătrâni şi de
patru făpturi vii. Înaintea Lui se aflau şapte lămpi de foc şi Mielul slujea în prezenţa Sa.
"După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe
care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: >Suie-te aici, şi-ţi
voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri.< Numaidecât am fost în răpit în Duhul. Şi
iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel
ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era
înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie
stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau
douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur. Din
scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau
şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de
domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de
domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi
pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are
faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru
făpturi vii avea câte şapte aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru. Zi şi
noapte, ziceau fără încetare: >Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel atotputernic,
care era, care este, care vine.< Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri
Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de
bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu
în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: >Vrednic eşti
Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate
lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute.<" Apocalipsa 4,1-11.
În capitolul următor este introdus subiectul legat de cartea pecetluită pe care doar Mielul are
puterea s-o deschidă. Când o deschide, cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi
vii se închină înaintea Lui cu toată recunoştinţa, mulţumindu-i pentru calificarea Sa. În acest
moment se descoperă foarte clar rolul pe care ei îl joacă în sanctuar. Ei sunt înfăţişaţi având
cădelniţe în mâini din care se înalţă tămâia, care e descrisă corect ca fiind rugăciunile
sfinţilor. Prin cântarea lor de laudă ei descoperă că sunt cei răscumpăraţi de pe pământ şi,
prin urmare, fiii înăuntrul cărora a luat chip viaţa lui Hristos prin implantarea seminţei Lui.
"Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la
pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care
sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: >Vrednic eşti Tu să iei cartea şi
să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău,
din orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam.<" Apocalipsa 5,8.9.
K.J.V. Bible.
Nu este nevoie de o dovadă mai clară pentru a certifica faptul că sufletele răscumpărate de pe
acest pământ oficiază ca preoţi în Sfânta din sanctuarul de sus. Ei ţin cădelniţe în mâinile lor,
iar fumul de tămâie care se înalţă sunt rugăciunile sfinţilor. În felul acesta, ei sunt înfăţişaţi
foarte clar ca fiind piese de legătură între cei credincioşi care se află încă pe pământ şi Sursa
cea mare. Rugăciunile se înalţă la aceşti preoţi care apoi le aduc înaintea Tatălui, astfel
împărtăşindu-se de lucrarea lui Hristos, tot aşa cum o făceau fiii lui Aaron în Vechiul
Testament. Îngerii niciodată nu pot ocupa această poziţie, pentru că ei nu posedă două vieţi
ca cei ce au sămânţa lui Hristos.
Timpul când se petrece această scenă este în vremea acelei perioade când Tatăl şi Fiul erau
împreună în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Aceasta a avut loc de la înălţarea lui
Hristos la cer până la încheierea profeţiei celor două mii trei sute de seri şi dimineţi. Mulţi au
crezut în mod greşit că Ei au fost despărţiţi de-a lungul acestei perioade de timp, Tatăl fiind
în Sfânta Sfintelor, iar Hristos în Sfânta. Dar Ei au fost împreună în prima despărţitură până
la sfârşitul celor două mii trei sute de ani. Spiritul Profetic confirmă foarte clar faptul că lui
Ioan i s-a înfăţişat această scenă ca având loc în prima încăpere a sanctuarului ceresc.
"Locurile sfinte ale sanctuarului din ceruri sunt reprezentate prin cele două încăperi ale
sanctuarului de pe pământ. Când apostolului Ioan i-a fost dată în viziune o privelişte a
templului lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo >şapte sfeşnice de foc arzând înaintea
tronului<. (Apocalipsa 4,5.) A văzut un înger >având o cădelniţă de aur; şi i s-a dat tămâie
multă ca să o aducă împreună cu rugăciunile sfinţilor pe altarul de aur care este înaintea
scaunului de domnie<. (Apocalipsa 8,3.) Aici profetului i s-a îngăduit să vadă prima
încăpere a sanctuarului din ceruri; şi acolo a văzut >cele şapte candele de foc< şi >altarul de
aur<, reprezentate de sfeşnicul de aur şi prin altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ.
Iarăşi, >Templul lui Dumnezeu a fost deschis< (Apocalipsa 11,19), şi a privit dincolo de
perdeaua dinlăuntru în Sfânta Sfintelor. Acolo a văzut >chivotul legământului Său<
reprezentat prin lada sfântă construită de Moise pentru a pune acolo Legea lui Dumnezeu."
Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 17.
Înălţarea celor răscumpăraţi pe poziţii mai înalte ca cele ale îngerilor ce n-au căzut niciodată,
dovedeşte dincolo de orice îndoială superioritatea seminţei lui Hristos faţă de sămânţa lui
Adam. Acest lucru mai arată că un fiu creat al lui Dumnezeu nu posedă calificările unui fiu
născut. Un fiu născut are sămânţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, viaţa proprie a lui
Dumnezeu în el şi, ca atare, este potrivit sau calificat să împărtăşească cu Hristos lucrarea de
piesă de legătură între creatură şi Creatorul ei. Aceasta demonstrează de asemenea că,
Dumnezeu nu îi refuzase lui Lucifer această poziţie pentru a o rezerva în mod arbitrar doar
lui Hristos, deoarece de îndată ce au existat alţii care să aibă calificările necesare, ei au fost
admişi pe acea poziţie. Şi Lucifer ar fi fost admis, dacă ar fi avut calificarea necesară.

Capitolul 4

Seminţe diferite

Când studiem rolul lui Adam şi cel al lui Hristos ca purtători de sămânţă, trebuie să se
recunoască o distincţie importantă. Atât de mare a fost eşecul general de a înţelege aceasta,
încât solia "Hristos în voi, nădejdea slavei" a fost complet ignorată. Fariseii din timpul lui
Hristos au dat pe faţă o totală ignoranţă a acestor principii, cu rezultatul că ei căutau viaţa
unde nu putea fi găsită.
Când studiem vreun subiect biblic trebuie să ţinem cont de o regulă, şi anume că, în Sfânta
Scriptură, există multe perechi de lucruri care poartă acelaşi nume, dar care sunt totuşi
diferite. Cercetătorii Bibliei trebuie să obţină o cunoaştere a acestor deosebiri, sau altfel nu
vor înţelege deloc adevărul lui Dumnezeu, până acolo că vor pierde viaţa veşnică.
Iudeii au pierdut-o, fiindcă nu au fost în stare să vadă diferenţa dintre textele biblice care
descriau prima venire a lui Hristos şi cele care preziceau a doua Sa venire. Ei au văzut o
singură venire acolo unde trebuia să vadă două. Procedând astfel, ei au pus accentul pe
textele care vorbeau despre apariţia lui Hristos în slavă şi le-au ignorat pe acelea care
vorbeau despre slujirea plină de răbdare a suferinţei. Când Mântuitorul nu a venit în felul în
care îl aşteptaseră ei, natural că l-au lepădat, ceea ce a avut ca singură urmare posibilă
pierderea vieţii veşnice. Eşecul de a face deosebire între textele biblice este o deficienţă atât
de serioasă, încât ne poate priva de Paradis.
Aceleaşi principii şi consecinţe au de a face şi cu principiul seminţei. Există două seminţe
diferite în Cuvântul lui Dumnezeu amândouă purtând acelaşi nume -- sămânţa. Până aici ne-
am concentrat atenţia la sămânţa lui Hristos, dar mai există şi sămânţa adevărului. Aceasta
este sămânţa aruncată de semănătorul din parabolă care, o parte, a căzut în pământ bun, iar
restul printre spini, pe stâncă, sau lângă drum.
Isus a explicat detaliat că sămânţa "este Cuvântul lui Dumnezeu". Luca 8,11.
"Prin pilda semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile împărăţiei cerului şi lucrarea
Marelui Semănător pentru poporul Său. Asemenea semănătorului care iese la câmp, El a
venit să semene sămânţa adevărului ceresc. Iar învăţătura Sa prin parabole a fost chiar ea
sămânţa cu care semăna cele mai preţioase adevăruri ale harului Său. Datorită simplităţii ei,
parabola semănătorului n-a fost apreciată aşa cum ar trebui să fie. De la sămânţa naturală
aruncată în ogor, Domnul Hristos doreşte să conducă mintea noastră la sămânţa Evangheliei
care, pusă în inima omului, are ca rezultat întoarcerea lui la credincioşie faţă de Dumnezeu.
Cel care ne-a dat parabola seminţei celei mici este Domnul cerului, şi aceleaşi legi care
guvernează semănarea seminţelor în pământ, guvernează şi semănarea seminţelor
adevărului." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, par. 1.
Această declaraţie confirmă cu mare claritate că sămânţa semănată de semănător este
sămânţa adevărului. Ca atare, ea se deosebeşte de sămânţa lui Hristos care este capsula vieţii
pe care Duhul Sfânt o sădeşte în fiecare om care o acceptă. Cu toate acestea, deoarece
Hristos este adevărul şi, prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa Evangheliei este de
asemenea sămânţa lui Hristos. Totuşi, ea îndeplineşte un rol diferit faţă de cealaltă sămânţă a
lui Hristos. Înainte de a lua în considerare aceste diferenţe mai în detaliu, studiază
următoarele paragrafe, dând atenţie specială referirilor repetate la sămânţa care este Cuvântul
adevărului sau Cuvântul lui Dumnezeu.
">Semănătorul seamănă Cuvântul.< Domnul Hristos a venit să semene adevărul în lume.
Chiar de la căderea omului în păcat, Satana seamănă mereu seminţele rătăcirii. Printr-o
minciună a câştigat el la început controlul asupra oamenilor, şi tot astfel lucrează el încă spre
a răsturna împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ ca să-i aducă pe oameni sub puterea sa. Ca
Semănător dintr-o lume mai înaltă, Domnul Hristos a venit să semene seminţele adevărului.
El, care luase parte în sfaturile lui Dumnezeu, care locuise în profunzimea sanctuarului Celui
veşnic, putea să aducă oamenilor principiile curate ale adevărului. Chiar de la căderea
omului, Hristos fusese Descoperitorul adevărului către lume. Prin El, sămânţa cea
nepieritoare, >Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac< (1Petru 1,23),
este transmisă oamenilor. În prima Sa făgăduinţă dată în Eden neamului omenesc decăzut,
Domnul Hristos a semănat sămânţa Evangheliei. Dar parabola semănătorului se aplică în
mod deosebit slujirii Sale personale printre oameni şi lucrării pe care El a întemeiat-o.
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa. Fiecare sămânţă poartă în ea un principiu germinativ,
un embrion de viaţă. În el se găseşte viaţa plantei. Tot astfel şi Cuvântul lui Dumnezeu are
viaţă în el. Domnul Hristos spune: >Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.<
(Ioan 6,63.) >Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce m-a trimis, are viaţă veşnică.<
(Ioan 5,24.) În fiecare poruncă şi în fiecare făgăduinţă a Cuvântului lui Dumnezeu este
putere, însăşi viaţa lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită şi făgăduinţa realizată.
Acela, care prin credinţă primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte chiar viaţa şi caracterul
lui Dumnezeu.
Fiecare sămânţă aduce roadă după soiul ei. Seamănă sămânţa în condiţii bune, şi ea îşi va
dezvolta propria ei viaţă în plantă. Primită prin credinţă în suflet, sămânţa pură a Cuvântului
lui Dumnezeu va dezvolta un caracter şi o viaţă asemenea caracterului şi vieţii lui
Dumnezeu.

