CUPRINS

Prefaţă.................................................................................................
3 ianuarie 1999................................................................................... 3
Trăirea în unire cu Cristos...................................................... 4
Cine este Domnul Isus............................................................ 7
Împărăţia lui Dumnezeu.......................................................... 8
Perspectiva Domnului Isus asupra istoriei............................. 14
Două împărăţii amestecate...................................................... 16
Două împărăţii în conflict........................................................ 17
4 ianuarie 1999.................................................................................... 21
Vechiul şi noul legământ.......................................................... 21
5 ianuarie 1999..................................................................................... 37
Părtăşie sau parteneriat cu Dumnezeu..................................... 37
6 ianuarie 1999...................................................................................... 55
Plini de toată plinătatea lui Dumnezeu...................................... 55
Învăţătura Domnului Isus despre cer..........................................57
Predica de pe munte – Fericirile.............................................. 60
7 ianuarie 1999..................................................................................... 72
În Cristos.................................................................................. 72
Despre caracter......................................................................... 73
8 ianuarie 1999..................................................................................... 88
Legile şi poruncile lui Dumnezeu reflectă caracterul Său........ 88
Autoritatea Domnului Isus........................................................ 94
Despre mânie şi dispreţ.............................................................. 96
Capacitatea de a ierta................................................................. 101
9 ianuarie 1999...................................................................................... 108
Relaţiile in cadrul familiei......................................................... 111
Permanenţa căsătoriei................................................................. 118
10 ianuarie 1999AM............................................................................... 128
Moralitatea celor necăsătoriţi......................................................128
Ce este adevărul?......................................................................... 131
Cum răspund la răul care mi se face?.......................................... 140
10 ianuarie 1999PM................................................................................. 146
Nu judecaţi!.................................................................................. 146
Despre rugăciune.......................................................................... 150
Ce voiţi să vă facă oamenii, faceţi-le voi întâi!............................ 153
Predestinaţie şi liber arbitru.......................................................... 155
CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ
ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 3 ianuarie 1999)

Text: Matei 7:21-29; 28:16-20

O, Dumnezeul nostru, suntem în casa Ta la acest început de an şi fiecare dintre noi ne-am uitat în aceste
zile cu anticipaţie şi cu trepidaţie la ce ne-ar putea aduce viitorul. Ne-am întrebat încotro ne îndreptăm şi ne-
am gândit ce să ne planificăm să facem în anul care vine. Tu, Acela care ţii în mâinile Tale şi Universul, şi
Pământul, şi istoria, şi naţiunile, şi pe fiecare dintre noi, şi Acela care ştii numărul firelor de păr din capul
fiecăruia dintre noi, Tu eşti Domnul istoriei. În mâna Ta este viitorul. În mâna Ta este soarta noastră. În mâna
Ta este viaţa noastră şi, Doamne, vrem să se împlinească promisiunea pe care ne-ai dat-o că Tu vei fi cu noi în
toate zilele până la sfârşitul veacului şi al mileniului şi în toată eternitatea. Vino, Doamne, în fiinţele noastre.
Vrem să Te avem cu adevărat în fiinţa noastră. Învaţă-ne, pentru că vrem să ne lăsăm învăţaţi. Şi dă-ne,
Doamne, pasiunea de a fi felul de oameni pe care îl vrei Tu şi de a face ceea ce ne înveţi Tu, ca să ne clădim
viaţa pe stâncă şi orice şuvoaie, orice vânt, orice furtuni va aduce viitorul, casa noastră să rămână în picioare.
Consolidează-ne, Doamne, în Tine. Aşteptăm să ne vorbeşti. Cu toată fiinţa noastră vrem să Te ascultăm şi să
împlinim ce ne înveţi. În Numele Domnului Isus. Amin.

Aş vrea în câteva clipe să vă aduc aminte de esenţa primului curs, deoarece cursul pe care îl începem este o
continuare a cursului aceluia. Ţineţi minte că am plecat de la descrierea Sfintei Treimi. Sfânta Treime,
Dumnezeu, este compusă din trei Persoane. Unul este Tatăl, celălalt este Fiul şi celălalt este Duhul Sfânt. Trei
Persoane, care au fiecare structură proprie, poziţie proprie, funcţii proprii; trei Persoane, şi fiecare gândeşte,
fiecare voieşte, fiecare decide pentru Sine. Sunt totuşi trei Persoane atât de una în esenţa lor, încât nu poţi
număra: unu, doi, trei, ci numeri: unu, unu, unu. Dar ce este mai frumos în această Trinitate de Persoane este
modul în care Se raportează una la cealaltă. Tata Îi dă tot ce are Fiului. Fiul, la rândul Lui, este pasionat să-L
asculte pe Tata şi nu face decât ce vrea Tata şi El vrea să-L imite pe Tata în toate. La rândul Lor, Tata şi Fiul nu
fac nimic decât prin Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt totdeauna spune: „Uitaţi-vă la Tatăl! Uitaţi-vă la Fiul! Nu vă
uitaţi la Mine! Daţi-le Lor cinste! Daţi-le Lor ascultare!” Trei Persoane dăruite una celeilalte prin dragostea
agape, dragoste care se împlineşte dăruindu-se. Trei Persoane, care sunt legate în această dragoste şi în care
fiecare Se împlineşte dăruindu-Se celorlalţi. Nimic în lumea aceasta nu este mai frumos decât să studiezi cele trei
Persoane din Sfânta Treime şi relaţiile dintre Ele.
Şi apoi urmează cea mai mare minune din Univers, când cele trei Persoane, după ce tocmai au făcut
Universul, stau şi zic: „Haideţi să mai facem persoane ca Noi! Să mai facem persoane ca Noi, pe care să le
aducem în această comunitate de persoane, care să conducă împreună cu Noi Universul”. Şi te-au conceput pe
tine şi pe mine după chipul şi asemănarea Lor. Cea mai mare minune din Univers suntem noi, pentru că suntem
făcuţi după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi.
Dar este mai mult. Am fost făcuţi cu capacitatea de a cuprinde în noi această Sfântă Treime, de a-L
cuprinde în noi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Şi Fiul lui Dumnezeu, una dintre cele trei Persoane, a coborât
aici pe Pământ, S-a făcut om ca noi şi a venit să ni Se ofere să Se unească cu noi, să Se cunune cu noi, să Se lege
organic în aşa fel, încât să nu mai trăim singuri, ci să trăim în această legătură intimă. Aceasta este a doua mare
minune din Univers, că Fiul lui Dumnezeu, Acela prin care Tatăl a făcut tot Universul şi de dragul Căruia a făcut
tot Universul şi care conduce destinul omenirii, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut una cu mine. Şi eu sunt în Cristos,
şi Cristos este în mine. Nu sunt minuni mai mari, în tot Universul, ca acestea.
Adevărata mea viaţă spirituală este să înţeleg Sfânta Treime, să-L înţeleg pe Domnul Isus, să înţeleg unirea
Domnului Isus cu mine şi în fiecare zi să trăiesc în unire cu Domnul Isus. A învăţa viaţa spirituală înseamnă a
învăţa în fiecare dimineaţă când te trezzeşti să-I dai bună ziua iubitului tău Isus şi să începi ziua cu El şi să
călătoreşti toată ziua cu El şi să nu te mai desparţi niciodată de El. Şi tot ce faci să faci prin viaţa Lui, prin
energia Lui, prin înţelepciunea Lui, prin călăuzirea Lui, pentru că tu eşti una cu Isus. Aceasta este adevărata viaţă
spirituală. Şi în cursul acesta am căutat să vedem toate aspectele unirii Domnului Isus cu noi şi ale trăirii noastre
împreună cu El.
Unde mergem de aici încolo? Ce urmează? Ţinem cont că esenţa minunii trăirii noastre este unirea
Domnului Isus cu noi şi că noi trebuie să învăţăm să trăim împreună cu El. Cum? Răspunsul este simplu: Trebuie
să învăţăm să trăim după învăţătura Domnului Isus.
Acum un an şi vreo patru luni am auzit pe cineva citind accentuat versetul acesta din Matei 7:24:
„Orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face” este omul care şi-a zidit casa pe stâncă. Şi dintr-o dată, când
am auzit cuvintele în felul acesta, am zis: „Ştiu care este partea a doua a cursului de viaţă spirituală: să ne
cufundăm în învăţătura Domnului Isus, să învăţăm ce ne-a învăţat Domnul Isus, să învăţăm să trăim după
învăţătura aceasta, ca să avem viaţa zidită pe stâncă.”
În Luca 6:46 Domnul Isus spune: „De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce spun Eu?” Poţi să-
L numeşti pe Domnul Isus „Domnul tău”, dar să nu faci ce zice El? Tu încerci s-o faci. Şi mulţi o fac. Dar
Domnul Isus spune: „La sfârşit mulţi vor veni şi vor zice: «Dar, Doamne, Doamne, noi am crezut în Tine!» «Da,
dar n-aţi făcut ce v-am învăţat Eu?» «Dar, Doamne, Te-am iubit. Te-am iubit cu toată fiinţa mea şi m-am rugat
Ţie şi, o, ce frumos mă rugam în biserică, pentru ca toată lumea să vadă cât Te iubesc!» «Oare?»” Şi atunci,
pentru că pomenim de dragostea pentru Domnul Isus, citim la Ioan 14:21: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte,
acela Mă iubeşte.” Vrei să ştii ce înţeleg Eu prin dragoste? „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă
iubeşte!” Şi versetul 23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi.” După aceea,
Domnul Isus trece mai departe şi spune în Ioan 15: „Eu M-am unit cu voi aşa de organic, încât Eu sunt Viţa, voi
sunteţi mlădiţele. Aceasta înseamnă că viaţa Mea pompează sânge în vinele voastre. Voi trăiţi prin viaţa Mea de
Dumnezeu. Aveţi la dispoziţie tot, tot ce vă trebuie, pentru că în Mine locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii. Eu sunt Viţa şi tot ce e în Mine curge în voi. De ce? Versetul 10: Dacă păziţi poruncile Mele, veţi
rămâne în dragostea Mea. Eu vreau să rămâneţi în unire cu Mine. Eu vreau să rămână în voi viaţa Mea şi puterea
Mea, dar e o condiţie: Rămâi în Mine; rămâi în unire cu Mine numai dacă păzeşti poruncile Mele. Mai mult. Eu
sunt Dumnezeu. Eu ţin istoria în mâinile Mele. Eu călăuzesc destinul popoarelor. Ascultaţi: Pe voi vă numesc
prietenii Mei. Pur şi simplu v-am luat să-Mi fiţi prieteni, colegi, să împărtăşesc cu voi totul, pentru că într-o zi,
acolo unde sunt Eu, în slava lui Dumnezeu, să fiţi şi voi şi să aveţi şi voi slava pe care o am Eu, să aveţi şi voi
trup ca al Meu şi să aveţi glorie ca a Mea… cu o condiţie: versetul 14: «Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce
vă poruncesc Eu.»
Eu cred că deja v-am convins – nu-i aşa? – că toată relaţia noastră cu Domnul Isus depinde de două
lucruri. Primul este să-I cunosc poruncile, şi al doilea este să trăiesc pe baza lor, să le împlinesc. Dacă vreau să
trăiesc împreună cu Domnul Isus, primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-I învăţ învăţăturile. Şi al doilea este
să trăiesc pe baza lor.
