P. 1
Salvat Din Robia Pacatului

Salvat Din Robia Pacatului

|Views: 193|Likes:
Published by God's_Servant

More info:

Published by: God's_Servant on Apr 11, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/24/2014

pdf

text

original

Salvat din Robia Pacatului

Introducere

Dacã o carte se publicã fãrã nici un scop, mai bine nu s-ar publica deloc. Studiul acesta vrea sã împlineascã un anumit scop, si anume, sã arate cum se începe o viatã de biruintã asupra acelor probleme de zi cu zi, care distrug vietile oamenilor de astãzi. Studiul acesta nu vrea sã arate, ce trebuie sã fim. Nici nu este nevoie de aceasta, cãci, cu exceptia persoanelor care nu doresc sã devinã mai bune decât sunt, în general oamenii stiu cum trebuie sã fie, si depun eforturi pentru a atinge obiectivul urmãrit. Dacã cititorul face parte dintr-o bisericã care urmãreste idealuri si norme înalte, atunci convingerea despre ceeace ce trebuie sã fie omul este cu atât mai puternicã. Nu numai convingerea este mai vie, ci si nãzuintele acelei persoane de a realiza idealul acesta sunt mult mai presante. Problema este urmãtoarea: cum voi putea eu sã obtin, ceeace, dupã convingerea mea intimã, stiu, cã este drept si bun, si care, pentru mine, este lucrul cel mai pretios din lume? Aceasta este întrebarea la care mii si mii de oameni cautã în mod sincer rãspunsul. Dacã esti unul dintre acestia, atunci studiul acesta a fost scris pentru tine. El nu vine de la cineva care a inventat pe hârtie o asa zisã cale a biruintei, care pare adevãratã mintii lui, ci dinpotrivã, de la unul care, dupã ce a cãutat cu o seriozitate adâncã sã atingã cele mai înalte idealuri ale vietii crestine, a reusit sã gãseascã în cele din urmã calea izbãvirii de natura lui cea rea si pãcãtoasã. Deaceea, calea arãtatã aici este o cale sigurã si încercatã. Ea nu este numai sigurã si încercatã, ci reprezintã însusi procedeul biblic. În plus, acesta este un procedeu, care dupã ce a fost prezentat si altor suflete luptãtoare, s-a dovedit a fi la fel de efectiv în experienta lor, ca si în cea a autorului acestei publicatii. În urma cerintei insistente din partea acelora care au aplicat calea expusã în aceastã brosurã si au gãsit astfel pentru ei însisi solutia problemelor vietii, am publicat în cele din urmã acest studiu. Rugãciunea cea serioasã a autorului si a tuturor acelora care s-au împãrtãsit de experienta lui este, ca aceastã brosurã sã vã aducã acelasi rezultat binecuvântat ca si nouã.

_______________Partea întâi_________________

Problema
Toatã lumea stie astãzi cã are probleme grozave, la care oamenii cautã în mod neobosit solutii. Existã însã un singur loc unde solutia poate fi aflatã, si anume în Cuvântul lui Dumnezeu. Motivul pentru aceasta este foarte clar, cãci Ioan si Pavel, pe când stãteau înaintea prigonitorilor lor iudei, au mãrturisit urmãtoarele despre Isus Hristos: „În nimeni altul nu este mântuire: cãci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiti.” Faptele Apostolilor 4, 12. De aceea nici psihologul, nici doctorul, nici sociologul, si nimeni altul nu poate sã rezolve aceste probleme. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu ne este descoperitã puterea salvatoare a lui Isus Hristos si calea pe care aceastã putere salvatoare poate sã devinã a noastrã, personalã, în mod efectiv. În Cuvântul acesta gãsim mãrturia îmbucurãtoare a unui om, care a aflat pentru sine însusi puterea mântuitoare a acestui Cuvânt, si fiindcã o cunostea, deaceea a putut sã si declare: „Mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Isus Hristos” Romani 1, 16. Existã un motiv excelent pentru care Pavel nu s-a rusinat de Evanghelia lui Isus Hristos, un motiv pe care l-a mentionat fãrã ezitare si cu multã bucurie: „Cãci ea este puterea lui Dumnezeu.” Gânditi-vã cum ar fi putut sã numeascã Pavel Evanghelia lui Isus Hristos. Ar fi putut sã se refere la ea ca la o teorie, un argument, o veste bunã, sau altceva de felul acesta. Însã el nu a folosit niciuna din aceste definitii. În schimb, el a declarat cã este puterea lui Dumnezeu. Pentru Pavel ea era o putere, dar nu o putere oarecare. Ea este puterea lui Dumnezeu. Este important sã întelegem chiar de la începutul studiului, ce este Evanghelia. Am face bine, dacã am medita asupra mãrimii si maiestatii acestei puteri. Ea este puterea lui Dumnezeu prin care au fost aduse la fiintã cerurile si

pãmântul. Aici nu avem nici timpul si nici locul necesar, pentru a arãta mãcar câteva din cifrele si minunile astronomice, cu privire la imensitatea spatiului. Dacã am face aceasta cât de cât, abia atunci se va coborâ în mintea noastrã o impresie despre puterea nesfârsitã a lui Dumnezeu. Acceasi putere, care a rostit lumile la existentã, este Evanghelia. Ea este puterea care odinioarã a fost devotatã creatiunii universului , iar acum este devotatã salvãrii noastre din robia pãcatului. Cuvântul lui Dumnezeu zice prin Pavel: „Ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire.” Textul acesta nu specificã în mod clar din ce anume vrea sã ne mântuiascã Evanghelia. Dar este aceasta necesar? Doar acesta a fost deja lãmurit în Sfânta Scripturã. Când Îngerul Domnului a venit la Iosif, sotul Mariei, ca sã anunte nasterea lui Isus, el zise: „Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru cã El va mântui pe poporul Lui de pãcatele sale.” Matei 1,21. Trebuie sã comparãm Scripturã cu Scripturã. Acele adevãruri, care au fost arãtate deja în Cuvântul lui Dumnezeu, ne sunt repetate prin aceleasi cuvinte. Isus este inima si puterea Evangheliei. Prin urmare, dacã Isus a venit sã mântuiascã pe poporul Lui de pãcatele lor, aceasta înseamnã, cã atunci când Pavel zice, cã Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, el se referã la mântuirea de pãcate. Dacã o putere atât de colosalã, care nu poate fi asemãnatã cu nici o altã putere, este devotatã pentru mântuirea fiecãrui suflet omenesc, atunci cine poate sã mai ridice vreo scuzã pentru pãcat? Nu, nu ezistã nici o scuzã. Majoritatea, cei drept, nu au grija problemei pãcatului, si Dumnezeu le dã libertatea deplinã sã trãiascã dupã poftele lor. Dar ei rãmân totusi vinovati, si fiind vinovati, ei vor secera odatã rodul faptelor lor. Acei însã care depun eforturi pentru a se conforma exemplului divin, si care prin credintã vor sã trãiascã prin puterea lui Dumnezeu, vor fi atât de schimbati înlãuntrul fiintei lor, încât iubirea, rãbdarea si puritatea vor fi starea lor naturalã. Ei vor putea sã cunoascã prin experientã personalã cã Dumnezeu Îsi foloseste puterea Lui infinitã pentru a-i salva din robia pãcatului, si cã nici-o putere nu-i poate constrânge de a pãcãtui. Deaceea, tu nu mai ai nevoie de a pãcãtui. Tu poti trãi o viatã de biruintã depinã asupra oricãrui pãcat, - dacã vrei, - si te poti încrede în aceastã putere salvatoare a lui Dumnezeu. Evanghelia este datã pentru oricine, însã nu pentru oricine este ea puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea de pãcate. „Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecãruia, care crede, întâi a Iudeului, apoi a Grecului.”

Numai pentru acela care crede, ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea de pãcate. Pentru toti ceilalti ea este doar o teorie, o povestire frumoasã, o doctrinã, sau altceva de felul acesta. Numai pentru acela care crede, ea este puterea lui Dumnezeu. În versetul urmãtor Pavel continuã a ne spune, care este rezultatul puterii Evangheliei: „Deoarece în ea este descoperitã o neprihãnire pe care o dã Dumnezeu prin credintã si care duce la credintã, dupã cum este scris: „Cel neprihãnit prin credintã va trãi.”” Romani 1,17. Evanghelia descoperã însãsi neprihãnirea lui Dumnezeu. Mediteazã cu grijã asupra însemnãtãtii cuvântului „a descoperi”. Aceasta înseamnã cã neprihãnirea lui Dumnezeu este arãtatã atît de clar, încât poate fi vãzutã în mod lãmurit de cãtre toti aceia care o privesc. Dar unde este descoperitã Evanghelia lui Hristos? Ea este descoperitã în viata acelora, în care ea a devenit o putere lucrãtoare. Chiar si în viata lui Hristos de pe pãmânt, Evanghelia era puterea lui Dumnezeu. În ficare zi din viata Sa de pe pãmânt ea l-a salvat (la ferit) de cãderea în pãcat. În viata Lui se descoperea însãsi neprihãnirea cea desãvârsitã a lui Dumnezeu, si anume neprihãnirea care vine prin credintã. Hristos este exemplul nostru, care ne aratã cum trebuie sã fim: „ La aceasta ati fost chemati; fiindcã si Hristos a suferit pentru voi, si v-a lãsat o pildã, ca sã cãlcati pe urmele Lui.” 1Petru 2, 21. Prin urmare, dupã cum a fost descoperitã neprihãnirea lui Dumnezeu în viata lui Hristos prin puterea Evangheliei, si aceasta în fiecare zi, tot asa ea trebuie sã fie descoperitã si azi în viata tuturor urmasilor Lui. Viata lui Isus Hristos de pe pãmânt este descoperirea a ceeace vrea Dumnezeu sã facã din noi. Pe mãsurã ce fiecare copil al lui Dumnezeu priveste viata lui Hristos, si vede desoperitã în ea un curent neobosit al milei, al iubirii, al harului, al rãbdãrii, si orice altã virtute crestinã, în mod firesc el va dori sã copieze idealul. Dar o viatã de înfrângeri si dezamãgiri descurajeazã sufletul, si îl face sã se îndoiascã cã aceasta ar putea fi realizat vreodatã. De la începutul acestui studiu este necesar ca credinta sã apuce adevãrul mãret cã Evanghelia este puterea lui Dumnezeupentru mântuirea pe pãcate, asa încât în însãsi viata fiecãrui credincios adevãrat sã fie descoperitã acea neprihãnire a lui Dumnezeu, care vine prin credintã si care duce la credintã. Înaintea oricãrui credincios se deschide posibilitatea unei realizãri personale glorioase, prin puterea lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Aceasta este deci Evanghelia. Ea este puterea, pe care o folosteste Isus, pentru a-si împlini juruinta de a lua un om pãcãtos, corupt, murdar, ruinat, decãzut, plin de toatã rãutatea, fãrãdelegea, ura si pizma, care sunt roada naturii celei rele, sã îl curete de toate acestea, si sã îl umple cu iubirea, bucuria, pacea, bunãtatea si rãbdarea, si cu toate

celelalte roade ale Spiritului, pentru ca însãsi neprihãnirea lui Dumnezeu sã fie descoperitã în viata lui. Aceasta este Evanghelia lui Isus Hristos, si nici nu poate sã fie altceva, sau ceva mai putin decât atât. Dar se pune întrebearea: oare este aceastã experientã caracteristicã pretinsilor copii ai lui Dumnezeu din zilele noaste? Pentru a gãsi rãspunsul, putem face urmãtorul test: Fãrã a lua în considerare biserica din care face parte un crestin, pune-i aceastã întrebare simplã: „Spune-mi, te rog, sincer, dacã pãcãtuiesti în ficare zi?” Dacã persoana respectivã este sincerã, va rãspunde cu sigurantã: „Da, trebuie sã mãrturisesc cã pãcãtuiesc.” Acesta este un rãspuns sincer si adevãrat, pentru care persoana trebuie sã fie apreciatã. Atunci, poti sã-l întrebi mai departe: „Când pãcãtuiesti, si esti apãsat de vinovãtia acelui pãcat, ce faci?” El îti va rãspunde: „Mãrturisesc pãcatul, si-l rog pe Domnul sã mã ierte si sã mã ajute sã nu-l mai fac.” Acesta este de asemenea un rãspuns foarte sincer, pentru care persoana trebuie sã fie din nou apreciatã. Putem deci întreba mai departe: „Odatã ce ai mãrturisit pãcatul acela si ai cerut iertare pentru el, si ajutor ca sã nu-l mai faci, ce se mai întâmplã? Devine pãcatul acela un lucru aprtinând trecututlui, sau, ca si mai înainte, se repetã din nou si din nou.” La acestã întrebare vei observa o expresie de uluialã pe fata persoanei. Reactia ei va fi, ca si cum ar vrea sã zicã: „De ce îmi pui o întrebare atât de naivã? Desigur cã repet pãcatul acela. Cãci rãmân în continuare doar o fiintã omenescã, si trebuie sã mã lupt mereu împotriva acestui pãcat. Pãcatul va apare iarãsi si iarãsi, si va trebui sã-l mãrturisesc din nou si din nou.” Poate fi numitã o asemenea experientã „izbãvire de pãcate”? Rãspunsul nu poate fi decât: NU. Aceasta este o experientã de continuã pãcãtuire si mãrturisire, si din nou pãcãtuire si mãrturisire. Adu-ti aminte de experienta ta personalã, de pãcatul cel mai sâcâitor din viata ta, care te-a necãjit o viatã întreagã. Adu-ti aminte cum, dupã ce-l fãceai, cât regretai de amarnic, cât de serios îl cãutai pe Domnul, ca sã te ierte, si cu câtã sinceritate Îl rugai sã te ajute, ca sã scapi de el odatã pentru totdeauna; si cât de sincer ai promis, cã nu-l vei mai repeta niciodatã; si toate acestea, doar pentru a constata, cã îl comiteai iarãsi si iarãsi. Oare nu este adevãrat, cã dacã nu ai descoperit încã si nu ai aplicat calea izbãvirii din pãcat, acelasi pãcat, care ti-a dat de lucru acum zece ani, te mai nefericeste încã si acum?

Dacã poti sã recunosti aceasta în mod sincer, atunci ai si fãcut un pas hotãrâtor înspre eliberarea din aceastã situatie nefericitã. Ea nu este voitã de Dumnezeu, si nici nu va fi prezentã în viata acelei persoane credincioase care cunoaste Evanghelia ca puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea de pãcate. Existã mari deosebiri între doctrinele sustinute astãzi de diferitele corporatii religioase ale lumii. Fiecare din ele pretinde, cã prin sustinerea anumitor doctrine, în comunitatea lor se aflã calea mântuirii. Realitatea este însã, cã indiferent cât de corectã ar fi doctrina, dacã cineva nu întelege si nu face experientã cu puterea cea salvatoare a Evangheliei, el rãmâne la fel de pierdut, ca si cum nu ar fi crezut niciodata nimic. Cineva poate sã sustinã o teorie religioasã deosebitã, un crez deosebit, poate sã facã parte dintr-o organizatie religioasã deosebitã, sã fie sub un sistem religios deosebit, însã toate acestea nu înseamnã în mod neapãrat cã ar si duce la mântuire. Cea mai importantã problemã este: ce sãvârseste religia respectivã în viata persoanei respective? Ceea ce conteazã, este rezultatul final al unei cãi. Dacã Evanghelia pe care o credem a realizat mai putin decât Evanghelia lui Hristos, atunci lucrul pe care-l credem ori este fals si neautentic, ori, - dacã este Evanghelia lui Isus Hristos, - ea nu este aplicatã, ca în cazul fecioarelor nechibzuite. Numai acei care au câstigat o biruintã personalã asupra pãcatului, si care cunosc din experientã personalã ce înseamnã mântuirea de pãcate, si care constatã o crestere spiritualã realã în viata lor, numai acestia au Evanghelia lui Isus Hristos în realitate; si, prin urmare, pot sã si vesteascã Evanghelia lui Isus Hristos. Nimeni nu poate sã vesteascã ceea ce nu cunoaste. Numai un om al neprihãnirii poate sã fie si un învãtãtor al neprihãnirii. Ceea ce trebuie sã observãm aici este, cã lucrarea mântuirii include si conlucrarea noastrã inteligentã cu Dumnezeu. Existã o lucrare, pe care o face numai Dumnezeu, dar mai existã deasemenea si una, pe care trebuie sã o facem noi. Dumnezeu îsi cunoaste partea Lui pe deplin, si este gata sã si-o aducã la îndeplinire oricând si oriunde. Problema este însã cã oamenii nu-si înteleg partea lor, si de aceea ei îl încurcã pe Dumnezeu la împlinirea lucrãrii Lui. Faptul cã si noi avem de împlinit o lucrare, reiese din urmãtoarele cuvinte ale lui Isus Hristos: „Veti cunoaste adevãrul, si adevãrul vã va face liberi.” Ioan 8, 32 Scopul propriu zis al acestui studiu constã în a lãmurii adevãrul pe care trebuie sã-l cunoastem, si care ne va face liberi. Fãrã de a mai fi nevoie de alte discutii , care sã ne arate nevoia noastrã de a cunoaste adevãrul, ne vom concentra acum direct asupra studiului cunostintei acestuia, într-un limbaj cât se poate de simplu si de clar.

Experienta si adevãrul cuvântului lui Dumnezeu au arãtat, cã prima întrebare pe care trebuie s-o punem, este urmãtoarea: „Ce este pãcatul?” si nu: „Care lucruri anume sunt pãcate?” La cea de a doua întrebare am putea sã rãspundem repede cu: uciderea, minciuna. furtul, si asa mai departe; însã rãspunsul la prima întrebare este cu totul altul. Nu exgerez cu nimic când zic, cã dacã nu putem sã rãspundem corect la aceastã întrebare, calea eliberãrii nu poate fi gãsitã; cãci înainte de putea întelege rezolvarea problemei, trebuie sã întelegem problema ca atare. În ciuda acestui fapt, multi pretinsi crestini, care cred în Biblie, sunt foarte siguri cã ar sti rãspunsul la aceastã întrebare. Ei rãspund imediat prin cuvintele Scripturii: „Pãcatul este fãrãdelege.”1 Ioan 3, 4 Rãspunsul acesta este biblic, si deaceea si corect în ce priveste definitia pãcatului, dar numai cu conditia cã întelegem ce spune textul în realitate, si dacã nu avem doar o conceptie mãrginitã despre ceea ce contine.Cuvântul „fãrãdelege” duce gândul omului la o actiune. Deaceea cei mai multi înteleg cum cã pãcatul ar fi o actiune prin care omul sãvârseste fapte rele. Din pricina acestor fapte rele, starea fãcãtorului de rele este o stare de vinovãtie înainte lui Dumnezeu, si anume spre condamnare; iar procedeul de vindecare divinã este iertarea. Aceasta se poate zugrãvi prin urmãtorul tablou:

Acum nu e greu a arãta importanta întelegerii rãspunsului la întrebarea: „Ce este pãcatul?” În acest scop trebuie sã punem doar câteva întrebãri. Prima întrebare este: „Va primi oare cineva iertarea, dacã nu o cere?” Rãspunsul este: „Nu!” „Va cere cineva vreodatã iertarea, dacã nu se simte vinovat?” Rãspunsul este iarãsi: „Nu!” „Se va simti cineva vinovat, dacã nu stie, cã ceea ce face, este pãcat?” Iarãsi trebuie sã rãspundem: „Nu!” Deaceea trebuie sã stii care fapte sunt pãcãtoase, pentru ca sã-ti simti vinovãtia, care sã te îndemne sã cauti iertarea. Din aceastã cauzã trebuie sã punem întrebarea si sã gãsim rãspuns la ea, - aceasta fiind un element vital al cunostintei pentru aceia care doresc sã obtinã vindecarea divinã de aceastã boalã rea a pãcatului. Dar felul în care s-a dat rãspuns pânã aici la întrebare încã nu are adâncimea necesarã pentru a putea garanta salvarea din robia pãcatului. Pãcatul este mult mai mult decât ceea ce facem, cãci ceea ce facem, este numai roada a ceea ce suntem. Aceastã definitie mai cuprinzãtoare a pãcatului reprezintã o cunostintã fundamentalã în vederea liberãrii din robia pãcatului. Învãtãtorul divin, conversând cu niste Farisei, a putut sã le ofere o definitie clarã despre pãcat. El le-a zis: „veti cunoaste adevãrul, si adevãrul vã va face liberi.” Acesti bãrbati si-au dat pe fatã profunda lor ignorantã referitor la principiile fundamentale, care stau la baza porblemei pãcatului, zicând: Noi suntem sãmânta lui Avraam, si n-am fost niciodatã robii nimãnui, cum zici tu: „Veti fi slobozi.” În rãspunsul lui Hristos, gãsim definitia deplinã a pãcatului: „Adevãrat, adevãrat vã spun”, le-a rãspuns Isus, „cã oricine trãieste în pãcat, este rob al pãcatului.” Ioan 8, 32-34. Aici pãcatul nu apare ca o faptã, ci ca un stãpân de sclavi. Cãci dacã pãcãtosul este slujitorul pãcatului, atunci pãcatul trebuie sã fie stãpânul pãcãtosului. Pentru a fi însã un asemenea stãpân, pãcatul trebuie sã fie o putere realã. Cãci nimeni nu poate deveni stãpânul cuiva fãrã a avea puterea de a-l stãpâni, - mai ales când cei implicati nu vor sã se supunã de bunãvoie acelei puteri. Pãcatul nu este un stãpân care primeste o servire adusã din iubire din partea supusilor sãi, ci unul care trebuie sã-i constrângã la ascultare. Deaceea trebuie sã privim pãcatul ca un stãpân de robi. În armonie cu aceasta, versiunea greacã originalã a Bibliei foloseste cuvântul „rob”, dupã cum s-a si tradus în versiunile noastre moderne.