Picture 3

Învăţătorii lui Israel nu semănau sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea Domnului
Hristos, ca învăţător al adevărului, se afla într-un contrast izbitor cu aceea a rabinilor din
timpul Său. Ei se ocupau de tradiţii, de teorii şi de speculaţii omeneşti. Adesea, în locul
Cuvântului însuşi, ei puneau ceea ce oamenii învăţaseră şi scriseseră despre Cuvânt.
Învăţătura lor nu avea nici o putere care să dea viaţă sufletului. Tema învăţăturii şi a
predicării Domnului Hristos a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Celor ce puneau întrebări ca să-l
prindă, El le răspundea în mod deschis: >Este scris<, >Cum spune Scriptura?<, >Cum citeşti
în ea?< El semăna sămânţa Cuvântului de fiecare dată când se trezea interesul, fie că era un
prieten, fie că era un vrăjmaş. El, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, El însuşi Cuvântul viu,
a arătat spre Scripturi spunând: >Ele mărturisesc despre Mine.< (Ioan 5,39.) >Şi a început de
la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate scripturile, ce era cu privire la El.<
(Luca 24,27.)" Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, par. 12-16.
Semănarea seminţei adevărului este tot atât de importantă ca şi sădirea seminţei personale a
lui Hristos, fiindcă una nu poate avea succes fără cealaltă. Prin implantarea seminţei lui
Hristos viaţa Lui este întemeiată înăuntru, nădejdea slavei este realizată şi astfel se poate
forma un caracter potrivit pentru locuinţa veşnică. Prin primirea şi asimilarea seminţei
Evangheliei este Hristos înăuntru hrănit şi întreţinut.
Să ilustrăm această distincţie prin viaţa de zi cu zi a omului.
Există două feluri de seminţe care au legătură cu omul. Este propria sa sămânţă şi seminţele
sub formă de hrană. Seminţele sub formă de hrană includ cerealele -- grâu, secară, ovăz, orz
şi orez, leguminoasele, ca de pildă fasolea şi mazărea şi diferitele soiuri de nuci. De
asemenea, omul consumă hrana din care înlătură seminţele sau sâmburii. În general, nimeni
nu mănâncă intenţionat seminţe de măr, de pară, de strugure, de citrice, sau de pepene. Acest
gen de alimente nu constituie o aplicaţie la ilustraţia folosită aici.
În ambele feluri de seminţe există viaţă, dar scopul fiecăreia nu este acelaşi. Din sămânţa
umană căpătăm viaţa încapsulată a părinţilor, în timp ce din celelalte seminţe se obţine
vitalitatea necesară pentru dezvoltarea şi susţinerea vieţii născute. Conform nevoii lor
oamenii trebuie să folosească una sau cealaltă sămânţă.
De exemplu, dacă o femeie doreşte să aibă un copil, ar fi inutil pentru ea să mănânce cereale,
nuci şi legume, pentru a rămâne însărcinată. Ea ar putea să mănânce aceste alimente toată
viaţa ei, dar niciodată nu va primi un copil prin acest mijloc. Totuşi, dacă ea se mărită şi
primeşte sămânţa soţului ei, atunci ea poate da naştere unui copil.
Nimeni nu are dificultăţi în a înţelege şi a practica aceste principii în viaţa fizică umană, dar
acest punct pare să fie cu totul omis în domeniul vieţii spirituale. Oamenii studiază Cuvântul
scris şi cred că aceasta este viaţa veşnică. Dar ea nu poate fi găsită şi nici nu poate fi obţinută
din litera scrisă. Sămânţa lui Hristos poate fi obţinută numai de la Hristos. Fariseii din timpul
lui Hristos nu au înţeles aceste lucruri, motiv pentru care Hristos le-a spus într-un mod direct
care era problema lor. El le-a zis: "Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa
veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi
viaţa!" Ioan 5,39.40.
Ei căutau chiar lucrul pe care Dumnezeu dorea să li-l dea şi pe care Hristos venise să li-l
împărtăşească. El a zis: "Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug." Ioan
10,10. Dar ei o căutau într-un loc greşit. Ei gândeau că aveau viaţa veşnică prin studierea
Cuvântului scris, dar ea nu poate fi găsită acolo. Viaţa veşnică se află numai în Hristos şi
numai de la El poate fi căpătată. Numai prin sădirea seminţei Sale poate să fie transmisă
viaţa Sa celui credincios.
Prin această declaraţie rostită înaintea lor, Hristos a analizat clar deosebirea dintre
învăţăturile conducătorilor religioşi şi adevărul care se află în El. El nu a zis că viaţa veşnică
s-ar afla în Cuvântul scris, ci doar că ei socoteau că ar găsi-o acolo. Fariseii au demonstrat în
final că nu cunoşteau adevărul. Prin urmare, ceea ce ei gândeau că ar fi adevărul, în realitate
era rătăcire. Prin aceasta noi suntem asiguraţi că viaţa veşnică nu se află în Cuvântul scris.
Ea se află în Hristos, care a confirmat acest lucru prin faptul că a spus fariseilor că nu voiau
să vină la El ca să aibă viaţa.
"Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul
Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa." 1Ioan 5,11.12.
Nu există nici o greşeală în forţa argumentului lui Hristos. El este Dătătorul vieţii, Purtătorul
de sămânţă, singurul de la care putem obţine darul vieţii veşnice. Iudeii doreau această viaţă,
dar refuzau s-o caute acolo unde trebuie, ducându-se în schimb la Cuvântul scris.
Învăţătura religioasă populară din prezent nu s-a schimbat. Oamenii refuză în continuare să
vină la Hristos ca să aibă viaţa. În schimb, ei o caută în studiul intens al Bibliei şi, adesea, se
referă la garanţia acelor mulţi ani pe care i-au consacrat acestei practici. Procedând astfel, ei
cred că au drept sprijin autoritatea Scripturilor, pentru că Isus a zis: "Duhul este acela care dă
viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă."
Ioan 6,63. Ei trag concluzia în mod firesc că, dacă se hrănesc zilnic din Cuvântul scris,
atunci vor primi viaţa veşnică aflată în Cuvântul acela. Acest lucru e adevărat numai dacă ei
au primit mai întâi viaţa veşnică de la Hristos.
Să observăm acest lucru în lumea naturii. Atâta timp cât nu există o viaţă produsă prin
germinarea seminţei, nici nu ai ce hrăni. De aceea, viaţa care se află în seminţele hranei nu
face parte din viaţa care urmează să vină în lume. Dacă un om nu a fost încă născut din nou
şi nu are viaţa lui Hristos în el, nu există nici viaţa care trebuie hrănită prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Nădejdea slavei este Hristos în voi, nu Biblia în voi.
În trecut a existat o înţelegere teologică neechilibrată a lucrurilor spirituale. Dând greş în a
căuta şi a găsi viaţa veşnică în sămânţa lui Hristos, oamenii au căutat viaţa veşnică exclusiv
în Cuvântul scris. Corectarea acestei erori nu trebuie să conducă la un dezechilibru în
direcţia opusă, aşa încât hrănirea din Cuvântul scris să nu-şi mai aibă locul care i se cuvine.
Orice copil nehrănit va muri foarte repede. Tot astfel, chiar dacă viaţa pe care o dă Hristos
este viaţa veşnică, ea va pieri dacă nu e hrănită într-un mod adecvat şi credincios.
Dorinţa de a trăi este extrem de puternică, căci nimeni nu doreşte să moară. Lucrul
extraordinar este acela că, o dată ce am căpătat viaţa, noi niciodată nu trebuie s-o mai căutăm
în continuare. Acest lucru este adevărat atât în lumea naturală, cât şi în cea spirituală. Fiecare
din noi a primit darul vieţii fizice doar o singură dată. Dacă îl pierdem nu mai există nici o
cale de a-l înlocui în această viaţă, aşa cum a obiectat Nicodim când Hristos i-a arătat nevoia
naşterii din nou.
"Nicodim i-a zis: >Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în
pântecele maicii sale, şi să se nască?<" Ioan 3,4.
Când viaţa veşnică a fost implantată în cel credincios, el nu trebuie s-o mai caute în
continuare. El niciodată nu trebuie să se îngrijoreze în privinţa ei după aceea. După ce a
primit-o, el trebuie să-şi concentreze toată energia pentru îngrijirea, hrănirea şi dezvoltarea
acestui dar frumos. Există primejdia ca această viaţă să fie pierdută şi, dacă se pierde, atunci
niciodată nu mai poate fi recâştigată. Acest lucru nu se poate întâmpla atât de uşor după cum
ne-am putea teme, datorită faptului îmbucurător că poziţia noastră nu este identică cu cea a
lui Adam din Eden. Atunci, Adam a primit în stăpânire întreaga împărăţie şi Satana trebuia
să-l biruiască numai o singură dată pentru a-i răpi totul. Dar astăzi, Hristos o păstrează
pentru noi, ca astfel să-l împiedice pe Satana să recâştige controlul asupra copiilor Săi nou
născuţi.
Din acest motiv, Hristos ne-a povăţuit să ne rugăm zilnic pentru pâinea din ziua respectivă.
Nu trebuie să ne îngrijorăm de nevoile zilei de mâine, fiindcă ajunge zilei necazul ei.
"Dacă ai renunţat la eul personal şi te-ai predat lui Hristos, eşti un membru al familiei lui
Dumnezeu şi tot ce este în casa Tatălui este pentru tine. Toate comorile lui Dumnezeu îţi
sunt deschise, atât în lumea aceasta, cât şi în lumea viitoare. Slujirea îngerilor, darul
Spiritului Sfânt, activitatea slujitorilor Săi -- toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în
ea, este a ta, în măsura în care poate să-ţi facă bine. Chiar vrăjmăşia celui rău va fi o
binecuvântare, pregătindu-te pentru ceruri. Dacă >sunteţi ai lui Hristos<, >toate lucrurile
sunt ale voastre<. 1Corinteni 3,23.21.
Dar tu eşti ca un copil căruia nu i s-a dat încă moştenirea. Dumnezeu nu-ţi încredinţează
preţioasa ta avere, ca nu cumva să te amăgească Satana prin şiretlicurile sale meşteşugite, aşa
cum a făcut cu prima pereche în Eden. Hristos o păstrează pentru tine într-un loc unde
uzurpatorul nu poate pune mâna pe ea. Asemenea unui copil, vei primi şi tu zi de zi tot ce-ţi
trebuie pentru nevoia zilei. În fiecare zi, trebuie să te rogi: >Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi.<" Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului,
subcap. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, par. 1, 2.
Aceste cuvinte, atunci când sunt înţelese în mod corespunzător, se vor dovedi a fi o foarte
mare mângâiere pentru copilul lui Dumnezeu. El ştie că nu se poate măsura cu puterile
amăgitoare ale Satanei, dar când el este asigurat că Hristos deţine toate comorile sigur în
mâinile Lui puternice, atunci ştie că poate fi bine păzit. Copilul lui Dumnezeu nu primeşte
mai mult decât îi trebuie pentru ziua respectivă. Dacă va ceda ispitei, el nu poate pierde mai
mult de atât.
Să presupunem că un tânăr a moştenit de la părintele său iubitor o sumă enormă de bani, cum
ar fi, să zicem, zece milioane de dolari. Când banii îi sunt puşi la dispoziţie prin deschiderea
testamentului, el se repede la bancă, scoate toată suma, o pune în maşină şi pleacă. Pe drum e
acostat de un hoţ care îi fură totul. Acum el este tot la fel de sărac ca şi Adam, când Satana i-
a răpit împărăţia.
Pe de altă parte, imaginează-ţi că tatăl înţelept, care cunoaşte căile neînţelepte ale fiului, a
hotărât prin testament ca acesta să nu poată scoate mai mult de o sută de dolari pe zi. Tânărul
se simte cam îngrădit, dar are toate motivele să-i fie recunoscător tatălui său pentru această
prevedere, căci atunci când este acostat de un hoţ, el nu poate pierde mai mult decât are,
adică numai o sută de dolari.
Astfel, devine foarte clară diferenţa dintre poziţia lui Adam şi aceea a copiilor răscumpăraţi
ai lui Dumnezeu, care se mai află încă pe pământ. Cât de adânc recunoscători ar trebui să fim
că avem un Campion care nu poate fi învins de diavolul. El nu ne va părăsi niciodată. Orice
despărţire începe de la noi, niciodată de la El.
O dată ce este clar înţeleasă deosebirea dintre puterea de viaţă conţinută în sămânţa lui
Hristos şi vitalitatea seminţei hrănitoare a Cuvântului scris, fiecare persoană poate să-şi
direcţioneze căutarea sa într-un mod inteligent. El va folosi Scripturile ca pe o carte de
instruire ce mărturiseşte despre Hristos ca Purtătorul de sămânţă şi Dătătorul de viaţă. El va
învăţa calea prin care urmează să se încheie căsătoria dintre el şi Hristos, aşa încât să poată
primi sămânţa lui Hristos care îi este făgăduită în Scripturi. În timp ce credinţa vie apucă
făgăduinţa primirii seminţei desăvârşite a lui Hristos, Isus Hristos rosteşte ca răspuns
cuvântul, iar acest cuvânt se revarsă din El cu putere extraordinară şi, prin acel cuvânt, o
nouă viaţă ia fiinţă în cel credincios care este acum o făptură nouă.
O dată ce a fost realizat acest lucru, el îşi va concentra toată atenţia asupra Cuvântului lui
Dumnezeu din care se va hrăni pentru a putea întreţine viaţa preţioasă care i-a fost dată. Cu
plăcere şi bucurie el va veghea creşterea acestei vieţi de la stadiul de pruncie, la cel de
copilărie şi maturitate deplină. Cu o recunoştinţă de negrăit, el îl va lăuda neîncetat pe
Dumnezeu pentru prevederile uimitoare ale harului şi puterii Sale.
Este mare nevoie ca fiecare credincios să-şi dea seama de puterea dătătoare de viaţă care se
află în Cuvântul lui Dumnezeu. Există tendinţa de a-l privi ca pe o carte de instruire, în loc să
fie privit ca o fântână care inundă cu viaţă pe cei care vin să primească puterea lui
vitalizatoare. Doar aceia care se hrănesc cu hrană, care înţeleg că ceea ce mănâncă este
hrană, sunt hrăniţi şi întăriţi prin ea. Deci, numai aceia care se hrănesc din Cuvântul lui
Dumnezeu într-un mod conştient şi cu credinţă hotărâtă, vor experimenta puterea
înviorătoare conţinută în el.
"Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit, şi
măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; Dar
cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc,
umblă, şi nu ostenesc." Isaia 40,28-31.
Aceste versete nu conţin făgăduinţa seminţei lui Hristos, ci făgăduinţa înnoirii tăriei celor
care deja au primit viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu e nerăbdător să toarne puterea Sa în cei
credincioşi, însă se întristează mereu când ei nu vin la El să primească această vitalitate.
"Deşi, de-a lungul veacurilor, păcatul şi-a mărit influenţa pe care o avea asupra neamului
omenesc, deşi prin fals şi născocire, Satana a aruncat umbra întunecată a interpretării sale
asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi i-a făcut pe oameni să se îndoiască de bunătatea Sa;
totuşi mila şi iubirea Tatălui nu au încetat să se reverse în şuvoaie bogate către pământ. Dacă
fiinţele omeneşti şi-ar deschide către cer ferestrele sufletului, cu recunoştinţă pentru darurile
divine, ar năvăli înăuntru un torent de putere vindecătoare." Divina vindecare, cap. Izvorul
vindecării, subcap. Cooperarea divinului cu umanul, par. 16.
"Când este primită în puritatea şi puterea sa, Evanghelia este un remediu pentru maladiile
care îşi au rădăcina în păcat. Soarele neprihănirii răsare cu >vindecare sub aripile Lui<.
Maleahi 4,2. Nimic din tot ceea ce oferă această lume nu poate vindeca o inimă zdrobită, nu
poate aduce pace minţii, nu poate alunga grijile sau boala. Faima, geniul, talentul -- nici unul
dintre acestea nu poate aduce bucurie unei inimi întristate sau de a da înapoi viaţa irosită.
Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului este singura nădejde a acestuia.
Iubirea pe care Hristos o răspândeşte prin toată fiinţa este o putere dătătoare de viaţă. Fiecare
parte vitală -- creierul, inima, nervii -- este atinsă de aceasta, aducându-i vindecare. Prin ea,
cele mai înalte energii ale făpturii sunt puse în mişcare. Ea eliberează sufletul de vinovăţie şi
tristeţe, de nelinişte şi griji care strivesc forţele vieţii. O dată cu ea, vin seninătatea şi
stăpânirea de sine. Ea sădeşte în suflet o bucurie pe care nici un lucru pământesc nu o poate
distruge -- bucurie în Duhul Sfânt -- o bucurie dătătoare de sănătate, dătătoare de viaţă."
ibid., par. 13, 14.
Când Hristos, ca om pe pământ, experimenta efectele muncii Sale istovitoare pentru suflete,
El cunoştea siguranţa prevederilor conţinute în făgăduinţe ca cele de mai sus. El venea
înaintea lui Dumnezeu şi îşi deschidea sufletul către cer, până când întreaga Lui fiinţă era
încărcată cu o vigoare nouă.
"Adesea, lucrarea Lui neîncetată şi conflictul cu vrăjmăşia şi învăţăturile false ale rabinilor îl
lăsau atât de stors de puteri, încât mama şi fraţii Săi, şi chiar ucenicii Lui, se temeau că îşi va
pierde viaţa. Dar când se întorcea de la orele de rugăciune care încheiau ziua cea plină de
trudă, ei observau expresia de pace de pe faţa Sa, prospeţimea, viaţa şi puterea care păreau să
inunde întreaga Sa fiinţă. De la ceasurile petrecute doar cu Dumnezeu, El se întorcea
dimineaţă de dimineaţă ca să aducă oamenilor lumina cerului." Divina vindecare, cap. Cu
natura şi cu Dumnezeu, par. 9.
"Nu numai pe cruce s-a jertfit Hristos pentru omenire. Aşa cum >umbla din loc în loc< şi
>făcea bine< (Fapte 10,38), experienţa fiecărei zile era o revărsare a propriei Sale vieţi. Într-
un singur fel putea fi susţinută o asemenea viaţă. Isus trăia în dependenţă de Dumnezeu şi în
comuniune cu El. În locul tainic al Celui Prea Înalt, la umbra Celui atotputernic, când şi
când, oamenii se vindecă; rămân acolo pentru o vreme, iar rezultatul se arată prin fapte
nobile; apoi credinţa lor cade, comuniunea este întreruptă şi lucrarea vieţii pătată. Dar viaţa
lui Isus a fost o viaţă de încredere neîncetată, susţinută prin comuniune neîntreruptă; iar în
slujirea Sa pentru cer şi pentru oameni nu au fost eşecuri sau ezitări.
Ca om, El a stăruit cu rugăminţi fierbinţi la tronul lui Dumnezeu, până când natura Sa umană
era încărcată cu un curent ceresc care lega omenescul cu divinitatea. Primind viaţa de la
Dumnezeu, El oferea viaţă oamenilor." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de Dumnezeu, par.
30, 31.
Cel care înţelege importanţa acestor cuvinte îşi dă seama că mulţi creştini au neglijat să-şi
însuşească marile prevederi ce le-au fost puse la dispoziţie de sus. "Mântuitorul dorea foarte
mult ca ucenicii Săi să înţeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu
natura omenească. El a venit în lume pentru a arăta slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să
fie înălţat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu se descoperea în El, pentru ca El să se
descopere în ei. Isus n-a dat pe faţă însuşiri şi nu s-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea
să le aibă prin credinţa în El. Toţi urmaşii Lui pot să aibă natura Lui omenească desăvârşită,
dacă se vor supune lui Dumnezeu ca şi El." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure
inima, par. 13.
Scripturile trebuie privite ca fiind mai mult decât o carte de învăţătură sau instruire. În
Cuvânt există viaţă, viaţă care este hrană şi revitalizare pentru cei care deja au în ei viaţa lui
Hristos. Este nevoie să învăţăm să deschidem ferestrele sufletului către cer până când trupul,
creierul şi spiritul, care sunt istovite, sunt încărcate cu energii noi.
"Aceeaşi putere pe care a folosit-o Hristos când a umblat în trup printre oameni se află în
Cuvântul Său. Prin cuvântul Său, Isus a vindecat boli şi a alungat demoni; prin cuvântul Său
a liniştit marea şi i-a înviat pe morţi, iar oamenii au dat mărturie că era putere în cuvântul
Său. El a rostit cuvântul lui Dumnezeu aşa cum le vorbise tuturor profeţilor şi învăţătorilor
Vechiului Testament. Întreaga Biblie este o descoperire a lui Hristos.
Scripturile trebuie primite ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, nu doar scris, ci şi
vorbit. Când cei năpăstuiţi au venit la Hristos, El nu i-a primit numai pe cei care i-au cerut
atunci ajutor, ci pe toţi aceia care aveau să vină de-a lungul veacurilor, cu aceleaşi nevoi şi
aceeaşi credinţă. Când El i-a spus paraliticului: >Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate<;
când i-a zis femeii din Capernaum: >Fiică, îndrăzneşte, credinţa ta te-a mântuit; du-te în
pace<, El a vorbit şi cu alţi nefericiţi, împovăraţi de păcat, care aveau să caute ajutorul la El.
(Matei 9,2; Luca 8,48.)
Aşa este cu toate făgăduinţele din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin ele, El ni se adresează în
mod individual, vorbindu-ne atât de direct ca şi cum i-am auzi vocea. Chiar prin aceste
făgăduinţe ne transmite Hristos harul şi puterea Sa. Ele sunt frunze din acel copac care este
>pentru vindecarea neamurilor<. (Apocalipsa 22,2.) Primite, asimilate, ele trebuie să fie tărie
de caracter, inspiraţie şi sprijin în viaţă. Nimic altceva nu poate avea o asemenea putere de
vindecare. Nimic în afară de acestea nu poate da curajul şi credinţa care umplu întreaga
făptură cu energie vitală." Divina vindecare, cap. Cooperarea divinului cu umanul, subcap.
Făgăduinţele lui Dumnezeu, par. 2-4.
Când aceste adevăruri măreţe sunt înţelese şi apreciate aşa cum trebuie, copilul lui
Dumnezeu nu va mai deschide Scripturile pur şi simplu pentru a învăţa faptele adevărului. El
se va hrăni literalmente cu Cuvântul, câştigând tărie şi energie revitalizantă, pe măsură ce
face acest lucru. Dumnezeu, departe de a fi şovăitor în acest sens, este nerăbdător să le dea
vitalitatea Sa copiilor născuţi din El. El nu doreşte să-i vadă obosiţi şi extenuaţi; El doreşte
să-i binecuvânteze din abundenţă cu energie. Prin urmare, El va împărtăşi cu bucurie forţele
Sale de viaţă celor care vin la El prin credinţă vie în conformitate cu procedeele corecte.
Fiecare zi să fie deci o zi de ospăţ pentru voi. Toţi trebuie să se hrănească abundent din viaţa
lui Dumnezeu, aşa cum se găseşte în El şi în Cuvântul Său. Credincioşii care fac acest lucru
vor şti ce este adevărul, vor dezvolta un caracter în armonie cu caracterul lui Dumnezeu şi
vor fi încărcaţi cu o putere cerească ce îi face destoinici să facă faţă tuturor sarcinilor pe care
li le-a dat Dumnezeu. Ei nu vor duce lipsă în nici o privinţă. Nu există nici o scuză pentru
păcat, sau pentru oboseală continuă.
Succesul în această căutare depinde de înţelegerea deosebirilor care există între sămânţa lui
Hristos şi sămânţa Cuvântului hrănitor. Cel credincios va şti atunci ce sămânţă trebuie să
vină mai întâi şi ce va primi el de la fiecare. El trebuie să ştie că are nevoie de sămânţa lui
Hristos şi că o poate primi doar o singură dată. Fiind astfel binecuvântat cu darul vieţii
veşnice, el trebuie să vină continuu la Cuvânt şi la Hristos ca să primească hrana necesară
susţinerii şi dezvoltării vieţii deja primite. Cei care fac aceasta într-un mod consecvent şi
menţin această practică până la sfârşit, pot fi siguri de viaţa veşnică.