Acum ne întoarcem la Matei 28, din care v-am citit la început. Aici este ultima întâlnire între Domnul Isus
şi unsprezece ucenici. În limba greacă mathetes, care este tradus la noi prin „ucenic”, practic ar trebui să-l
traducem prin „elev”. Manthano este „a învăţa”. Domnul Isus era didaskalos. El era Dascălul, iar ei erau
ucenicii. Şi trei ani i-a învăţat şcoală… cu un scop: ca într-o zi ei să devină ca Învăţătorul lor. Orice ucenic care a
terminat şcoala este declarat învăţător. Acesta-i ţelul şcolii. Şi după trei ani şi jumătate de şcoală, Domnul Isus
spune: „Acum e gata şcoala. Şi ce urmează acum? Vă dau diploma de profesori, de învăţători. Şi acum vă duceţi
voi, fiecare dintre voi, şi începeţi şcoală. E simplu, nu? Până acum aţi fost în şcoala Mea, Eu v-am format şi v-am
învăţat tot ce trebuia să vă învăţ. Acum vă duceţi, şi fiecare dintre voi îşi caută elevi, dar în altă naţiune, în alt
popor. Vă împrăştiaţi şi vă duceţi în toată lumea. Şi fiecare face acolo exact ce am făcut Eu cu voi. Faceţi
ucenici. Aceea înseamnă elevi din diferite naţiuni. Ce înseamnă aceasta? Păi, îi botezaţi în Numele Tatălui, al
Fiului şi al Duhului Sfânt şi apoi, auziţi: Îi învăţaţi să păzească tot ce v-am poruncit Eu” (Matei 28:20). Acum
haideţi să traducem aceasta pe româneşte: „Trei ani şi jumătate v-am învăţat cum să trăiţi un nou fel de viaţă.
Nimeni în lumea aceasta n-a învăţat oamenii să trăiască cum v-am învăţat Eu pe voi să trăiţi. Este un proiect cu
totul nou, un plan de a trăi cum n-a mai existat altul. V-am învăţat cum se trăieşte după învăţătura Mea. V-am dat
învăţătura şi v-am arătat practic cum se trăieşte învăţătura. Acum ce trebuie să faceţi voi? Vă duceţi, vă luaţi
elevi şi îi învăţaţi tot ce v-am învăţat Eu. Luaţi pe rând toate lecţiile pe care vi le-am predat Eu, dar nu numai
teoretic; îi învăţaţi teoretic şi apoi îi învăţaţi cum să trăiască după învăţătura Mea, aşa cum v-am învăţat Eu pe
voi să trăiţi după învăţătura Mea”. Ce ziceţi, aşa zice Domnul Isus? Aici e cheia, pentru că dacă nu eşti convins
că am citit corect, atunci te-am pierdut la cursul acesta. „Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Ce le-a
poruncit Domnul Isus? Păi, v-am arătat că El mereu le vorbeşte despre învăţăturile Lui, care sunt poruncile Lui.
Şi aici, vă rog, să stabilim aceasta: Isus este Dumnezeu întrupat. Dumnezeul întrupat niciodată nu ne-a dat
sfaturi. Domnul Isus niciodată n-a dat sfaturi. Orice vorbă spusă de El este o poruncă. Toate învăţăturile
Domnului Isus sunt poruncile Domnului Isus. El nu a dat opinii zicând: „Apoi, Eu cred că mai bine-i aşa decât
aşa”. „Aţi auzit că s-a spus…, dar Eu vă spun!” Şi toată lumea a îngheţat. „Uite cineva care vorbeşte cu puterea,
adică cu autoritatea lui Dumnezeu.” „Învăţaţi-i tot ce v-am poruncit, adică învăţaţi-i toată învăţătura pe care v-
am dat-o Eu. Toată învăţătura Mea sunt poruncile Mele. Şi învăţaţi-i să trăiască.” Frate şi soră, ce-ar însemna
aceasta, dacă am lua în serios ce spune Domnul Isus? Dacă am lua în serios tot ce spune Domnul Isus, atunci, hai
să zicem, în maxim cinci ani de zile, după ce ai stat în Biserica aceasta, tu ar trebui să ştii tot ce i-a învăţat
Domnul Isus pe oameni. În maxim cinci ani de zile eu cred că tu ar trebui să zici: „Acum ştiu toată învăţătura
Domnului Isus pe de rost. Şi ştiu cum se trăieşte după învăţătura aceasta. Şi acum mă apuc de lucru. Îmi iau un
grup de oameni şi îi învăţ sistematic, aşa cum m-au învăţat pe mine fraţii ăştia”. Aşa ar trebui să fie.
Vă rog să deschideţi la Efeseni 6:4: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în
mustrarea şi învăţătura Domnului.” Un cuvânt mai modern pentru „mustrare” ar fi „disciplină”. „Părinţilor,
creşteţi-vă copiii în disciplina şi învăţătura Domnului!” Care domn? Domnul Isus. Haideţi să lăsăm disciplina
deoparte, că poate ne încurcă puţin, şi să luăm numai ultima parte: „Părinţilor, creşteţi-vă copiii în învăţătura
Domnului Isus.” Dacă noi am lua în serios cuvintele acestea, noi ar trebui să ţinem acasă lecţii despre învăţătura
Domnului Isus cu copiii noştri, astfel încât copiii noştri să-şi formeze gândirea după învăţătura Domnului Isus.
Toţi, toţi care suntem aici de mai mult de cinci ani de zile, hai să zicem de mai mult de zece ani de zile, ar trebui
să fim învăţători.
 Acum Iacov a spus: „Să nu fie între voi mulţi învăţători”, în sensul să nu concuraţi între voi, să nu mai
încăpeţi la amvon. Aceasta era ideea lui Iacov, pentru că începuse să fie concurenţă în Biserică, cine să fie
învăţătorul. Dar cuvântul pentru noi este în Evrei 5:11-12: „Asupra celor de mai sus avem multe de zis şi lucruri
grele de tâlcuit, fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi… [Ce?] învăţători
[!],” aveţi nevoie încă să vă predea cineva abecedarul.” Ce-ar fi trebuit să fim noi de mult? Învăţători. Ce trebuie
să predăm noi când suntem învăţători? Învăţătura Domnului Isus. Ai putea tu acum să zici: „Bun. Fraţilor, daţi-
mi un grup de zece oameni, că eu, într-un an, doi, îi voi învăţa sistematic învăţătura Domnului Isus?” Ai putea?
Aşa ar trebui să fim, dacă luăm în serios ce ne spune Domnul Isus. Şi eu vreau să-L iau foarte în serios pe
Domnul Isus. Şi vreau să vă spun că de mai bine de un an m-am adâncit, şi m-am adâncit tot mai mult, în a
înţelege gândirea preaiubitului meu Domn, cum gândeşte El pe baza învăţăturilor Lui. De fapt în şcoala
Domnului Isus sunt două lucruri distincte: În şcoala Domnului Isus, pe de o parte, El zice: „Veniţi la Mine şi
învăţaţi de la Mine! Învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (cf. Matei 11:29). În şcoala
Domnului Isus ochii îmi sunt tot timpul mari, mă tot uit la El, cum e El, ca să fiu şi eu ca El. Învăţ de la Domnul
Isus ca persoană. În acelaşi timp, fiind elevul Domnului Isus, tot timpul ascult lecţiile pe care mi le predă. Şi
lecţiile pe care mi le predă trebuie să le memorez, pentru că asta înseamnă „elev”. Elevul învaţă, învaţă, şi a doua
zi când învăţătorul îl întreabă: „Ia spune, ai învăţat lecţia? Ia spune, ce te-am învăţat ieri?”, el stă drept şi spune
dintr-o dată toată lecţia, iar învăţătorul îi spune: „Bravo, ţi-ai însuşit-o. Acum să mergem la următoarea lecţie”.
Aşa-i în şcoala Domnului Isus. Mă uit la El ca persoană şi învăţ de la El ca om şi, în acelaşi timp, ascult toate
lecţiile pe care mi le predă El şi mi le însuşesc.
Acum aş vrea să mergem puţin mai înainte şi facem iarăşi puţină teologie. Cine este Isus? Isus este
Dumnezeu care S-a făcut om, Emanuel, „Dumnezeu cu noi”, Dumnezeu, care S-a îmbrăcat în trup omenesc şi a
trăit viaţa ca om. Şi teologii s-au străduit să definească cât e Isus om şi cât e Dumnezeu. Şi nu a fost deloc uşor.
De fapt teologilor le-a trebuit 450 de ani până au ajuns la formularea care a rămas de atunci până astăzi. În anul
451 la Calcedon s-a stabilit că El e Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. S-a spus aceasta mai înainte la
Niceea, dar acolo, la Calcedon, s-a definit că în El sunt două naturi într-o singură Persoană. În Sfânta Treime
sunt trei Persoane, dar o singură natură. Ţineţi cont, când vorbim de Cristos Domnul, acolo e chiar invers. Acolo
sunt două naturi, dar o singură Persoană. În Domnul Isus nu au fost două persoane, ca să zici: „Acum e
Dumnezeu şi acum e Persoana-om.” Dacă ar fi fost aşa, ar fi fost confuzie totală. El a fost o singură Persoană cu
două naturi: natură divină şi natură umană, dar era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi era om
adevărat din om adevărat. Şi natura umană, şi natura divină au coexistat şi coexistă în El într-o persoană, care
este Persoana Fiului.
Acum, foarte pe scurt, câteva lucruri despre El, ca să-L înţelegem. Domnul Isus, încă din fragedă copilărie,
avea conştienţa aceasta puternică, anume că El este Fiul lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte că la vârsta de 12 ani
în Templu, El îi spune Mariei: „Nu trebuia Eu să fiu în casa Tatălui Meu? Casa Tatălui Meu este aceasta”(cf.
Luca 2:49). Vreau să vă spun aici pe scurt că până la Domnul Isus nimeni, nimeni, nimeni în Israel nu I-a zis lui
Dumnezeu „Tată”. În câteva locuri din Vechiul Testament Dumnezeu Se prezintă ca Tatăl poporului Său, dar
Domnul Isus a fost Acela care a început să-I spună lui Dumnezeu „Ava”, care tradus literal în româneşte
înseamnă „tăticu”. Nu numai că I-a zis „Tată”, dar I-a spus „Tăticu” sau „Tati”. Şi vorbea cu Dumnezeu cu o
intimitate de copil şi-I spunea „Tăticu”, pentru că El ştia că între El şi Dumnezeu este această relaţie, relaţie de
tată şi fiu, şi că El este trimis de Tatăl Său în lumea aceasta cu o misiune. Acum aceasta ştia El ca Dumnezeu, că
este în relaţie cu Tata, că este Trimisul lui Tata aici şi că are o misiune de făcut. Întrebarea cheie: Ce misiune
avea? Şi mai mult, cum va trebui să rezolve acea misiune? Şi aici intrăm în lucrul cel mai fascinant pentru mine:
să văd cum comunică Tata cu Fiul.