Aceasta înseamnã deci, cã definitia pãcatului trebuie lãrgitã acuma, dupã cum urmeazã: Pãcatul este un stãpân, în genul faraonului egiptean, -care ne stãpâneste împotriva vointei noastre, asa încât ne aflãm într-o stare de robie. Aceastã problemã nu poate fi rezolvatã prin iertare, asa cum înteleg cei mai multi iertarea. Ceea ce ne trebuie acum, este izbãvirea. Schita de mai jos ne va ajuta sã întelegem mai bine:

Dupã cum stau lucrurile cu iertarea, tot asa si cu izbãvirea: Nimeni nu o primeste, fãrã ca s-o cearã; si nimeni nu o va cere, dacã nu-si va da seama, cã se aflã în robie, ; si nimeni nu va recunoaste cã se aflã în robie, pânã nu va întelege natura pãcatului, care se manifestã ca un stãpân de sclavi peste el. Deaceea mai repet încã odatã: primul pas înspre întelegerea cãii izbãvitoare constã în a întelege rãspunsul la întrebarea: „Ce este pãcatul?”

Si totusi, nu este oare adevãrat, cã majoritatea întelege pãcatul numai ca o actiune si ca o stare de vinovãtie, de care trebuie sã fim vindecati prin iertarea lui Dumnezeu? Din aceastã cauzã securea nu e înfiptã niciodatã la rãdãcina copacului, iar stãpânul de sclavi nu e stârpit niciodatâ cu desãvârsire, fapt care rezultã într-o simplã mãrturisire cu gura a religiunii, si într-o conformare exterioarã la cerintele ei, ceea ce se socoteste apoi ca fiind o slujbã acceptatã de Dumnezeu. Si astfel, un mare numãr de oameni bisericosi merg neâncetat înspre vesnica pierzare. Stãpânul de sclavi este rãdãcina pãcatului. El apare în Biblie sub diferite denumiri. În Romani 8,7 el apare sub numele de „firea pãmânteascã”, în Romani 6,6 ca „omul cel vechi”, pe când în Ezechiel 36,26 i se zice „inimã de piatrã”. Lepra e folositã deasemenea ca simbol al lui. Dar niciunde lucrarea detinãtorului de sclavi nu e arãtatã mai clar ca în Romani 7, un capitol cu care ne vom ocupa în continuare, începând cu versetul 9, unde Pavel zice urmãtoarele: „Odinioarã trãiam fãrã Lege; dar când a venit porunca, aceasta m-a lovit cu moartea.” Pavel se referã aici la un timp anume, când în viata lui a intrat Legea. Pânã atunci, deci pânã a venit porunca, Pavel a zis: „Odinioarã trãiam fãrã Lege.” Cu alte cuvinte, el era un pãcãtos de bunã voie, - voluntar.Aceasta este starea omului din lume, pânã ce ajnge sã cunoascã Legea lui Dumnezeu. El doreste sã fie pãcãtos, si gãseste plãcere în aceasta. Faptul acesta nu-i tulburã linistea. Însã în cele din urmã Legea intrã în viata lui. Venirea Legii aduce apoi cu sine si cunostinta pretentiilor ei drepte asupra vietii si purtãrii sale. Cunostinta Legii constituie primul pas cãtre Hristos. Aceasta poate avea loc prin citirea Scripturilor, sau printr-un propovãduitor, sau pe oricare altã cale, dar de venit ea trebuia sã vinã, dacã este sã-L gãsesti vreodatã pe Hristos ca Mântuitor personal de pãcate. Cunostinta Legii lui Dumnezeu duce apoi mai departe, la o altã cunostintã: la cunostinta de noi însine, asa cum ne vede Dumnezeu cã suntem. Aceasta este convingerea despre pãcat. Ea reprezintã cel de-al doilea pas esential cãtre Hristos. Convingerea duce apoi mai departe la cãintã, dacã cel convins nu o respinge prin ridicarea unei bariere în fata lucrãrii Spirutului Sfânt asupra inimii. Aceasta se poate întâmpla fãrã mari greutãti, cãci nu e ceva plãcut sã te vezi asa cum te vede Dumnezeu. Înclinatia fireascã a naturii omenesti este de a lepãda aceastã descoperire, ca fiind o descoperire neplãcutã. Un asemenea caz îl gãsim în întâmplarea raportatã despre Felix si Drusila, pe care o gãsim

descrisã în Faptele Apostolilor: 24,24-27: „Dar pe când vorbea Pavel despre neprihãnire, despre înfrânare si despre judecata viitoare, Felix, îngrozit a zis: „De astã datã dute; când voi mai avea prilej, te voi chema.”” Cutremurarea lui Felix este o dovadã, cã era profund convins de adevãrul pãcãtoseniei sale, fapt care ar fi trebuit sã-l aducã la cãintã. Dar el a cãutat sã se ascundã în fata descoperirilor acestea neplãcute privitoare la el însusi. Si astfel el l-a concediat pe Apostolul Pavel, tocmai când ar fi avut cea mai mare trebuintã de ajutorul sãu, - care l-ar fi adus, pas cu pas, tot mai aproape de Dumnezeu. Deaceea sã luãm bine seama, cu totii, ca nu cumva, atunci, când Domnul ne aratã starea noastrã cea realã, sã-l refuzãm; ci sã primim acea descoperire divinã, cât si spiritul cãintei celei adevãrate, pe care Domnul vrea sã ni-l dãruiascã odatã cu aceasta. Cãinta nu înseamnã doar sã urãsti pãcatul, ci sã te si întorci de la el. De asemenea, nu este de ajuns sã urãsti pãcatul din pricina urmãrilor nefavorabile pe care le aduce asupra noastrã. Balaam si Iuda urâserã amândoi urmãrile pãcatului, dar nu pãcatul ca atare. Dupã cum urâm murdãria, fiindcã ea este murdãrie, tot asa trebuie sã urâm si pãcatul, fiindcã el este pãcat. Rezultatul acestui fapt va fi, cã tot asa vom iubi si neprihãnirea, fiindcã ea este neprihãnire. Firea noastrã omeneascã nu este deloc înclinatã sã facã acest lucru. De la noi însine noi nu putem sã facem aceasta. Deaceea cãinta este darul lui Dumnezeu. Adevãrul acesta reiese din urmãtorul text: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înãltat cu puterea Lui, si L-a fãcut Mântuitor, ca sã dea lui Isreal pocãinta si iertarea pãcatelor.” Faptele Apostolilor 5,31. Odatã ce acceptãm sã primim de la Dumnezeu cãinta, ca rezultat al lucrãrii Duhului Sfânt prin intermediul Cuvântului, ea va fi însotitã de mãrturisirea pãcatului. Acestia sunt deci primii patru pasi cãtre Hristos: cunostinta, convingerea despre pãcat, cãinta si mãrturisirea. Adevãrul este, cã multi au trecut prin toate aceste experiente pe cât de bine au stiut ei s-o facã, fiind convinsi cã astfel ei ar fi împlinit conditiile care stau la baza izbãvirii de pãcate, dar fãrã a putea mãrturisi cã au si fost izbãviti în realitate. Este sigur, cã atunci când aceste adevãruri sunt practicate dupã cum doreste Dumnezeu, noi vom fi izbãviti cu adevãrat. Problema se aflã în faptul, cã multi nu au înteles ce se cuprinde cu adevãrat în aceste experiente. În general cei în cauzã se cãiesc numai de faptele comise, pe care le si mãrturisesc, în timp ce neglijeazã sã înteleagã, cã trebuie sã aibã loc o cãintã mai profundã, care cuprinde si ceea ce suntem, si deci mãrturisirea a ceea ce suntem. Gândeste-te la acele clipe de bucurie, când ai ajuns pentru prima datã sã cunosti adevãrul lui Dumnezeu. Cât de frumos si de logic îti pãrea adevãrul pe de o parte, iar pe de alta cât de multã cãintã aducea el în sufletul tãu. Toatã

viata ta din trecut ti-o vedeai plinã de iubire de sine si de pãcate, si dintr-o cãintã adâncã nu doreai altceva decât sã fii eliberat de toate acestea. Îti luai angajamentul de a termina cu pãcatele, de a nu le mai face niciodatã. Hotãrârea ta era de a asculta de toate poruncile lui Dumnezeu. Asemenea poporului lui Israel din vechime, care a zis: „Vom face, si vom asculta tot ce a zis Domnul”, Exod.24,7, si tu ai zis cã vrei sã asculti de toate poruncile lui Dumnezeu. Drept urmare a acestui fapt ai si putut sã te bucuri de un oarecare succes, cel putin în ce priveste anumite activitãti exterioare. Ai câstigat de exemplu mari biruinte asupra acelor atractii lumesti, care te stãpâniserã altãdatã cu putere. Dar nerãbdarea ta, temperamentul tãu rãu, si alte probleme lãuntrice au rãmas. Ele se ridicau împotriva ta, si te învingeau. Din cauza convingerii tale de pãcate mergeai mereu cu capul plecat. Îti mãrturiseai pãcatele, si erai hotãrât ca de aici înainte lucrurile sã se schimbe: dar ele nu se schimbau cu nimic. Erai chinuit si mai departe de aceleasi probleme, numai pentru a afla experienta încercãrii si a cãderii, a mãrturisirii, si din nou a încercãrii, si a cãderii din nou, într-un cerc vicios la nesfârsit. În mod sigur aceasta este imaginea pe care o mãrturiseste Apostolul Pavel în Romani 7,15-24: „Cãci nu stiu ce fac; nu fac ce vreau, ci fac ce urãsc. Acum, dacã nu fac ce vreau, mãrturisesc prin aceasta, cã Legea este bunã. Si atunci nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pãcatul, care locuieste în mine. Stiu în adevãr, cã nimic bun nu locuieste în mine, adicã în trupul meu, pentru cã, ce-i drept, am vointa sã fac binele, dar n-am puterea sã-l fac. Cãci binele pe care vreau sã-l fac, nu-l fac, ci rãul, pe care nu vreau sã-l fac, iatã ce fac; Si dacã fac, ce nu vreau sã fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pãcatul care locuieste în mine. Gãsesc dar în mine legea aceasta: când vreau sã fac binele, rãul este lipit de mine. Fiindcã dupã omul dinlãuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar vãd în mãdularele mele o altã lege, care se luptã împotriva Legii primite de mintea mea, si mã tine rob legii pãcatului, care este în mãdularele mele. O, nenorocitul de mine; Cine mã va izbãvi de acest trup de moarte?” Pavel n-ar fi putut sã descrie mai bine experienta noastrã, - de pretinsi copii ai lui Dumnezeu, - de cum a fãcut-o în acest text. Cât de des, când citam aceste cuvinte înaintea cuiva, acei care le auzeau, îmi rãspundeau cu cuvintele: „Aceasta este descrierea exactã a experientei mele. Pavel a scris aici despre mine.” Din citirea acestui fragment, reiese cã Pavel fãcuse aici deja primii pasi cãtre Hristos. Faptul cã cunostea aici deja Legea, precum si starea lui în fata Legii, reiese din admiterea sa cea repetatã, cã nu a împlinit pretentiile Legii acesteia. La începutul capitolului el recunoaste lucrul acesta prin cuvintele: „Asa cã Legea, negresit, este sfântã, si porunca este sfântã, dreaptã si bunã.” Vers. 12.

Mai departe el zice: „ Stim în adevãr, cã Legea este duhovniceascã.” Versetul 14. La începutul capitolului am constatat, cã intrarea (sau cunostinta) Legii este însotitã de cunostinta despre noi însine. De aceea imediat dupã ce a zis: „Stim în adevãr, cã Legea este duhovniceascã”, Pavel mãrturiseste: „dar eu sunt pãmântesc vândut rob pãcatului”. O asemenea convingere este urmatã de cãintã, dacã convingerea nu este înãbusitã. Nu existã nici o îndoialã, cã Pavel a avut aici darul cãintei, cãci urâse pãcatul, dupã cum stã scris: „Cãci fac ce urãsc.” Mai departe, el s-a distantat în spiritul sãu de pãcat cu toatã hotãrârea. Nu existã nici o îndoialã, cã aceasta era o adevãratã cãintã. Concomitent cu aceasta urmeaza mãrturisirea. De fapt întregul citat este o mãrturisire. Este evident deci, cã Pavel fãcuse aici deja primii patru pasi cãtre Hristos, având cunostinta, convingerea pãcãtosiei personale, cãinta si mãrturisirea. De asemenea reiese cu claritate cã încã nu avusese aici izbãvirea de pãcate. Este foarte important sã vedem aceasta, cãci este o mare primejdie sã crezi, cã dupã ce ai fãcut acesti pasi, (sau îti închipui doar, cã i-ai fãcut), - ai avea deja mântuirea doar pe aceastã temelie. Dar acest text biblic aratã lãmurit, cã este posibil sã fi fãcut acesti pasi, - cel putin pe jumãtate, - si totusi sã mai fii încã un rob al pãcatului, sã fii lipsit de puterea izbãvitoare de pãcate, - si astfel sã fii stãpânit de pãcat împotriva vointei tale. Aceasta este cu adevãrat o continuã pãcãtuire si mãrturisire, pãcãtuire si mãrturisire, învârtindu-ne mereu în jurul acelorasi pãcate, care ne-au supãrat de ani de zile. În ciuda faptului cã cunostinta a fost atât de mare, si dorinta de a face binele atât de înfocatã, am trãit o viatã de serbie, legati de pãcat. În general, dacã cineva a ajuns prin Cuvânt sã cunoascã câte ceva din adevãrul lui Dumnezeu, dupã ce a primit convingerea despre pãcat, si dupã ce s-a cãit si l-a mãrturisit, el va crede cã ar fi câstigat deja mântuirea, în ciuda faptului cã rãmâne mai departe robul firii sale celei vechi. Mãrturia lui Pavel din Romani 7 pare sã-i confirme si mai mult convingerea sa, cum cã aceasta ar fi starea adevãratã a lucrurilor. Fãrã îndoialã, se poate sã tragi aceastã concluzie gresitã din mãrturia lui Pavel. Iatã cum gândeste sufletul aceasta: „Fãrã îndoialã, Pavel era un om a lui Dumnezeu. El întelegea Evanghelia si planul de mântuire. El va fi în Împãrãtie, si totusi a trebuit sã mãrturiseascã cã era pãmântesc si vândut rob pãcatului. El nu fãcea ceeace stia cã era corect si bine, ci trebuia sã constate, cã fãcea tocmai acele lucruri despre care stia cã erau rele. Dacã aceasta era experienta lui Pavel, pe vremea când era un crestin adevãrat, având prin urmare nãdejdea mântuirii, atunci trebuie sã tragem concluzia, cã si experieta noastrã crestinã trebuie sã fie identicã cu cea descrisã în Romani 7.” Cu alte cuvinte, se crede cã experienta descrisã în Romani 7 ar fi cea a unui crestin cu adevãrat nãscut din nou, iar nu o vorbire prin

care solul divin se pune în situatia pãcãtosului, povestindu-si în acelasi timp experienta sa trecutã. Greseala acestui fel de a întelege lucrurile stã în a asuma cã în Romani 7 Pavel îsi descrie experienta sa dupã ce a devenit crestin, când în realitate el descrie acolo prin ce trecuse el înainte de a deveni un crestin biruitor. Folosirea prezentului nu este o dovadã cã aceasta era experienta sa actualã. Pentru a explica acest punct mai bine, as dori sã povestesc o experientã din viata mea. Am fost invitat odatã de un bãrbat care detinea o functie înaltã în ierarhia bisericeascã, pentru ai vorbi despre calea izbãvirii. Ca înalt functionar al unei corporatii religioase, el era bine familiarizat cu doctrinele bisericii, si desigur pãzise Legea, cel putin pe dinafarã. De multi ani, el predicase de la amvon în fata unei mari multimi de oameni. Si totusi, dupã ce i-am citit cuvintele lui Pavel din Romani 7, el îmi rãspunse: „Aceasta este chiar si experienta mea, în ciuda faptului cã m-am predat Domnului. Eu m-am nãscut cu blestemul unui temperament furtunos, si aceastã problemã îmi mai dã de lucru si acum. Îmi pierd repede rãbdarea. Dupã aceea mã mustrã constiinta. Apoi îmi mãrturisesc pãcatul, si mã angajez, ca aceasta sã nu se mai întâmple niciodatã. Însã din nou vine puterea ispitirii, si din nou îmi pierd rãbdarea. Cu adevãrat, mã pot identifica foarte bine cu Pavel, asa cum s-a simtit el în acest capitol.” Acest bãrbat era la fel de deschis si de nefãtarinic, cum a fost si Pavel în Romani 7. Fãrã de a-l condamna pe acest bãrbat, este totusi folositor sã ne punem urmãtoarea întrebare: „Va învia cel care se aflã în aceastã stare la învierea dreptilor, sau va fi el pentru totdeauna pierdut?” Înainte de a încerca sã rãspunzi la aceastã întrebare, fii sigur cã întelegi prin ce se caracterizeazã Romani 7 în realitate. În fata noastrã stã acest bãrbat. El cunoaste Legea lui Dumnezeu, si se strãduieste s-o tinã, dupã cea mai bunã cunostintã a lui. El este punctual în vizitarea adunãrilor sãptãmânale. El îmbracã o functie înaltã în bisericã. Zecimea si darurile, el si le aduce regulat. El se angajeazã în mod activ în sprijinirea programelor misionare ale bisericii. Comunitatea îl apreciazã foarte mult. Si totusi, el trebuie sã spunã cã încã mai este rob al firii sale pãcãtoase, fiind incapabil de a face aceste lucruri despre care în inima lui stie cã sunt curate. Asa aratã omul din Romani 7. El nu este pãcãtosul acela voluntar, din lume, cãruia nu-i pasã aproape deloc de lucrurile lui Dumnezeu si de vesnicie. Noi stim, cã dacã omul lumesc nu se va schimba, el nu va avea parte la învierea dreptilor. Dar cu omul din Romani 7 ce va fi? Aceasta este întrebarea, si ea este foarte importantã. Existã doi factori, care par sã sprijineascã argumentul multora cã asa era viata lui Pavel, si care influenteazã mintea sã creadã cã aceastã experientã ar fi cea a unui adevãrat copil al lui Dumnezeu. În primul rând avem mãrturia,

cã în tot timpul legãturii noastre cu biserica, propria noastrã viatã a fost asemenea celei descrisã în Romani 7. Ne amintim de toate jertefele pe care le-am adus pentru adevãr, si ne cade foarte greu sã admitem, ca toate acestea au fost de fapt în zadar. Apoi, ne gândim la iubitii nostri cei decedati, despre care stim cã au trãit în experienta omului din Romani 7. Am avut nãdejdea cã îi vom revedea în Împãrãtie. Acum, dacã credem cã omul din Romani 7 nu este un adevãrat copil al lui Dumnezeu, ne apucã frica cã nu-i vom mai vedea niciodatã. Am vãzut oameni, care se cramponau de ideea cã omul din Romani 7 ar fi un adevãrat copil al lui Dumnezeu, numai si numai din acest motiv. Ei nu vor sã înteleagã, cã indiferent de ceeace ar crede ei, realitatea rãmâne neschimbatã. Refuzul lor de a crede aceasta nu schimbã situatia cu nimic. Dorintele nu pot înlocui realitatea. Asadar, întrebarea din fata noastrã este de mare importantã: Este experienta din Romani 7 experienta unui adevãrat copil al lui Dumnezeu, sau nu? La aceastã întrebare se dau în general trei rãspunsuri. Existã unii, care zic, fãrã multã ezitare, cã omul acesta va învia la învierea deptilor. Afarã de acestia, mai existã acei care nu stiu ce sã rãspundã. În fine, mai sunt aceia care sustin, cã dacã omul moare în aceastã experientã, nu va putea sã aibã parte la aceastã înviere. Existã deci confuzie cu privire la întrebarea dacã situatia omului din Romani 7 este, sau nu este, cea a unui mântuit. Este extrem de important, ca toti cei care cautã viata vesnicã, sã înteleagã rãspunsul cu exactitate. Motivul este bine determinat. Gândeste-te la pozitia periculoasã a omulu care stie cã se aflã în experienta din Romani 7, si care, în ciuda acestui fapt, crede cã aceasta ar fi imaginea experientei normale a crestinului, pe când în realitate lucrurile stau cu totul altfel. O astfel de persoanã nu va mai cãuta altceva, ci va fi multumitã cu ceeace are. Numai cine cautã, gãseste. De aceea dacã nu va cãuta mai mult, nici nu va gãsi mai mult. Când în ziua judecãtii finale va descoperii cã s-a sprijinit pe o nãdejde falsã, dejamãgirea lui va fi grozavã. Nimic nu este mai grav decât sã treci prin viatã crezând cã totul ar merge bine, si sã descoperi abia când va fi prea târziu, cã ceeace ai socotit drept mântuire, de fapt nu este deloc mântuire. Este foarte important, ca nici o interpretare si nici o opinie omeneascã sã nu influenteze rãspunsul la aceastã întrebare. Singura autoritae este Cuvântul lui Dumnezeu. Numai acolo gãsim rãspunsul, si nici decum în vreun alt loc. Iar dupã ce am gãsit rãspunsul în Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie sã si credem acestui Cuvânt, deoarece el ne-a fost dat spre mântuire.