Capitolul 5

Cei doi soţi

O dată ce s-a înţeles principiul seminţei poate fi mai bine văzută şi apreciată forţa deplină a
Evangheliei, aşa cum este prezentată de către Pavel în Romani 7,1-4. În aceste versete el ne
îndreaptă atenţia spre căsătoria dintre două fiinţe omeneşti, ca ilustrare prevăzută de
Dumnezeu a unirii formată mai întâi între Satana şi om, şi apoi între Hristos şi creştin.
Aceleaşi legi şi scopuri care guvernează prima unire se aplică şi celei de a doua. Este de
aşteptat acest lucru din simplul motiv că Dumnezeu a plănuit căsătoria, aşa cum este
înţeleasă şi trăită pe acest pământ, pentru a fi o ilustrare a unirii spirituale între Dumnezeu şi
făpturile Sale.*

Footnote
*Romani 7,1-4 este o prezentare a Evangheliei nu un discurs pe tema divorţului şi a
recăsătoririi. Pavel s-a folosit de nişte fapte binecunoscute şi acceptate în general cu privire
la viaţa conjugală şi, prin intermediul lor, a căutat să ne familiarizeze cu legile unirii
spirituale cu Hristos. Dacă ţinta lui ar fi fost să-i înveţe pe cititorii săi cu privire la divorţ şi la
recăsătorire, atunci el ar fi explicat mai mult cuvintele lui Hristos: "Dar Eu vă spun că
orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai din pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească;
şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte." Matei 5,32.
În timp ce Pavel face referire la moarte ca fiind condiţia prin care se îngăduie recăsătorirea,
Hristos include adulterul. De fapt nu există nici un conflict aici, pentru că atunci când un
bărbat devine un soţ adulter confirmat, el şi-a distrus iubirea faţă de soţia sa şi în toate
intenţiile şi scopurile este mort faţă de ea (sau ea faţă de el, dacă ea este soţie adulteră). De
aceea, Hristos şi Pavel sunt în armonie.