Înainte de aceasta, El este Trimisul lui Dumnezeu Tatăl cu o misiune. Care este misiunea? Dacă vă uitaţi în
toate predicile şi în toate învăţăturile Domnului Isus, Domnul Isus avea un singur subiect. Care era acela?
Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor. De la începutul misiunii Sale, când a spus: „Vă aduc vestea
bună că Împărăţia cerurilor s-a apropiat de voi. A venit Împărăţia lui Dumnezeu peste voi. Împărăţia lui
Dumnezeu e aproape, aici, la uşi” (cf. Matei 3:2) şi până după înviere – citim în Faptele Apostolilor 1:4 – li S-a
arătat timp de 40 de zile discutând cu ei lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. Toată învăţătura
Domnului Isus este numai aceasta.
Acum auziţi: Ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu? Eu vreau să ştiţi că galopez prin acestea, pentru că
vreau să ajung la învăţătura practică, cum să trăim după învăţătura Lui.
În rugăciunea „Tatăl nostru” Domnul Isus ne dă definiţia Împărăţiei lui Dumnezeu: „Vie Împărăţia Ta”.
Aceasta înseamnă: „Facă-se voia Ta pe pământ cum se face în ceruri”(cf. Luca 11:2). Ce este o împărăţie?
Împărăţia este un imperiu. Avem republică, şi avem regat, şi avem imperiu. Imperiul era o formă de conducere în
care împăratul domnea în mod absolut, adică nu avea nevoie de o constituţie. În imperiu voia împăratului era
lege. Cel mai tipic imperiu absolut a fost Imperiul Francez sub Ludovic al XIV-lea. Lui Ludovic al XIV-lea îi
plăcea să spună: L'etat c'est moi! (Statul sunt eu!) Adică în toată împărăţia ceea ce spun eu, aceea se face.
Împărăţia lui Dumnezeu este un teritoriu unde se face voia lui Dumnezeu. În momentul în care eu mă
deschid lui Dumnezeu, Îi spun: „Doamne, Tu eşti Regele meu, Tu eşti Împăratul meu, Tu eşti Şeful meu, Tu eşti
Proprietarul meu, Tu eşti Iubitul meu, Tu eşti totul pentru mine. Şi aici de azi înainte se va face voia Ta.” Ce devii
tu din clipa aceea? O bucăţică a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Domnul Isus a venit pe Pământ, ca să aducă aici Împărăţia lui Dumnezeu. El Însuşi a venit zicând: „Eu n-
am venit aici să se facă voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (cf. Ioan 5:30). Aceasta însemna că El era
Împărăţia lui Dumnezeu. „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi, pentru că am venit Eu la voi” (cf. Marcu
1:15).
Ce s-a întâmplat pe Pământ? Dumnezeu ne-a creat persoane, persoane care gândesc şi care decid pentru
sine. Şi Dumnezeu, Sfânta Treime, ne-a invitat: „Vreţi să trăiţi în armonie cu Noi? Ca să trăiţi în armonie cu Noi,
trebuie să acceptaţi să faceţi voia Noastră. Nu putem să trăim împreună dacă nu auziţi ce spunem Noi şi dacă nu
faceţi aşa”. Şi omul a întors spatele lui Dumnezeu. Omul a zis: „Nu vreau şef peste mine.” În limba greacă
aceasta se numeşte „anarhie”. Arche înseamnă „conducere”, anarche „lipsă de conducere”. Omul nu a vrut să
aibă împărat peste el. Omul nu a vrut să aibă conducător, pentru că omului nu-i place să i se poruncească. Şi
aceasta este antinomia. Vreau să vă dau câteva cuvinte greceşti, că poate mai lucrăm cu ele. Antinomia înseamnă
tendinţa inimii noastre de a fi fără lege. Nomos este „lege”. Antinomia este tendinţa mea că nu-mi place legea, nu-
mi plac poruncile. Anomia este „lipsa de lege”, „fără de lege”. „Duceţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi anomia,
fără lege!” Anarhie, antinomie, anomie. Aceasta a adus dezastru în omenire. Războaiele, tragediile, bolile,
necazurile, toată mizeria umană se datorează acestor trei cuvinte: anarhie, antinomie şi anomie, ele ne-au despărţit
de Dumnezeu, de Sfânta Treime. Sarcina Domnului Isus: „Te duci să restaurezi Împărăţia lui Dumnezeu. Te duci
să-i faci pe oameni să renunţe la anarhie, să renunţe la antinomie şi la anomie. Te duci să-i faci pe oameni să se
îndrăgostească aşa de tare de Legea lui Dumnezeu, s-o iubească la nebunie.” Şi la sfârşitul acestui curs aşa va
trebui să fim: să ne placă atât de mult, încât să zicem: „O, iubesc la nebunie Legea lui Dumnezeu!” Veţi vedea că,
într-adevăr, poţi să iubeşti Legea lui Dumnezeu. Sarcina Domnului Isus era aceasta: să vină şi să instaureze
Împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă că oamenii zic: „Vreau conducerea lui Dumnezeu asupra mea. Vreau
Legea lui Dumnezeu înscrisă în inima mea. Vreau să trăiesc sub autoritatea şi sub Legea lui Dumnezeu cu toată
fiinţa, cu toată pasiunea şi cu toată plăcerea!” Aceasta era misiunea cu care L-a trimis Tatăl pe Fiul. Întrebarea:
„Cum se poate realiza aceasta? Cum?” Şi răspunsul la întrebarea „Cum?” trebuie să vină imediat.
Domnul Isus a trebuit să crească asemenea nouă. El nu ne putea fi modelul decât dacă trăia ca noi. În
Epistola către Evrei ni se face foarte clar că El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, I-a fost foame ca nouă, a
plâns ca noi, S-a zbătut ca noi să înţeleagă. Ştim că deja la 12 ani avea cunoştinţe fantastice despre Sfânta
Scriptură. De unde? Toţi copiii în Israel pe vremea aceea mergeau la şcoala primară, care era Sinagoga.
Sinagoga, în cursul săptămânii, era şcoală primară. Nu erau manuale; erau numai sulurile Vechiului Testament.
Şi elevii învăţau să citească de pe sulurile Bibliei. Domnul Isus, la 12 ani, putea conversa cu cei mai mari savanţi
din Templu probleme de Biblie. Era excepţional, un copil inteligent, dar era unul care a absorbit Cuvântul deja.
Când El Şi-a luat ucenici în şcoală, a fost numit „rabin”, „rabi”, „rabuni”. Şi noi ştim că toţi rabunii, toţi rabinii
ştiau toată Biblia pe de rost. Nu puteai să fii rabin dacă nu ştiai toată Biblia pe de rost şi fiecărui verset din Biblie
să-i poţi da cele patru explicaţii, pentru că rabinii ziceau că fiecare verset poate fi explicat în patru feluri, la patru
niveluri de adâncime. Aceasta însemna să fii rabin: să poţi să explici Biblia în felul acesta. Şi îţi luai un ucenic.
De obicei îl luai pe zece ani, şi în cei zece ani îl învăţai pe de rost Biblia şi îl învăţai cele patru explicaţii ale
fiecărui verset. Când termina şcoala, trebuia să ştie pe de rost toate acestea. Simplu, nu? Noi trebuie să ţintim să
ştim Sfânta Scriptură chiar dacă nu chiar aşa, dar să o avem atât de mult în noi – cum zicea Spurgeon: „Până şi
sângele să vă fie biblicizat” – încât să putem vehicula cu Sfânta Scriptură, să putem zice: „Ideea asta o pot găsi
în Levitic. Asta o pot găsi în 2 Cronici. Asta-i din Ezra. Asta-i din Daniel”. Şi dintr-o dată să ai o vedere generală
a tuturor cărţilor din Biblie, pentru că Biblia este gândirea lui Dumnezeu. Ia-o aşa: Biblia este gândirea lui
Dumnezeu. Când eu îmi modelez mintea după Biblie, eu îmi modelez mintea după mintea lui Dumnezeu. De aceea
trebuie s-o învăţ: ca să gândesc ca Dumnezeu.
Domnul Isus ştia în felul acesta Biblia. O ştia pe de rost. El ştia că este chemat să aducă lumea la
Dumnezeu. De la anarhie să-i aducă în Împărăţia lui Dumnezeu pe oamenii aceştia păcătoşi. Şi El ştia că Ioan
Botezătorul pregăteşte terenul, pentru că, ce se întâmplase, evreii făceau prozeliţi pe vremea aceea, adică greci,
romani care treceau la religia ebraică. A trece la religia ebraică însemna nu numai că-ţi schimbai religia; îţi
schimbai şi naţia. Un grec care îmbrăţişa religia lui Moise devenea evreu şi trecea printr-o serie de ritualuri.
Ultimul dintre ele era botezul. Botezul reprezenta actul prin care cel care a fost până acum grec, de exemplu,
Dimitrios îl chema ca grec, era îngropat. Şi când era ridicat din apa aceea, se numea Abraham sau Moshe. I se
schimba numele, i se schimba naţia. Botezul era numai pentru prozeliţii care doreau să devină evrei.
Dar s-a ridicat Ioan şi le-a spus: „Degeaba sunteţi născuţi din Avraam, că păcatul vostru v-a rupt de
poporul lui Dumnezeu. Voi nu mai sunteţi ai lui Dumnezeu. Şi voi toţi trebuie să vă pocăiţi, adică să recunoaşteţi
că aţi păcătuit şi că nu mai sunteţi ai lui Dumnezeu, voi evreii. Şi ca să veniţi înapoi în poporul lui Dumnezeu,
întâi trebuie să vă mărturisiţi păcatele public, să spuneţi cât de ticăloşi aţi fost şi să veniţi să vă botezaţi, voi
evreii”. Aceasta a fost revoluţia spirituală pe care a făcut-o Ioan Botezătorul. A cerut evreilor botezul, care, până
atunci, se aplica numai păgânilor care intrau în Israel. Ioan ştia că el doar pregăteşte terenul pentru Isus. Ioan ştia
că Isus este Acela care nu are păcat, care e atât de mare în faţa lui, încât el nu este vrednic nici să se plece să-I
dezlege şireturile de la încălţăminte.
 Şi într-o zi, imaginaţi-vă şocul lui Ioan când L-a văzut pe Isus în rând între cei care veneau să se boteze.
„Păi, Tu n-ai nevoie de botez! Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu!” De ce S-a aşezat Isus acolo? Aici trebuie să
începem să intrăm în gândirea Domnului Isus. El era Trimisul lui Dumnezeu Tatăl, să întoarcă lumea la Sine, la
Dumnezeu. Dar cum? Şi deja în mintea Lui lucra Cuvântul din Vechiul Testament. Iar El, înţelegând Cuvântul, a
zis: „Eu trebuie să Mă identific cu păcătoşii. Ca să pot rezolva problema întoarcerii lor la Dumnezeu, Eu trebuie
să Mă fac una cu ei. Mă aşez în rândul păcătoşilor, ca să Mă identific cu ei.” Când a venit în faţa lui Ioan, Ioan a
protestat: „Doamne, dar nu se poate! Eu trebuie să fiu botezat de Tine, nu Tu de mine!” (cf. Matei 3:14) El i-a
spus: „Ioane, trebuie să împlinim dreptatea lui Dumnezeu! Şi aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu cere
pedepsirea păcatelor. Eu M-am identificat cu păcătoşii, ca să pornesc pe drumul împlinirii dreptăţii lui
Dumnezeu. Dă-Mi voie să împlinesc toată dreptatea lui Dumnezeu” (cf. Matei 3:15). Nu ştiu cât o fi înţeles Ioan
din vorbirea Domnului Isus. Destul că el a spus: „La insistenţele Tale eu Te botez”.