Fãrã îndoialã, cã omul din Romani 7 se aflã în robie. El stie ce ar trebui sã facã, dar trebuie sã constate, cã nu este capabil sã facã binele. El nu este nicidecum un pãcãtos voluntar, ci un pãcãtos involuntar. Important este însã faptul, cã oricum, el este un pãcãtos. El este un pãcãtos care serveste puterii pãcatului, si deaceea el de aflã în slujba lui Satana. Dacã îl slujeste pe Satana, atunci el nu poate sã-L slujeascã pe Dumnezeu, cãci: „Nimeni nu poate sluji la doi stãpâni. Cãci va urâ pe unul si va iubi pe celãlalt, sau va tinea la unul, si va nesocoti pe celãlalt: Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona.” Matei 6,24 Dacã nu serveste lui Dumnezeu, atunci cum poate sã fie un copil al lui Dumnezeu? Este imposobil. Iar dacã nu este un copil al lui Dumnezeu, atunci cum poate sã fie un om mântuit? Iarãsi trebuie sã rãspundem; Imposibil! Deaceea, pe baza acestor dovezi reiese lãmurit, cã omul din Romani 7 nu poate fi mântuit. Dar aceasta nu este decât una dintre mãrturiile care aratã, cã omul din Romani 7 nu poate fi mântuit. Ea este deja destul de lãmuritã si de convingãtoare, dar încã insuficientã; cãci regula Scripturii este ca „orice vorbã sã fie sprijinitã pe mãrturia a doi sau trei martori.” Matei 18,16. Deaceea sã mai cãutãm si alte dovezi biblice în acest sens. În versetele de încheiere a capitolului 7, Pavel terminã cu descrierea acestei experiente în care puterea pãcatului îl tine pe om în sclavie. În disperarea desnãdãjduitã la care l-a adus aceastã experientã, el exclamã: „O, nenorocitul de mine; Cine mã va izbãvi de acest trup de moarte?...” (Versetul 25.) Ar fi bine sã punem o întrebare în locul acesta, pe care E.J.Waggoner a exprimat-o in cartea sa „Hristos si neprihãnirea Lui” în felul urmãtor: „„Este oare experienta cea cu adevãrat crestinã un trup de moarte atât de teribil, încât sufletul sã fie nevoit sã strige dupã izbãvire? – Nicidecum! Ne izbãveste oare Hristos de o experientã cu adevãrat crestinã? – Nu, nicidecum! Atunci, desigur, robia pãcatului, de care se plânge Apostolul in Romani 7, nu este experienta unui copil a lui Dumnezeu, ci a unui slujitor al pãcatului. Hristos a venit tocmai pentru a-i elibera pe oameni din aceastã captivitate. Nu pentru a ne elibera în timpul vietii acsteia de conflicte si de lupte, ci de înfrângeri; pentru a ne face în stare sã fim tari în Domnul si în tãria puterii Lui, ca sã-i putem multumi Tatãlui, care „ne-a izbãvit de sub puterea întunericului, si ne-a strãmutat în Împãrãtia Fiului dragostei Lui,” (Coloseni 1,13) prin al cãrui sînge avem rãscumpãrarea.”” Argumentul folosit de E.J.Waggoner este, cã Hristos nu ne va elibera niciodatã dintr-o experientã cu adevãrat crestinã. Si totusi Pavel strigã aici dupã eliberarea din experienta omului din Romani 7. Tocmai faptul cã el este în

aceastã robie, este, - în lumina adevãrului cã Hristos niciodatã nu ne va elibera dintr-o experientã crestinã adevãratã, o dovadã pozitivã, cã ezperienta din Romani 7 nu este experienta unui adevãrat copil a lui Dumnezeu. Aceasta constituie cea dea doua mãrturie. Sã trecem acum la cel de al treilea martor. Imediat ce Pavel a strigat dupã izbãvire, (în credinta puternicã a unui om care stie nu numai cã în nimeni altul nu este mântuire, ci care si întelege cã Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea de pãcate), - si ca rãspuns la întrebarea: „Cine mã va elibera?”, el poate rãspunde: „Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Romani 7,25.

Apoi dintr-odatã se schimbã întregul tablou. Dar înainte de aceasta, el se mai opreste încã odatã, pentru a rezuma ezperienta din Romani 7 prin cuvintele; „Asa dar, cu mintea eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu trupul slujesc legii pãcatului.” Aceasta este imaginea adevãratã a omului din Romani 7. El stie ce este bine, si, cu mintea, el este decis sã serveascã lui Dumnezeu. Cu mintea lui el crede adevãrul lui Dumnzeu. Mintea lui este loialã Domnului, si o dã în stãpânire lui Dumnezeu. Dar faptele reale ale vietii sale sunt devotate slujbei pãcatului, în ciuda faptului, cã în minte el stie cã aceasta este rãu, si n-ar dori s-o facã. Odatã ce a rezumat în câteva cuvinte experienta omului din Romani 7, Pavel trece apoi la descrierea unei situatii radical schimbate, care apare imediat dupã strigãtul disperat dupã izbãvire al inimii sale, odatã cu multumirea sa pentru primirea izbãvirii: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trãiesc dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului. În adevãr, Legea Duhului de viatã în Hristos Isus, m-a izbãvit de Legea pãcatului si a mortii.” Romani 8,12. Apoi, în tot restul capitolului, el vorbeste despre libertate, biruintã si legãtura sa filialã cu Dumnezeu, pentru a sfârsi apoi cu mãrturia aceea triumfãtoare: „Totusi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Cãci sunt bine încredintat, cã nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stãpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înãltimea, nici adâncimea, nici o altã fãpturã nu va fi în stare, sã ne despartã de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Romani 8.37-39. Este imposibil sã citesti Romani 7 si Romani 8, fãrã a vedea, cã aici sunt descrise douã experiente cu totul diferite. Romani 7 reprezintã experinta unui sclav, care este constrâns sã pãcãtuiascã împotriva vointei sale, pe când capitolul urmãtor cuprinde experinta unei persoane, care a aflat eliberarea din robia pãcãtului, pentru a putea face binele pe care doreste si întelege sã-l facã. Aceste capitole nu pot fi amândouã descrierea experientei crestine. Unul din cele douã, da, - dar nu amândouã. În timp ce ai avut probleme în a vedea cã experienta din Romani 7 nu este experienta unui copil al lui Dumnezeu, nu existã asemenea probleme cu privire la Romani 8. Oricine poate sã vadã cã aceasta este cu adevãrat o descriere a experientei crestine. Cãci în Romani 8 nu mai existã „nici o osândire” (Vers. 1); el este „izbãvit de Legea pãcatului si a mortii” (Vers. 2); neprihãnirea Legii este împlinitã în el, si nu mai umblã dupã „Îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului” (Vers. 4); el este un fiu al lui Dumnezeu, si de aceea un

copil al lui Dumnezeu (Vers. 14-16); deaccea el este un mostenitor, si în realitate un împreunã mostenitor cu Hristos (Vers. 17); si este mai mult decât biruitor prin Acela care ne-a iubit (Vers. 37). Aceasta este experienta crestinã. Nimeni nu poate avea nici cea mai micã dificultate în a vedea aceasta. Dar cât de diferitã este aceasta de experienta descrisã în Romani 7. Asadar, dacã Romani 8 este descrierea experientei crestine, atunci Romani 7 trebuie sã fie descrierea a ceva opus, nicidecum a experientei crestinului. Dar aceasta nu este toatã evidenta care sprijinã faptul acesta. La sfârsitul capitolului 7 Pavel strigã dupã izbãvire, si odatã cu marea schimbare care urmeazã dupã aceasta, el multumeste Domnului pentru izbãvire. Imediat dupã aceasta, el mãrturiseste: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trãiesc dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului.” Romani 8,1. În acest loc ar fi bine sã accentuãm importanta a douã cuvinte din acest text, si anume: „dar” si „acum”. Primul cuvânt, Pavel, îl foloseste foarte des, în diferite combinatii, pentru a sublinia argumentele sale. Stilul lui se caracterizeazã din nou si din nou prin prezentarea anumitor fapte, în urma cãrora trage apoi anumite concluzii. În timp ce trage concluziile care urmeazã acestor fapte, el le introduce prin cuvintele: „asadar”, „astfel dar”, „acum dar” sau sinonimul „de aceea”, sau expresii combinate ca „rãmâne dar”. El vrea sã zicã de fapt: Din cauza lucrurilor stabilite deja, trebuie sã urmeze faptul acesta. În cazul de fatã el a descris: 1. Trecerea lui prin experienta amarã a supunerii sale sub puterea pãcatului; 2. Strigãtul sãu disperat pentru izbãvire; 3. Obtinerea ei. Fiindcã izbãvirea a fost realizatã, urmeazã ceeace altfel nu ar fi fost posibil sã urmeze. Acum nu mai este dar nici o osândire. Cuvântul „acum” dã o putere expresivã si mai mare cuvântului „dar”, indicând, cã a avut loc o schimbare. Înainte lucrurile stãteau astfel, dar acum ele s-au schimbat. Pentru a face de douã ori mai sigur cã toti vor întelege de ce nu mai este acum nici o osândire. Pavel motiveazã aceasta prin cuvintele: fiindcã „Legea Duhului de viatã în Isus Hristos m-a izbãvit de legea pãcatului si a mortii.” Romani 8,2.

În Romani 7, mãrturia lui era cu totul diferitã. Acolo el nu era cu nici un chip liber de legea pãcatului si a mortii. Acum el este liber, si fiindcã este liber acum, de aceea nu mai existã nici o osândire. Aceasta înseamnã a admite, cã atunci când încã nu era liber de legea pãcatului si a mortii, el se gãsea subt osândã. Nu existã decât un singur cuvânt care sã aibã acelasi înteles ca si expresia „nici o osândire”, si anume: „îndreptãtire”. Am vãzut deja, cã acolo, unde existã izbãvirea de sub puterea pãcatului si a mortii, ca în Romani 8, si unde nu mai existã robia din Romani 7, acolo nu mai este nici o osândire, - pentru care cuvânt mai existã si expresia „întreptãtire”. Cu alte cuvinte, în Romani 7 omul se aflã sub osândã, si este lipsit de orice îndreptãtire. Cu alte cuvinte omul din Romani 7 nu are nici îndreptãtirea si nici iertarea. Dacã nu are aceste lucruri, atunci cum va putea sã învieze el la învierea celor neprihãniti? Incã nu am epuizat toate mãrturiile care declarã cã omul din Romani 7 nu este mântuit, dar si cele prezentate pâna acum sunt mai mult decât suficiente pentru a clarifica acest punct. Cititorul este rugat sã considere cu toatã sinceritatea însemnãtatea acestui fapt în propria sa experientã. Dacã esti unul dintre aceia care pot sã mãrturiseascã în clipa aceasta, cã Romani 7 reprezintã imaginea exactã a stãrii tale spirituale, atunci realitatea este, cã n-ai fost încã eliberat din robia pãcatului, si dacã ai muri acum, nu vei putea lua parte la învierea dreptilor. Pentru cineva care a fost de mult timp un membru credinios a unei biserici, care a depus mult zel, pentru srijinirea activitãtilor organizate de ea, care a fost credincios dogmelor ei, si a sustinut voluntar programele ei de lucru, având totodatã o reputatie bunã între vecini, si care totusi mai trãieste încã în experienta omului din Romani 7, - revelatia faptului cã încã nu are mântuirea, vine ca un soc puternic. Si totusi, venirea acestei revelatii este foarte necesarã; cãci întelegerea adevãratei situatii este de cea mai mare importantã, pentru a putea face pasii aceia, prin care lucrurile pa care Domnul le-a pregãtit pentru tine, sã poatã fi luate în stãpânire. Existã douã reactii posibile, când omul primeste aceastã revelatie. Înclinatia naturii omenesti este de a respinge tot ce tulburã convingerile cele vechi si deprinderile stabilite deja, care ofereau siguratã sufleteascã. Dupã ce ne-am legãnat atâta timp în siguranta confortabilã, dar înselãtoare si iluzorie, cã ne-am gãsi intr-o stare bunã, existã o dorintã puternicã în noi, de a nu fi confruntati cu adevãrata realitate despre noi însine. Noi nu ne dorim ca aceasta sã fie

adevãrul. De aceea, ne aflãm în marea primejdie de a ocoli realitatea, si de ane întoarce cãtre acele lucruri, care ne apar mai acceptabile si mai plãcute. Dacã vei cãdea în aceastã ispitã, pe buzele tale vor sosi nenumãrate argumente care combat dovezile Cuvântului lui Dumnezeu. Într-o grabã caracterizatã de teamã, vei zice: „Cum asa, desigur cã sunt crestin; priveste la relele pe care le-am lãsat, pentru al urma pe Hristos, la cunostinta pe care o am din Sfânta Scripturã, la timpul pe care mi-l jertfesc pentru studiu si rugãciune, la pozitia mea din bisericã, si... si... si...” O gresealã mai fatalã decât aceasta nici nu ai putea face. Prea multi în istoria omenirii si-au pierdut viata vesnicã, fiindcã nu au avut curajul si sinceritatea sã accepte adevãrul despre ei însisi în ce priveste acest punct. Rezultatul a fost, cã Spiritul Sfânt nu a mai putut sã facã nimic pentru ei, iar impresiile adevãrului s-au spulberat. Cealaltã reactie, pe care o poti avea, este a unei disperãri negre. Tu esti în deajuns de sincer pentru a recunoaste adevãrul din Cuvântul lui Dumnezeu, care îti spune rãspicat, cã experienta în care trãiesti nu este mântuire. Tu esti atât de colpesit de simtul pierzãrii si al condamnãrii, încât de vezi pentru totdeauna despãrti de Dumnezeu. Dacã acestea vor fi simtãmintele tale, atunci, sã stii, cã nimic nu poate sã-ti fie mai de folos. Numai Siritul Sfânt a putut sã te aducã aici. Spiritul Sfânt stie cât de necesar este sã îti cunosti starea ta realã, sã nu fii legãnat de iluzii. Este de cea mai mare importantã ca simtul sigurantei aceleia desarte sã disparã, asa încât Spiritul Sfânt sã poatã lucra în continuare în favoarea ta. Prea multi trãiesc în starea Laodiceii, dupã cum este descrisã in Apocalipsa 3,14-22. Ei nu stiu, cã sunt nenorociti, ticãlosi, sãraci, orbi si goi. Însã aceasta trebuie sã li se facã cunoscut, cãci altfel, sufletul va rãmâne în somnolenta unei sigurante false, pâne ce va fi prea târziu. Deaceea bucurã-te si înveseleste-te, dacã ai ajuns sã te vezi pierdut complet. Bucurã-te, de asemenea, pentru cã existã o cale de izbãvire din puterea pãcatului. Nu trebuie sã mai rãmâi în experienta omului din Romani 7, pentru a fi mereu înfrânt si dezamãgit dupã toate eforturile si dorintele tale sincere de a sluji viului Dumnezeu. Ba mai mult decât aceasta. Aceastã cale, care este calea mântuirii, nu este secretã. Nu este intentia noastrã de a te aduce la punctul disperãrii, fãrã a-ti arãta limpede calea sigurã a izbãvirii care duce la bucuria mântuirii divine. Continuã deci studiul acestui subiect, pânã ce vei apuca prin credintã puterea lui Dumnezeu, si vei fi vindecat.

Dupã ce am stabilit cã omul din Romani 7 nu este crestin, trebuie sã aflãm acum de ce nu poate sã fie un împlinitor al Legii, când defapt el cunoaste si doreste atât de mult sã pãzeascã poruncile lui Dumnezeu. Întelegerea cauzelor pentru care situatia nu poate fi alta, reprezintã un pas însemnat înspre rezolvarea acestei probleme. Natura omului Întelegerea acestei probleme se bazeazã pe cunasterea naturii omului. Omul este un organism foarte complex, în care mãdularele trupului stau într-o relatie reciprocã foarte strânsã unul cu altul. În timp ce existã o asemenea relatie, existã totusi o deosebire între pãrtie principale ale trupului. Rolul pe care îl joacã fiecare dintre aceste pãrti, trebuie studiat cu atentie. În felul acesta, pentru a vorbi la obiect, fiecare din noi are în primul rând o minte inteligentã, care gândeste. Ast organ primeste informatiile sale de la cele cinci simturi; vãzul, auzul, pipãitul, gustul si mirosul. Aceasta este calea prin care soliile lui Dumnezeu ajung la cunostinta individului, astfel cã el ajunge sã cunoascã lucrurile de care are nevoie, starea lui personalã, si ceea ce vrea sã facã Domnul pentru el. Mintea însã nu primeste si nu admite tot ce i se oferã. Din motive anume ea respinge anumite lucruri. Ea va respinge pânã si adevãrul de care persoana are atâta nevoie, deoarece în trecut ea a fost educatã sã creadã o minciunã, sau pentru cã primirea adevãrului nu-i cunvine, presupunând jertfe costisitoare. Pentru a putea realiza aceasta, mintea trebuie sã rationeze si sã tragã concluzii. La rândul lor, concluziile impun luarea unor hotãrâri, dupã care trebuie sã urmeze, actiuni corespunzãtoare din partea individului. În felul acesta se materializeazã vointa. Dupã ce a avut loc aceastã lucrare în mintea omului, trupul este chemat sã asculte, sau sã aducã la îndeplinire deciziile luate de minte. Pentru scopul acestui studiu este suficient sã întelegem, cã trupul este instrumentul destinat pentru a aduce la îndeplinire intentiile mintii. Mai târziu, când cititorul va trece la studiul lucrãrii de reformatiune a vietii sale, care urmeazã imediat dupã experienta nasterii din nou, va fi necesar sã întelegem, cã si trupul este capabil sã exercite o presiune destul de mare asupra mintii, pentru a-si satisface nevoile sale de a fi multumit si întretinut.