Relaţia de căsătorie între două fiinţe diferite, bărbat şi femeie, este ceva unic caracteristic
numai acestui pământ, fiind introdusă în Eden pentru a satisface o nevoie specifică ce se
ivise ca o consecinţă la răzvrătirea lui Satana. Această revoltă a fost şi continuă să fie
îndreptată împotriva tainei lui Dumnezeu, a unirii extraordinare dintre Dumnezeu şi făpturile
Lui care a rezultat că Hristos a făcut în Sine însuşi din cei doi un om nou.
De aceea este foarte adecvată alegerea de către Pavel a relaţiei de căsătorie pentru a ilustra
adevărul Evangheliei. Prin acest mijloc principiul seminţei este învăţat cu cea mai mare
eficienţă în Scripturi.
"Nu ştiţi, fraţilor -- căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea -- că Legea are stăpânire
asupra omului câtă vreme trăieşte el? Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul
ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.
Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-
i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după
altul." Romani 7,1-3.
Aici avem o situaţie foarte comună. O femeie descoperă că este legată prin legea căsătoriei
de un bărbat care în nici un fel nu este un bun partener. El este aspru, egoist, indiferent,
abuziv şi brutal, aşa că fiecare zi trăită cu el o distruge literalmente. Toată bucuria ei s-a dus
şi tânjeşte după eliberare din această situaţie îngrozitoare. Atunci ea întâlneşte un alt bărbat
care este opusul soţului ei în toate privinţele. El este blând, bun, iubitor, ajutător şi
respectuos. Ea ştie că dacă ar putea trăi cu el, viaţa ei ar fi binecuvântată şi prelungită.
Dar legea interzice orice unire cu noul bărbat, care este mai bun, câtă vreme trăieşte vechiul
soţ. Condiţia necesară morţii vechiului soţ este aceea de a întruni un spectru mai larg de
circumstanţe decât doar acela al morţii fizice. Acest lucru trebuie să fie aşa pentru că în
domeniul spiritual, care trebuie să fie o reproducere fidelă a parabolei din domeniul fizic,
vechiul soţ, Satana, nu este mort în mod literal când suntem căsătoriţi cu Hristos. El este
mort în alt sens. Dacă credinciosul ar trebui să aştepte până când Satana urmează să moară
literalmente, atunci el nu s-ar putea căsători cu Hristos decât după sfârşitul mileniului, când
Satana îşi va găsi sfârşitul în iazul de foc. Aceasta ar însemna că n-ar mai putea exista până
la vremea aceea posibilitatea naşterii din nou, ceea ce ar însemna de fapt că până atunci n-ar
exista posibilitatea dezvoltării în vederea calificării pentru ceruri. Cei care susţin cu toată
fermitatea că doar moartea fizică îi permite unui partener de viaţă să se recăsătorească, trec
cu vederea aceste principii. Dacă ei ar înţelege cu adevărat, atunci problemele asociate cu
divorţul şi cu recăsătorirea ar dispărea.
Până când nu sunt întrunite condiţiile pentru moartea primului soţ, femeia nu poate trăi cu
noul bărbat, indiferent cât de mult ar dori ea acest lucru. Dar atunci, aceeaşi lege, care mai
înainte condamna orice relaţie cu noul bărbat, o va permite acum. Trebuie să vedem că nu a
avut loc nici o schimbare în lege. Ceea ce s-a schimbat este situaţia femeii. Schimbarea legii
nu poate rezolva problema sub nici o formă. Mulţi oameni religioşi contemporani presupun
că aceasta trebuie să fie soluţia, dar acest lucru nu se deosebeşte de procedeul omului care,
într-o zi toridă de vară, a căutat să se uşureze de discomfort spărgând termometrul. Acest
lucru însă nu a schimbat în nici un fel căldura înăbuşitoare.
Prin această ilustraţie nu se învaţă nimic mai simplu decât că femeia nu poate avea doi soţi în
acelaşi timp. Vechiul soţ trebuie să plece înainte ca cel nou să-i poată lua locul. Tot astfel
este şi în experienţa creştinului. Nici un om nu-l poate avea pe Hristos sau sămânţa Lui până
când vechiul soţ şi sămânţa lui n-a fost înlăturat. Numai atunci poate intra Hristos în relaţie
de căsătorie cu cel credincios. Acest lucru este drept şi în armonie cu legea. Aşadar este
neprihănit.
După ce ne-am concentrat atenţia asupra situaţiei familiare ce se găseşte în cadrul
căsătoriilor pământeşti şi asupra legilor care guvernează aceste relaţii, Pavel face apoi o
paralelă între acestea şi domeniul spiritual.
"Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai
altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu."
Romani 7,4.
Nu poate exista nici o îndoială cu privire la cine este acest nou soţ, deoarece Cel ce a înviat
din morţi nu poate fi nimeni altul decât Hristos. Scopul acestei căsătorii este ca să aducem
multă roadă. Fără căsătorie acest lucru este imposibil, pentru că Hristos nu-şi va da niciodată
sămânţa Sa în afara căsătoriei. El nu este un concubin sau un soţ adulter. El este Domnul,
Neprihănirea noastră, păzitorul desăvârşit al legii.
După ce ne-am căsătorit cu El urmează apoi un şir de evenimente. O dată uniţi cu El,
următorul pas este primirea seminţei Lui care e implantată în noi prin lucrarea Duhului
Sfânt, Săditorul Seminţei. Sămânţa, după ce este unită cu solul, adică trupul omenesc,
germinează. Începe viaţa nouă şi urmează o creştere viguroasă. Calitatea şi rapiditatea
creşterii depind de îngrijirea şi de alimentaţia oferită. Soţul, Isus Hristos, doreşte ca ai Săi
copii să fie robuşti, viguroşi şi sănătoşi. De aceea, El le furnizează numai cea mai bună hrană
sub forma Cuvântului lui Dumnezeu viu şi scris, în timp ce soarele iubirii Sale, combinat cu
aversele înviorătoare ale Duhului Sfânt, străluceşte zilnic cu razele sale asupra sufletului.
Dar, în timp ce Soţul divin oferă asemenea mijloace desăvârşite şi adecvate, femeia poate
alege alte lucruri pentru odraslele lor. Satana oferă aceste alternative din belşug, iar alegerea
cu privire la grija care va fi oferită este lăsată în seama mamei.
În mod firesc se crede că cel credincios va fi tot atât de grijuliu ca şi Hristos în ceea ce
priveşte oferirea a tot ceea ce este mai bun noului născut, dar cu regret trebuie spus că, în
privinţa aceasta mulţi creştini sunt nepăsători. Ei găsesc mult mai gustoasă hrana diavolului
decât hrana lui Hristos. În felul acesta, ei sunt conduşi să aleagă ceea ce este inferior, când ar
putea să se dezvolte cu ceea ce este cel mai bun.
Sămânţa lui Hristos implantată în corpul omenesc reproduce în mod firesc caracterul Tatălui,
Isus Hristos.
"Isus a spus: >Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvârşit.< Dacă sunteţi copiii
lui Dumnezeu, sunteţi părtaşi ai naturii Sale şi nu puteţi fi altfel decât asemenea Lui. Orice
copil trăieşte prin viaţa tatălui său. Dacă sunteţi copii ai lui Dumnezeu, născuţi prin Duhul
Său, trăiţi prin viaţa lui Dumnezeu. În Hristos >locuieşte trupeşte toată plinătatea
dumnezeirii< (Coloseni 2,9); şi viaţa lui Isus se arată >în trupul nostru muritor< (2Corinteni
4,11.) Având-o în voi, această viaţă va da naştere la acelaşi caracter şi va da pe faţă aceleaşi
fapte pe care le-a arătat şi în El. În felul acesta, veţi fi în armonie cu orice poruncă a legii
Sale, pentru că >Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul< (Psalm 19,7). Prin
iubire, >neprihănirea legii< va fi >împlinită în noi, care nu umblăm după îndemnurile cărnii,
ci după îndemnurile Duhului< (Romani 8,4, K.J.V. Bible)." Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl
vostru cel ceresc este desăvârşit, ultimul paragraf.
Prin urmare, copiii care s-au dezvoltat din sămânţa lui Hristos poartă nume frumoase: iubire,
bucurie, pace şi umilinţă. La ei se face referire în Galateni 5,22.23 ca fiind roada Duhului
Sfânt. Nu există nici o contradicţie aici, deoarece ei sunt roada Duhului Sfânt în sensul că El
a sădit sămânţa lui Hristos în în numele Său şi este Cel care o hrăneşte.
"Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor; împotriva acestor lucruri nu este
lege." Galateni 5,22.23.
Copiii, la rândul lor, sunt nişte fiinţe foarte active. Le place să fie mereu ocupaţi cu ceva.
După legea naturii ei vor face acele lucruri care sunt o reflectare a caracterului lor. În felul
acesta, iubirea va produce fapte pline de iubire; bucuria, fapte îmbucurătoare; iar umilinţa va
produce fapte de umilinţă.
Fiecare credincios serios doreşte să aibă o viaţă plină de fapte virtuoase, dar acest lucru nu
poate fi realizat prin străduinţa de a produce fapte neprihănite. Acestea nu sunt decât
rezultatul final al unei serii de dezvoltări. Doar atunci când au fost împlinite condiţiile
preliminare va fi posibil de atins obiectivul final. Locul de unde trebuie să începem este
căsătoria cu Hristos, Purtătorul de Sămânţă divin. Nici un progres nu este cu putinţă până
când nu a fost împlinită această condiţie, fiindcă Mântuitorul nu-şi va implanta niciodată
sămânţa Sa în afara căsătoriei. Numai acolo unde a avut loc această implantare vor răsări la
viaţă acele caracteristici creştine care se manifestă în fapte de iubire, bucurie, pace, umilinţă
şi cumpătare. Prin urmare, căsătoria cu Hristos este primul pas hotărâtor în acest proces. O
dată ce a fost realizată, va urma restul. Dacă femeia îşi îndeplineşte partea ei prin acceptarea
şi aplicarea prevederilor binecuvântate pentru o creştere şi o dezvoltare viguroase, atunci nu
va mai fi nici o problemă ca viaţa să fie plină de fapte bune.
Căsătoria cu Hristos pare un pas uşor de făcut. Noi ştim că El se oferă pe Sine în cadrul
căsătoriei şi, în realitate, este foarte doritor să formeze această relaţie. Astfel, dacă cel
credincios împărtăşeşte aceeaşi dorinţă, atunci nu va mai fi nici o problemă. Când un tânăr şi
o tânără doresc să se căsătorească, urmarea este de obicei că merg înainte cu acest plan şi îşi
unesc vieţile pentru totdeauna.
Dar în calea căsătoriei pot apărea mari dificultăţi, chiar şi atunci când ambele părţi sunt
nerebdătoare să încheie acest legământ.
În cazul femeii din ilustraţia lui Pavel, obstacolul este că ea deja are un bărbat. Noul bărbat
nici nu se gândeşte s-o ia în căsătorie, câtă vreme vechea legătură nu e distrusă prin moarte.
Tot astfel este şi pe tărâmul spiritual, noi deja avem un soţ -- Satana. Când diavolul i-a
înşelat pe Adam şi Eva să-şi unească forţele cu el, a fost foarte bucuros să-şi asigure familia
umană drept mireasă a sa, deoarece astfel avea mijloacele de înmulţire prin implantarea
seminţei sale în corpurile omeneşti.
Satana este un înger şi ca atare el nu are un gen de sămânţă prin care să germineze viaţă
fizică şi prin aceasta să se înmulţească. Dar totuşi este un purtător de sămânţă, după cum
învaţă foarte lămurit Scripturile.
Când Dumnezeu a făcut cunoscut planul de mântuire lui Adam şi lui Satana în Eden, după
prima fărădelege a omului, El a vorbit despre sămânţa şarpelui.
"Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: >Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate
vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să
mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.
Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.<" Geneza 3,14.15.
Aceasta confirmă faptul că Satana este un purtător de sămânţă, chiar dacă sămânţa pe care o
poartă şi o implantează este o sămânţă spirituală şi nu fizică. Toate legile care au de-a face
cu purtarea seminţei se aplică şi lui Satana, ceea ce înseamnă că oricine înăuntrul căruia este
implantată sămânţa sa, primeşte viaţa şi caracteristicile lui rele. Hristos a înţeles că aceasta
era problema iudeilor care se luptau împotriva Lui. El a văzut că Satana era tatăl lor şi că
relele din ei nu erau altceva decât copiii diavolului. El le-a zis:
"Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a
fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o
minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii." Ioan 8,44.
Când Hristos le-a spus că sunt copiii lui Satana El le-a spus-o chiar în sens literal, deşi se
referea la faptul că ei se trăgeau din Satana în sens spiritual. Satana îşi implantase sămânţa sa
în ei în virtutea căsătoriei sale cu familia omenească prin căderea lui Adam în Eden. Această
sămânţă germinase şi produsese o plantă rea viguroasă care poartă toate roadele jalnice ale
înşelăciunii şi uciderii. Hristos i-a identificat ca fiind copiii lui Satana deoarece a văzut că
ceea ce era în tatăl lor fusese reprodus şi în copiii lui, potrivit legilor implantării şi a
reproducerii seminţei. El nu a făcut o comparaţie de ordin fizic între ei. Asemănarea era doar
de ordin spiritual.
Cu o altă ocazie, Isus s-a referit la copiii celui rău în parabola grâului şi a neghinei:
"Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău." Matei
13,38.
Satana se reproduce în neamul omenesc prin intermediul principiului seminţei. Nu există nici
o altă cale prin care o poate face, deoarece în această lume există legea care arată că viaţa, în
întregime, bună sau rea, poate începe numai dintr-o sămânţă. Când Dumnezeu a stabilit acest
principiu pe pământ, Satana a căutat să vadă repede cum ar putea să tragă foloase pentru
cauza sa, cu condiţia să poată avea succes în stabilirea unei căsătorii între el şi familia
omenească. Era o situaţie de genul "câştigi totul sau pierzi totul". Dacă nu ar fi putut să-i
abată pe primii noştri părinţi de la Isus, adevăratul lor Soţ, atunci el avea să fie neînstare
pentru totdeauna să se înmulţească, dar când a reuşit să facă acest lucru, atunci putea să aibă
tot atât de mulţi copii câţi se năşteau fizic. Până la eliberarea de sub puterea sa prin
Evanghelie, toţi aveau să fie o mireasă în care el şi-a implantat sămânţa prin intermediul
căreia urma să-şi multiplice caracterul său păcătos.
După cum se întâmplă în cadrul căsătoriei cu Hristos, tot aşa căsătoria cu Satana trebuia să
preceadă implantarea seminţei şi ivirea vieţii. Aceleaşi legi lucrează în ambele căsătorii.
Singura deosebire este că noi nu avem nici o alegere în privinţa legăturii cu Satana. Această
alegere a fost făcută de Adam în Eden şi fiecare dintre noi este născut în familia lui Satana.
Indiferent că ne place sau nu, noi intrăm în această lume deja uniţi cu diavolul. Dar, slavă
Domnului, ni s-a dat ocazia de a alege să fim eliberaţi din această robie şi să fim primiţi, prin
căsătorie şi naşterea din nou, în familia lui Hristos şi a Tatălui Său.