Şi după ce S-a botezat s-au deschis cerurile şi s-a auzit vocea aceea a lui Dumnezeu, care vorbea cuvinte
din Biblie. Deschideţi la Matei 3, ca să vedem cuvintele pe care I le-a spus Dumnezeu Domnului Isus: „Din ceruri
s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea»” (v. 17). Oamenii au
auzit cuvintele în felul acesta. Probabil că aceleaşi cuvinte Domnul Isus le-a auzit la persoana întâi, pentru că în
Luca 3:22 citim: „Din cer s-a auzit un glas care zicea: «Tu eşti Fiul Meu preaiubit; în Tine Îmi găsesc toată
plăcerea Mea!»” Şi după toate probabilităţile glasul l-a auzit şi mulţimea, şi Domnul Isus. Domnul Isus l-a auzit:
„Tu eşti Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea”, iar toată lumea a auzit: „Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.
Acolo lângă „acesta” din Matei 3:17 vedeţi două steluţe? Aceasta înseamnă că trebuie să vă uitaţi acolo
unde scrie cu litere mai mici sub verset. Acolo în dreptul celor două steluţe vedeţi Psalmul 2:7 şi Isaia 42:1.
Haideţi să vedem ce este acolo. Să deschidem deci la Psalmul 2:7: „«Eu voi vestirea hotărârea Lui», zice Unsul
[care în greceşte este Cristosul, Mesia]. «Domnul Mi-a zis: 'Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi
voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei
sfărâma ca pe toiagul unui olar'». Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii
pământului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu
pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!” (v. 7-12).
„Acesta este Fiul Meu! Tu eşti Fiul Meu preaiubit!”(cf. Matei 3:17) Exact cum am spus deja în Psalmul 2:
„Tu eşti Acela căruia îi voi da toate neamurile în stăpânire. Tu eşti Acela care le vei remodela. Aceasta înseamnă
că le vei zdrobi cu un toiag de fier. Le vei reface, le vei modela în felul Tău. Tu eşti Acela”. La botez Dumnezeu I-
a confirmat: „Uită-Te în Psalmul 2! Aceasta este agenda Ta!” Clar?
Acum ne întoarcem la Matei 3, pentru că partea a doua, „în care Îmi găsesc plăcerea Mea”, nu le-am găsit
în Psalmul 2. Nu este acolo. Dar unde este? Isaia 42:1. Atunci haideţi să mergem la Isaia 42. „Iată Robul Meu pe
care-L sprijin, Alesul Meu în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti
neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o
va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va
lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ. […] Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de
mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor” (v. 1-4, 6). Aici este
planul lui Dumnezeu. „Tu închei noul legământ cu poporul. Tu eşti Lumina tuturor naţiunilor”(cf. Isaia 42:6).
Cui i se vorbeşte aici? Unui personaj numit Robul Domnului. Robului Domnului i se mai vorbeşte încă în
câteva locuri. Să vi le notaţi pe toate. Deci aveţi Isaia 42:1-7.
Apoi Isaia 49:1-7. Şi vedem aici la un moment dat că El spune: „Degeaba am lucrat, că n-am realizat
nimic”(cf. Isaia 49:4). Dar Dumnezeu, „care M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui”(cf. Isaia
49:1), El zice: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi
rămăşiţele lui Israel. De aceea Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile
pământului” (v. 6). „Aceasta-i slujba Ta!”
Capitolul 50:4-10. Tot Robul Domnului. Aici deja începe să spună: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce
Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări” (v. 6).
Începe deja să intre în metoda Robului.
Şi apoi întoarceţi la al patrulea text, care începe în capitolul 52:13 şi se continuă în tot capitolul 53. Şi este
suficient să vă citesc de aici: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi
noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit
pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi
rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea
noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel, pe care îl duci la măcelărie” (v.
4-7) [sub. ns.]. Şi noi ne oprim aici.
Mai este al cincilea text. Este în capitolul 61 şi este foarte important să-l aveţi notat şi pe acela, de la
versetul 1 până la versetul 3. „Duhul Domnului este peste Mine”(v.1), exact ca şi în capitolul 42: „Am pus Duhul
Meu peste El.” „Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima
zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului.”
Şi vă aduceţi aminte că atunci când a venit Domnul Isus în Nazaret şi tot Nazaretul voia să ştie cine este El, El a
deschis Isaia şi a citit aici şi a spus: „Eu sunt acesta”?
În Psalmul 2 Dumnezeu Îl prezintă pe Fiul Său ca pe Împăratul cu toiag de fier, care va stăpâni neamurile.
Dar problema este: Cum va ajunge El să fie Stăpân? Şi Dumnezeu combină la botez Psalmul 2 cu Isaia 42. „Fiul
Meu, Tu eşti cel din Psalmul 2! Dar uită-Te în Isaia! Uită-Te mai ales în Isaia 53! Aşa vei procura Tu mântuire
pentru toate naţiunile: prin răstignire, pentru că Tu eşti Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Şi acesta
este lucrul pe care l-a văzut Ioan Botezătorul dintr-o dată, pentru că el era sub inspiraţia Duhului Sfânt şi dintr-o
dată a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (cf. Isaia 53). La botez Dumnezeu I-a
comunicat Domnului Isus că El este Fiul şi Împăratul, dar, în acelaşi timp, I-a atras atenţia: „Tu eşti Robul
suferitor. Metoda Ta este metoda jertfei de sine”.
Haideţi din nou la Matei 4. Domnul Isus a fost botezat, Dumnezeu I-a spus cine este, ce misiune are, şi
apoi, auziţi aceste cuvinte: „Atunci Isus a fost dus în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul” (v. 1). Domnul Isus
tocmai a trăit cel mai măreţ eveniment, pe care putea să-l aibă aici: confirmarea de la Dumnezeu Tatăl că El este
Fiul, El este Împăratul, El va aduce la Dumnezeu toate naţiunile. Dar pe ce cale? Şi Duhul lui Dumnezeu spune:
„Repede că acum, după ce Ţi-a vorbit Dumnezeu, e rândul Diavolului. De vreme ce Ţi-a vorbit Dumnezeu şi Ţi-a
spus care este planul Lui, care este metoda Lui, acum trebuie să-i dăm ocazie Diavolului să-Ţi spună şi el ce are
de spus, pentru că Tu eşti om şi trebuie să trăieşti ca toţi oamenii şi mai ales să repeţi experienţa din Eden, unde
Dumnezeu i-a spus omului ceva şi după aceea Dumnezeu a spus: «Eu Mă duc la plimbare, ca să poate veni
domnu' şarpe, ca să-ţi ofere şi el partea lui.»” Scenariul de acolo se repetă aici. Şi Satana are cuvântul: „Eşti Fiul
lui Dumnezeu. Aşa o fi. Da' ascultă, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, eu Îţi spun ce să faci. Oamenii sunt flămânzi,
aşa cum eşti Tu flămând acum. Problema oamenilor este una economică. Fă din pietre pâini. În loc să mai
semene, în loc să mai crească recolte, fă din pietre pâini! Schimbă situaţia economică din lume!” „Diavole, scrie
în Cuvântul lui Dumnezeu că omul nu va trăi numai cu pâine; omul va trăi cu fiecare cuvânt care iese de la
Dumnezeu. Problema omului nu este problema economică. Problema omului este legătura cu Dumnezeu, că la
ora actuală omul nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea nu trăieşte cu adevărat. Până nu-l învăţ pe om
să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi să trăiască prin Cuvântul lui Dumnezeu, până atunci nu am rezolvat
problema omenirii. Soluţia ta e falsă. Nu aceasta-i problema” (cf. Matei 4:4).
„A, stai puţin! Atunci problema Ta e o problemă de credibilitate. Tu vrei să-i înveţi pe oameni să asculte de
Cuvântul lui Dumnezeu. Dar oamenii nu Te cred. Să-Ţi dau eu soluţia. Sari de pe terasa Templului într-o zi când
acolo e plin de oameni. Lasă-L pe Dumnezeu să-Şi ţină cuvântul: că vor veni îngerii şi Te vor purta pe palme. Şi
când va vedea lumea că se întâmplă exact cum scrie în Scriptură, toată lumea va crede în Tine” (cf. Matei 4:5-6).
„Ascultă, Diavole, în primul rând aceasta ar însemna să-L ispitesc pe Dumnezeu. Aceasta ar însemna ca să-L pun
la probă pe Dumnezeu dacă Îşi ţine cuvântul sau nu. Dar e mai mult decât atât: Minunile nu vor face mare lucru”
(cf. Matei 4:7). Şi ţineţi minte că mai târziu Domnul Isus Îşi învaţă ucenicii: „Vor veni mulţi şi vor face minuni în
Numele Meu. Faptul că vor face minuni nu înseamnă că sunt de la Dumnezeu. Cu minunile acestea vor încerca să
înşele chiar şi pe cei aleşi. Minunile au ele un rol, dar nu rolul esenţial. Ochii oamenilor nu se vor deschide prin
minuni. Nu aceasta-i calea. Deci eu refuz metoda minunilor spectaculare, prin care să orbesc ochii oamenilor”
(cf. Matei 7:22).
„Atunci auzi Isus, Dumnezeu Ţi-a spus că-Ţi dă toate naţiunile. Păi da' naţiunile sunt sub stăpânirea mea.
Eu sunt la ora actuală şef pe pământ. Şi ascultă: Eu Ţi le dau Ţie. Un singur lucru. Pleacă-Te puţin în faţa mea şi
recunoaşte-mi domnia!” Domnul Isus mai târziu l-a numit pe Diavolul „Stăpânitorul lumii acesteia”. Deci
Domnul Isus recunoştea că el are stăpânire. Dar închinarea este numai a Tatălui! De fapt metoda aceasta ar fi fost
metoda politică. „Eu Te fac împărat peste toate naţiunile pământului. Eu Te fac! Şi din moment ce Tu eşti împărat
peste toate naţiunile pământului, faci ce vrei cu ele, Isuse.” Metoda economică, metoda miraculosului şi metoda
politicului. Şi Domnul Isus la fiecare îi spune: „Nu, nu, nu”.
Acum când tot spui „nu”, trebuie să spui la ceva „da”. La ce a spus Domnul Isus „da”? Păi la ceea ce-I
spusese Dumnezeu cu câteva ore înainte. „Tu eşti Fiul Meu, dar Te duci pe calea Mielului din Isaia 53. Te duci pe
calea aceea de slujitor. Te laşi bătut şi batjocorit şi Te laşi răstignit şi de pe cruce atragi la Tine toată lumea. Prin
cruce vor vedea oamenii dragostea Noastră. Pe cruce vor vedea ei inima Noastră. Acolo vor înţelege ei ce le
oferim Noi. Du-Te, Fiul Meu, pe calea crucii!” Când Domnul Isus îi spune „nu” Diavolului, El îi spune „nu”
Diavolului, pentru că El deja i-a spus „da” lui Dumnezeu.