Faptul cã trupul este un instrument, reiese din urmãtoarele cuvinte: „Sã nu mai dati în stãpânirea pãcatului mãdularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii, ci dati-vã pe voi însivã lui Dumnezeu, ca vii din morti, cum erati, si dati lui Dumnezeu mãdularele voastre ca pe niste unelte ale neprihãnirii.” Romani 6,13. Pentru nimeni n-ar trebui sã fie prea greu de înteles, cã trupul trebuie sã fie slujitorul mintii. Sã luãm ca exemplu ilustratia care urmeazã. Ca urmare a une informatii primite, si a deciziilor luate de cãtre mintea ta, vrei sã cãlãtoresti dintr-o localitate într-alta. Informatia primitã iti spune cã mai întâi trebuie sã mergi pe jos pânã la garã. Mintea ta nu poate sã meargã singurã pânã acolo, dar poate sã îndrume mãdularele trupului tãu, - si în cazul acesta în special picioarele tale, - ca sã te ducã acolo. Trupul rãspunde astfel la porunca mintii. O multime de exemple de acest fel pot fi oferite , care confirmã acest fapt. Fiecare persoanã îsi poate aminti o multime de experiete din viata sa de zi cu zi, în care aceasta lege se împlineste inviolabil. Dar in cazul omului din Romani 7 trupul nu face totdeauna ceea ce doreste mintea. Ca o confirmare, citeste proclamattia acestui fapt în versetul 15: „Cãci nu stiu ce fac; nu fac ce vreau, ci fac ce urãsc.” Lucrurile orcãrei actiuni se fac prin intermediul acelui instrument care este trupul omenesc. Dar fapta sãvarsitã in cazul acesta nu este doritã. Trupul nu face ceea ce doreste mintea, ci dimpotrivã, el face tocmai ceea ce mintea urãste. Evident, cã ura impotriva acestui lucru nu poate sã existe decât într-o minte inteligentã. Mintea este cea care refuzã anumite lucruri, si zice: „Nu vreau.” Aici insã avem un caz in care mintea stie si decide ceea ce trebuie fãcut, trimite instrucsiuni mãdularelor trupului ca sã execute cele hotãrâte, dar spre marea ei dezamãgire, trebuie sã constate, cã trupul actioneazã împotriva dorintei ei. Nu existã dificultãti în a întelege aceasta, cãci sunt sigur, toti au fãcut cândva aceastã experientã. De fapt, dacã poti mãrturisi cã te mai afli încã în experienta omului din Romani 7 atunci stii bine ce inseamnã aceasta. Te-ai hotãrât, de exemplu, cã nu vei mai vorbi niciodatã pe un ton tãios si dispretuitor cu o anumitã persoanã. Fãrã îndoialã, tu esti sincer în intentiile tale. Vointa ta este îndreptatã cãtre realizarea acestei tinte, si câtva timp aceasta merge bine. Dar, spre consternarea ta, vine ziua, când limba, acel mãdular neastâmpãrat, din nou începe sã rostascã acele cuvinte tãioase, de învinuire, împotriva aproapelui tãu. O, cât de rãu ne pare apoi, dupã ce valul furtunos a trecut. Fãrã îndoialã omul din Romani 7 stie ce este drept. El cunoaste Legea lui Dumnezeu si gãseste plãcere în adevãrurile mãrete ale Cuvântului lui Dumnezeu. „ Am vointa, sã fac binele, dar n-am puterea sã-l fac.” Versetul 18.

Întrebarea la care trebuie sã rãspundem este: De ce oare, în cazul experientei din Romani 7, trupul nu poate sã execute ceea ce îi porunceste mintea? Trebuie sã existe o anumitã cauzã pentru aceasta, o cauzã lãmuritã, care, dupã ce va fi cunoscutã si înteleasã, ne va aduce cu un pas mai aproape de solutionarea problemei. Situatia din Romani 7 nu este normalã. Dumnezeu nu l-a fãcut pe om cu intentia ca trupul sãu sã fie rãzvrãtit împotriva mintii sale. Dumnezeu i-a dat omului mãdularele trupului, pentru ca, prin intermediul acestora, sã aducã la îndeplinire dorintele mintii, si sã asculte de instructiunile vointei. Dar aceasta nu se realizeazã în Romani 7. În Romani 8, idelul acesta se realizeazã; acolo avem imaginea acelui credincios, care a ajuns la punctul în care este în stare sã îndeplineascã, prin intermediul trupului, ceea ce cu mintea a recunoscut ca fiind bun. Odatã ajunsi aici, multi vor trage concluzia gresitã, cã problema ar veni de la faptul cã vointa este prea slabã si nu este deci în stare sã supunã trupul. De accea, vor spune ei, nu trebuie fãcut altceva, decât a se exercita o vointã si mai hotãrâtã, si mai puternicã, pentru ca trupul sã poatã fi supus mintii. Dar oricât de hotãrât ai proceda pentru a realiza acest ideal, va trebui sã constati cã situatia nu se schimbã cu nimic. Nu exercitarea unei vointe mai hotãrâte si mai puternice constitie rãspunsul la aceastã problemã, ci scoaterea la ivealã a unui alt aspect al naturii omenesti, care nu a fost mentionat încã în acest studiu. Fiecare om are, in mod normal, o minte si un trup. Dar, afarã de aceasta, mai are încã o a treia entitate, care joacã un rol important în viata sa. Identificarea si scoaterea la ivealã a acestuia nu este deloc usoarã, si multi tãgãduiesc existenta ei, ca fiind o entitate cu totul separatã. Mai degrabã, ei considerã aceastã entitate si natura omeneascã (care e compusã din carne si din sânge), ca fiind unul si acelasi lucru. Aceasta este o gresealã seriaosã, care îi împiedicã sã afle izbãvirea din mâna acestui vrãjmas. Deoarece identificarea si izolarea celui de-al teilea aspect din viata noastrã este atât de vitalã pentru a avea succes în cãutarea unei biruinte reale împotriva pãcatului, vrem sã ne ocupãm acum pe scurt de existenta acestuia, si sã atãtãm, în ce constã deosebirea dintre el si natura fizicã a omului. Cu o sigurantã si o claritate convingãtoare Pavel se referã la toare trei entitãti în acest capitol cãtre Romani: „Fiindcã dupã omul dinlãuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar vãd în mãdularele mele o altã lege, care se luptã împotriva Legii primite de mintea mea, si mãtine rob legii pãcatului, care este în mãdularele mele.” Romani 7,22-23. Studiazã versetul acesta cu mare atentie. La început Pavel marturiseste, cã gãseste plãcere în Legea lui Dumnezeu, dupã omul dinlãuntru. O asemenea plãcere se gãseste numai într-o minte inteligentã si capabilã de a

gândi. Faptul cã prin „omul dinlãuntru” el se referã în realitate la minte, reiese din urmãtoarele cuvinte: „Dar vãd în mãdularele mele o altã lege, care se luptã împotriva Legii primite de mintea mea.” Astfel, în timp ce cu mintea el gãseste plãcere în Legea lui Dumnezeu, pe de altã parte mai existã si cealaltã lege în mãdularele sale, care se luptã împotriva mintii sale. Rezutatul este, cã se aflã în robia legii pãcatului, care se aflã în mãdularele sale. Trebuie sã mentionãm, cã legea pãcatului nu este carnea ca atare, ci o entitate deosebitã care locuieste înlãuntrul ei. Mai înainte Pavel zice în versetul 17: „Si atunci nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pãcatul care locuieste în mine.” Aceastã lege a pãcatului dinlãuntru cãrnii nu este carnea si sângele ca atare, ci altceva, „care locuieste în aceastã carne”, si care o stãpâneste împotriva vointei mintii sale inteligente si educate. Cã este asa, reiese foarte clar si din alte texte: „Vã voi da o inimã nouã si voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatrã, si vã voi da o inimã de carne.” Ezechiel 11,19. Ceeace Pavel numeste „legea pãcatului”, e numit de Ezechiel „inimã de piatrã”. În Romani 7 aceasta este descrisã ca locuind în trup, pe când dincolo se dã promisiunea, cã va fi scoasã din trup. Ea va fi scoasã de acolo si înlãturatã, în cazut acelora care vor fi izbãviti. Dupã ce va fi scoasã de acolo si înlãturatã, carnea rãmâne în continuare carne, cãci ea nu poate fi scoasã si înlãturatã din ea însãsi. Altceva este scos si înlãturat din ea. Aceasta ne aratã, cã existã întredevãr trei entitãti diferite: mintea, trupul si legea pãcatului, sau inima de piatrã. Cea din urmã locuieste în trup, pe care îl stãpâneste dupã voia ei, împotriva vointei mintii. Cea de-a treia entitate este numitã în Romani 8,7 „fire pãmânteascã”; „Fiindcã umblarea dupã lucrurile firii pãmântesti este vrãjmãsie împotriva Legii lui Domnezeu, cãci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sã se supunã. Textul acesta este unul dintre dovezile cele mai puternice cu privire la existenta celei de a treia entitãti. Considerã cu atentie cã ceeace spune acest verset nu poate fi aplicat la natura omeneascã trupeascã, compusã din carne si din sânge. În timp ce carnea pãcãtoasã si degeneratã poate sã fie o unealtã a neprihãnirii, si poate sã se supunã si sã asculte de Legea lui Dumnezeu, firea pãmânteascã nu se poate supune si nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu. Firea pãmânteascã nu este numai în dusmãnie cu Dumnezeu, ci ea este însãsi dusmãnia cu Dumnezeu. Prin chiar natura ei ea este vrãjmãsia împotriva lui Dumnezeu. Dacã ea ar fi doar în vrãjmãsie cu Dumnezeu, atunci ar putea sã fie împãcatã cândva cu El; dar dacã prin însãsi natura ei ea este dusmãnia împotriva lui Dumnezeu, atunci desigur ea

nu se poate împãca niciodatã cu dumnezeu, si nu poate fi supusã niciodatã Legii lui Dumnezeu. Este cu totul imposibil ca ea sã fie vreodatã adusã la pace cu Dumnezeu, sã asculte de El. Însã trupul poate sã asculte. Si în adevãr, Pavel apeleazã în Romani 6,13 cãtre cei convertiti, spunându-le: „Dati lui Dumnezeu mãdularele voastre ca pe niste unelte ale neprihãnirii.” Asadar, avem în noi o naturã sau putere care este vrãjmãsie împotriva lui Dumnezeu, si care nu-l poate sluji, si mai avem încã o altã putere, - si anume carnea sau trupul, - care poate. De aceea aceste douã nu pot sã fie unul si acelasi lucru. Ele trebuie sã fie diferite unul de altul, cãci unul si acelasi lucru nu poate sã fie într-o pozitie de nesupunere fatã de Lege, si în acelati timp sã fie totusi supus acestei Legi. Aceasta este imposibil. Firea pãmânteascã este legea pãcatului, sau inima de piatrã, sau puterea pãcatului, care stãpâneste asupra vietii celui nenãscut din nou, în ciuda faptului cã omul se împotriveste acestei stãpâniri. Trupul nu este stãpânitorul mintii, ci el este supus unei alte puteri, pe care este fortat sã o asculte, si care, atâta vreme cât rãmâne în trup, îl constrânge la o ascultare neconditionatã. Pavel rezumã întreaga problemã în versetul de încheiere din Romani 7: „astfel dar cu mintea eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu trupul slujesc legii pãcatului.” (Din originalul grecesc si englezesc. Remarcã a traducãtorului: În româneste, traducãtorul Bibliei a adaptat traducerea versetului la întelegerea care exista la ora aceea. O analizã atentã a însãsi acestei traduceri poate arãta incorectitudinea. În decursul întregului capitol, se contrasteazã mintea cu trupul. Mintea poate asculta de Dumnezeu, pe când trupul este supus unei alte legi sau puteri, care locuieste în el si care îl împiedicã sã asculte). În felul acesta este clar, cã în viata omului din Romani 7 doi stãpâni se luptã pentru suprematie. Unul din ei este marele Stãpân al adevãrului, cãruia mintea s-a decis sã-l serveascã. Celãlalt este firea pãmântescã, în fata cãreia mintea trebuie sã capituleze. În felul acesta, mintea si trupul slujesc la doi stãpâni diferiti, si din acest motiv trupul nu poate face ceea ce îi porunceste mintea. El este supus unui alt stãpân, care este un tiran si vrãjmãsie de moarte cu Legea lui Dumnezeu.

„Îi veti cunoaste dupã roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mãrãcini? Tot asa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rãuface roade rele.” Matei 7,16.17. Am ajuns acum la punctul central al problemei, care constã în faptul, cã ceea ce facem, nu este altceva, decât numai rodul a ceea ce suntem. Tot asa s-a exprimat si Isus când a zis: „Nu este nici un pom bun, care sã facã roadã rea;si nici un pom rãu, care sã facã roadã bunã. Cãci orice pom se cunoaste dupã roada lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mãrãcini. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bunã a inimii lui, iar omul rãu scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui, cãci din prisosul inimii vorbeste gura.” Luca 6,43-45.

Hristos se referã aici la o lege fixã a naturii, care nu a fost cãlcatã niciodatã, si despre care chiar si copii stiu cum functioneazã. Acesta este un principiu cu totul vrednic de încredere si neschimbãtor. Potrivit acestui principiu trebuie sã ai mai întâi un pom bun, înainte de a avea roade bune. Apoi, dupã ce ne atage atentia asupra acestui principiu bine cunoscut si neschimbãtor din naturã, Mântuitorul declarã, cã dupã cum stau lucrurile în naturã, tot asa stau si în domeniul spiritual. Si aici domneste acelasi principiu, aceeasi lege inexorabilã, de fier. Deaceea, dacã vrem sã trãim o viatã plinã de fapte bune, trebuie sã fim mai întâi oameni buni. Dar nimeni nu poate sã fie un om bun, câtã vreme în el mai trãieste firea pãmânteascã (sau inima de piatrã). Cel ce are aceastã naturã si puterea rea în el, acela este si un om rãu, si ca atare nu poate sã aducã decât roade rele, nicidecum bune. Aceasta este deci problema. Nu mintea este vinovatã, cãci ea este convertitã si doreste sã serveascã lui Dumnezeu si Cuvântului adevãrului Sãu. Si nici natura omeneascã, care se compune din carne si din sânge, nu poate fi fãcutã rãspunzãtoare, cãci ea este înrobitã de o altã putere, si anume de puterea legii pãcatului, care locuieste în mãdularele trupului, si pe care le stãpâneste împotriva vointei. Aceasta nu înseamnã cã mintea si trupul nu ar ridica nici o problemã. Ele ne pot crea deasemenea probleme, dar ele nu sunt problema omului din Romani 7. El a ajuns acolo, fiindcã a vãzut frumusetea adevãrului si a fost convertit de el. Problema lui propriu zisã nu este trupul lui. Aceasta este în sclavia unei alte puteri, si câtã vreme nu este izbãvit de ea, el nu poate scãpa din robia pãcatului, pentru a putea face ceea ce îi dicteazã mintea. Problema realã este legea pãcatului, care este în mãdularele trupului. Ea este rãdãcina, cauza fundamentalã, izvorul ascuns aducãtor de necazuri. Dacã ea este problema, atunci si solutia trebuie aplicatã acesteia. Deaceea vom continua sã cãutãm si sã întelegem cum se poate aplica solutia salvatoare.

_______________ Partea a doua______________

Solutia
Dupã ce am aflat în ce constã problema realã se pune întrebarea, cum se poate rezolva ea în mod satisfãcãtor. De la început vreau sã subliniez, cã nu trebuie fãcutã nici o încercare, pentru a forta firea pãmânteascã sã slujeascã Legii lui Dumnezeu, cãci aceasta va fi o încercare zadarnicã. Trebuie doar sã ne aducem aminte de cuvintele lui Isus, când a povestit pilda despre mãrãcine, din care reiese cã nici o constrângere nu va produce vreodatã un rod bun dintr-o inimã rea. Priveste la mãrãcine. Din toatã firea lui, el este opus legii de a produce mere. Dacã cineva are în grãdina lui un mãrãcine spinos, el stie, cã oricâte eforturi de îngrijire, de îngrãsare, de irigare, si de curãtire ar depune, nu va reusi sã producã mãcar un mãr din mãrãcine. El stie cã asa ceva nu se poate. Fie ca acela care cautã biruinta asupra pãcatului, sã fie la fel de convins, cã oricâte eforturi ar depune, oricât de mult ar studia Cuvântul lui Dumnezeu, sau prezenta sa regulatã la adunãri, activitãtile misionare, rugãciunile devotate, sau darurile lui substantiale, sau orice fapte ar mai face el – nu va putea sã determine prin toate acestea niciodatã ca firea pãmânteascã sã producã roadele Duhului. Acestã cale nu poate sã ducã la succes, cãci „firea pãmânteascã...nu este supusã Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sã se supunã.” Aceasta este tot atât de sigur, dupã cum este adevãrat, cã un mãrãcine nu este supus legii de a produce mere, si nici nu poate sã se supunã acesteia. Deaceea, oricine îsi mai pãstreazã firea pãmânteascã, si încearcã sã pãzeascã Legea lui Dumnezeu, pentru a aduce roadele vii ale Duhului, încearcã ceva cu totul imposibil. Atâta timp cât firea pãmânteascã mai trãieste, si puterea ei nu e zdrobitã, Legea lui Dumnezeu nu poate fi pãzitã în niciun caz. Securea trebuie înfiptã la rãdãcina pomului. O altã cale nu existã. În lumea religioasã contemporanã existã unii, care cred cã rezolvarea problemei ar consta în a pune Legea la o parte. Un mic exemplu ne va ajuta sã întelegem cã nu aceasta este solutia. Un ignorant a crezut odatã, cã poate sã

înlãture cãldurile nesuportabile ale verii prin spargerea termometrului, care indica temperaturi foarte înalte. Dupa înlãturarea termometrului însã, cãldurile acelea apãsãtoare au rãmas nealterate, si astfel problema se afla tot acolo. Prin fapta sa, el a pierdut singurul mijloc prin care ar fi putut sã stie exact cât de ridicatã era arsita verii. Tot astfel, dacã Legea ar fi datã la o parte, aceasta nu ar schimba problema pãcatului cu nimic. Ea ar continua sã existe. Tot ce s-ar întâmpla ar fi, cã omul ar rãmâne fãrã mijlocul acela de mãsurã prin care poate sã stie ce este pãcatul. În partea întâia din Romani 7, adevãrul acesta este foarte bine exprimat prin exemplul cãsãtoriei. Aici ni se aratã lãmurit, cã nu este nevoie de o schimbare a Legii. Ea este perfectã, si nu are nevoie de nici o modificare. Locul unde trebuie sã aibã loc o schimbare, este persoana însãsi, cãci aici se aflã cauza problemei. „Nu stiti fratilor, - cãci vorbesc unor oameni, care cunosc Legea – cã Legea are stãpânire asupra omului câtã vreme trãieste el? Cãci femeia mãritatã este legatã prin Lege de bãrbatul ei, câtã vreme trãieste el; dar dacã îi moare bãrbatul, este dezlegatã de Legea bãrbatului ei. Dacã deci, când îi trãieste bãrbatul, ea se mãritã dupã altul, se va chema preacurvã; dar dacã îi moare bãrbatul, este dezlegatã de Lege, asa cã nu mai este preacurvã, dacã se mãritã dupã altul.” Romani 7,1-3. Aceastã situatie ne este familiarã, cãci fiecare întelege legea cãsãtoriei. Câtã vreme femeia este cãsãtoritã in mod legal cu sotul ei, Legea va condamna orice încercare din parte ei de a se mãrita cu altul, numind aceastã încãlcare adulter. Dar dacã îi moare bãrbatul, atunci aceeasi Lege care odinioarã condamnase cãsãtoria ei cu un alt bãrbat, o va permite acum. A avut loc o schimbare, dar nu în Lege ci în viata femeii. Ea va deveni dintr-o femeie mãritatã o femeie nemãritatã. Tot astfel se petrec lucrurile si în domeniul spiritual. În realitate Pavel nu are de gând sã discute aici problema cãsãtoriei, ci se foloseste de Legea cãsãtoriei numai ca de o ilustratie, care simbolizeazã cãsãtoria spritualã cu Hristos: „Tot astfel, fratii mei, prin trupul lui Hristos, si voi ati murit în ce priveste Legea, ca sã fiti ai Altuia, adicã ai Celuice a învit din morti, si aceasta ca sã aducem roadã pentru Dumnezeu.” Romani 7,4. (Este de folos sã redãm si traducerea originalului englez, care a urmat cu fidelitate constructia prezentã în primele trei versete din Romani 7, care vorbeau despre cãsãtoria femeii cu omul cel vechi: „Tot asfel, fratii mei, prin trupul lui Hristos, si voi ati murit în ce priveste Legea, ca sã fiti cãsãtoriti cu un Altul, adicã cu Celce a înviat din morti.”)