Diagram 3

În mod natural, copiii lui Satana nu poartă numele frumoase ale iubirii şi umilinţei. Ei poartă
nume precum ură, mândrie, mizerie, cruzime şi aşa mai departe. Şi ei sunt copii foarte activi.
De fapt, trebuie să admitem că fiii fărădelegii sunt chiar mai activi decât copiii neprihănirii.
Printre copiii pământeşti sunt mari deosebiri în comportament şi este un fapt întristător că, cu
cât comportamentul copiilor este mai rău, cu atât mai activi sunt în acel comportament. Ei nu
au de loc dispoziţia să asculte de vreo autoritate şi fac numai ce le place. Cu cât mai mult
încearcă mamele disperate să-i controleze, cu atât mai revoltaţi devin ei.
Nimeni care cât de cât doreşte să-i servească lui Dumnezeu nu doreşte să manifeste
caracteristicile rele ale acestor copii demonici. Dar este evident că nu există nici o
posibilitate de succes în obţinerea eliberării din acest comportament doar încercând să-i
controlăm pe aceşti copii. Observând încercările zadarnice ale mamelor de a-şi controla
copiii lor refractari, constituie o ilustraţie excelentă în acest sens, suficient de bună, de a
convinge pe oricine de aceeaşi zadarnică încercare şi pe tărâmul spiritual. Pur şi simplu nu se
poate realiza. Rădăcina problemei este căsătoria. Această căsătorie trebuie complet dizolvată
înainte de a încheia legământul căsătoriei cu Hristos, pentru a primi sămânţa Lui, pentru a
naşte copiii Lui şi pentru a avea viaţa plină de roadele bune ale credinţei şi neprihănirii.
Trebuie să accentuăm că nu există posibilitatea unei căsătorii cu Hristos dacă mai întâi nu
sunt îndepărtaţi atât vechiul soţ, cât şi copiii săi. Hristos nu-şi va da niciodată sămânţa în
afara căsătoriei şi El nu se va căsători niciodată cu o femeie care are deja un soţ. Aşadar,
problema principală este ca vechiul soţ să fie îndepărtat. Întrebarea firească este cum poate fi
adus la îndeplinire acest lucru.
Fără îndoială nu vom obţine nici un fel de cooperare din partea lui Satana, pentru că ultimul
lucru pe care l-ar dori el ar fi acela de a fi lipsit de mijloacele de înmulţire şi dezvoltare a
caracterului său păcătos. Prin urmare, el se va prinde de noi atât de strâns, cât îi stă în
putinţă, şi nu ne va părăsi la cerere. Mai mult decât atât, noi nu putem să-l îndepărtăm cu
forţa, deoarece are mult mai multă putere decât avem noi. Şi nici nu putem aştepta cu
răbdare până va muri, pentru că faptul întristător este acela că el va mai trăi şi după ce noi
vom fi murit. De exemplu, Satana trăieşte deja de cinci mii de ani după moartea lui Adam.
S-ar părea că nu există soluţie la această problemă. Dar există. Satana este un criminal
condamnat. Asupra lui şi asupra copiilor săi a fost deja rostită sentinţa morţii. Legea călcată
pretinde viaţa lui şi această lege bate la uşa inimilor noastre cerând arestarea răufăcătorului.
Noi am devenit complici la crimele lui prin faptul că i-am pus la dispoziţie un adăpost faţă
de legea răzbunătoare. Cu cât zăbovim mai mult să deschidem uşa şi să-l predăm pe vrăjmaş
în mâna justiţiei, cu atât devenim mai vinovaţi. Între timp noi căutăm cu sârguinţă să-i
prelucrăm pe copii pentru a-i aduce într-o asemenea condiţie de ascultare, încât Dumnezeu
să-i poată accepta, după cum ne imaginăm noi plini de speranţă. Acesta este însă un efort
zadarnic şi greşit orientat care trebuie să înceteze imediat.
Uşa inimii trebuie deschisă, aşa încât legea să poată îndepărta odrasla păcătoasă a lui Satana
şi să ne divorţeze complet de vechiul soţ. Marea putere a lui Dumnezeu va păstra la loc de
încredere, în sanctuar, ceea ce noi i-am predat legii încălcate, până în ziua ispăşirii finale.
Atunci fie se va întoarce asupra noastră ceea ce am predat, fie va fi dat pe mâna legii călcate
pentru execuţia finală.
După ce vechiul soţ şi copiii săi s-au dus, orice obstacol în calea căsătoriei cu Hristos este
îndepărtat. Sămânţa Lui poate fi implantată în inimă prin lucrarea extraordinară a Duhului
Sfânt, urmată imediat de încolţirea noii vieţi care va satura zilele noastre cu fapte bune.
Numai astfel prinde chip Hristos înăuntru. Sămânţa Lui personală trebuie sădită de Duhul
Sfânt după eradicarea întâiului născut -- odrasla lui Satana. După aceea, cel credincios
trebuie să se hrănească în mod continuu cu sămânţa conţinută în Cuvântul lui Dumnezeu,
pentru a hrăni, a întări şi a dezvolta noua viaţă.
În timp ce trupul în care este implantată noua viaţă este păcătos, muritor şi nesfânt, sămânţa
lui Hristos este nepătată, pură şi fără de păcat. Acest adevăr simplu şi frumos este ilustrat în
sanctuar, acolo unde prezenţa sfântă a lui Dumnezeu locuia restrânsă în interiorul unei
construcţii făcute din materiale pământeşti asupra cărora apăsa blestemul mortal al păcatului
şi al morţii.
Când acest lucru extraordinar va fi efectuat înăuntrul celui credincios, atunci îl are pe Hristos
în mod literal în el -- nădejdea slavei. Fără aceasta, nu există nici o perspectivă de viaţă
veşnică.

Capitolul 6

O gândire proprie
Adevărul dominant, atât de clar prezentat în tabloul celor doi soţi, este că nu se poate face
căsătoria cu noul soţ atâta vreme cât cel vechi şi odraslele sale încă mai trăiesc şi stăpânesc
femeia.
Aceeaşi solie vitală este transmisă în multe alte tablouri biblice, ca de pildă pomul bun şi
pomul rău, vindecarea bolilor, eliberarea din robia egipteană, îndepărtarea hainelor murdare
din parabola Iosua şi Îngerul şi multe altele. Aceasta este învăţătura eradicării şi a înlocuirii,
fără de care nu poate exista eliberare din robia păcatului şi nici căsătoria cu Hristos.
Dumnezeu n-a alcătuit o varietate de planuri pentru mântuirea omenirii. Oamenii, pe de altă
parte, au făcut o varietate de planuri, însă toţi trebuie să fie siguri că orice plan născocit de
om nu va izbuti să aducă eliberarea. Toţi aceia care doresc în mod sincer să intre în cer
trebuie să găsească şi să urmeze singura cale, calea unică a lui Dumnezeu. Nimeni nu are
vreo scuză pentru a nu înţelege această cale, deoarece este descrisă cu mare claritate şi putere
în Scripturi. Iată câteva exemple:
"Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de
piatră şi vă voi da o inimă de carne." Ezechiel 36,26.
Deşi cuvântul "eradicat" nu este folosit în acest verset, înţelesul lui este acelaşi. Dumnezeu a
promis personal că înlătură, îndepărtează, eradică, curăţă inima cea veche -- simbolul vechii
vieţi care a răsărit din implantarea seminţei lui Satana -- şi o înlocuieşte cu inima cea nouă --
simbolul vieţii răsărite din implantarea seminţei lui Hristos.
Şi iarăşi stă scris:
"Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu sunt moarte sub nici o formă;
seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să prindă viaţă şi să producă aceeaşi
recoltă. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile n-au fost niciodată eradicate şi ele încă produc
roadele lor nesfinte pentru a otrăvi judecata, pentru a perverti discernământul şi pentru a orbi
înţelegerea celor cu care sunteţi în legătură, în privinţa soliei şi a solilor. Când, prin
mărturisire adâncă, veţi distruge rădăcina amărăciunii, atunci veţi vedea lumină în lumina lui
Dumnezeu. Fără această lucrare profundă voi nu vă veţi curăţi niciodată sufletele." Mărturii
pentru predicatori, cap. Apel şi avertisment, subcap. Degradarea sufletului, par. 3.
Marea greşeală făcută la Minneapolis a fost aplicarea unor soluţii omeneşti la problema lor.
În loc de a merge înaintea Domnului pentru ca păcătoşenia lor să fie eradicată, ei au ales să
îndepărteze manifestările ei exterioare. Acesta era, în realitate, singurul curs pe care îl puteau
urma o dată ce ei respinseseră solia trimisă lor de Dumnezeu prin Waggoner şi Jones.
Această solie -- aceeaşi care fusese învăţată odinioară de Ioan Botezătorul -- cerea ca securea
să fie înfiptă la rădăcina pomului, nu doar să se taie părţile ei vizibile. Ei munciseră pur şi
simplu pentru a produce o purtare, care era o îmbunătăţire a ceea ce era vechi.
Singura lor posibilitate era aceea de a "vedea lumină în lumina lui Dumnezeu" şi de a-şi
curăţi sufletele pentru ca să poată fi adusă la îndeplinire această lucrare profundă de
eradicare şi înlocuire. Acest lucru le cerea să accepte solia venită prin bărbaţii pe care ei îi
dispreţuiau şi îi urau. Istoria mărturiseşte despre refuzul lor de a se supune acestor condiţii,
cu excepţia câtorva, urmarea fiind aceea că solia despre eradicare este încă dispreţuită şi
respinsă, iar sufletele care cred că sunt bogate şi nu duc lipsă de nimic sunt încuiate în
întuneric şi moarte.
Împăratul Nebucadneţar care "în cele din urmă a fost convertit pe deplin şi care a învăţat
>să-l laude şi să-l preamărească pe Împăratul cerului<" (Review and Herald, 1 ianuarie
1906), a avut mari dificultăţi în viaţa sa, până când mândria şi ambiţia i-au fost eradicate. În
vremea când i s-a dat visul despre copacul cel mare, avem scrise următoarele lucruri despre
el: "Îngăduinţa de sine şi ambiţia nu fuseseră încă eradicate din inima împăratului, iar mai
târziu, aceste trăsături au apărut iarăşi." Profeţi şi regi, cap. Adevărata măreţie, par. 15.
Pentru împărat, această lucrare a fost îndeplinită în cele din urmă, cu rezultatul că a intrat
într-o adevărată relaţie de căsătorie cu Hristos şi, dacă a rămas credincios în cadrul
căsătoriei, atunci va fi în căminul de sus pregătit de Mire pentru poporul Lui.
"Sufletul trebuie să fie curăţit de îngâmfare şi mândrie şi eliberat de tot ce l-a ţinut în
stăpânire, pentru ca Hristos să poată fi întronat înăuntru." Hristos Lumina Lumii, cap. Ultima
călătorie din Galileea, par. 33.
"Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor; ea înseamnă
îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harurile Duhului Sfânt." Parabolele
Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, paragraful 6 de la sfârşit.
Acestea sunt doar câteva din multele referinţe care ar putea fi citate în sprijinul acestui punct.
În ciuda clarităţii şi exactităţii acestor declaraţii este dificil să-i conduci pe oameni să vadă şi
să aplice acest adevăr măreţ şi esenţial. Aceia care nu fac acest lucru, şi totuşi doresc
mântuirea, îşi petrec viaţa muncind de zor în a păstra sub control manifestările firii lor rele.
Acest efort are un oarecare succes, aşa încât aparenţele bune să poată fi menţinute, dar
securea n-a fost înfiptă la rădăcină, căsătoria cu Hristos n-a avut loc şi, prin urmare, nu există
nici o reală nădejde a slavei.