Aşadar, aşa a înţeles Domnul Isus care este menirea Lui în lume şi care este metoda Lui în lume.
Iar acum, pentru că suntem la început de an şi trebuie să vă aduc şi un mesaj de Anul Nou şi pentru că e
ultimul an din mileniul al doilea şi toată lumea se teme ce va fi în anul 2000 sau alţii zic: „Vai, la anul 2000 se va
instala mia de ani!” Şi pentru unii este de groază, pentru alţii de mari speranţe.
Cum a înţeles Domnul Isus istoria? Deci ne ocupăm de problema aceasta. Şi problema aceasta o rezolvăm
imediat dacă înţelegem ce nume Şi-a dat Domnul Isus. Domnul Isus Şi-a dat numele de „Fiul omului”. Foarte
ciudat! Ori de câte ori vorbeşte Domnul Isus despre Sine, El Îşi zice „Fiul omului”. Acum vom vedea că expresia
aceasta este luată din Daniel 7 şi vom vedea ce mare importanţă are pentru Domnul Isus cartea Daniel.
Cartea Daniel este o carte de profeţii. Numai că profeţii de un anume stil şi oamenii greşesc pentru că îi
dau alt tip de interpretare decât trebuie. În cartea lui Daniel, începând din Daniel 2 şi apoi capitolele 7, 8, 9, 10,
11, 12, Daniel ne face de mai multe ori panorama istoriei, aceeaşi istorie, numai că descrisă de mai multe ori în
moduri similare. Se ridică fiare după fiare, după fiare şi când se tălmăceşte vedenia, înţelegem că fiecare fiară
reprezintă un alt imperiu. Se vor ridica imperii, după imperii, după imperii, unul mai crud decât altul, unul mai
barbar decât altul, unul mai monstruos decât altul. Ce vrea să ne spună Dumnezeu prin aceasta? Cheia este în
Daniel 2. Trebuie să deschideţi şi să vedeţi cheia, fiindcă dacă ştim cheia, atunci tot misterul e deschis. Daniel
2:44. Ţineţi cont că e panorama aceasta a multor imperii, care vor veni unul după altul, rele şi barbare. „Dar în
vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va
trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic.”
Când Îşi va face Dumnezeu Împărăţia Lui? La sfârşitul celorlalte? În timpul acestor împărăţii, Dumnezeu Îşi
clădeşte propria Lui Împărăţie. Cum?
Acum mergem la capitolul 7:13-14: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii
cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a
dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate
limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită
niciodată.” „Unul ca un fiu al omului” căruia i se dă Împărăţia. Dar nu numai Lui, pentru că alături de El sunt ai
Lui. Citiţi versetul 18: „Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi Împărăţia” împreună cu Fiul omului „şi vor stăpâni
Împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie”.
Şi, Doamne, bine ar fi dacă până aici ar fi totul şi n-ar veni ce urmează, pentru că după aceea citim
versetele 21-22: „Am văzut de asemenea cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit
Cel îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire
Împărăţia”.
Versetele 25-27: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi
se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o
jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru
totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da
poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor
asculta”.
La capitolul 11:31-35 este aceeaşi panoramă a istoriei: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca
sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni pe
linguşitori, pe cei ce rup legământul.” Dar auziţi: „Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor
rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea pentru o vreme loviţi
de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie.
Chiar şi dintre cei înţelepţi mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci
sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă”.
Şi la capitolul 12:7: „Toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.”
Ce imagine strălucitoare de istorie, nu-i aşa?
Toată această imagine a istoriei a preluat-o Domnul Isus. Şi El spune: „Fiţi atenţi, Eu sunt Fiul omului din
Daniel. Şi voi sunteţi sfinţii Mei. Va veni o zi când Eu voi veni pe norii cerului şi îi voi chema pe ai Mei şi le voi
zice: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii» (cf.
Matei 25:31-34). Dar aceasta se va întâmpla la sfârşitul istoriei. Până atunci haideţi să înţelegem istoria”, spune
Domnul Isus. Nu-i aşa? În vremea acestor împărăţii barbare Dumnezeu Îşi construieşte propria Lui Împărăţie,
amestecată cu acelea.
Acum deschideţi la Matei 13:24-25: „Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: «Împărăţia cerurilor se
aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul
lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat»”. Dar să trecem direct la explicarea pildei. Versetele 37-43: „El le-a
răspuns: «Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei;
neghina sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii
sunt îngerii. Deci cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite
pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce
săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei
neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Şi aceasta este exact ca în Daniel 12:3.
Ca să reţineţi, vă dau două expresii acum. Prima expresie este „două împărăţii amestecate”. Când Domnul
Isus vrea să explice istoria umană, El o explică prin această expresie: „două împărăţii amestecate”, neghină şi
grâu. Sunt amestecate de nu le poţi alege. Şi Dumnezeu zice: „Nu le desfaceţi! Lăsaţi-le aşa!” Până când? Până la
sfârşit. Deci pe tot parcursul istoriei vor fi două împărăţii amestecate. Unii sunt născuţi din Dumnezeu, alţii sunt
născuţi din Diavolul. În Ioan 8:44, Domnul Isus le spune la unii: „Voi aveţi de tată pe Diavolul”.
În 1986 a apărut o mişcare nouă în Italia, când papa de la Roma i-a invitat acolo pe toţi şefii de culte
păgâne din lume, culte idolatre, oameni care se închină la idoli. Şi acolo a declarat că de fapt toţi oamenii din
lume se închină aceluiaşi Dumnezeu şi toţi avem pe Dumnezeu de Tată. Şi papa împreună cu ceilalţi au făcut
slujbă şi s-au închinat împreună. De atunci, în fiecare an la Assisi, a avut loc adunarea aceasta; nu a şefilor, ci a
altora mai mici dintre ei, adunarea tuturor religiilor, ca să demonstreze că toţi sunt copiii lui Dumnezeu şi se
închină aceluiaşi Dumnezeu. Anul trecut, în 1998, ca să fie românii mai ceva decât alţii, au zis: „Să nu mai fie la
Assisi, ci să fie la Bucureşti”. Întrunirea a fost la Bucureşti cu mari surle şi trâmbiţe că toate religiile se adună şi
se închină aceluiaşi Dumnezeu. Fraţi şi surori, este cea mai urâtă şi cea mai clară negare a învăţăturii Domnului
Isus, pe care am trăit-o în generaţia noastră. Domnul Isus spune: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a
urât înaintea voastră”(Ioan 15:18).
[…] Urăşte lumea, pentru că L-a urât şi pe El, pe Domnul Isus. L-au răstignit, pentru că le-a spus că ei
sunt copiii Celui rău. Şi poate ne vor răstigni şi pe noi, pentru că noi nu acceptăm să credem că toţi sunt copiii lui
Dumnezeu. Unii sunt copiii celui rău. Şi nu avem ce căuta laolaltă şi nu ne putem închina laolaltă, pentru că nu
ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu. Ca să-I zici lui Dumnezeu Tată, trebuie să primeşti dreptul să te faci copil al lui
Dumnezeu, spune Ioan. „Tuturor celor ce L-au primit pe Domnul Isus li s-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu” (cf. Ioan 1:12-13). Ca să-I spui lui Dumnezeu Tată trebuie să fii născut din
Dumnezeu. Nu-i poţi spune lui Dumnezeu Tată, decât dacă te-a născut Dumnezeu.
Două împărăţii amestecate, iar noi susţinem şi stăm lângă învăţătura Domnului Isus, şi anume că suntem
într-o amestecătură în care cei mai mulţi sunt copiii Celui rău, cei mai mulţi, pentru că îngustă este calea care
merge la viaţă şi puţini sunt cei ce merg pe ea. Puţini! Pe Dumnezeu nu-L interesează mulţimile; pe Dumnezeu Îl
interesează calitatea.
Aşadar, două împărţii amestecate.
Apoi Domnul Isus spune: „Veţi auzi de războaie”(Matei 24:6) şi El Se uită în istorie, să vadă cum va fi
cursul istoriei. Şi de ce s-o spun eu în cuvintele mele? Haideţi s-o citim din Luca 21, de la versetul 8. Aici
Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat, ne dă perspectiva istoriei. „Isus a răspuns: «Băgaţi de
seamă, să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: 'Eu sunt Cristosul' şi 'Vremea
se apropie'. Să nu mergeţi după ei. Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă spăimântaţi, pentru că întâi
trebuie să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată.».” Sfârşitul nu va fi îndată, pentru că Domnul
Isus le-a dat ucenicilor cheia: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi vestită la toate naţiunile. Numai atunci va
veni sfârşitul” (cf. Matei 24:14).
Vă aduc o veste bună. S-a răspândit Evanghelia deja la 3000 de limbi şi vă aduc o veste mai puţin bună:
Mai sunt încă vreo 3500 de limbi, la care să li se vestească. Şi Domnul Isus spune: „Până atunci nu, pentru că în
Împărăţia Mea (uitaţi-vă în Apocalipsa 5) orice limbă, oameni din orice seminţie vor trebui să fie acolo, să spună:
«Vrednic este Mielul să deschidă cartea, pentru că a răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Lui din orice
limbă, din orice neam, din orice popor oameni pentru Dumnezeu». Dar sfârşitul nu va fi îndată”. Apoi „un neam
se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii (exact ca în Daniel). Pe alocurea vor fi
mari cutremure de pământ, foamete şi ciume; vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer. Dar înainte de
toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da în mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe,
vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu” (Luca 21:10-12), pentru că
ţineţi la ce v-am spus Eu, pentru că vă încăpăţânaţi să nu vă îndepărtaţi de învăţătura Mea. „Aceste lucruri vi se
vor întâmpla, ca să fiţi mărturie” (v. 13). Cum vor putea să afle alţii dacă nu vă persecută pe voi? Şi când vă
persecută pe voi, auziţi: „Ţineţi minte, să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde, căci vă voi da o gură şi o
înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Veţi fi daţi în mâinile lor
până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri, şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina
Numelui Meu. Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde”, deşi vă vor omorî, pentru că „prin răbdarea voastră vă
veţi câştiga sufletele voastre” (v. 14-19).
Vă dau a doua expresie acum. Au fost „două împărăţii amestecate”. Acum, „două împărăţii în conflict”. Şi
dacă le puneţi pe acestea două laolaltă, aveţi imaginea Domnului Isus despre istorie. Două împărăţii amestecate şi
două împărăţii în conflict. Una dintre împărăţii este condusă de Fiară. Cealaltă este condusă de Miel. Soldaţii
Fiarei sunt fiare, iar soldaţii Mielului sunt mieii.