În versetul acesta nu existã nici un indiciu despre vreo schimbare petrecutã în Lege, dar o schimbare a avut totusi loc. Ea s-a petrecut în individ. El trebuie sã moarã, pentru a se putea cãsãtori cu un Altul, si anume cu Hristos, cãci El este Acela care a înviat din morti. Scopul pricipal al lucrãrii lui Hristos este, ca sã-l mântuiascã pe om de pãcatele sale, dupã cum stã scris: „Ea va naste un fiu, si-I vei pune numele Isus, fiindcã El va mântui pe poporul Sãu de pãcatele sale.” Matei 1,21. A fi mântuiti de pãcatele noastre înseamnã, a fi izbãviti de cãlcarea Legii, fiindcã „Pãcatul este fãrãdelege.” 1 Ioan 3,4. Fãrãdelege însemnã nescultare. Prin urmare, a fi mântuit de cãlcarea Legii înseamnã a fi izbãvit de neascultare si adus la o viatã de ascultare. Este deci evident, cã nici fortarea pânã la maxim a vointei, si nici înlãturarea Legii nu poate sã rezolve problema. Dupã ce am vãzut care nu este solutia, vrem sã vedem acum, care este solutia. Rezolvarea constã în înlãturarea naturii celei vechi si înlocuirea ei cu o naturã cu totul nouã. Omul vechi, cu care eram cãsãtoriti, este înlãturat, si sutem cãsãtoriti cu omul cel nou, Hristos. Nici un adevãr din Sfânta Scripturã nu este exprimat mai clar decât acesta. Ia sema la claritatea versetului care urmeazã, si cât de exact confirmã el acest fapt: „Le voi da o altã inimã, si voi pune un Duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatrã, si le voi da o inimã de carne.”Ezechiel 11,19. Într-un limbaj cât se poate de clar, Domnul declarã, cã va scoate din carnea noastrã pãcãtoasã inima cea veche de piatrã, si ne va da în schimb o inimã de carne. El nu zice aici cã ne va da alãturi de inima cea veche o inimã nouã. Nu acesta este mesajul versetului. Ia bine sema, - ce este vechi va fi scos din carnea noastrã, pentruca un spirit nou si o inimã nouã sã ia locul lucrurilor vechi. Toate acestea sunt fãcute cu un anumit scop, pentru a produce un anumit rezultat, si anume, „ca sã urmeze poruncile Mele, sã pãzeascã si sã împlineascã Legile Mele; si ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” Cât de clar am putut vedea, cã motivul pentru care pretinsul slujitor al lui Dumnezeu din Romani 7 nu poate sã facã ceea ce doreste, se datoreste faptului cã vechea fire pãmânteascã îl stãpâneste ca pe un rob. Ea este capul sãu, iar nicidecum Hristos. Am subliniat deja, cã prezenta acestei puteri rele este sursa problemei. Acum trebuie sã vedem, cã Domnul stie cã aceasta este problema, si cã singura solutie a problemei este de a-l înlãtura pe acest rãufãcãtor, si de al înlocui cu o inimã cu totul nouã.

Dacã ne întoarcem la pilda lui Hristos despre mãrãcine, vom gãsi si aici acelasi rãspuns. Mãrãcinele stã în grãdinã, verde si încãrcat cu flori, dar incapabil de a aduce roade bune. El încurcã locul de pomanã, ocupã o bucatã bunã de pãmânt ,iar spinii lui sfâsie hainele trecãtorilor. În felul acesta grãdinarul se alfã în fata unei probleme. El îsi doreste roade bune, mere sau portocale, dar spre nenorocul lui, el nu are decât un mãrãcine spinos. El stie cã singura solutie este, de a desrãdãcina mãrãcinele, si de a-l înlocui cu un pom bun. El stie, cã dupã aceea, la timpul potrivit, va obtine roade bune, pentru simplul motiv cã acum are un pom bun. Tot astfel, si omul din Romani 7 vrea sã îndeplineascã faptele bune ale Legii, dorind ca sã aducã roadele Spiritului, care sunt iubirea, bucuria, pacea, si asa mai departe. Dar el nu are la dispozitie decât o naturã rea, în care nu se aflã izvorul unei ascultãri adusã din iubire, ci al urii, al trufiei, al geloziei si al altor lucruri asemãnãtoare. Situatia lui este la fel de complicatã ca a grãdinarului cu mãrãcinele lui; chiar si solutia este identicã. Acea naturã rea trebuie desrãdãcinatã din trupul acesta creat din tãrâna pãmântului, si înlocuitã cu o fire nãscutã de sus. Numai asa poate el fi un copil al lui Dumnezeu, si numai asa pot fi aduse roadele Duhului. Adevãrul acesta apare din nou în Sfânta Scripturã, asa cã mãrturia lui repetatã nu trebuie sã mai lase în cugetul nimãnui nici o îndoialã cu privire la calea eliberãrii din puterea accea îngrozitare a pãcatului, „În adevãr, legea Duhului de viatã în Hristos Isus, m-a izbãvit de legea pãcatului si a mortii. Cãci, lucru cu neputintã Legii, întrucât carnea o fãcea fãrã putere – Dumnezeu a osândit pãcatul în trup, trimetând din pricina pãcatului, pe însusi Fiul Sãu într-o fire asemãnãtoare cu a cãrnii pãcãtoase, pentruca porunca Legii sã fie împlinitã în noi, care trãim nu dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului.” Romani 8,2-4. Dumnezeu a trimis pe Fiul Sãu în aceastã lume, pentru a osândi pãcatul în carne. Trebuie sã facem aici o deosebire foarte importantã. Faptele pãcatului pot fi numite si pãcate ale cãrnii, în timp ce puterea care locuieste înlãuntrul cãrnii: inima de piatrã, sau firea pãmânteascã este însãsi pãcatul în trup. Ia seama deci, cã Isus nu a venit pentru a sãvârsi o lucrare superficialã, pentru a osândi pãcatele cãrnii (sau ale trupului) doar. Dimpotrivã, El a venit, pentru a osândi pãcatul în carne, care este rãdãcina problemei pãcatului, precum si cauza înfrângerii neîncetate, aflatã de toti aceia care mai posedã înlãuntrul lor aceastã putere rea. De ce a venit El sã osândeascã pãcatul în trup? Pentruca, odatã osândit, odatã stârpit, odatã desrãdãcinatã, „neprihãnirea cerutã de Lege, sã fie împlinitã în noi, care nu trãim dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului.”

Din nou si din nou, Scripturile vestesc aceeasi solie. Lucrurile vechi sunt condamnate, stârpite si înlãturate, pentru a împlini un anume scop. Tinta este, ca sã fim fãcuti în stare de a trãi viata neprihãnirii lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Nu este destul ca pomul sã fie tãiat. Rãdãcina trebuie desrãdãcinatã. Altfel pomul va creste din nou.

Când a venit Isus si a condamnat pãcatul în carne, la ce anume l-a condamnat El? L-a condamnat sã fie pus sub control zilnic si supus la umilinte si corvezi? L-a exilat? L-a condamnat el numai printr-o declaratie verbalã de dezaprobare? Nu, nu, niciuna din acestea. El l-a condamnat la moarte, la o moarte care a devenit efectivã drept rezultat al mortii si al învierii Sale. Niciunde adevãrul acesta nu este explicat mai lãmurit, ca în Romani 6,1-6: „Ce vom zice dar? Sã pãcãtuim mereu, ca sã se înmulteascã harul? Nicidecum. Noi care am murit fatã de pãcat, cum sã mai trãim în pãcat? Nu stiti, cã toti câti am fost botezati în Isus Hristos, am fost botezati în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropati împreunã cu El, pentruca, dupã cum Hristos a înviat din morti, prin slava Tatãlui, tot asa si noi sã trãim o viatã nouã. În adevãr, dacã ne-am fãcut una cu El, printr-o moarte asemãnãtoare cu a Lui, vom fi una cu El si printro înviere asemãnãtoare cu a Lui. Stim bine, cã omul nostru cel vechi a fost rãstignit împreunã cu El, pentruca, dupã cum Hristos a înviat din mortii, prin slava Tatãlui, tot asa si noi sã trãim o viatã nouã.” Versetul 6 cuprinde apogeul argumentului continut în versetele citate. În timp ce primele versete aratã cã acei care sunt în Isus Hristos sunt copiii adevãrati ai lui Dumnezeu, având îndreptãtirea prin credintã si, prin urmare, dreptul de a intra în împãrãtia lui Dumnezeu, fiind înviati din morti ca si Hristos, - versetul acesta aratã în special, ce anume a murit. Dar înainte de a ne atinti atentia asupra lucrului care trebuie sã moarã înainte de a putea fi izbãviti de pãcat, sã lãsãm sã se vadã puterea soliei din versetele anterioare. Solia cuprinsã aici spune, cã numai cei care au murit pot trãi. Cu alte cuvinte, ni se spune cã înainte de a putea veni ceea ce este nou, cele vechi trebuie sã se ducã. Totdeauna moartea înlãturã lucrurile vechi. Învierea aduce noul. Cu o fortã neobisnuitã, adevãrul acesta este exprimat în versetul 5: „în adevãr, dacã ne-am fãcut una cu El, printro moarte asemãnãtoare cu a Lui, vom fi una cu El si prnitr-o înviere asemãnãtoare cu a Lui.” Prima parte a acestui text specificã conditia: „dacã ne-am fãcut una cu El printr-o moarte asemãnãtoare cu a Lui.” Aceasta exprimã marele adevãr potrivit cãruia pasul urmãtor nu poate sã urmeze, înainte de a fi împlinitã aceastã conditie, cãci numai acei care au murit cu Hristos pot sã trãiascã împreunã cu El. Aceasta înseamnã cã numai dacã a fost înlãturat ceea ce este vechi, poate sã vinã ce este nou. Înainte ca sã creascã un pom bun în locul mãrãcinelui, trebuia ca vechiul (mãrãcinele) sã disparã. Ei nu pot creste împreunã în acelasi loc.

Acum dar, ce vrea sã spunã Pavel prin aceste versete? Oare se foloseste el numai de o retoricã înteleaptã, dar fãrã mult înteles, ori aceste cuvinte sunt reale, si vorbesc despre o experientã adevãratã? Ce vrea sã zicã el prin cuvintele, cã trebuie sã murim împreunã cu Hristos? Trebuie sã murim noi în realitate, sau este aceasta numai o schimbare în atitudinea mintii, în filozofie, intentii si idei, sau ceva de genul acesta? Ceea ce îngreuneazã credinta multora în faptul cã moartea aceasta trebuie sã fie o moarte adevãratã, este nereusita lor de a deosebi între carnea cea pãcãtoasã si firea pãmânteascã cea pãcãtoasã, care mai e numitã si „inimã de piatrã”, „omul cel vechi” si „omul pãcatului”. Deoarece în general se crede cã natura cea pãcãtoasã ar fi trupul, sau carnea, si fiindcã se stie, cã nasterea din nou nu aduce sfârsitul vietii tale de pe pãmânt, concluzia care se trage este cã aceastã moarte nu ar fi realã, ci doar o figurã de stil, retoricã. Ei îsi inchipuie cã moartea aceasta ar fi doar ceva atribuit sau socotit omului, si cã ea a fost realã numai în viata lui Hristos. Este adevãrat cã acela care pãrãseste experienta omului din Romani 7, si devine un adevãrat copil al lui Dumnezeu, înviat din morti, nu moare în mod fizic. El poartã tot aceeasi carne si tot acelasi sânge, ca nãscut din nou, ca si atunci când era încã un rob al pãcatului. Nu a avut loc nici o moarte si nici o schimbare în sens fizic. Carnea cea pãcãtoasã este o carne muritoare. Nimeni nu va scãpa de ea, pânã în ziua învierii celei mari, când Hristos Se va coborî ca sã-Si cheme poporul în locuintele ceresti, pregãtite pentru ei. Abia atunci trupul acesta vechi va trece. Dar o moarte totusi a avut loc la nasterea din nou, cãci dacã nu ar fi murit, persoana nu ar putea sã fie în Hristos. Atunci, ce anume trebuie sã moarã? Rãspunsul îl dã versetul 6; „stim bine, cã omul nostru cel vechi a fost rãstignit împreunã cu El.” Aici apare ceva care se numeste „omul nostru cel vechi”. Ce însemnã aceasta? Ce este, sau cine este omul cel vechi? Pentru a ne ajuta sã-l indentificãm în mod sigur, urmãtoarea parte a versetului ne spune cã omul cel vechi a fost rãstignit, „pentru ca trupul pãcatului sã fie desbrãcat de puterea lui.” Pavel ar fi putut sã se exprime si în felul urmãtor: „Stim bine, cã omul nostru cel vechi a fost rãstignit împreunã cu El, pentru ca omul cel vechi sã fie desbrãcat de puterea lui.” Dar în loc de „omul cel vechi” el foloseste a doua oarã expresia „trupul pãcatului”. În felul acesta el ne ajutã ca sã întelegem, cã „omul cel vechi” si „trupul pãcatului” sunt unul si acelasi lucru, si anume puterea care ne tine în robia pãcatului. În Romani 7,24 acasta se numeste „trupul de moarte”, ceea ce este iarãsi numai o altã expresie pentru ceea ce mai devreme fusese numit „legea pãcatului”. Din cele studiate pânã acum stim, cã „omul cel vechi”, „trupul

pãcatului”, „trupul de moarte” si „legea pãcatului” se referã toate la cea de a treia entitate, adicã la „firea pãmânteascã”, care nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sã se supunã. Aceasta este ceea ce trebuie crucificat în viata acelora care trec din starea cea neconvertitã la cea convertitã. Aceasta trebuie datã la o parte prin moarte, asa încît o nouã viatã sã poatã fi înviatã în locul celei vechi. Trebuie sã evitãm orice întelegere gresitã cu privire la faptul cã moartea aceasta trebuie sã fie o moarte realã. Rãstignirea nu este doar o exilare. Ea nu înseamnã doar sã fii aruncat în închisoare pe timp de o viatã. Ea nu înseamnã doar sã fii legat în cãtuse, sau tinut sub control. Rãstignirea este o formã de moarte. Scopul ei este de a omorî pe cineva, iar acei care executã rãstignirea nu sunt satisfãcuti pânã când cel rãstignit nu moare. Deaceea, când Pavel zice cã omul cel vechi este rãstignit, el vrea sã zicã de fapt cã a fost omorât, cã nu mai trãieste. Pentru a fi sigur cã cititorul va trage aceastã concluzie, Pavel zice, cã el este rãstignit în asa fel încât trupul pãcatului sã fie nimicit. Dupã nimicirea unui lucru, el înceteazã sã mai existe. Istoria vietii sale s-a terminat. El nu mai existã, nu mai are fiintã. In toate celelalte texte si pilde noi am vãzut, cã toatã lucrarea aceasta este adusã la îndeplinire pentru un anumit scop. Intentia este, ca individul sã treacã din starea de neascultare la cea de ascultare, si de la suferinta, de a nu putea sã facã ceea ce vrea, la neprihãnirea Legii fiind împlinitã în viata sa. Asa cã în acest verset omul cel vechi este rãstignit, trupul pãcatului este nimicit, pentruca „sã nu mai slujim pãcatului”. Natura ilustreazã foarte bine adevãrul Evangheliei. Adevãrul acestui verset va fi vãzut si mai clar, dacã înlocuim omul cel vechi cu mãrãcinele, si apoi citim versetul în asa fel, ca si cum el ar vorbi despre un grãdinar care doreste sã culeagã roade bune, dar care nu are decât un mãrãcine. El îl desrãdãcineazã,si în locul lui planteazã un mãr. Iar apoi zice: „ Stim bine, cã pomul cel vechi a fost desrãdãcinat, pentrucã mãrãcinele sã fie desbrãcat de puterea lui, în asa fel ca sã nu mai aducã spini.” Nimeni nu are probleme în a vedea, cã principiul acesta lucreazã în naturã, si cum lucreazã el în naturã. Priveste dar, cum tot aceleasi principii lucreazã si în domeniul spiritual, si vei întelege atunci si curãtia sufletului mai clar, ca o conditie preliminarã pentru câstigarea biruintei asupra problemei pãcatului.

Eliberarea Pânã acum am folosit mult timp pentru studiul problemei. Studiul acesta scoate la ivealã, cã ceea ce facem, nu este rezultatul unei puteri de vointã prea slabe, ci rodul a ceea ce suntem. Câtã vreme avem în noi legea pãcatului si a mortii, avem în noi o putere rea, care controleazã si supune trupul omenesc, si-l foloseste dupã voia pãcatului stãpânitor, indiferent de vointa, constiinta si cunostinta mintii noastre. Deaceea, pentru a fi izbãvit de aceastã putere, omul trebuie sã fie curãtit de prezenta ei; ea trebuie înlãturatã, omorâtã, si înlocuitã cu o viatã nouã. Nu existã în afarã de aceasta nici o altã cale pentru a putea afla experienta nasterii din nou. Nu existã nici o altã cale, ca sã putem trece de la robia omului din Romani 7, la starea libertãtii din Romani 8. Pe când luarea în considerare a acestei probleme, cât si a nevoii noastre, este foarte esentialã pentru a putea afla eliberarea, totusi rãmâne sã rãspundem la întrebarea,cum poate sã treacã cineva de la starea de robie la libertate. Imi aduc bine aminte de experienta predicãrii pentru prima datã a acestui studiu înaintea unei familii. Le-am explicat cu mare grijã aceastã problemã, întocmai dupã cum am fãcut-o pânã aici în aceastã brosurã. Dupã ce am ajuns la aceastã fazã a studiului, am luat o pauzã. Femeia îmi zise: „Sã stii, frate, cã numai cu câteva sãptãmâni în urmã, am auzit o predicã exact ca aceasta.” „Da asa este”, rãspunse sotul ei. „Predicatorul a prezentat problema exact ca tine. Am ascultat cu toatã atentia la expunerile sale, cãci voiam sã stiu, în ce constã problema, si care este solutia ei. Stiam cã eram în starea din Romani 7, si doream sã fiu eliberat din ea. Dar, dupã ce a explicat problema, predicatorul s-a asezat pe scaun. În dorinta mea aprinsã de a afla solutia încã neexprimatã, m-am sculat si am zis: „Frate, tu ne-ai prezentat doar problema. Te rog acum, spune-ne si solutia ei. Spune-ne, cum putem sã fim izbãviti de aceastã putere.” La aceasta, predicatorul s-a ridicat din nou, si a zis cu întristare: „Îmi pare rãu, dar nu pot sã-ti spun. Nici eu n-am aflat încã rãspunsul.” Eram atât de dezamãgit, încât n-am mai putut sã zic nimic, si m-am asezat pe scaun.” Rentu o clipã, bãrbatul a reflectat din nou la aceastã experientã. Apoi se întoarse cãtre mine si îmi zise: „ Ne prezinti si tu numai problema, fãrã a ne spune si rezolvarea ei?”