Se cere mai mult

Acum este timpul să facem următorul pas vital în relaţia de căsătorie. Acest factor este trecut
cu vederea atât în căsătoriile spirituale cât şi în cele fizice, deşi este esenţial pentru
dezvoltarea unei relaţii cu adevărat armonioasă şi reuşită între cei doi parteneri.
Orice persoană care are de gând să se căsătorească ar trebui să fie foarte conştientă că, în
timp ce iubirea adâncă şi dăinuitoare este un element hotărâtor pentru o unire plină de
succes, totuşi ea nu este suficientă pentru a asigura durabilitatea acestei legături. Căsătoria
înseamnă mai mult decât iubire. Ea mai înseamnă a trăi împreună. De aceea, amândoi
partenerii trebuie să accepte acelaşi stil de viaţă, pentru ca ei să clădească şi să aibă parte de
o companie durabilă şi mulţumitoare.
Din acest motiv nimeni nu ar trebui să intre într-o relaţie de căsătorie mixtă religioasă,
indiferent cât de plăcut ar fi partenerul ales. Să presupunem că bărbatul este unul care are o
religie lumească, al cărui stil de viaţă constă în călcarea Sabatului, în mergerea la discotecă,
la teatru şi aşa mai departe. Femeia nu se poate uni cu el din pricina faptului că angajamentul
ei primordial este faţă de adevărurile veşnice. El participă la aceste activităţi şi, în mod
firesc, caută companie. Atât soţul, cât şi soţia sunt nefericiţi datorită faptului că acele
activităţi impun o separare între ei, motiv pentru care el este ispitit să cedeze ofertei unei alte
femei pentru a se putea bucura de plăcerile la care amândoi subscriu.
Iubirea cu care a început căsătoria lor a început să se erodeze, până când unul, sau celălalt,
sau amândoi descoperă că toată afecţiunea lor s-a răcit şi a pierit. Acest lucru s-a întâmplat
mereu între oameni şi va continua să se întâmple din simplul motiv că este rezultatul
inevitabil al legilor naturale. Aceste legi cer o unitate a vieţii pentru a menţine şi întări
legătura iubirii care s-a format înainte şi în timpul căsătoriei. Pentru a-şi salva poporul de
viaţa ruinată şi anii umbriţi, Dumnezeu a dat sfaturi foarte explicite:
"Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între
neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?" 2Corinteni
6,14.
Această declaraţie nu tăgăduieşte posibilitatea unei iubiri între o persoană credincioasă şi una
necredincioasă. Acest lucru e foarte posibil, în special în perioada curteniei şi în primii ani ai
căsătoriei. Ceea ce textul tăgăduieşte este doar posibilitatea părtăşiei şi comuniunii între cele
două părţi. Aceasta este o imposibilitate. Acolo unde nu există nici comuniune, nici părtăşie,
iubirea se va ofili şi căsătoria în cele din urmă se va dizolva.
"Sute au sacrificat pe Hristos şi cerul ca urmare a căsătoriei cu persoane neconvertite. Se
poate ca iubirea şi părtăşia lui Hristos să aibă o valoare aşa de mică pentru ei, încât preferă
întovărăşirea cu sărmanele fiinţe muritoare? Preţuiesc cerul atât de puţin, încât sunt dispuşi
să rişte bucuriile lui pentru unul care n-are iubire pentru Mântuitorul cel scump?
Fericirea şi prosperitatea vieţii de căsătorie depind de unitatea celor două părţi. Cum poate
firea pământească sau mintea firească să fie în armonie cu gândul sau mintea care este
asimilată minţii lui Hristos? Unul seamănă în carne, cugetând şi acţionând după îndemnurile
propriei lui inimi; celălalt seamănă în Duhul, căutând să reprime egoismul, să învingă
înclinaţia şi să trăiască în ascultare de Domnul, al cărui slujitor mărturiseşte că este. În felul
acesta, există o diferenţă continuă de gust, înclinaţie şi scop. Dacă, prin hotărâre fermă şi
aderare la principiu, cel credincios nu-l va câştiga pe cel nepocăit, ceea ce este mult mai
obişnuit, el se descurajează şi vinde principiile sale religioase pentru biata întovărăşire cu
unul care n-are legătură cu cerul.
Dumnezeu a interzis cu stricteţe căsătoria mixtă, a celor din poporul Său în vechime cu alte
naţiuni. Obiecţiunea oferită acum este că opreliştea aceasta a fost făcută ca să-i împiedice pe
evrei să se căsătorească cu idolatrii şi să încheie legături cu familiile păgâne. Dar păgânii se
aflau într-o situaţie mai favorabilă decât cei nepocăiţi din acest veac, care, având lumina
adevărului, totuşi refuză cu perseverenţă să-l accepte. Păcătosul de astăzi este cu mult mai
vinovat decât păgânul, pentru că lumina Evangheliei străluceşte clar peste tot în jurul lui. El
îşi calcă a sa conştiinţă şi este un vrăjmaş premeditat al lui Dumnezeu. Motivul pentru care
Dumnezeu a interzis aceste de căsătorii este: >…căci ar abate de la Mine pe fiii tăi.<
Deuteronom 7,4. Aceia din vechiul Israel care s-au aventurat să nu ţină seama de interdicţia
lui Dumnezeu au făcut-o cu sacrificarea principiului religios. Ia ca exemplu cazul lui
Solomon. Soţiile lui i-au abătut inima de la Dumnezeu." Mărturii pentru comunitate, cap.
Căsătorii nebiblice, ultimele trei paragrafe, vol. 4.
Acei care resping sau ignoră aceste sfaturi plătesc un preţ înfricoşător în cadrul căsătoriilor
lor. Cei care iau seama la ele, refuzând să se căsătorească cu un necredincios, trebuie să
recunoască faptul că trebuie luate în considerare aceleaşi principii atunci când se gândesc la
o căsătorie creştină. Mulţi au gândit, în faţa unor incompatibilităţi evidente, că, deoarece se
iubesc reciproc şi sunt amândoi în această solie salvatoare, nu mai trebuie luat în considerare
nimic altceva.
Aceasta este o greşeală serioasă. Iubirea nu este suficientă pentru a asigura o căsătorie
reuşită şi fericită. Trebuie să se dea o foarte mare atenţie pentru a se căpăta siguranţa că
minţile amândurora sunt în ton una cu cealaltă. Nu înseamnă să sugerăm că unul trebuie să
fie reproducerea exactă a celuilalt, ci dorim să subliniem că ei trebuie să deţină o armonie în
interese. Ei trebuie să gândească la fel.
Din acest motiv, oamenii din medii foarte diferite sociale şi educative ar trebui să nu se
căsătorească. Ei trebuie să se unească cu oameni din clasa lor. Tot astfel, nu sunt
recomandate căsătoriile interrasiale, nu deoarece culoarea unuia este mai rea sau mai bună
decât a celuilalt, ci din pricina diferenţelor mari în ce priveşte valorile, gândirea, interesele şi
procedeele lor. Desigur, am putea arăta spre exemple unde asemenea căsătorii au avut
succes, dar acestea sunt mai degrabă o excepţie de la regulă.
Din acest motiv, orice cuplu care are de gând să se implice emoţional pentru ca în cele din
urmă să împartă viaţa împreună, trebuie să aştepte înainte ca ataşamentul lor să devină
puternic şi să ia în considerare cu foarte mare grijă cât de multe lucruri au ei în comun. Ei
trebuie să se întrebe ce fel de ajustări sunt necesare pentru a ajunge la compatibilitate
deplină. În special femeia ar trebui să se gândească la aceste lucruri, fiindcă ea trebuie să-l
urmeze oriunde o ia soţul şi să trăiască viaţa lui.
Dar în loc să procedeze astfel, felul de abordare al lucrurilor de obicei este motivat în felul
următor: "Există anumite lucruri pe care nu le-aş putea suferi vreodată la acea persoană, dar
voi aştepta până când am să mă mărit cu el (sau cu ea) şi atunci le voi schimba." Curtenia
devine atunci mijlocul de a dobândi poziţia de posesiune şi autoritate prin care se exercită
voinţa unuia sau a ambilor parteneri pentru a modela calea şi voinţa celuilalt. Dar aceasta
este manifestarea spiritului Babilonului. Înseamnă însuşirea rolului lui Dumnezeu, pentru că
nici bărbatului, nici femeii nu li s-a dat să hotărască felul cum celălalt trebuie să trăiască şi să
acţioneze.
Cei în care se află adevăratul spirit al lui Hristos niciodată nu se vor căsători cu o persoană
nutrind ideea de a o modela după gustul lor. Ci mai degrabă, ei se vor căsători cu persoana
respectivă pentru ceea ce este ea sau el, cu însuşirile ei bune şi rele, după ce au hotărât că el
sau ea poate fi iubit sau iubită aşa cum este.
O dată căsătoriţi, orice efort depus de amândoi trebuie orientat spre dezvoltarea acelor
interese pe care le au în comun, în vreme ce păstrează deschisă comunicarea şi înţelegerea.
Amândoi vor avea nevoie să facă schimbări pentru a realiza acest lucru; schimbări care se
vor face de la cele minore la cele drastice.
Cât de adesea soţiile dominate de către soţii lor au rostit aceste cuvinte triste: "Când mă curta
era atât de drăguţ, de binevoitor şi de amabil. El niciodată nu încerca să-mi spună ce trebuie
să fac. Dar de îndată ce ne-am căsătorit, totul s-a schimbat. Acum el îşi stabileşte standardele
sale şi aşteaptă de la mine să fac lucrurile aşa cum doreşte el să le fac. Cât de mult tânjesc să
fiu iubită pentru ceea ce sunt şi nu pe baza judecăţii altei persoane pentru ceea ce ar trebui să
fiu."
Nu este necesar să existe o asemenea stare de lucruri şi nici nu ar exista asemenea probleme
dacă amândoi ar cântări bine lucrurile înainte de căsătorie. Dar, din nefericire, foarte puţini
au fost scăpaţi complet de Babilon. Toţi cei care nu au scăpat sunt stăpâniţi de hotărârea de a
domina şi de a modela în special viaţa acelora care sunt mai slabi decât ei.
Solia vitală este că nimeni nu ar trebui să intre într-o relaţie de căsătorie cu ideea că dacă se
iubesc şi cred aceeaşi solie este suficient. Unii au învăţat aceste lucruri prin experienţe
amare.