Două împărăţii în conflict, care luptă cu arme diferite. O împărăţie luptă cu răutatea, cu batjocura, cu
vorbirea de rău, cu ura, cu violenţa, cu tortura, cu moartea. Cealaltă împărăţie vine cu dragostea, cu vestea bună
a unui Miel care moare pentru lupi, pentru ca lupii să poată deveni miei. O armată care înaintează cu dragostea,
cu Evanghelia şi cu jertfă de sine. Acestea sunt cele trei arme ale noastre: dragostea, adevărul Evangheliei şi jertfa
de sine. Noi n-avem alte arme. Şi de două mii de ani Mielul Îşi conduce armata la atac. Şi de două mii de ani
armata Mielului continuă să cucerească prin dragoste, prin adevărul Evangheliei şi prin jertfă de sine. Mielul nu
are alte metode. Două împărăţii în conflict. Şi noi ştim în care împărăţie suntem, ştim că suntem în război şi noi
ştim care ne sunt armele. Şi nu cumva, nu cumva să iei vreodată armele celuilalt, pentru că atunci când îi iei
armele, treci în armata lui.
Două împărăţii în conflict până la sfârşit.
Să zicem că sunteţi martori la o scenă. Staţi deoparte şi vine unul la mine. Ăsta-i pesimistul. Şi pesimistul
spune: „Domnule Ţon, răul e tot mai rău în lume. Domnule, atâta corupţie nu a fost de când e lumea.” „Aşa-i,
domnule.” „Domnule, nu numai atâta. Dar acum răul e rafinat. Acum răul are puterea bancară la dispoziţie, are
puterea politică, are informatica, are televiziunea, are radioul. Domnule, niciodată răul nu a fost atât de puternic
ca astăzi.” „Aşa-i, domnule!”
 Şi după aceea el pleacă şi vine altul şi zice: „Frate Ţon, tocmai am citit că aproape toată America Latină e
în fierbere pentru Cristos. Şi dacă mai merge 20-30 de ani aşa, toată America Latină devine evanghelică. La fel în
Africa. E ceva extraordinar cum progresează Evanghelia în America Latină, în Africa şi acum mai nou în Asia,
începând din Coreea şi Indonezia, cu toate persecuţiile, cu toate măcelurile. Frate Ţon, nu vezi că sunt tot mai
puternici evanghelicii, în special în ultimii 30 de ani? Progresul Evangheliei e aşa de mare cum nu a mai fost de
două mii de ani! Şi merg tot mai mulţi misionari, şi acum sunt identificate aproape toate triburile care există în
lume şi în fiecare trib se intenţionează să fie trimisă măcar o pereche de misionari, să înveţe limba aceea, şi în 10-
15 ani să traducă Biblia şi în limba aceea, pentru ca orice limbă de pe pământ să mărturisească că Isus Cristos
este Domnul. Frate, nu vezi cum progresează Evanghelia? Şi uită-te că fraţii noştri sunt tot mai pricepuţi.
Folosesc şi ei televiziunea, folosesc şi ei radioul, folosesc şi ei orice mijloace prin care să ajungă la toate
popoarele.” Şi eu pot să zic: „Da, frate, şi uite avem şi noi studenţi care au venit din Siberia. Noi participăm la
acţiunea de a ajunge la triburi la care n-a ajuns până acum Evanghelia şi noi îi formăm pe oamenii aceia şi îi
trimitem acolo. Şi chiar avem o soră, o româncă, care s-a căsătorit cu unul de acolo. Am vorbit cu ea la telefon
zilele trecute şi mi-a spus că nu-i chiar aşa de frig acum. Acum e numai -33ºC. Ceva mai târziu aşteaptă -60ºC.
Şi acolo s-a dus ea cu Evanghelia împreună cu soţul ei. Şi avem mai mulţi pregătiţi, care se duc cu Evanghelia la
popoare la care nu s-a ajuns până acum.” „Nu-i aşa că biruie Domnul Isus?” Şi eu zic: „Aşa-i, frate!” Iar voi
staţi deoparte şi ziceţi: „Păi cum, frate, dai dreptate şi la unul, şi la celălalt?”
Vedeţi, întâi să luăm din Daniel din capitolul 12. Şi vom citi acolo: „Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi;
cei răi vor face răul şi nici unul dintre cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege” (v. 10).
Şi acum vom merge mai departe analizând aceleaşi cuvinte. Domnul Isus le dezvoltă în Apocalipsa 22:11:
„Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără
prihană (curat, drept) să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!”
Păi de ce? Simplu! Pentru că sunt două împărăţii amestecate. Şi fiecare se rafinează. Fiecare îşi îmbunătăţeşte
metodele. Fiecare foloseşte toate descoperirile ştiinţei să le pună în slujba răului sau a adevărului. Cine e rău să
meargă mai departe în răutatea lui. Dacă eşti sfânt continuă să te sfinţeşti.
Două împărăţii amestecate şi două împărţii în conflict.
Ca să încheiem în aceeaşi notă glorioasă, uitaţi-vă, vă rog, la Apocalipsa 17. Apocalipsa 13, 14, 15, 16, 17
sunt cele mai groaznice capitole din Biblie. Nu le citi seara înainte de a merge la culcare. Dar auziţi cum încheie:
„Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui,
pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El,
de asemenea îi vor birui” (v. 13-14). Noi ştim cine va birui până la sfârşit. Şi noi suntem în armata biruitorului.
Dar mai ştim ceva. Să vă mai spun un secret referitor la fiarele acestea şi la coarnele acestea atât de
groaznice. Auziţi secretul în versetul 17: „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui,
să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.”
Zece coarne, o fiară, încă o fiară, Domnul ştie cine vor fi acestea sau cum sunt acestea. Lăsaţi-le să vină câte
sunt! Ştiţi cum sunt ele? Ele sunt ca nişte roboţi, ca nişte calculatoare.
Acum voi toţi ştiţi ce este calculatorul, nu? Care este secretul calculatorului? Programul. Ce lucrează
calculatorul? Ce-ai introdus în program. Toate fiarele acestea şi toate forţele răului sunt ca nişte calculatoare.
Ştiţi cine a introdus programul în ele? Tăticu. Tăticu a scris programul în toate. Şi ştiţi ce vor face ele, oricât de
rele ar fi? Romani 8:28: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume
spre binele celor ce sunt chemaţi după planul lui Dumnezeu”. Ele sunt programate de Tata! Niciodată nu vor face
decât ce a hotărât Tata să facă. Şi Tata mie mi-a spus: „Toate lucrează spre binele tău, adică pentru modelarea ta,
să devii asemenea chipului Fiului Meu, pentru ca El să fie Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi” (cf. Romani
8:28). Aceasta este concepţia Domnului Isus despre istorie. Frumoasă?
Împăratul împăraţilor, Regele regilor, Domnul domnilor, Mielul lui Dumnezeu, Preaiubitul nostru Domn,
mulţumim că ai coborât la noi, ca să ne ridici pe noi la Tine. Mulţumim că ai devenit ce suntem noi, ca să
putem noi deveni ceea ce eşti Tu. Mulţumim că Te-am primit în inima noastră şi Te-ai unit cu noi. Şi mulţumim
că ne-ai deschis minţile, ca să pricepem Scripturile, ca să începem să gândim cum gândeşte Dumnezeu.
Mulţumim că am început să vedem planul Tău în istorie, să-Ţi vedem metodele Tale. Mărturisim că nu mai
vrem metodele răului. Mărturisim că ne placi Tu. Ne placi, suntem îndrăgostiţi de Tine şi dorim să trăim în
lume după învăţătura Ta şi mai ales după modelul Tău, pentru că vrem să fim ca Tine, ca să fim cu Tine.
Domneşte, Doamne Isuse, în noi! Învaţă-ne în continuare metodele Tale, metodele adevărului, ale dragostei şi
ale jertfei de sine. Fă să se imprime în noi chipul Tău şi să se imprime în mintea noastră gândirea Ta. Învaţă-
ne să fim ca Tine. Şi noi Îţi vom da toată cinstea şi toată slava toată eternitatea şi vom cânta: „Vrednic este
Mielul să aibă stăpânire, pentru că ne-a curăţit, ne-a cumpărat cu sângele Său.” Primeşte închinarea noastră
şi dăruirea noastră de noi înşine, Tată, Fiule şi Duhule Sfânt. Amin.

CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 4 ianuarie 1999)

 Am început să discutăm împreună şi să explicăm cum să trăim învăţătura Domnului Isus. Şi am spus că
primul lucru pe care trebuie să-l facem este să înţelegem cine este Domnul Isus. Nu poţi nici măcar să începi să
trăieşti după învăţătura Lui dacă nu ştii cine este El şi dacă nu eşti cu adevărat convins că El este Cel care spune
că este.
Domnul Isus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi om adevărat din om adevărat. Am văzut
că în calitatea Lui de Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, Domnul Isus avea o foarte puternică conştienţă a
calităţii Lui de Fiu şi a calităţii de Tată a lui Dumnezeu şi că El Se ruga lui Dumnezeu Tatăl cu termenul Abba
sau Ava, tradus exact „Tăticu” sau „Tati”. Era o intimitate între El şi Dumnezeu cum nu s-a mai văzut pe
pământul acesta.
De asemenea, era la El o dorinţă de a-L asculta în toate pe Tata, de a nu face nimic decât ce Îl vede pe Tata
că face şi de a vorbi numai ce-I dă Tata să vorbească.
Ca om, Domnul Isus a crescut ca noi toţi. A crescut învăţând. A învăţat la sinagoga din Nazaret. A învăţat
Scripturile şi la doisprezece ani avea cunoştinţe fenomenale despre Sfânta Scriptură. Şi am precizat că la vârsta
de treizeci de ani, când a început să fie El învăţător, ca toţi rabinii, cunoştea Biblia pe de rost şi ştia să explice
verset cu verset pe de rost. Acesta ar trebui să fie modelul nostru.
Am văzut că El, ca om, Şi-a înţeles funcţia Lui în lume din Sfintele Scripturi. V-am arătat cum la botezul
Lui, Dumnezeu Tatăl I-a vorbit: „Tu eşti Fiul Meu.” Şi cu aceasta Îi arăta în Psalmul 2: „Tu eşti Fiul Meu, căruia
vreau să-I dau toate naţiunile în stăpânire şi pe care vreau să-L fac Rege peste toată omenirea. Dar, fii atent, că
metoda prin care vei realiza aceasta este metoda Robului Domnului din Isaia: prin suferinţă, prin jertfă de Sine”
(cf. Psalmul 2:7).
Şi apoi am trecut la cartea lui Daniel şi am văzut că Domnul Isus Şi-a luat din cartea lui Daniel titlul de
Fiu al omului şi de acolo a luat imaginea aceasta a unui şirag neîntrerupt de imperii, care formează istoria
omenirii, şi cum în cadrul, în timpul acestor imperii sau împărăţii Îşi construieşte propria Lui împărăţie.
Şi am vorbit, potrivit învăţăturii Domnului Isus din Matei 13, despre două împărăţii amestecate, grâul şi
neghina, şi două împărăţii în conflict permanent până la sfârşitul istoriei. O împărăţie a răului, şi a violenţei, şi a
urii şi o împărăţie a Mielului, care, cu armata Lui de miei, atacă prin dragoste, prin adevărul Sfintei Scripturi şi
prin jertfă de sine. Acestea le-am arătat şi trebuie să le reţinem, pentru că prin ele ne apropiem mai mult de esenţa
a ceea ce este Domnul Isus şi a ceea ce vrea Domnul Isus să facă.