M-am bucurat atât de mult cã i-am putut rãspunde, cã dupã pauzã voiam sã le prezint si solutia, în termeni cât se poate de clari. Asa cã nu vreau sã te las nici pe tine, iubite cititor, într-o stare de nelãmurire, doar cu cunostinta acestei probleme. Vreau sã prezint si solutia, în cuvinte clare si practice. Evanghelia este solutia. Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea de pãcate. Pe bunã dreptate, vei putea sã întrebi atunci, de ce nu ai fost izbãvit si tu de puterea pãcatului, dacã Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, prin care se obtine aceastã eliberare? Rãspunsul este cã Evanghelia nu este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecãruia. Citeste cu atentie Romani 1,16, si vei vedea. Vei vedea cã Pavel nu zice: „Cãci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos; fiindcã ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecãruia.” Folosind cuvintele în ordinea cea arãtatã, Pavel vrea sã zicã mai mult decât ar reiesi dacã ne-am opri în acest loc al frazei. El zice cã Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecãruia „care crede”. Aceasta schimbã lucrurile în mod radical. Pentru un necredincios Evanghelia cuprinde doar o bogãtie de cuvinte frumoase, dar pentru un credincios ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea de pãcate. Apostolul Ioan exprimã acelasi adevãr prin cuvintele: „Ceea ce câstigã biruinta asupra lumii, este credinta noastrã, (dupã traducerea germanã; „Credinta este biruinta, care a biruit lumea”).” 1 Ioan 5,4. Dacã ai întreba pe unul din aceia care se socoteste copilul lui Dumnezeu; „Ai tu credintã?” ,el îti va da fãrã ezitare un rãspuns afirmativ, cãci cei mai multi dintre cei întrebati sunt siguri cã ei ar avea credintã. Într-un anume sens rãspunsul lor este corect, cãci ei cred cã Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ei cred cã Dumnezeu este Fiinta Supremã. Ei cred, cã pãcatul va fi pedepsit, si cã numai în Isus existã mântuire. Dar cineva poate sã aibã credintã în toate acestea, fãrã a avea însã si credintã în Evanghelie, ca fiind puterea cea vie, a viului Dumnezeu, pentru mântuirea de pãcate. Este corect a afirma, cã oricine se mai aflã în experienta omului din Romani 7, nu posedã acea „credintã care este biruinta asupra lumii”. Credinta nu aduce doar biruinta, ci: ea este biruinta. Prin urmare, dacã ai acea credintã, despre care vorbeste Pavel în Romani si Apostolul Ioan în epistola sa, atunci fãrã îndoialã, nu mai trãiesti în experienta omului din Romani 7, ci în starea omului liber din Romani 8.

„Pânã aici sã vii, sã nu treci mai departe; aici sã ti se opreascã mândria valurilor tale.” Iov 38,11 Tot astfel a pus Dumnezeu prin Cuvântul Lui stavilã pãcatului; El ne asigurã o viatã de biruintã deplinã. Despre aceastã credintã a vorbit Isus, când a zis: „Dar când va veni Fiul omului, va gãsi el credinta pe pãmânt?” Luca 18,8. Credinta aceasta, care aduce eliberarea din robia pãcatului, este cu totul diferitã de credinta care se practicã în general în aceastã lume. Isus stia prea bine aceasta, deaceea a pus El întrebarea de mai sus, care aratã, cã nu Se asteaptã la venirea Lui sã gãseascã multã credintã veritabilã. Iar fãrã aceastã credintã, biruinta este imposibilã. Deaceea trebuie sã lãmurim, cum se practicã aceastã credintã. Din acest motiv vom studia întâmplarea cu slujbasul împãrãtesc, care venise de la Capernaum la Isus, ca sã cearã de la el vindecarea fiului sãu.

„Isus s-a întors deci în Cana din Galilea, unde prefãcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbas împãrãtesc, al cãrui fiu era bolnav. Slujbasul acesta a aflat cã Isus venise din Iudea în Galilea, s-a dus la el, si L-a rugat sã vinã si sã tãmãduiascã pe fiul lui, care era pe moarte. Isus i-a zis: „Dacã nu vedeti semne si minuni, cu nici un chip nu credeti!” Slujbasul împãrãtesc i-a zis: „Doamne, vino, pânã nu moare micutul meu”. „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tãu trãieste”. Si omul acela a crezut cuvintele, pe care i le spusese Isus, si a pornit la drum. Pe când se pogora el, l-au întâmpinat robii lui, si i-au adus vestea, cã fiul lui trãieste. El i-a întrebat de ceasul, în care a început sã-i fie mai bine. Si ei au zis: „Ieri, în ceasul al saptelea, l-au lãsat frigurile.” Tatãl a cunoscut cã tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: Fiul tãu trãieste. Si a crezut el si toatã casa lui. Acesta este iarãsi al doilea semn, fãcut de Isus, dupã ce s-a întors din Iudea în Galilea. Ioan 4, 46-54 Omul acesta cãutase pentru fiul sãu vindecarea fizicã. Fiul sãu era atât de bolnav, încât nu era de asteptat sã mai trãiascã multe ore. Este evident cã doctorii lumii acesteia pierduserã deja orice sperantã de a-l mai salva, dupã ce fãcuserã pentru el tot ce le sta în putintã. În timp ce aceastã întâmplare aratã cum se practicã credinta în domeniul vindecãrii trupesti, ea contine lectiuni foarte valoroase cu privire la vindecarea de boala spiritualã. De fapt, scopul principal al lucrãrii lui Hristos în vindecarea bolilor trupesti era de a descopri puterea lui de a salva de pãcat, cât si calea pe care se obtine izbãvirea de bolile spirituale ale pãcatului. Dacã Îl vedem pe Isus doar ca pe unul care are puterea de a vindeca lepra, paralizia si alte boli asemãnãtoare, atunci nu am reusit sã citim adevãrata solie a lucrãrii Sale de vindecare. În Cuvântul lui Dumnezeu, boala este simbolul pãcatului. Vezi Isaia 1,4-6. Cu adevãrat ea este un simbol foarte potrivit si real al pãcatului. Comparã ceea ce am studiat deja despre problema pãcatului, cu problema bolii. Omul bolnav are si el o minte si un trup. Cu mintea el doreste sã facã anumite lucruri, dar în trupul lui locuieste o putere, care se numste boalã, si care îl stãpâneste atât de mult, încât el nu poate sã împlineascã ce vrea. Boala îl tine la pat, iar bietul om este sclavul ei, si asta împotriva vointei lui. Abia dupã ce boala l-a lãsat, el poate sã aibã nãdejdea de a face ce vrea. Ce pildã ar putea sã simbolizeze mai bine cele trei aspecte ale problemei pãcatului, ca aceastã problemã a bolii? O pildã mai potrivitã cu greu am putea gãsi. Prin urmare, când functionarul cãlãtorise de la Capernaum la Cana, pentru a gãsi ajutor la Isus, el cãutase solutia pentru o problemã care este identicã cu problema pãcatului. El avea nevoie de înlãturarea bolii, care stãpânea trupul

fiului sãu, tot asa dupã cum si noi avem nevoie de eliberarea de sub puterea pãcatului stãpânitor, care locuieste în trupurile noastre. Fãrã îndoialã, el merse la singura persoanã care îl putea ajuta, si anume la Isus. El venise sã cearã tocmai ceea ce Domnul dorise atât de mult sã-i dea. Prin urmare, el venise sã cearã lucrul cel mai potrivit, de la persoana cea mai potrivitã. Dar Isus a refuzat sã-i împlineascã cererea. El nu l-a refuzat dintr-un capriciu, sau fiindcã omul acela nu ar fi fost vrednic de harul lui Dumnezeu. Hristos îi respinse însã cererea, fiindcã felul si modul în care el a încercat sã se apropie de Hristos, fãcea imposibilã lucrarea Sa de vindecare. De câte ori nu ne-am prosternat si noi în rugãciune, pentru a cere iertarea unui anumit pãcat, si L-am rugat pe Domnul sã ne dea biruintã asupra lui; si toate acestea numai pentru a constata dupã aceea, cã pãcatul continua sã existe tot asa, ca si cum nu ne-am fi rugat niciodatã pentru aceasta. Iar apoi am mers nedumeriti si confuzi pe calea noastrã, incapabili de a întelege de ce nu ne-a rãspuns Domnul la rugãciune. Noi am pierdut din vedere faptul, cã desi am cerut ceea ce Domnul dorea sã ne dea, noi nu am cerut aceasta cu o credintã adevãratã. Tot asa si-ar fi continuat si acest bãrbat cãlãtoria sa, doar pentru a gãsi acasã copilul mort, dacã nu ar fi ajuns sã vadã felul gresit în care cãutase sã se apropie de Isus, si dacã nu s-ar fi îndreptat, si nu ar fi învãtat stiinta adevãratei rugãciuni. Când s-a apropiat de Isus cu credintã, rugãciunea lui a fost ascultatã. Isus nu l-a lãsat pe acest bãrbat în ignorantã cu privire la lipsa sa de credintã. El îi zise cu întristare; „Dacã nu vedeti semne si minuni, voi nu credeti.” Ioan 4,48. A-i spune acestui om: „voi nu credeti”, înseamnã a-i spune fãrã ocolisuri: „Tu încã nu crezi; tu esti încã un necredincios.”. Dar sã nu uitãm, cã omul acesta stia cât de mare era nevoia sa. Tot astfel, si tu stii aceasta. El stia, cã nici o putere pãmânteascã nu i-ar fi putut vindeca fiul. Tot astfel stii si tu, cã nici o faptã sau putere pãmânteascã nu te poate vindeca de pãcat. Acest bãrbat s-a rugat Domnului, cãci a-i cere lui Isus ceva înseamnã a te ruga. Tot astfel ai venit si tu de multe ori la Isus cu rugãciunile tale, pentru a fi eliberat de pãcatele tale. Si totusi, Hristos i-a spus foarte clar, cã în ciuda tuturor acestor lucruri, el era un necredincios. Hristos nu putea sã facã în aceastã situatie nimic pentru el. Aceasta înseamnã, cã dupã ce ai fãcut tot ce ti-a stat în putintã pentru a obtine biruinta asupra pãcatului, si totusi continui sã te mai fli în situatia omului din Romani 7, ai dovada cã esti un necredincios. Dacã esti încã un

necredincios atunci ai nevoie sã întelegi care este calea credintei , a acelei credinte care lucreazã prin iubire, si care curãteste sufletul. Cum apropiase acest bãrbat de Isus? Cuvintele pe care le adresase Hristos, descoperã aceasta: „Dacã nu vedeti semne si minuni, cu nici un chip nu credeti.” Cu alte cuvinte, omul acesta venise la Isus cu o cerere. Apoi asteptase, ca sã vadã dacã Hristos îi va împlini rugãmintea. Dacã va putea, si dacã avea sã i-o împlineascã, atunci si el era dispus sã creadã în Hristos ca Mântuitor al sãu personal. Aceasta nu este si nici nu poate sã fie vreodatã calea credintei mântuitoare. Si totusi, dacã fiecare dintre noi îsi va examina cu candoare calea în care ne-am apropiat de Dumnezeu în rugãciunile noastre, vom recunoaste cã am venit în acelasi fel ca si functionarul regesc. Veneam la Domnul si-L rugam sã ne binecuvinteze. Vãzându-ne apoi de drum, asteptam revãrsarea binacuvântãrilor Sale, fãrã a crede însã cã ne aflam deja în posesia darului fãgãduit. De fapt, dacã Domnul ne-ar da binecuvântarea pentru care ne-am rugat, am fi mai degrabã surprinsi. Momentul de aur al adevãrului a venit pentru acest functionar împãrãtesc dupã cum trebuie sã soseascã si pentru oricare altul dintre noi, dacã vrem sã aflãm o credintã mântuitoare. Când Mântuitorul ni se adreseazã cu cuvinte de mustrare, atunci Duhul Domnului, care ne convinge de pãcate, imprimã acele cuvinte adânc în constiinta noastrã, pentru a ne descoperi defectele noastre de caracter. Asa se face, cã prin lucrearea Duhului Sfânt, cuvintele lui Hristos au fost suficiente pentru a descoperi acelui om necredinta care-i chinuia sufletul. Când a vãzut ce i-a arãtat Mântuitorul, el a primit mustrarea. Cu sigurantã cã el apucase puterea pe care o vedea descoperitã în viata lui Isus, si prin credintã o luase în stãpânire, - cãci rãspunsul lui Hristos la cea de a doua rugãminte a sa se deosebeste foarte mult de cel dintâi. Omul îl implorase apoi pe Isus: „Vino, Doamne, înainte de-mi moare micutul meu.” Aceastã rugãminte era cu totul diferitã. Poate cã nu este posibil sã descoperim aceastã deosebire în cuvintele rugãciunii sale, dar stim, din rãspunsul dat de Isus, cã omul s-a rugat într-o stare de spirit diferitã. Prima rugãminte i-a adus doar o mustrare, pe când cea de a doua i-a adus eliberarea. În ce a constat deci deosebirea? În faptul, cã el devenise acum credincios. Aceasta ne-o spune Sfânta Scripturã: „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tãu trãieste”. „Si omul acela a crezut cuvintele, pe care i le spusese Isus, si a pornit la drum.” Versetul 50. Cana nu era prea departe de Capernaum, ci doar la o depãrtare de aproximativ 25 km. Hristos vorbise cu tatãl copilului la ceasul al saptelea, care este egal cu ora unu dupã amiazã, asa încât omul ar fi putut sã se întoarcã acasã în

aceeasi zi. Însã el nu a procedat astfel. Asa ar fi procedat el, dacã ar fi avut nevoie sã vadã cu ochii lui cã bãiatul se fãcuse bine într-adevãr. El stia cã bãiatul era sãnãtos. Când a ajuns acasã în ziua urmãtoare, slujitorul i-a repetat lucrurile pe care credinta i le spusese deja cu o zi mai înainte. Fãrã îndoialã, cei din casa lui au fost surprinsi, când au vãzut din rãspunsul lui, cã el nu era de loc surprins de stirile lor. Comparã acum felul cu totul nou în care omul a venit înaintea lui Hristos. Aceasta este deosebirea dintre cel necredincios de mai înainte si credinciosul de acum. În cel de al doilea caz, el apucã o licãrire din puterea cea mare, care locuieste în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Credinta lui pune stãpânire pe acea putere, vãzând în ea rãspunsul complet la nevoia lui. Abia apoi el se roagã pentru primirea darului, îl apucã prin credintã, si stie cã este deja al lui. Dupã aceea el pleacã cu convingerea, cã binecuvântarea, pe care o posedã deja, va deveni vizibilã tocmai atunci când va avea cea mai mare nevoie de ea. În aceasta ne este descoperitã formula cãii pline de succes a credintei.

Mai întâi trebuie sã avem o cunostintã exactã despre problema cu care avem de a face. De câte ori n-ai venit în trecut înaintea lui Dumnezeu, cerându-i iertare pentru ce ai fãcut, fãrã sã-i faci cunoscutã problema realã, si sã-i ceri îndepãrtarea acelei legi a pãcatului, care locuieste în mãdularele tale? Problema pãcatului, cu care avem de a face în realitate, nu a fost înteleasã asa cum trebuie, si lipsa aceasta trebuie sã disparã, înainte de a ne putea ruga în mod inteligent si cu succes. În al doilea rând trebuie sã cunoastem promisiunile lui Dumnezeu asa de bine, încât sã nu mai fie doar niste cuvinte scrise în biblie, ci chiar puterea lui Dumnezeu. Pentru a realiza aceasta, ele trebuie citite si studiate atât de intens, pânã ce vor fi absorbite de gândirea noastrã, si vor deveni o parte din noi însine. Si totusi, de câte ori n-am discutat eu cu aceia care mãrturisesc a fi crestini, si care, rugati sã numeascã câteva dintre fãgãduintele mãrete ale Sfintei Scripturi referitoare la biruinta personalã asupra pãcatului, n-au fost în stare sãmi spunã nici mãcar una. Aceste fãgãduinte trebuie sã fie o parte vie din viata celui care vrea sã câstige si sã mentinã o biruintã personalã asupra problemei pãcatului. Ele trebuie sã fie mereu la îndemânã, gata sã izvorascã din suflet, pentru a fi rostite atunci când vrãsmasul lanseazã un atac, sau ne dã sugestii care pun la îndoialã puterea mântuitoare de pãcate a lui Dumnezeu. Nu voi încerca sã ofer aici lista întreagã a fãgãduintelor sublime ale Bibliei, cãci ele sunt foarte numeroase si foarte efective în a ne salva de legea pãcatului si a mortii. Fiecare trebuie sã la caute pentru sine însusi. Pentru aceia care vor sã înceapã colectionarea acestor mãrgãritare pline de putere, citez câteva dintre ele: „Cãci pãcatul nu va mai stãpâni asupra voastrã.” Romani 6,14. Citeste aceste cuvinte pânã ce vei realiza, cã ele sunt fãgãduinta personalã a lui Dumnezeu pentru tine, cã pãcatul nu va mai avea nici o putere sau stãpânire asupra ta. „Nu va ajuns nici o ispitã, care sã nu fi fost potrivitã cu puterea omeneascã. Si Dumnezeu, care este credincios, nu va îngãdui sã fiti ispititi peste puterile voastre; ci, împreunã cu ispita, a pregãtit si mijlocul sã iesiti din ea, ca s-o puteti rãbda.” 1 Corinteni 10,13. Dupã cum un pãrinte nu va permite ca copilul lui sã fie expus la primejdii prea mari pentru frãgezimea vârstei lui, tot asa nici Dumnezeu nu va permite vreodatã, ca sã vinã o ispitã asupra ta, care este prea grea ca s-o rabzi. Pentru fiecare ispitã care vine asupra ta, el a pregãtit si o cale de eliberare, asa încât nu existã nici o scuzã pentru pãcat. „Pot totul prin Hristos, care mã întãreste.” Filipeni 4,13.

Am putea sã citãm mai departe fãgãduintã dupã fãgãduintã, dar este mult mai bine, dacã fiecare isi cautã fãgãduintele pentru sine. Încã câteva exemple doar: Matei 1,21; Ioan 8,36; 1 Corinteni 15,34.57; 2 Corinteni 2,14; Galateni 3,14-21; Filipeni 1,6; 1 Tesaloniceni 4,3; 5,23.24; 1 Petru 1,5; 2 Petru 1,4; si Iuda 24. Din Vechiul Testament, îndeosebi Psalmii 23 si 46 sunt fãgãduinte minunate ale puterii mântuitoare. Absoarbe deasemenea puterea fãgãduintei din Ezechiel 11,19,20; 36,26. Obiectivul care se urmãreste prin cunoasterea fãgãduintelor este, de a zidi acea credintã, care lucreazã pentru curãtirea sufletului. Cu cât le citim si le studiem mai mult, fãcând din ele parte din noi însine, cu atât ele vor zidi mai multã credintã în noi, pânã ce vom ajunge la punctul unde vom apuca aceastã putere, si vom experimenta izbãvirea, pe care o poate da numai aceastã putere. Credinta nu este ceva pe care omul o posedã în mod natural. Ea nu este ceva care sã poatã fi produs de noi însine. Aceasta este imposibil. „Astfel credinta vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin cuvântul lui Dumnezeu.” Romani 10,17. Dupã ce am ajuns la faza aceea în care credinta cea vie apucã fãgãduintele lui Dumnezeu si le crede, a sosit acum timpul de a face cel de al treilea pas. Trebuie sã venim la Hristos si sã cerem binecuvântarea. Nu te mai ruga dupã sablonul cel vechi, care nu ti-a adus nici un rezultat pozitiv atâta timp. În trecut te-ai rugat în felul urmãtor: „Doamne, am pãcãtuit. Te rog, iartã-mi pãcatul acesta, si ajutã-mã, ca sã nu-l mai fac.” Procedeul acesta nu ti-a adus în trecut biruinta, si nici în viitor nu ti-o va aduce. Trebuie sã aibã loc o schimbare, dupã cum s-a petrecut o schimbare si în felul de apropiere a functionarului de Hristos. Acum tu trebuie sã te rogi în felul urmãtor: „Doamne, am ajuns acum la punctul, unde vãd cã problema propiuzisã se aflã în natura cea rea, care este în mine. Ea este „puterea pãcatului”, „legea pãcatului” „si a mortii”, „trupul de moarte”, „firea pãmânteascã” si „inima de piatrã”. Fiindcã aceasta locuieste în mine, deaceea eu sunt un pom rãu, si nu pot sã aduc alte roade decât cele rele, cãci trupul meu este sub stãpânirea acelei puteri. Doamne, tu ai fãgãduit, cã vei lua de la mine inima de piatrã, si-mi vei da o inimã cu totul nouã. Eu cred cu toatã convingerea acest lucru, si deaceea Îti dau acum inima cea veche. Ia-o de la mine. Nu vreau s-o mai am. Pune în locul ei o inimã cu totul nouã. Fã-mã pãrtas de fãptura Ta cea divinã. Prin credintã, si deaceea în realitate, eu primesc acum aceastã binecuvântare, si Îti multumesc pentru ea. În numele salvator al Mântuitorului nostru Isus Hristos. Amin.” Dacã vei poseda acum o credintã vie, tu nu vei astepta mai întâi sã vezi binecuvântarea, ci vei sti cã ea este a ta înainte de a o vedea. Tu vei sti, chiar acolo si atunci, cã ai fost izbãvit, cã pãcatul nu mai are nici o stãpânire asupra ta,

si cã ai devenit în cele din urmã un adevãrat copil a lui Dumnezeu. Împotriveste-te cu orice pret acelei înclinatii a naturii omenesti, de a dori sã astepti, ca sã vezi rezultatele mai înainte de a crede. Nu astepta pânã vei simti cã ai fost schimbat. Crede acest lucru, fiindcã Cuvântul lui Dumnezeu spune asa, si în curând vei descoperi cã asa este. Slujbasul împãrãtesc nu a trebuit sã-si vadã fiul în viatã, si sãnãtos, înainte de a fi crezut cã acesta fusese vindecat cu desãvârsire. El n-avea nevoie sã-l vadã, cãci avusese Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin Hristos, care îi zicea, cã asa stau lucrurile, si pentru el acest Cuvânt a fost îndeajuns. Credinta se bazeazã pe cuvântul lui Dumnezeu, nu pe lucruri vizibile si pipãibile, care se pot schimba de azi pe mâine. Deaceea, pentru a afla care este pozitia ta fatã de Dumnezeu, uitã-te la Cuvântul lui Dumnezeu, si nu te lãsa condus de simturi.