Aplicarea spirituală

Tot ceea ce este adevărat în domeniul căsătoriei fizice se aplică şi în unirea spirituală cu
Hristos. Când perioada curteniei a trecut şi căsătoria a avut loc, începe lucrarea de intrare în
părtăşie cu Hristos şi umblarea adevărată cu El. Este adevărat că au avut loc mari schimbări.
A fost părăsită familia lui Satana, o mare parte din afecţiunea de odinioară pentru el a fost
distrusă, odrasla lui a fost eliminată din viaţă, s-a dezvoltat o puternică iubire pentru Hristos,
unirea cu El a avut loc şi sămânţa Lui a fost sădită şi a încolţit.
Este o idee obişnuită să se creadă că aceasta este tot ceea ce ar fi necesar pentru a asigura o
căsătorie unită, plină de succes şi fericită. Dar nu-i aşa. Problema se află în domeniul minţii
omeneşti în legământul căsătoriei. În timp ce inima a fost schimbată, trupul de carne şi de
sânge şi mintea au rămas neschimbate. Soţia are încă propriul ei fel de gândire şi este
necesar să se concentreze, sub călăuzirea lui Hristos, pentru a-şi aduce mintea în perfectă
armonie cu mintea lui Hristos. El, neasemenea soţilor pământeşti, nu trebuie să se schimbe,
deoarece gândirea Sa este deja perfectă. Ea este aceea care trebuie să facă toate ajustările.
Când se va înţelege acest lucru şi când se va intra într-o astfel de lucrare cu toată inima,
atunci va fi o rată a creşterii spirituale mult mai rapidă şi un mult mai mare succes în viaţa
creştină.
Această problemă este foarte bine ilustrată în viaţa multor creştini născuţi din nou, ale căror
lupte, eşecuri şi biruinţe sunt raportate în Scriptură. Un studiu atent al acestora arată că,
printre altele, motivul pentru dificultăţile avute în cadrul căsătoriei cu Hristos este că ei nu au
izbutit să-şi aducă mintea în ascultare deplină de mintea lui Hristos. Ei nu învăţaseră să
gândească în toate lucrurile aşa cum gândeşte El. Ei încă aveau propriul lor fel de gândire
vicios.
Dar, în cea mai mare parte, ei s-au arătat dispuşi să înveţe şi, pe măsură ce îmbătrâneau,
mintea lor a intrat din ce în ce mai mult în armonie cu mintea lui Hristos, Soţul lor.
Consecinţa a fost că, partea finală a căsniciei lor, în timp ce încă trăiau, a fost mai bună decât
partea de la început. Nu toţi erau pregătiţi să facă aceste schimbări, iar unii s-au cramponat
cu îndărătnicie de ideile şi teoriile lor. Unul dintre ei a fost împăratul Saul. Rezultatul final a
fost o totală separare şi despărţire de Hristos, şi pierderea vieţii veşnice.
Dintre cei care au învăţat până la urmă să gândească în felul lui Hristos, apostolii sunt cel
mai bun exemplu în privinţa efectului pe care acesta l-a avut în cadrul căsătoriei. Ei erau
uniţi cu Hristos într-o relaţie foarte directă şi personală. În fiecare zi trăiau, lucrau, vorbeau
şi umblau cu El, tot aşa cum soţiile fac cu soţii lor. Uneori însă această relaţie între Hristos şi
ei s-a dovedit a fi plină de necazuri. Cu toate acestea, problemele niciodată nu veneau de la
Hristos, ci de la ucenicii Săi. Adesea ei erau nemulţumiţi de deciziile Lui şi, uneori, au
protestat vehement împotriva lor. Când El nu se conforma gândirii lor, atunci deveneau
abătuţi, nemulţumiţi şi îndoielnici faţă de El, adesea dând expresie categorică acestor
simţăminte.
Şi totuşi, nu poate fi pus la îndoială faptul că ei erau cu adevărat născuţi din nou şi că se
aflau într-o relaţie de căsătorie stabilită cu Hristos. Există multe dovezi în acest sens. Unii
dintre ei fuseseră convertiţi prin lucrarea lui Ioan Botezătorul care înţelesese adevărata
Evanghelie. El a insistat ca securea să fie înfiptă la rădăcina copacului, şi a explicat cu
claritate că simpla tăiere a ramurilor vizibile nu putea fi acceptată ca fiind o convertire
veritabilă. Când Ioan boteza un credincios, el se asigura mai întâi că acesta avusese în
realitate această experienţă. Solia sa constantă era: "Securea a şi fost înfiptă la rădăcina
pomilor; deci, orice pom care nu face roadă bună, este tăiat şi aruncat în foc." Luca 3,9.
Aceia în care el trebuie să fi văzut cel mai bine întrunirea acestor calificări erau aceia care-l
urmau îndeaproape, ucenicii săi. Aceştia erau bărbaţii care-l lăsaseră pentru a deveni cei
dintâi conlucrători cu Hristos. Prin aceasta noi putem fi siguri că, atunci când s-au unit cu
Hristos, ei erau deja creştini născuţi din nou şi, astfel, se aflau într-o relaţie de căsătorie cu
El.
Dacă ei nu ar fi fost, Hristos niciodată nu i-ar fi ales şi nu i-ar fi rânduit pentru slujire. Am
putea obiecta că Iuda a fost de la început un trădător şi nu era un creştin născut din nou.
Adevărul este că el n-a fost chemat niciodată şi nici ales de Hristos. El s-a vârât singur, fiind
susţinut de ceilalţi apostoli. De aceea, el face parte dintr-o categorie diferită de a lor.
O a treia mărturie că ei erau născuţi din nou este aceea când ei s-au adunat la Cina
Domnului: "…Petru şi fraţii lui fuseseră spălaţi în marele izvor deschis pentru păcat şi
necurăţie. Hristos i-a recunoscut ca fiind ai Lui. Dar ispita i-a condus în păcat şi încă aveau
nevoie de harul Lui curăţitor." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 17.
Acea spălare (în marele izvor deschis pentru păcat şi necurăţie, adică botezul) eradicase din
templul corpului lor odrasla lăuntrică a lui Satana, eliberându-i pentru a fi implantată
sămânţa lui Hristos. Acum (la Cina Domnului), pentru că viaţa Lui era în ei, aşa încât le era
atât Tată, cât şi Soţ, El i-a putut recunoaşte ca fiind ai Săi. Toţi cei care încă mai sunt
căsătoriţi cu Satana sunt ai lui Satana şi nu ai lui Hristos.
Astfel, singura concluzie este că ucenicii erau creştini cu adevărat născuţi din nou.
Omenescul lor era căsătorit cu divinitatea lui Hristos, El era Tatăl vieţii divine dinăuntrul lor,
iar ei îl iubeau cu răbdare şi profund. Ei părăsiseră lumea şi viaţa soţului lor dintâi, Satana, şi
făceau parte din familia lui Hristos şi umblau pe calea vieţii Lui. Ei se consacraseră lui
Hristos asemenea unei soţii credincioase.
Am putea crede că, având toate acestea, căsătoria a fost un succes extraordinar pentru aceşti
bărbaţi şi ei vor trăi viaţa în perfectă armonie cu Hristos şi complet în afara păcatului. Dar nu
s-a dovedit a fi aşa.
De multe ori ei erau în contradicţie cu El. De exemplu, când Lazăr era bolnav pe patul de
moarte şi era strict necesar ca Isus să nu se ducă în Betania, ei insistau ca El să se ducă.
Pentru că El nu a făcut acest lucru, ei s-au întristat şi au pus la îndoială misiunea Sa. Puţin
mai târziu, după ce Lazăr murise şi era vital ca Isus să se ducă în Betania, ei au protestat
considerând că trebuie să stea departe. Doar respectul faţă de autoritatea Lui, ca Soţ al lor, şi
doar iubirea lor adâncă faţă de El i-a împiedicat să se despartă de El şi să-l lase să plece
singur.
Înainte de aceasta, când mulţimea a plănuit să-l ia pe Hristos cu forţa şi să-l facă împărat,
ucenicii s-au unit cu mulţimea. Ei vedeau în revolta populară o ocazie perfectă pentru
înălţarea lui Hristos pe poziţia pe care o aleseseră ei. Procedând astfel, ei acţionau exact
contrar gândului Tatălui şi a lui Hristos. Încă o dată, numai autoritatea lui Hristos ca Soţ al
lor i-a ferit să aducă la îndeplinire scopul lor contrar. Dar în timp ce vâsleau de-a lungul
lacului erau plini de îndoieli, văicăreli şi nemulţumire faţă de Mântuitorul. Acest lucru i-a
separat de El până la experienţa cu furtuna, care i-a învăţat totala lor neputinţă şi nevoie de
protecţia Lui şi i-a condus din nou înapoi la El.
Apoi a mai existat o ocazie când Hristos le-a spus despre cărarea ce se întindea înaintea Lui,
cărare ce conducea la suferinţă, umilinţă, tortură şi în cele din urmă la răstignire. El nu putea
merge pe nici o altă cale. Dacă ar fi trebuit să aleagă orice alt curs, atunci misiunea Lui ar fi
fost un eşec complet. Apostolii nu au văzut nici o lumină în aceasta. Petru l-a luat deoparte
pe Maestrul său şi a protestat spunându-i că nu aceasta era soarta Sa. O coroană, stăpânirea
lumii şi măreţia pământească erau visul apostolilor pentru ei şi pentru Hristos.
Pot fi citate multe exemple din care reiese că Soţul şi soţia, în cazul acesta Hristos şi
apostolii Săi, se aflau în dezacord total cu privire la cursul ce trebuia urmat. Pe parcursul
acelor zile căsătoria era asaltată de multe dificultăţi. Adesea soţia era foarte nefericită, pe
când Soţul era întristat datorită incapacităţii soţiei Sale de a înţelege adevărata natură a
lucrării Lui.
Evident că problema nu a constat în prezenţa în continuare a seminţei lui Satana în ei.
Aceasta fusese eliminată. Ucenicii erau născuţi din nou şi cu adevărat căsătoriţi cu Hristos.
Ceea ce nu fusese încă adus în armonie cu El era felul lor de gândire. Numai atunci când a
fost schimbat printr-un proces educativ plin de răbdare din partea Lui, ei au fost aduşi în
deplină armonie cu El şi au început să exemplifice cu mai mult succes viaţa creştină,
experimentând o stare a existenţei mai fericită.
Aceleaşi probleme care i-a confruntat pe acei bărbaţi ne confruntă şi pe noi cei de azi. Noi
am obţinut naşterea din nou. Hristos este Soţul nostru, dar înapoia noastră sunt anii trăiţi în
şcoala lui Satana, unde ideile şi teoriile contrare gândirii şi principiilor lui Hristos au fost
inoculate în mintea noastră.
În timp ce aceste diferenţe nu conduc la divorţ, dacă nu sunt nutrite cu încăpăţânare, ele nici
nu întăresc căsnicia. De aceea este de o importanţă primordială ca fiecare dintre noi să
recunoască faptul că marea lucrare ce trebuie făcută după căsătorie este aducerea minţii
noastre la ascultare de mintea sau gândul lui Hristos. A face acest lucru cere de la noi
pierderea încrederii în felul nostru de gândire de multă vreme statornicit şi cultivarea unei
atitudini de asimilare a învăţăturii lui Hristos. De fiecare dată când ne descoperim în
contradicţie cu călăuzirea providenţială a lui Dumnezeu şi când intrăm în necazuri şi
strâmtorări, să ne grăbim să cercetăm şi să vedem în ce privinţe gândim altfel decât ar gândi
Hristos în aceleaşi circumstanţe.
Aceasta este ceva la care toţi trebuie să lucreze cu sârguinţă, dacă vor să dezvolte o relaţie de
căsătorie fericită şi plină de succes cu Mântuitorul.
Fireşte, sursa cea mai aleasă prin care se descoperă gândul lui Hristos este Cuvântul scris şi
Cuvântul creat al lui Dumnezeu, care sunt Biblia şi natura. Cu cât comuniunea cu Hristos
este mai adâncă şi mai deasă prin aceste canale, cu atât mai mult mintea se va conforma
armoniei cu mintea lui Hristos. Invers, cu cât studiem mai mult rodul gândirii omeneşti, cu
atât mai mult mintea va fi educată în linii contrare celei divine. În acest domeniu trebuie
făcută o foarte reală lucrare. De fapt este cea mai importantă lucrare ce trebuie întreprinsă
după ce naşterea din nou a fost obţinută.
"Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui
Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării lui Hristos." 2Corinteni 10,5.
"Voi trebuie să vă ţineţi departe de terenul fermecat al lui Satana şi să nu îngăduiţi minţii să
se abată de la credincioşia faţă de Dumnezeu. Prin Hristos, puteţi şi trebuie să fiţi fericiţi şi
să vă formaţi obiceiul autocontrolului. Chiar şi gândurile voastre trebuie să fie aduse în
supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu şi simţămintele voastre aduse sub controlul raţiunii şi
al religiei. Imaginaţia nu v-a fost dată pentru a-i îngădui să alerge în dezordine şi să aibă
propriul ei drum, fără vreun efort de a o reţine sau disciplina. Dacă gândurile sunt rele,
atunci şi simţămintele vor fi rele, şi gândurile şi simţămintele combinate alcătuiesc caracterul
moral. Când aţi hotărât că, fiind creştini, nu vi se cere să vă controlaţi gândurile şi
simţămintele, de fapt le aduceţi sub influenţa îngerilor răi şi invitaţi prezenţa şi controlul lor.
Dacă vă supuneţi impresiilor voastre şi îngăduiţi gândurilor voastre să alerge pe calea
suspiciunii, îndoielii şi nemulţumirii, atunci veţi fi printre cei mai nefericiţi dintre muritori şi
viaţa voastră se va dovedi a fi un eşec." Mărturii pentru comunitate, cap. Păcatul
nemulţumirii, par. 2, vol. 5.
"Tinerii să facă din Cuvântul lui Dumnezeu hrana minţii şi sufletului. Din crucea lui Hristos
să facă ştiinţa întregii educaţii, centrul oricărei învăţături şi al oricărui studiu. Să fie adusă în
experienţa zilnică, în viaţa practică. Aşa va deveni Mântuitorul pentru tineri un tovarăş zilnic
şi un prieten. Orice gând va fi făcut rob ascultării de Hristos." Divina vindecare, cap.
Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, par. 8.
"Avem nevoie de înrâurirea neîncetată a puterii înnobilatoare a gândurilor sfinte. Singura
siguranţă a oricărui suflet este să aibă o gândire corectă. >Ceea ce gândeşte omul în inima
lui, aşa este el.< Proverbe 23,7. K.J.V. Bible. Puterea stăpânirii de sine se întăreşte prin
exerciţiu. Ceea ce pare la început dificil devine uşor dacă este repetat în mod constant, până
când gândurile şi faptele bune devin obişnuinţă. Dacă dorim, ne putem întoarce de la tot ce
este ieftin şi inferior şi ne putem ridica la un standard înalt; putem fi respectaţi de oameni şi
iubiţi de Dumnezeu." Divina vindecare, cap. În contact cu alţii, subcap. Îndelungă răbdare
când suntem nedreptăţiţi, par. 27.