Vreau să vă spun că probabil lecţia aceasta este cea mai importantă dintre toate lecţiile acestui curs, una
dintre cele mai importante pe care mi le-a dat Dumnezeu vreodată să le ţin. Prin urmare, vreau de la început să
ştiţi că mă apropii cu un sentiment de evlavie şi de minunăţie faţă de subiectul pe care trebuie să-l desfăşor. Mă
rog lui Dumnezeu să-mi dea cuvintele necesare, ca să putem să desfăşurăm acest subiect.
V-am arătat că subiectul unic al Domnului Isus în toate învăţăturile Lui a fost Împărăţia lui Dumnezeu sau
Împărăţia cerurilor. Ca să înţelegem aceasta, am spus că mergem înapoi la Sfânta Treime, trei Persoane în relaţii
desăvârşite, care au creat omul ca persoană, pe care Sfânta Treime vrea s-o atragă în parteneriat cu Sine. Aceasta
este cea mai mare minune din Univers.
Dar pentru că Dumnezeu l-a creat pe om ca persoană, adică având capacitatea şi dreptul de a se
autodetermina, şi pentru că omul a decis să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu, în lumea aceasta a intrat anarhia,
adică lipsa de conducere, antinomia, adică aversiunea faţă de lege, faţă de Legea lui Dumnezeu, şi anomia,
fărădelegea.
În această situaţie de anarhie, de antinomie şi de anomie, Fiul lui Dumnezeu intră în omenire cu scopul de a
aduce oamenii înapoi la Dumnezeu. Aceasta era misiunea cu care a venit pe pământ. Fiecare om, care acceptă să
se întoarcă sub autoritatea lui Dumnezeu, intră în Împărăţia lui Dumnezeu.
Şi aici aş vrea să vă arăt învăţătura Domnului Isus, pe care nu o găsim în Evanghelii, ci o găsim în Faptele
Apostolilor. La Faptele Apostolilor 26, să luăm foarte în serios ce citim acolo. Faptele Apostolilor 26, de la
versetul 15: „«Cine eşti, Doamne?», am răspuns eu. [Saul pe drumul Damascului] Şi Domnul a zis: «Eu sunt Isus
pe care-L prigoneşti. Dar scoală-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al
lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.»” Fiţi atenţi că vorbeşte Isus,
Fiul lui Dumnezeu, de data aceasta, după înviere, după înălţarea la cer, dar întâmpinându-l pe Saul pe drumul
Damascului. Dar este Domnul Isus. „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor [el era
evreu care crescuse între neamuri], la care te trimit” (Fapte 26:17). Şi acum ascultaţi programul cu care îl trimite
Domnul Isus pe apostolul Pavel: Te trimit la ei „ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi
de sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea
împreună cu cei sfinţiţi”(v. 18).
Eu am încercat să fac o schemă, iar la cursul de viaţă spirituală v-am dictat-o.
Stăpânirea Satanei Împărăţia lui Dumnezeu

Isaia 59:2
 Evrei 10:19-20
Ioan 14:6
Principiul
ascultării
Romani 6:16
şi
Romani 5:18-19
În Isaia 59:1-2 scrie: „Mâna Domnului nu este prea scurtă, ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca
să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru.” Dumnezeu spune:
„Degeaba Îmi întind mâna, pentru că mâna Mea se loveşte de zid.”
În Romani 6:16 scrie: „Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi.” Acesta este principiul ascultării. Sunt doi
stăpâni şi sunt două împărăţii. Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi. Voi decideţi de care ascultaţi.
Şi în Romani 5:18-19 spune: Printr-o singură neascultare, omul, de sub ascultarea de Dumnezeu, a sărit
dincolo, în împărăţia sau sub stăpânirea Satanei. Printr-o singură neascultare.
Observaţi aceasta este imaginea, pentru că Domnul Isus îi spune lui Saul: „Eu te trimit la oameni să le
deschizi ochii să vadă unde sunt. Ei sunt sub stăpânirea Satanei, şi să se întoarcă de sub stăpânirea Satanei la
Dumnezeu.” Dar cum să se întoarcă, pentru că la mijloc este un zid.
În Evrei 10:19-20 ni se spune: Aşadar, fraţilor, avem o cale nouă care ni s-a deschis spre Dumnezeu prin
trupul Domnului Isus prin cruce. Şi Domnul Isus spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
„Eu sunt calea. […] Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
Acum ascultaţi ce explică Domnul Isus apostolului Pavel: „Te duci la neamuri să le deschizi ochii, să vadă
unde sunt şi să le arăţi crucea, să Mă arăţi pe Mine răstignit.” Şi apostolul Pavel spune: „Eu n-am avut decât un
singur mesaj, şi anume pe Isus Cristos şi pe El răstignit. Asta este esenţa predicării mele, pentru că eu îi iau pe
oameni, le arăt unde sunt ei fără Dumnezeu – fără speranţă, pierduţi, în întuneric, robi ai păcatului, condamnaţi
de Dumnezeu – şi apoi le arăt drumul spre Dumnezeu prin cruce. «S-a deschis o cale. Fugi! Fugi de-aici! Treci
dincolo!» Şi fiecare om, care înţelege că nu-i bine să stea cu Diavolul, că e o prostie să rămână în întunericul
Diavolului, că e cea mai mare înţelepciune din lumea aceasta să ţâşnească prin crucea Domnului Isus, să se
întoarcă sub autoritatea lui Dumnezeu… Aceasta este cea mai mare înţelepciune pe care o poţi exersa vreodată,
să vii înapoi sub autoritatea lui Dumnezeu prin Isus Cristos.” Aceasta este schema pe care ne-o dă Domnul Isus.
Apostolul Pavel spune, dacă te uiţi tot în Faptele Apostolilor 26: „De aceea – spune el împăratului Agripa –
n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti, ci uite… ce-am făcut? M-am dus peste tot şi am început să le
vorbesc oamenilor despre trei lucruri: să se pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de
pocăinţa lor” (cf. v. 19-20). Apostolul Pavel traduce cuvintele Domnului Isus, pentru că Domnul Isus i-a spus:
„Du-te, deschide-le ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea Satanei la Dumnezeu,” iar Pavel
zice: „Uite ce-am făcut! M-am dus şi le-am spus oamenilor să se pocăiască.”
A te pocăi înseamnă a vedea că tu eşti sub stăpânirea Diavolului şi să zici: „Eu sunt de vină că sunt aici.
Nimeni altul nu-i de vină. Doar eu sunt de vină. Eu sunt sub stăpânirea Diavolului. Eu sunt de vină că sunt aici.
Îmi pare rău că sunt aici şi nu vreau să mai fiu aici.” Aceasta este pocăinţa.
Să se întoarcă la Dumnezeu şi să zică: „E o prostie să mai stau aici. Acum, când Dumnezeu mă cheamă la
El, de ce să nu mă duc?” Dar să le spui că aceasta înseamnă că trebuie să-şi schimbe felul de viaţă. Trebuie să
facă fapte vrednice de pocăinţa lor. Şi tot cursul nostru este despre modul în care trăim după ce ne-am întors de
sub puterea Satanei, am trecut prin crucea Domnului Isus şi am ajuns sub autoritatea lui Dumnezeu din nou.
Cum trăiesc eu după ce am trecut dincoace? Aceasta este esenţa cursului nostru.
Dar înainte de a trece la partea „cum”, trebuie să ne apropiem şi mai mult de Domnul Isus şi să-L
înţelegem şi mai profund pe Domnul Isus. Cine este Domnul Isus? El este Împăratul care a venit aici pe Pământ
cu Împărăţia Lui. Când El spune: „Vă aduc vestea bună că Împărăţia Mea este aproape de voi. E aproape de voi,
pentru că Eu, Împăratul, am venit până la voi. Eu sunt Împăratul. Eu sunt de fapt Creatorul întregii lumi” (cf.
Marcu 1:15).
Şi evanghelistul Ioan scrie, atât de trist şi de amar că: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar
lumea nu L-a cunoscut” (cf. Ioan 1:10). El era în lume. Lumea aceasta toată a fost făcută prin El, dar lumea nu
L-a cunoscut. „A venit la ai Săi” nu se referă numai la evrei. „La ai Săi”, la oameni, pentru că toţi oamenii sunt
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar Domnul Isus este chipul Dumnezeului Celui nevăzut. Şi toţi
am fost creaţi pentru El şi prin El. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”(Ioan 1:11). „Nu Te vrem, pentru că
nu vii cum Te-am aşteptat noi. Noi Te-am aşteptat cu totul altfel de cum ne apari. Noi am crezut că vii cu altă
agendă, cu alte planuri. Nu ne place cum ai venit şi cu ce planuri vii.”
„A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele
Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi […] din Dumnezeu” (Ioan 1:11-13). Sunt cuvinte
pe care Domnul Isus Însuşi le explică lui Nicodim. „Nicodim, trebuie să te mai naşti o dată! Trebuie să te naşti de
sus. Trebuie să te naşti din Duhul lui Dumnezeu.” „Păi, cum poate fi aceasta?” (Acestea sunt în Ioan 3.) „Păi,
uite cum e, Nicodime: «Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.» Numai că problema este aceasta, Nicodime: odată venită Lumina în
lume (şi El Se referă la Sine), oamenii iubesc mai mult întunericul, pentru că lumina le expune faptele rele şi îi
deranjează. Dar cei care vin la lumină, după aceea fac fapte vrednice de lumină, pentru că faptele lor sunt făcute
în Dumnezeu. Şi probabil că această expresie este una dintre cele mai zguduitoare din întreaga Sfânta Scriptură.
Aceasta este în Ioan 3:21. Din moment ce L-ai primit pe Isus ca Lumină, eşti născut din Dumnezeu, şi tot ce faci
după aceea este făcut în Dumnezeu. Aceasta este imaginea pe care ne-o dă Domnul Isus.
Şi acum, ca să înţelegem şi mai bine imaginea aceasta, voi introduce o nouă temă, care ne duce în adâncul
adâncurilor mesajului Domnului Isus, şi anume tema noului legământ.
[…] Luca 22:20 „Tot astfel după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat zicând: «Acest pahar este
legământul cel nou făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.»” Nu vom înţelege nimic din relaţia noastră cu
Dumnezeu şi cu Domnul Isus dacă nu înţelegem bine şi clar învăţătura Domnului Isus despre legământul cel nou,
dacă nu-i vom pătrunde frumuseţile, bogăţiile şi adâncurile. Pentru aceasta vreau să fiu foarte scurt în partea
istorică, dar aş vrea ca să studiaţi următoarele texte:
Exodul 19:1-6. Evreii au ieşit din Egipt. I-a scos Dumnezeu cu mână puternică şi în trei luni de călătorie i-
a dus până la Muntele Sinai. Şi la Muntele Sinai Dumnezeu le vorbeşte aşa (v. 4-6): „Aţi văzut ce am făcut
egiptenilor şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi
dacă veţi păzi legământul Meu (notaţi cuvintele „veţi păzi legământul Meu”) veţi fi ai Mei dintre toate popoarele,
căci tot Pământul este al Meu. Îmi veţi fi o Împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.”