Pãmântul fotografiat dintr-o navã cosmicã. Omul a realizat lucruri minunate în mediul sãu înconjurãtor. Însã biruinta de care are nevoia cea mai mare, este cea asupra lui însãsi.

Mãrturia mea
Apostolul Ioan declarã: „Deci, ce am vãzut si am auzit, aceea vã vestim si vouã, ca si voi sã avti pãrtãsie cu noi.” 1 Ioan 1,3. Acei care prin experienta lor pot sã dea o mãrturie personalã despre adevãr, pot sã ajute cel mai bine semenilor lor. Ei vorbesc despre lucruri pe care le cunosc, pe care le-au atins, nu doar teorii goale despre ce ar putea avea loc. Deaceea vreau sã povestesc cum s-a manifestat aceasta în viata mea, ca o garantie pentru altii, cã aceastã cale este încercatã si doveditã ca fiind calea succesului. Existã multi altii în jurul lumii, care au auzit de atunci încoace aceastã expunere, si care, pe temelia acestei solii, pot sã mãrturiseascã aceeasi experientã plinã de succes. În 1953 m-am alãturat cadrelor didactice ale unui colagiu misionar. În anul urmãtoram fost ales presbiter al comunitãtii. Eu îmi iubeam biserica, si eram absorbit în mod activ în activitãtile ei. Îi întelegeam doctrinele si îmi erau foarte pretioase, si predicam solia cu seriozitate si cu entuziasm. Credeam cã mântuirea mea e sigurã, si în fiecare zi mã legãnam în siguranta vietii vesnice. Mã bucuram de o bunã reputatie, si trãiam o viatã asa zis „bunã”, dar în sinea mea aveam probleme asupra cãrora nu puteam sã obtin biruinta. Eu eram angajat ca profesor de tâmplãrie, si se pare cã bãietii care nu se descurcau la subiectele teoretice, fuseserã îndreptati spre clasa mea. Unii dintre acesti bãieti erau foarte încãpãtânati, si nu voiau sã învete de loc, pânã ce clasa devenise scena unor lupte zilnice între eforturile mele de ai învãta si împotrivirea lor categoricã. Rãbdarea mea ajunsese la capãt, si adeseori eram aprins de mânie asupra lor. Existau chiar si clipe, când as fi dorit sã-i dau cu capul de perete. Dar eram retinut de o putere care nu-mi îngãduia sã-mi dau pe fatã mânia. Trebuia sã-mi pãstrez reputatia cea bunã; nu voiam sã-mi atrag disgratia directorului sau a conducerii scolii în general. Astfel mã stãpâneam si nu-mi arãtam adevãrata mea stare lãuntricã.

Dacã iei un cazan de aburi, aprinzi un foc sub el, si-i blochezi toate supapele, el poate sã reziste câtva timp presiunii aburilor. Dar presiunea va creste continuu. Dacã focul se ia la o parte, presiunea va scãdea, fãrã de a exista primejdia unei explozii. Dacã focul va fi aprins din nou, si întretinut, vine timpul când cazanul va exploda. Cu cât va fi rezistat mai mult presiunii aceleia imense, cu atât explozia va fi mai puternicã. Acelasi lucru se întâmpla si cu mine. Presiunea ispitirii fãcea ca mânia mea sã creascã neâncetat în fiecare zi din cursul sãptãmânii, dar eu îmi închideam toate supapele, asa încât mânia dinlãuntru nu putea sã iasã înafarã. Dar ea nu se micsora câtusi de putin, asa cã trebuia sã vinã timpul, când avea sã explodeze. Cu cât rezistam mai îndelung, cu atât explozia era mai puternicã. De obicei aceasta se petrecea pe la sfârsitul sãptãmânii, când stãteam acasã. Sotia si copii mei trebuiau sã guste apoi mânia generatã de altii. Dupã ce toate cuvintele erau rostite, si toatã presiunea psihologicã scãdea, eu mã simteam vinovat si aveam remuscãri. În starea aceasta mizerabilã, mergeam la Domnul, si-l imploram sã mã ierte, fãgãduindu-i în acelasi timp, cã aceasta sã fie ultima datã. Cu o hotãrâre fermã si curajoasã mã întorceam la scoalã, printre elevii mei, dar numai pentru a constata cum întregul procedeu avea sã se repete din nou. Atitudinea neschimbatã a bãietilor îmi stârnea din nou mânia. Iarãsi trebuia sã-mi închid toate supapele. Iarãsi trebuia sã cerascã presiunea, si sã aibã loc o explozie. Din nou urma cãinta si rugãciunea pentru iertare, si din nou trebuia sã aflu o nouã înfrângere. Din nou si din nou urmarã încercãrile si cãderile, pãcatul si cãinta, pãcatul si cãinta, tot acest cerc vicios al trecutului. Aceasta era fãrã îndoialã experienta omului din Romani 7. Nu înteleam ce e cu mine, iar Epistola lui Pavel cãtre Romani mi se pãrea a fi cea mai dificilã carte din toatã Biblia. Eram permanent în cãutarea unui rãspuns. Ascultam predicile altor predicatori, pentru a vedea, ce puteau sã spunã ei despre acest subiect. Dar puteam sã vãd, cã fiecare, pânã si predicatorii cei mai de seamã ai bisericii, erau, ca si mine, confruntati cu aceeasi exerientã a înfrângerii. Asa cã am încercat sã mã linistesc prin adoptarea acelei filozofii protective, potrivit cãreia experienta mea ar fi cea a unui mântuit. Mã gândeam cã sunt serios si sincer, fac tot binele care mi-este posibil, si în ziua judecãtii finale, Mântuitorul va zice: „Omul acesta s-a trudit din toate puterile sale, în ciuda faptului cã a trãit o viatã pãcãtoasã pe acest pãmânt. De aceea îl iertãm, si îi dãm un loc în Împãrãtie.” Apoi a venit o zi în care am întâlnit un tânãr, care, în mod vãdit, strãlucea de experienta izbãvirii aflate de curând. Nu exista nimic altceva despre care ar fi dorit sã vorbeascã mai cu plãcere. La început, pãrea cã vorbim limbi

deosebite, cãci el vorbea despre o viatã si despre o experientã pe care nu le întrezãream, si astfel gândurile noastre nu se atingeau. Apoi, pe neasteptate, el mi se adresã în mod direct cu întrebarea: „Stii tu ce înseamnã sã câstigi în fiecare zi biruinta asupra oricãrui pãcat cunoscut?” M-am trezit râzând. „Cum se poate?” i-am rãspuns eu într-un ton de necredintã. – „M-am luptat zi de zi, în ultimii zece ani, pentru a afla aceastã experientã. Nu cred cã mai ezistã cineva, care sã se fi rugat cu mai multã râvnã si cu mai multã putere pentru aceasta. As vrea sã-l vãd pe omul acela. Iatã, în fiecare zi încerc sã fac tot binele posibil. Iar la sfârsitul zilei mã rog pentru iertarea pãcatelor. Eu cred, cã Dumnezeu mã iartã, si în ziua învierii el va accepta strãduintele mele cele mai bune, si cã voi fi mântuit.” Nu voi uita niciodatã rãspunsul sãu, care nu fusese dat pe fatã prin cuvinte, ci prin expresia privirilor sale, caremi spuneau: „Frate, tu ai nevoie de ajutor, si anume de mult ajutor, si cât se poate de urgent.” Solia aceasta fãrã cuvinte lãsã o impresie profundã asupra mea. Asa cã am fost dispus sã primesc oferta sa de a-mi oferi un studiu Biblic asupra acestui subiect. Eu cred, cã niciodatã nu am primit un studiu mai ciudat decât acela. Studiul se desfãsura în felul urmãtor: El îmi citea un text din Biblie. Apoi se strãduia sã facã câteva comentarii pe marginea textului citit; dar pãrea cã nu gãseste cuvintele potrivite. Apoi se ajuta prin citirea unui alt text din Sfânta Scripturã. Asa continua el, pânã ce studiul era în cele din urmã construit numai pe citirea unui sir întreg de texte Biblice. Eu mi le-am notat pe toate cu credinciosie. La urmã însã eu îi prezentam argumentele necredintei mele, pânã ce ne-am despãrtit. Sunt sigur, cã se despãrtise de mine într-o stare de descurajare, fiind pe deplin convins cã eram un om fãrã prea multe sperante, cãruia nu i se putea aduce usor solia mântuirii. Trecurã multe zile, de-alungul cãrora puterea acelor texte Biblice lucrarã cu multã tãrie asupra mintii mele. Dar nu eram de loc lãmurit, si nu le pricepeam în mod clar. Aceasta mi-a reamintit de orbul care începuse sã zãreascã. „El s-a uitat, si a zis: „vãd niste oameni umblând, dar mi se par ca niste copaci.”” Marcu 8,24. Mai trecurã patru zile. Era într-o Miercuri dupã amiazã. În timpul pauzei de prânz am intrat în casã si am citit textele pe care mi le notasem. Le-am citit unul dupã altul: „Pãcatul nu va mai stãpâni asupra voastrã”, „Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care m-a izbãvit prin Isus Hristos”, si asa mai departe.

Citind fiecare text cu atentie si foarte meticulos, am lãsat însemnãtatea lor sã-mi pãtrundã mintea. Stiu, cã Duhul Sfânt era acolo, pentru a ilumina Cuvântul adevãrului. Dupã ce am citit cam o treime din textele acelea, am fost cuprins dintr-odatã de o puternicã convingere. Pânã în clipa aceea eu n-am putut crede cã omul poate sã trãiascã fãrã de pãcat. Deodatã am vãzut toate urmãrile grozave, care izvorãsc dintr-o asemenea credintã, în lumina lor adevãratã, si cu o putere coplesitoare. Am vãzut cã dacã eu am crezut cã voi pãcãtui în fiecare zi, acasta însemna a crede cã satana este mai puternic decât Hristos, si cã pãcatul este mai puternic decât neprihãnirea. În clipa în care am înteles aceasta, am vãzut cã viata mea nu fusese o mãrturie pentru puterea lui Dumnezeu, ci pentru cea a satanei. Ceea ce contribuise si mai mult ca aceastã mãrturie sã vorbeascã în favoarea satanei, era faptul cã detineam pozitia de conducãtor si învãtãtor bisericesc, si eram socotit si mã socoteam un adevãrat crestin. Acum, Duhul lui Dumnezeu a putut sã lucreze asupra inimii mele. Am realizat dintr-odatã, cã toate lucrurile în care mã încrezusem pânã acum ca fiind evidenta legãturii mele filiale cu Dumnezeu: cunostintele mele, zelul meu, pozitia mea, iubirea mea de adevãr (asa cum îl întelesesem eu) – mi-au fugit dintr-odatã de sub picioare. Toate acestea nu însemnau acum nimic în privinta asigurãrii mele. Mã vedeam asa cum mã vedea Dumnezeu, - fãrã de sperantã, pirdut si osândit pe veci. Mã cuprinse întunericul unei disperãri teribile, întunericul constatãrii îngrozitoare cã nu voi putea lua parte la învierea dreptilor. Nu-mi pot aminti de un moment mai întunecat si mai teribil din viata mea, si înteleg cum se vor simti nelegiuitii, când vor sta în jurul cetãtii lui Dumnezeu, stiind cã vor fi pentru totdeauna pierduti. Domnul îmi dãruise, întru-un mod miraculos, sinceritatea de a admite, cã toate acstea erau prea adevãrate. Eu nu mã împotriveam cu argumente, ca de exemplu, cum cã as fi prezbiter în bisericã, profesor la seminar, un bun cunoscãtor al Scripturilor, predicator, un bãrbat cu o reputatie bunã, cu o râvnã serioasã si plin de tãgãduintã de sine în sprijinul adevãrului lui Dumnezeu. Multumesc Domnului pentru aceasta, si-l rog pe fiecare cititor, ca atunci, când îi vine momentul cel dureros al adevãrului, sã fie gata sã-l întâmpine deschis si sã-l primeascã exact asa cum este el în realitate. Cãci, dacã înãbusi convingerea pe care Duhul Sfânt ti-o aduce, îti vei închide inima fatã de orice altã lucrare pe care vrea s-o împlineascã harul mai departe în tine. Aceasta ar fi egal cu o ruinare vesnicã. Domnul nu rãneste niciodatã decât pentru a vindeca. În aceeasi clipã în care m-am vãzut ca fiind un pãcãtos pierdut si fãrã de sperantã, si dupã ce am acceptat adevãrul acesta, - exact în aceeasi clipã Domnul îmi deschise ochii pentru a vedea fãgãduintele Sale, asa cum nu le vãzusem niciodatã mai înainte. Ele erau ca si cum ar fi fost scrise

anume pentru mine. Deodatã se nãscuse în inima mea o credintã vie, dupã ce am primit puterea cea dãtãtoare de viatã a Cuvântului Sãu. M-am ridicat de pe scaun, si m-am plecat pe genunchi. Pentru prima datã în viata mea am rostit urmãtoarea rugãciune nouã: „Doamne, vãd acum, cã problema mea nu vine din cauza a ceea ce fac, ci din cauza a ceea ce sunt. Aceastã viatã rea din mine este cauza problemei mele. Ea îmi spãpâneste trupul ca o boalã, asa încât nu pot sã fac ce vreau, si ce ar trebui sã fac. Iatã, Îti dau aici viata mea cea veche; îndepãrteaz-o de la mine, si dã-mi, Te rog, viata Ta cea nouã în locul celei vechi. Îti multumesc, Doamne, pentru aceasta, în numele Mântuitorului meu Isus Hristos. Amin.” Apoi m-am ridicat de pe genunchi. Toatã fiinta mea era cuprinsã de convingerea cã acum eram un crestin nãscut din nou. Acesta nu era un simtãmânt. Nu mã simteam cu nimic altfel decât înainte. Aceasta era o convingere, o deplinã încredintare. Era mãrturia credintei bazate pe cuvântul lui Dumnezeu. Era acea convingere, care îl determinase pe slujbasul împãrãtesc sã nu se întoarcã repede acasã, fiindcã stia, cã fiul lui era vindecat. Nu era nevoie sã se grãbeascã pentru a vedea. El stia deja rezultatul. Tot astfel îl stiam si eu, si îl stiam chiar în clpa aceea. Arãtarea cea vizibilã a realitãtii avea sã vinã mai târziu, cum venise de fapt si pentru slujbasul împãrãtesc. Cam pe vremea aceea cumpãrasem o masinã veche de tip Ford A, care avea multe defecte. Sotia mea pleca adeseori cu ea la oras, dar nu reusea întotdeauna sã se întoarcã cu ea acasã. Câteodatã primeam un telefon de la ea cã rãmãsese undeva pe cale. Uneori era foarte inconvenabil pentru mine ca sã-mi las lucrul, si sã mã duc s-o ajut; si înainte de zilele izbãvirii mele, mã înfuriam peste mãsurã din pricina aceasta. În cuvinte aspre si pline de mânie îi reprosam toate acestea. Din cauza acestor probleme, cãsãtoria noastrã pãrea a se duce de râpã. Fãrã exceptie, dupã cemi descãrcam mânia, mã simteam foarte rãu din pricina purtãrii mele necuviincioase, si îmi mãrturiseam pãcatul, hotãrându-mã sã nu-l mai repet niciodatã. Îmi aduc aminte de ziua, când fusesem iarãsi chemat la telefon. Mi-am reînoit cu fermitate hotãrârea de a mã purta rãbdãtor si amabil. Toate au mers bine pentru câteva minute. Apoi, deodatã îmi scãpase cheia francezã, si mã izbise peste mânã, zdrelindu-mã. Atâta mi-a trebuit. M-am aprins de mânie, si numaidecât a urmat un suvoi de cuvinte aprinse. Dupã aceea am fost cuprins de amãrãciune si remuscãri, si m-am întrebat dacã mai are rost ceva pe lumea aceasta. Am condus masina acasã în tãcere, plin de simtãmintele înfrângerii acesteia rusinoase, si neânstare de a mã întelege pe mine însumi. Când a venit ziua izbãvirii mele, eu nu mã simteam înlãuntrul meu altfel decât înainte. Nu mã simteam apãsat de nici-una din problemele mele obijnuite. Focul de sub cazan era stins, cãci eram în vacantã, si trãiam fãrã nici o grjã de

la o zi la alta. Si din nou a venit o Vineri dupã amiazã, când sotia plecase cu masina de acasã,si din nou i-am auzit la telefon glsul îngrijorat, chemându-mã în ajutor din orãselul vecin, cam la vreo patru kilometri distantã. Fãrã a mã gândi cum sã mã port la fata locului, m-am dus în graba cea mare, si m-am apucat numaidecât sã repar masina. Când am vãzut cã nu eram în stare sã-i dau de capãt, am rugat pe vecinul nostru, care atrecut cu masina pe lângã noi, sã o ducã pe sotia mea acasã. În cele din urmã am plãtit pe cineva sã remorcheze masina. Apoi am intrat în casã sã iau cina. Dupã aceea, am luat parte la serviciul divin de searã din capela misiunii noastre, si ne-am întors acasã la culcare. Atipisem. Sotia stãtea linistitã lângã mine si pãrea a fi îngânduratã. Eu n-am luat în seamã aceasta pânã ce ea îmi zise: „Ce s-a întâmplat cu tine?” Eu n-am înteles la ce se referea ea, si am rugat-o sã-mi dea o explicatie. Ea îmi rãspunse: „Ceva s-a întâmplat cu tine, si doresc sã stiu ce anume.” Din nou i-am rãspuns, cã nu stiu despre ce vorbeste, si i-am cerut sã fie mai explicitã. „Azi, dupã-amiazã, am asteptat lângã masinã, pregãtitã pentru obisnuitele tale acuzatii. În loc de aceasta, tu te-ai strãduit sã repari masina, si m-ai trimis pe mine acasã. Eram fericitã sã scap asa de usor, dar mã gândeam cã nu voi scãpa decât pânã vei veni tu acasã. Dar când ai apãrut, tot n-ai zis nimic. Apoi m-am gândit, cã abia dupã terminarea cinei voi avea parte de mânia ta; dar din nou ti-ai vãzut în pace de treburile tale. În cele din urmã am tras concluzia, cã ti-ai retinut fierberea interioarã, dar când ne vom întoarce obositi, dupã serviciul divin, si ne vom duce la culcare, tot vei exploda. Dar nici pânã acum nu s-a întâmplat nimic. Ceva s-a întâmplat cu tine, si as vrea sã stiu, ce anume?” În momentul acela am avut evidenta vizibilã a marii schimbãri petrecute în mine. Deodatã am constatat, cã dealungul scenelor descrise mai sus mã purtasem ca o persoanã nouã, - cea de acum, pe când mai înainte de ziua aceasta mã purtasem ca persoana aceea veche, - cea de atunci. Pe când înainte de aceasta, reactia mea naturalã era caracterizatã prin nerãbdare si mânie, acum eu eram stãpânit de pace si de rãbdare. Am fost atât de coplesit de aceastã minune, încât nu am putut sã-i rãspund, în timp ce în inima mea se desteptã mãrturia sufletului meu: „Domnul a fãcut lucrul acesta; si este o minunãtie înaintea ochilor nostri.” Psalm 118,23. Iubite Cititor, când vei ajunge la locul acela în care vei afla înlãuntrul tãu aceastã minunatã schimbare lãuntricã, si vei vedea manifestãrile ei într-o reactie cu totul nouã si diferitã în fata presiunilor vietii, atunci vei sti si vei întelege cum m-am simtit eu în clipa aceea. Era atât de minunat si de binecuvântat, cã vorbele sunt de prisos.