Capitolul şapte

O parabolă

Erau doi fraţi care locuiau unul lângă celălalt în case pe care le primiseră moştenire. Apoi a
venit un timp când o mare companie de construcţii, ce făcea promisiuni generoase pe care nu
avea intenţia să le ţină, i-a tras pe sfoară pe cei doi fraţi prin semnarea transferului
proprietăţilor lor asupra companiei.
Imediata lor evacuare a fost împiedicată doar prin intervenţia guvernatorului care a reuşit să
obţină o decizie judecătorească ce oprea compania să le dărâme casele chiar atunci. Dar
guvernatorul le-a spus fraţilor că această măsură era temporară şi că, în cele din urmă,
compania va reuşi să-şi atingă scopurile. Casele lor mult iubite urmau să fie dărâmate şi
înlocuite cu un complex de birouri.
Printr-un act de generozitate nemaiîntâlnită şi de mare sacrificiu personal, guvernatorul a
dăruit fiecăruia dintre fraţi o mare sumă de bani suficientă pentru a le compensa pierderile.
Unul dintre fraţi s-a decis să folosească banii pentru a cumpăra un teren vizavi de cel al
fratelui său. Cumpărându-l, a ridicat o nouă casă, plăcută şi s-a mutat în ea.
Celălalt frate, deoarece iubea mult prea mult vechea casă, s-a decis să folosească banii pentru
a o renova, aşa încât să arate tot la fel de bine ca a fratelui său de peste drum. El a avut
succes în acest obiectiv, după ce-şi investise toţi banii şi timpul său în acest proiect.
Trecătorii au remarcat faptul că vechea lui casă arăta în orice amănunt tot la fel de bine ca şi
casa cea nouă a fratelui său. Ori de câte ori auzea asemenea remarci se simţea măgulit şi se
felicita pentru faptul că reuşise la fel de bine ca fratele său. El s-a înşelat singur crezând că
guvernatorul va fi atât de mulţumit de "casa lui frumoasă", încât îşi va folosi toată puterea
pentru a împiedica demolarea ei.
Dar când s-a încheiat termenul amânării judecătoreşti, compania de construcţii a venit cu
intenţie hotărâtă şi a dărâmat ambele case, cea care fusese renovată şi cea care fusese
abandonată. Compania nu a făcut nici o deosebire între cele două case. Nimic nu mai putea
preveni acest lucru deoarece, chiar dacă respectiva companie intrase în posesiunea celor
două case prin viclenie, casele îi aparţineau şi, ca atare, avea dreptul să facă ce doreşte cu
ele. Acum, fratele neînţelept îşi cheltuise toate resursele investindu-le în casa cea veche fără
să mai rămână cu absolut nimic. Prea târziu, acum ar fi dorit să acţioneze cu înţelepciune,
asemenea fratelui său care privea din noua sa casă confortabilă cum dispar vechile case.

******

Hristos a vorbit adesea în pilde. Când făcea acest lucru El adăuga o explicaţie, aşa încât
ucenicii Săi să înţeleagă solia pe care El dorea să le-o comunice. În această parabolă,
proprietarii de drept ai celor două case reprezintă familia umană care a primit moştenirea de
la Tatăl ceresc. Compania de construcţii îl reprezintă pe Satana care, prin viclenie, ne-a
privat de stăpânirea noastră de drept. Ar fi urmat o distrugere grabnică după această preluare
de posesiune, dacă guvernatorul universului, Hristos, nu s-ar fi interpus cu o hotărâre de
amânare care să oprească dispariţia imediată a vieţii umane.
Totuşi, Mântuitorul a ştiut că acesta era doar un aranjament temporar şi că, în cele din urmă,
diavolul va pretinde şi va primi ceea ce dobândise. Cu o generozitate nemaiîntâlnită, Hristos
s-a oferit să dea fiecărui membru al familiei omeneşti o viaţă nouă care să o înlocuiască pe
cea care fusese luată în stăpânire de Satana şi de legea călcată. Această viaţă este disponibilă
prin implantarea seminţei divine a lui Hristos în cel credincios care are astfel posibilitatea de
a-şi investi timpul şi bogăţia date de Mântuitorul în vederea dezvoltării unei creşteri
viguroase a acestei vieţi noi.
În mod surprinzător, mulţi aleg să cheltuiască resursele date de Dumnezeu pe viaţa care
aparţine legii călcate şi lui Satana. Ei se agaţă de vechea viaţă, respingând principiul
eradicării şi al înlocuirii ei. Ei sunt foarte sârguincioşi în eforturile lor şi, adesea, reuşesc să
obţină rezultate care, după toate aparenţele exterioare, arată tot la fel de frumoase ca cele
realizate de adevăratul creştin care a primit o viaţă nouă.
Ei compară adesea cele două vieţi şi sunt foarte încântaţi de ceea ce văd. Convingerile şi
satisfacţiile lor se întăresc când aud comentarii favorabile despre vieţile lor. Ei au în vedere
"excelenţa" comportamentului lor şi "conduita lor strict morală" ca pe o asigurare demnă de
încredere că, dacă cineva merită să meargă în cer, atunci ei sunt aceia.
Dar zorii zilei se apropie în mod irevocabil când legea călcată şi Satana, fără să mai fie ţinuţi
în frâu, vor lua în stăpânire proprietatea lor, timp în care, cei ce au neglijat să capete sămânţa
lui Hristos şi noua viaţă conţinută în ea, vor descoperi că toată munca şi cheltuiala lor au fost
risipite pe proprietatea altuia fără să mai rămână cu nimic. Ei vor dori prea târziu să fi dat
ascultare de avertizarea Mântuitorului că singura viaţă care poate găsi acces în Paradis este
viaţa Lui. Indiferent cât de frumoasă şi de perfectă ar putea deveni viaţa cea veche, ea nu
poate să scape de proprietarii ei de drept, care sunt legea călcată şi diavolul. Ea va fi distrusă
indiferent cât de mult timp şi cât de mult efort sunt cheltuite pentru ea şi indiferent cât de
ireproşabilă ar putea ea deveni.
Există foarte mici diferenţe, sau poate nici una, între efortul şi cheltuiala pe care adevăratul
creştin şi pretinsul creştin le investesc în dezvoltarea neprihănirii în vieţile lor. Sârguinţa,
studiul Bibliei, activităţile misionare, respingerea plăcerilor lumeşti, ascultarea faţă de
principiile sănătăţii şi faţă de cele morale, prezenţa la biserică cu credincioşie, ş.a. m.d., sunt
practicate de amândoi. Prin urmare, aparenţele exterioare ale fiecăruia sunt atât de mult
asemănătoare, încât este dificil, dacă nu imposibil, să spui care este deosebirea. Aceasta este
o sursă de mare satisfacţie pentru cei ce se pretind creştini şi o nedumerire pentru adevăraţii
credincioşi, până când cei din urmă învaţă în ce anume constă diferenţele reale.
Dezvoltarea unei vieţi virtuoase nu este un mijloc primordial de calificare pentru împărăţia
cerului. Mulţi îşi vor dedica întreaga lor viaţă pentru a realiza aceasta, dar Hristos în voi este
nădejdea slavei, şi singura viaţă care va merge în cer este viaţa Fiului lui Dumnezeu care s-a
coborât din cer. Sămânţa lui Adam este osândită. Este cu mult mai rău decât nebunie, totuşi,
s-o educi să trăiască o viaţă creştină deoarece, la sfârşit, Satana şi legea călcată o vor
pretinde fără doar şi poate şi apoi o vor nimici.
"Şi mărturisirea este aceasta, Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul
Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţa. V-am scris
aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa
veşnică." 1Ioan 5,11-13.
"Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este în
cer." Ioan 3,13.
"Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa." Ioan 5,40.
Viaţa Lui este în sămânţa Lui. Nu există vreun alt loc de unde poate fi dobândită. De aceea,
este vital să fie zdrobită căsătoria cu Satana, să fie eradicată odrasla diavolului, să aibă loc
căsătoria cu Hristos prin primirea seminţei Sale divine, iar restul timpului de probă să fie
devotat dezvoltării acestei vieţi preţioase date nouă de către Domnul. Atunci îl vom avea pe
Hristos în noi, singura nădejde a slavei. Să nu irosim nici un minut cu sămânţa lui Adam. Cât
de tragic va fi la sfârşit pentru cei care vor descoperi că şi-au cheltuit resursele pentru o viaţă
care nu poate fi niciodată salvată şi care nu le va lăsa nimic în afară de regrete.
Dar, tu, fii în schimb unul dintre cei care îşi cheltuiesc bogăţia materială şi spirituală dată de
Dumnezeu pentru acea viaţă care poate trăi şi va trăi veşnic, unul asupra căruia Satana să nu
aibă nici o pretenţie.

Anexă

Iată lista textelor care confirmă adevărul că Hristos a fost un înger.

Hristos
Îngerul (Solul) legământului: SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 928; Sfaturi pentru
sănătate, cap. Lucrarea instituţională de succes, subcap. O lucrare în creştere, ultimul
paragraf; Lucrarea colportorului, cap. O chemare pentru evangheliştii colportori, par. 7;
Evanghelizare, cap. Evanghelizarea medicală, subcap. Evanghelizarea medicală în oraşe,
par. 1; Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 10; Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, cap. Fericirile, subcap. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi, par. 7;
Divina vindecare, cap. Exemplul nostru, par. 12; Profeţi şi regi, cap. Venirea unui
Răscumpărător, paragraful 5 de la sfârşit; cap. Casa lui Israel, par. 33; Patriarhi şi profeţi,
cap. Noaptea luptei, par. 7; cap. Moise, par. 28; Căderea Ierihonului, par. 25; cap. Cei dintâi
judecători, par. 15; Mărturii pentru comunitate, cap. Hristos, Mijlocitorul rugăciunii şi al
binecuvântării, ultimul paragraf, vol. 8.

Îngerul prezenţei lui Dumnezeu: Sfaturi pentru sănătate, cap. Predarea principiile sănătăţii,
subcap. Experienţa lui Ahazia, par. 2; Patriarhi şi profeţi, cap. Cele douăsprezece iscoade,
par. 9; Mărturii pentru comunitate, cap. Susţinerea misiunilor în oraşe, par. 22, vol. 5.

I-a apărut lui Iosua ca un luptător înarmat: Patriarhi şi profeţi, cap. Căderea Ierihonului, par.
3.

I-a apărut lui Moise în rugul aprins: SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1103; Hristos
Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 14; Patriarhi şi profeţi, cap. Moartea lui Moise,
par. 9.

I-a luat apărarea marelui preot Iosua: Profeţi şi regi, cap. Iosua şi Îngerul; Mărturii pentru
comunitate, cap. Iosua şi Îngerul, par. 2-8, vol. 5.

L-a instruit pe Ioan: SDA Bible Commentary, vol. 7, pag 971.

Îngerul în care era numele lui Iehova: Patriarhi şi profeţi, cap. Legea şi legămintele, par. 11;
Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, subcap. Şi nu ne duce în
ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău, par. 2; Profeţi şi regi, cap. Iosua şi Îngerul, par. 6-8;
Mărturii pentru comunitate, cap. Iosua şi Îngerul, par. 5, vol. 5; Mărturii pentru predicatori,
cap. Biserica lui Dumnezeu, subcap. Cuvânt de încurajare, par. 1.

L-a condus pe Israel prin pustie: SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1110; Sfaturi pentru
sănătate, cap. Predarea principiilor sănătăţii, subcap. Experienţa lui Ahazia, par. 2; Patriarhi
şi profeţi, cap. Stânca lovită, par. 22; Selected Messages, vol. 1, pag. 232; Mărturii pentru
comunitate, cap. Marea răzvrătire, subcap. Poporul murmură, par. 1, vol. 3.

L-a scos pe Israel din Egipt: Patriarhi şi profeţi, cap. Legea dată lui Israel, par. 46; Mărturii
pentru comunitate, cap. Marea răzvrătire, par. 2, vol. 3.

Îngerul cel puternic: Patriarhi şi profeţi, cap. Stânca lovită, paragraful 7 de la sfârşit.

Nu era un înger obişnuit: Istoria mântuirii, cap. Intrarea în ţara făgăduită, subcap. Căpetenia
oştirii Domnului, par. 1, 2.

Îngerul din Apocalipsa 10. Vezi SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 971.
A mers înaintea lui Israel prin pustie: Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, par. 26;
Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 268; Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap.
Primejdia idolatriei, par. 1; Mărturii pentru comunitate, cap. Marea răzvrătire, subcap.
Desconsiderarea îndurării, par. 1, vol. 3.

S-a luptat cu Iacov: SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1095-1096; Hristos Lumina Lumii,
cap. Glasul în pustie, paragraful 2 de la sfârşit; cap. Numai dacă vedeţi semne şi minuni, par.
8; Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 11, 17; Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, cap. Fericirile, subcap. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi, par. 7;
cap. Spiritualitatea legii, subcap. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi
leapăd-o de la tine, ultimul paragraf; cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. Nevoiţi-vă să
intraţi pe poarta cea strâmtă, ultimul paragraf; Experienţe şi viziuni, cap. Zguduirea, par. 9;
Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 8-14; Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 128-137;
Istoria mântuirii, cap. Iacov şi Îngerul; Mărturii pentru comunitate, cap. Marea răzvrătire,
subcap. Desconsiderarea îndurării, ultimul paragraf, vol. 3; Mărturii pentru comunitate, cap.
Lucrarea din Iowa, subcap. Pastori tineri, par. 13, vol. 4.