Au trecut multi ani de atunci. Mã bucur cã au trecut, cãci în acesti ani puterea acestui adevãr a fost verificatã în bãtãliile vietii. Îmi pare rãu, cã nu pot mãrturisi, cã dupã aceea n-am mai pãcãtuit niciodatã, dar mã bucur sã mãrturisesc, cã solia lucreazã astãzi la fel ca si la început. Când am pãcãtuit, a fost numai din vina mea. Ori nu am avut credinta necesarã, ori nu am fost destul de atent pentru a pãstra legãtura cu puterea lui Dumnezeu, ori din alte cauze asemãnãtoare. Niciodatã vina nu a fost de partea adevãrului lui Dumnezeu. Dupã zilele acelea de înfrângeri, viata a fost cu totul diferitã. Înainte trãiam într-un cerc vicios, al aclorasi lupte împotriva aclorasi pãcate, fãrã ca sã pot iesi din jocul acela strâmt al pãcãtuirii si mãrturisirii în jurul acelorasi probleme, care se perpetuau de la un an la altul. Acele lucruri au rãmas în urmã acum, iar lucrarea biruintei a pãtruns în domenii noi, pe mãsurã ce tot mai multã luminã se revarsã asupra mea. Epistola lui Pavel cãtre Romani nu mai este pentru mine o carte sigilatã. Acum este o desfãtare s-o citesc, cãci pot sã înteleg ce spune Pavel.

_____________Partea a treia____________

Dupã nasterea din nou
Nu dintr-o robie într-alta Acum este nevoie de o explicatie, prin care sã se evite orice impresie gresitã, la care multi au ajuns pe baza adevãrurilor prezentate pânã aici. Pe când mentionam înaintea unora adevãrul Scripturilor cã natura cea veche trebuie îndepãrtatã si înlocuitã printr-o naturã cu totul nouã, am auzit pe multi fãcând urmãtoarea observatie: „Aceasta înseamnã cã de aici înainte nu mai poti pãcãtui, si cã poti merge de-a dreptul în cer.” Nicidecum nu trebuie sã tragem acastã concluzie, fiindcã nu iesim dintr-o robie, pentru a merge într-alta, - ci din robie la libertate. În timp ce persoana care se aflã sub stãpânirea firii celei vechi nu poate sã împlineascã lucrãrile neprihãnirii, crestinul, dimpotrivã, este liber sã pãcãtuiascã, dacã vrea. O scurtã comparatie a celor doi stãpâni va lãmuri faptul acesta cât se poate de clar. Omul din Romani 7 este stãpânit de firea pãmânteascã. Ea este un stãpân de sclavi, a cãrui putere depãseste cu mult puterea vointei individului. Acest stãpân subjugã vointa, si obligã trupul sã slujeascã cãrnii. El se foloseste de carne, ca de un mãdular al nelegiuirii. Studiazã diagrama de mai jos, si vei vedea, cât de adevãrat este accest lucru. Omul din Romani 8 nu are aceastã fire pãmânteascã. El este stãpânit de firea duhovniceascã, adicã de duhul care era în Hristos. El a fost creat din nou, si are acum un stãpân nou, în locul celui vechi. Existã o deosebire foarte importantã între naturile celor doi stãpâni. Firea pãmânteascã este un despot, un tiran, care domneste prin fortã. Dumnezeu însã nu domneste prin fortã. El domneste prin iubire. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni sã-i slujeascã. El cheamã, invitã, oferã, dar în nici un caz nu foloseste forta constrângerii. Asadar, dacã omul nu va alege si decide în mod personal sã-I serveascã lui Dumnezeu, el nu-I poate servi niciodatã. O, cât de diferitã este aceastã cale de cea a lui satana. Îndatã ce satana te are în puterea lui, nu mai ai încotro; vrei nu vrei, îti place sau nu, trebuie sã-i servesti.

Când Isus a venit pe pãmânt, El a spus: „Pentrucã nici Fiul omului nu a venit, sã I Se slujeascã, ci El sã slujeascã, si sã-Si dea viata ca rãscumpãrare pentru multi.” Matei 20,28. Acesta este un principiu fundamental din viata lui Hristos si a Tatãlui Sãu. Deaceea, firea duhovniceascã este un slujitor, care slujeste vointei, pentru a supune si a stãpâni natura omeneascã cea decãzutã si pãcãtoasã a individului. Aceasta nu înseamnã cã crestinul ar putea folosi firea duhovniceascã ca pe un slujitor, dupã voia lui, cãci aceasta nu se poate. Mai degrabã, aceastã putere minunatã este prezentã acolo, pentru a sluji vointei numai când vointa este dispusã sã asculte de glasul lui Dumnezeu, si sã împlineascã poruncile lui neprihãnite. Aplicarea practicã Pentru a lãmuri problema cât de bine, trebuie sã facem o comparatie între omul din Romani 7 si cel din Romani 8. La omul din Romani 7 ispitele diavolului apleazã la poftele si la slãbiciunile cãrnii. În mintea lui omul stie cã a ceda este rãu. El ia hotãrârea fermã de a nu cãdea în ispitã, si trimite instructiuni mãdularelor trupului, pentru a le informa, cum sã se comporte în aceastã situatie. Însã stãpânul cel adevãrat al omului este firea pãmânteascã. Locuind în el, ea este stãpânã pe situatie, si face vointa fãrã de putere, asa încât dorintele cãrnii nu pot fi tinute sub control, ci erup în pãcate comise pe fatã. Este deci clar, cã puterea care detine pozitia cheie si controleazã situatia, este firea pãmânteascã.

În cazul omului din Romani 8 situatia este alta. Si aici, aceeasi carne este atacatã, prin aceleasi ispite. Ca si mai înainte, mintea este chematã sã hotãrascã ce trebuie fãcut, cãci fiecare ispitã este o rãscruce, - ne determinã sã alegem un drum. Dacã mintea hotãrãste acum sã nu se supunã ispitei, si dacã decizia este luatã dintr-o deplinã încredintare cã puterea lui Dumnezeu, care este în el, se va uni cu puterea lui Dumnezeu din cer, pentru a face hotãrârea efectivã, atunci acele puteri se vor ridica, pentru a sluji vointei, ca s-o facã biruitoare. Carnea va fi tinutã sub control, si rãutatile pãcatului nu vor mai apãrea. Nu se poate sublinia îndeajuns cã ceea ce câstigã biruinta este credinta. Pozitia cheie, care controleazã viata omului, s-a mutat de la firea pãmânteascã la vointã, însã vointa poate fi efectivã numai dacã îsi exercitã puterea prin credinta cã Domnul este Acela care împlineste hotãrârea luatã. Aceastã credintã include încrederea în cunoasterea puterii lui Dumenezeu, precum si siguranta, cã Dumnezeu si face ceea ce promite. Oricine este nãscut din nou, si crede cã ar fi acum destul de tare, pentru a se putea împotrivi singur pãcatului, cu sigurantã, cã va cãdea pradã ispitelor satanei. „Cel neprihãnit va trãi prin credintã.” Romani 1,17. Mentinerea credintei Deaceea, înseamnã ca este foarte necesar sã se pãstreze experienta cea vie, care a fost câstigatã. „Cel neprihãnit va trãi prin credintã.” Romani 1,17; dar credinta poate sã se stingã, sã piarã. Deaceea, ea nu trebuie doar pãstratã, ci si dezvoltatã si întãritã. Credinta este un lucru viu, iar un lucru viu care nu creste continuu, se ofileste si moare. De aici rezultã, cã trebuie sã ne hrãnim zilnic din Cuvântul lui Dumnezeu. Intrarea în experienta izbãvirii de vechiul stãpân este numitã de Scripturi „nasterea din nou”. Din aceastã cauzã Biblia îl comparã pe crestinul cel nou cu „un prunc nãscut de curând”. Un copil nãscut de curând abia si-a început lunga peregrinare a vietii, si imediat dupã nastere, el are nevoie de hranã, pentru a se putea dezvolta în orice privintã înspre statura cea deplinã de bãrbat sau femeie maturã. Deaceea, el doreste laptele, care îl hrãneste. „Si ca niste prunci nãscuti de curând, sã doriti laptele duhovnicesc si curat, pentruca prin El sã cresteti spre mântuire.” 1 Petru 2,2.

Nu se poate sublinia îndeajuns, cât de important este, ca atât crestinul nãscut de curând, cât si cel care are ani în credintã, sã studieze Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi. În aceasta constã taina puterii sale. Fãrã aceasta hranã spiritualã zilnicã, credinta ta va slãbi tot mai mult, si când vor veni ispitele cele puternice ale vrãjmasului, cu sigurantã vei cãdea. Chiar dacã dispui de puterea cea colosalã a lui Dumnezeu în tine, tu totusi vei cãdea. Te-ai putea intreba, „Cum este asa ceva posibil?”, când stim, cã puterea lui Dumnezeu este puterea cea mai mare care existã, si fãrã îndoialã, nespus mai mare decât puterea pãcatului. Dacã aceastã putere este în noi, atunci cum se poate, ca puterea pãcatului sã ne mai stãpâneascã? Pilda de mai jos va arãta cât se poate de clar, cã prezenta puterii lui Dumnezeu în viata crestinului nu este în mod automat o garantie cã nu vom mai pãcãtui niciodatã. O armatã puternicã, ca cea comandatã de Cezar, sau de Alexandru Macedon, înainteazã spre câmpul de luptã. Armatele lor au fost la vremea aceea cele mai puternice ostiri din lume, si nici un vrãjmas nu se putea compara cu ele, sau sã le provoace. Privind una dintre aceste ostiri, se poate vedea, cã o ostire se compune din douã pãrti: pe deoparte este generalul, care are comanda ostirii, iar pe de altã parte este puterea fortelor armate, compusã din ostasi pedestri cu armele lor, si din cavaleria formatã din care de rãzboi, cavaleristi si armatele lor. Generalul, bazat pe sine însusi, nu are nici o putere, nici mãcar pentru a se putea mãsura cu cea mai micã fortã dusmanã care l-ar ataca. Puterea lui constã în puterea fortelor armate, si numai dacã aceasta îi este supusã cu desãvârsire, el poate sã fie sigur cã va înainta biruitor. În acelasi fel, armata are nevoie de calitãtile si de îndrumarea generalului, dacã vrea sã opereze în mod efectiv. Generalul reprezintã vointa ostirii, si totul depinde de actiunea corectã a vointei, pentru ca biruinta sã poatã fi câstigatã. Sã presupunem cã o puternicã ostire a înaintat tot mereu, si în calea ei nu a pierdut nici mãcar o singurã luptã. I-a mai rãmas acum sã dea o singurã bãtãlie, cea decisivã, înainte de a fi ocupat întreg teritoriul. Un vrãjmas relativ slab s-a concentrat la poalele muntilor. Aceastã confruntare este necesarã pentru a asigura controlul deplin asupra tãrii. Dar generalul împreunã cu ofiterii sãi au ajuns prea încrezãtori în capacitatea si puterea lor, si astfel s-au hotãrât, ca înainte de a merge la luptã, sã celebreze victoriile trecutului, si sã petreacã o noapte de chef, cu mâncare si bãuturã. Asa se întâmplã, cã generalul, ofiterii si subofiterii lui nu mai au nici o grijã de ostire, petrecându-si toatã noaptea în betie. Dar cu ce rezultat? În zorii diminetii ei sunt atât de beti, încât nu mai stiu de ei.

Sã presupunem cã tocmai în aceastã clipã vrãjmasul s-a decis sã dea un atac surprinzãtor. Trezitã de santinele pe neasteptate, ostirea se vede fatã în fatã cu vrãjmasul. Acum ea are nevoie de instructiunile cele clare ale generalului, pentru a-si putea organiza si defãsura în mod efectiv fortele de luptã, cãci vrãjmasul este iscusit si furios. Dar generalul, fiind beat, nu este capabil sã ia nici mãcar o singurã decizie. Prin urmare el nu poate da nici mãcar un singur ordin fortelor de sub comanda lui. Pe neasteptate, ostirea se gãseste fãrã comandant, - fãrã vointã, si fãrã o minte cârmuitoare. Ea este cea mai puternicã ostire din lume, si se confruntã aici cu un vrãjmas care este mult mai mic la numãr si mult mai slab decât ea. Dar în aceste împrejurãri, cine va câstiga biruinta? Evident cã vrãjmasul, care este mai mic la numãr si mai slab. Din exemplul de mai sus putem sã tragem urmãtoarea paralelã. Puterea cea mare a fortelor armate este un simbol potrivit pentru prezenta puterii lui Dumnezeu în viata crestinului. Aceasta este cea mai mare putere care existã, si nimic nu i se poate împotrivi. Comandantul omului din Romani 8 este vointa inteligentã si educatã. Inamicul este carnea nesfintitã si pãcãtoasã, prin care diavolul lucreazã pentru a nimici pe om cu desãvârsire. În timp ce o ostire pãmânteascã poate fi capabilã de a întreprinde ceva chiar si fãrã vointa si îndrumarea comandantului, - puterea lui Dumnezeu, care este în noi, nu poate sã facã nimic pentru noi, fãrã actiunea corectã a vointei noastre. Deaceea , dacã neglijãm sã luam hotãrârea cea dreaptã în ceasul ispitirii, si dacã nu rãspundem cu un „Nu” hotãrât vrajmasului, puterea lui Dumnezeu nu mai poate sã facã nimic pentru noi, si trebuie sã cãdem pradã puterii satanei, care ne ispiteste prin carnea cea cãzutã. Faptul acesta nu este înteles asa cum trebuie, ceeace are ca urmare, cã mult prea multi cad în stãpânirea puterii vrãjmasului, pe când viata lor ar trebui sã fie o cântare nesfârsitã a biruintei asupra pãcatului. Trebuie sã studiem în mod deosebit rolul pe care îl joacã vointa, cât si pãcãtosenia si puterea amãgitoare care se aflã în carnea cea degeneratã a omului. Asemenea Apostolilor trebuie sã mãrturisim pãcãtosenia acestei naturi, si sã nu ne încredem deloc în carne, fie orice ar fi. Dacã credinta ajunge slabã, înfrângerea nu mai poate fi evitatã. Dar credinta nu trebuie sã ajungã slabã. Ea poate si trebuie sã rãmânã vie. Gâneste-te, cã atunci când ti se dã viata cea nouã, aceastã viatã este desãvârsitã, asemenea unui prunc nãscut de curând. Dar pruncul trebuie hrãnit si bine îngrijit, ca sã poatã creste mai departe în aceastã perfectiune. Domnul asigurã hrana, însã omul trebuie s-o dea pruncului. Domnul însã nu pune hrana El Însusi în gura pruncului. Aceasta

este datoria pãrintilor. Tot asa Se îngrijste Domnul si de hrana necesarã din Cuvântul Sãu, cu care pruncul spiritual trebuie hrãnit, dar este datoria noastrã, de a-l hrãni. Dumnezeu nu o va face pentru noi. O Biblie necititã este asemenea unei cãmãri sigilate. Asa cã ea nu este folositoare nimãnui. Vegheazã Isus a zis: „Vegheati si rugati-vã, ca sã nu cãdeti în ispitã; duhul în adevãr, este plin de râvnã, dar carnea este neputincioasã.” Matei 26,41. A începe o nouã viatã crestinã, înseamnã a te înrola în ostirea lui Dumnezeu. De aici înainte peregrinarea este o luptã zilnicã si un mars continuu. Noi nu sântem într-un ospãt. Ne aflãm pe câmpul de luptã, în rãzboi. Vrãjmasul nostru este totdeauna pe linia întâia, cãutând sã afle pãrtile noastre slabe, ca sã ne calce în picioare, „Fiti treji, si vegheati; Pentrucã potrivnicul vostru, diavolul, dã târcoale ca un leu, care rãcneste si cautã pe cine sã înghitã.” 1 Petru 5,8. Nici-o oaste nu începe lupta, fãrã a pune strãjeri la pândã, care sã vegheze, ca nu cumva vrãjmasul sã vinã pe neasteptate. Deaceea, crestinul trebuie sã vegheze în fiecare zi. Biblia descoperã în mod lãmurit toate tacticile de care se foloseste cel rãu, ca sã stim cum si unde trebuie sã fim de veghe, si sã-l întâmpinãm pe vrãjmas cu Cuvântul lui Dumnezeu, înainte ca sã câstige vreun avantaj asupra noastrã. Lupta este a Domnului Trebuie sã fim foarte atenti, ca sã nu facem nici o încercare, de a ne lupta singuri cu satana. Marea luptã se desfãsoarã între Hristos si satana. Nu încerca sã te lupti în locul lui Hristos. Când diavolul vine la tine, lã-l pe mâna Mântuitorului, si lasã-l pe seama Lui, ca Domnul sã termine cu el. Dacã vei proceda astfel, diavolul va fugi dinaintea ta, fiindcã stie cã Hristos l-a biruit deja. Desigur, unii vor zâmbi, când vor citi urmãtoarea ilustratie, dar am constatat cã pentru altii ea este de folos. Sã presupunem cã te-ai afla într-o expeditie în jungla africanã. Într-o bunã zi trebuie sã treci printr-o zona foarte periculoasã. Nu cunosti lucrurile, si nici nu stii ce fiare pot sã-ti iasã înainte. Un ghid foarte competent si cu multã

experientã se oferã sã te conducã. Omul acesta a trecut deja de nenumãrate ori prin aceste locuri periculoase, si totdeauna cu succes. El cunoaste tara, si stie cum sã se descurce în fata animalelor sãlbatice de acolo. El este înarmat cu toate armele necesare pentru bãtãliile care vor trebui date. Dupã o vreme, vã treziti înaintea unei gorile uriase si înfricosãtoare, care, îndatã ce v-a zãrit, se si repede asupra voastrã sã vã devoreze. Închipuie-ti cã-ti trece prin minte sã te împotrivesti acestei fiare cu mâinile goale. Vei dovedi astfel mult curaj. Dar tu n-ai uitat nici de ghidul tãu, si, în timp ce te îndrepti cãtre fiara aceea uriasã, îl chemi sã te ajute: „Vino repede, si ajutã-mã sã mã lupt cu aceastã gorilã!” Dar ce-ti va rãspunde ghidul cu o disperatã anxietate? El va striga: „dã-te la o parte! Nu pot sã mânuiesc armele mele împotriva acestui monstru, dacã nu te dai la o parte din cale!” Dupã cum ai pornit-o însã, îl vei încurca pe ghidul tãu, si înfrângerea ta este sigurã. În acelasi fel, trebuie sã lãsãm lucrarea care apartine lui Hristos în seama Lui. Când va veni vrãjmasul, nu încerca sã te lupti singur cãci: „Lupta este a Domnului.” 1 Samuel 17,47. „Nu voi veti lupta, ci Dumnezeu.” 2 Cronici 20,15. Noi nu avem o putere asa de mare ca Satana, dar Hristos îl întrece cu mult în putere. Noi nu ne putem mãsura cu diavolul. De aceea, adu-ti aminte întotdeauna, sã te împortivesti diavolului numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar nu prin puterea ta. Când se apropie de tine, spune-i doar clar si hotãrât, cã si-a gresit adresa. Tu nu mai esti acum acea persoanã, care obisnuia sã-i rãspundã odinioarã în mod favorabil la ispitele sale. Lucrurile s-au schimbat acum, iar viata cea nouã, care este în tine, nu mai discutã cu vrãjmasul. Îndatã ce diavolul te va auzi rostind aceste cuvinte prin credintã, el nu are încotro, si va fugi, iar ispita trece fãrã a-ti face vreun rãu.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->