Exodul 24:1-8. Aici avem ceremonia solemnă, prin care Dumnezeu încheie legământul între Sine şi poporul
Lui, esenţa acestuia fiind faptul că se taie un număr de tauri. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iei jumătate din
sânge şi îl stropeşti peste altar şi peste textul Legii. Aceasta Mă reprezintă pe Mine. Cealaltă jumătate din sânge îl
stropeşti peste popor. Şi în felul acesta Eu şi poporul suntem legaţi laolaltă.”
Exodul 20 este textul tratatului sau textul legământului.
Şi cu aceasta, pentru că am pomenit cuvântul „tratat”, daţi-mi voie să vă dau o mică explicaţie. S-au
descoperit în secolul nostru câteva arhive, cuprinzând tăbliţe de lut din vremea lui Moise şi dinainte de Moise,
arhive imperiale. Şi în acele arhive imperiale s-au descoperit texte ale unor tratate de alianţe. De obicei, tratatele
de alianţă erau făcute între o împărăţie foarte mare, care tocmai făcuse un război cu o altă împărăţie, şi a cucerit
din împărăţia aceea o serie de ţărişoare mai mici, le-a scos de sub robia acelui imperiu şi acum împăratul face
tratat cu ei: „Eu sunt împăratul cutare. Eu v-am scos de sub robia lui cutare. Acum eu vreau să fiu protectorul
vostru. Eu vă ofer cutare şi cutare beneficii. Şi iată care sunt obligaţiile voastre.”
Şi dacă vă uitaţi în Exodul 20 observaţi că Dumnezeu foloseşte exact acest tipar. „Eu sunt Domnul,
Dumnezeul vostru, care v-am scos din Egipt. Acum Eu vreau să vă dau o ţară. Şi Eu pretind să nu aveţi alţi
dumnezei afară de Mine. Şi iată care sunt obligaţiile voastre pentru ca Eu să fiu Dumnezeul vostru şi voi să fiţi
poporul Meu” (cf. Exodul 20:2-3). Un tratat de alianţă pe care Dumnezeu îl încheie cu un popor care să fie
special al Lui. Aceasta este esenţa unui tratat.
Dacă vreţi o ilustraţie modernă. Noi suntem o ţărişoară dintre acelea mici. Şi din nefericire, noi am căzut
de partea cea rea a împărţirii, pentru că a fost Tratatul de la Varşovia şi a fost Tratatul Atlanticului de Nord. Şi,
din păcate, noi am căzut în Tratatul de la Varşovia. Şi cu câtă disperare încercăm acum să intrăm în celălalt
tratat, pentru că este o altă putere. Vedeţi, când noi am apucat sub ruşi, ruşii ne-au jefuit, ne-au scos până şi căile
ferate din locurile lor, ca să le ducă în Rusia. Şi fabricile, şi tot ce am avut ne-au jefuit. Dar nemţii, să zicem, au
apucat sub americani, iar americanii, deşi au fost forţa cuceritoare, i-au ajutat pe nemţi să-şi refacă economia şi i-
au repus pe picioare. Vezi diferenţa între împărăţia cu care ai intrat în contract, în legământ? Dacă intri într-un
anume tratat de alianţă, fii atent că puterea aceea te poate jefui şi distruge. Dar este o altă putere, care vrea să te
ajute, să te construiască. Toată problema este cu cine ai încheiat tratatul de alianţă.
Exact în termenii aceştia ne vorbeşte Dumnezeu. Dacă vrei să rămâi sub stăpânirea Diavolului, e ca în
Tratatul de la Varşovia. Aceasta este ilustraţia modernă la ceea ce ne dă Biblia.
Într-un tratat de alianţă sunt două părţi. O parte este Dumnezeu, care zice: „Vreau să fiţi poporul Meu. Vă
dau o ţară cum nu este alta. Dar, băgaţi de seamă, cum vă duceţi în ţara aceea, veţi fi atraşi de cultura acelei ţări,
veţi fi atraşi de distracţiile acelei ţări, de bogăţiile acelei ţări şi îmi veţi întoarce spatele şi vă veţi duce după
dumnezeii acelei ţări. N-o faceţi! Nu călcaţi legământul! Din partea Mea legământul e veşnic. Eu nu mă schimb.”
Dar orice contract are două părţi. Şi dacă doar o parte calcă contractul, contractul tot e rupt. Orice parte ar călca
contractul, contractul va fi anulat în întregimea lui. Înţelegeţi? Poporul evreu a călcat legământul. N-a rămas fidel
legământului, până când răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la capăt. Prin profetul Ieremia, Dumnezeu anunţă
poporul: „Voi aţi călcat legământul. Dumnezeu nu Se mai simte obligat să vă protejeze. Va veni Nebucadneţar, va
arde ţara. Ierusalimul va fi dărâmat, Templul va fi dărâmat.” Şi toată lumea s-a îngrozit şi a spus: „Asta-i trădare
de patrie. Cum poţi să spui tu că Dumnezeu Îşi abandonează poporul şi Templul?” „Foarte bine. Voi L-aţi
abandonat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu Se mai simte obligat de contract.”
Şi au venit şi au pârjolit ţara, şi au ars-o, şi au distrus-o.
De la Moise până la Ieremia au fost aproximativ 700-800 de ani şi de la Ieremia până la Domnul Isus au
fost vreo 650 de ani. Ieremia este aproape la mijloc între Moise şi Domnul Isus.
La Ieremia 31:31-34, ni se spune: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui
Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână
să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.
Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea în
lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai
învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte de la cel mai mic
până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”
Primul legământ era călcat, era anulat. Dumnezeu i-a lăsat să fie cuceriţi şi nimiciţi de Babilonia. Dar prin
profetul Ieremia, Dumnezeu anunţă că bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, că îndurarea Lui n-a ajuns la capăt,
că bunătatea Lui este infinită şi că Dumnezeu cândva, în istorie, Îşi va întinde din nou mâinile, să-Şi aleagă iarăşi
un popor care să fie al Lui, o împărăţie de preoţi care să fie a Lui. Şi L-a trimis pe Însuşi Fiul Său aici pe pământ
pentru lucrarea aceasta.
În seara în care a fost vândut, trădat de Iuda, Fiul lui Dumnezeu a luat un pahar şi a spus: „Acest pahar
este legământul cel nou, care se face în sângele Meu” (Luca 22:10). Exact aşa ca legământul de la Sinai, care a
fost făcut în sânge. Şi Dumnezeu S-a legat de popor prin sânge. De data aceasta Dumnezeu vine în persoană, în
Persoana Fiului Său şi ne leagă de Sine cu Însuşi sângele Său. Lucrul acesta este cel mai profund, cel mai
extraordinar lucru pe care trebuie să-l înţelegem noi.
Acum vom căuta să pătrundem în esenţa noului legământ. V-am spus că în limba ebraică era vorba de un
tratat de alianţă, dar mie îmi pare foarte bine că în limba română nu s-a folosit acest termen, care este sec şi ne
duce prea mult în domeniul relaţiilor dintre naţiuni. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, la noi s-a tradus prin
„legământ”, pentru că esenţa este faptul că Dumnezeu Însuşi, prin Domnul Isus, Se leagă de noi. Se leagă de noi
când ne dă sângele Lui, adică viaţa Lui. Şi ne spune: „Mă leg de voi în aşa fel încât Eu sunt Viţa, voi mlădiţele.
Seva vieţii Mele este viaţa voastră de acum înainte” (cf. Ioan 15:5). Legământul acesta nu este unul formal, unul
juridic; legământul acesta este organic. Este o unire, pe care Domnul Isus vrea s-o realizeze cu fiecare dintre noi.
„A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit...”(Ioan 1:11-12) le-a dat acest
legământ. Când Îl primeşti pe Împăratul, El te naşte din nou şi Se leagă cu tine organic.
Dar e mai mult şi decât atât. Să ne uităm acum la ceea ce spune Ieremia despre acest nou legământ. „Voi
pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia 31:33). În Exodul 20, unde avem textul
vechiului legământ, ni se spune că textul acela a fost scris pe două table de piatră. Acum apostolul Pavel,
comentând vechiul şi noul legământ în 2 Corinteni 3:3 şi 6, zice aşa: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui
Cristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de
piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne. […] Care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ
nou, nu al slovei, ci al Duhului, căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.”
Noul Legământ este un legământ al inimii. Dumnezeu vrea să scrie Legea Lui în lăuntrul nostru, în inima
noastră. Să observăm acum accentul pe care îl pune Domnul Isus în învăţătura Lui pe inimă, ca să ne dăm seama
în ce constă legământul Lui cu noi.
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:28-29). „Dacă vreţi să-Mi cunoaşteţi inima,
inima Mea e blândă şi smerită. Uitaţi-vă cum e inima Mea şi învăţaţi de la Mine, ca şi inima voastră să fie aşa.”
Când El Îşi începe Predica de pe Munte, în care descrie caracterul unuia care s-a unit cu El, El începe cu:
„Ferice de cei săraci în duh”(Matei 8:3), care înseamnă „în lăuntru”, în inimă. Săraci în duhul sau smeriţi e
acelaşi lucru. Ferice de cei smeriţi în inimă, a căror atitudine fundamentală este smerenia în inimă, în lăuntru.
Tot ce urmează după aceea se referă la lăuntru: cei ce plâng, cei blânzi, cei flămânzi şi însetaţi după
dreptate, cei milostivi şi culminând cu „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei
5:9). Toate acestea sunt trăsături ale inimii.
Şi Domnul Isus merge mai departe şi spune: „Fariseii reprezintă vechiul legământ. Eu vă aduc noul
legământ. După vechiul legământ importantă era slova, litera. «Să nu ucizi!» Dar Eu vă spun: Când te mânii pe
fratele tău, când îl insulţi, îl degradezi spunându-i: «Prostule!»; când îl dispreţuieşti, zicându-i: «Nebunule!» sau
«Idiotule!» şi când nu ierţi şi când nu te împaci cu el, tu deja l-ai ucis în inima ta. Şi când te uiţi să pofteşti pe
cineva care nu e al tău, care nu-ţi aparţine, ai şi comis adulter în inima ta. Şi dacă aţi auzit că s-a zis: «Să nu
juri!» Eu vă spun: Acela e plăcut lui Dumnezeu, cum spune în Psalmul 15:3: «care spune adevărul din inimă».
Nu-ţi mai trebuie «pe cuvânt de onoare» sau alt jurământ, pentru că fiecare cuvânt al tău este de onoare. Tu spui
adevărul din inimă. Şi aţi auzit că s-a zis: «Să urăşti pe vrăjmaşii tăi, să iubeşti numai pe prietenii tăi». Dar Eu vă
spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Matei 5:21-44).
 Dacă observaţi, toate acestea nu fac altceva decât să aducă Legea din exterior în inimă. Dar oare de ce? De
ce e aşa de important? Păi uitaţi ce ne spune Domnul Isus: „Ceea ce e în inima ta, aceea determină ce vorbeşti şi
ce faci. Ceea ce vorbeşti tu şi ceea ce faci tu e determinat de ceea ce este în inima ta. Aceasta o spune Domnul
Isus în Matei 12:34-35: „Căci din prisosul inimii [din belşugul inimii] vorbeşte gura.” Ce-ţi umple inima, aceea
iese pe gură. „Omul bun scoate lucruri bune din visteria [trezoreria, magazia] bună a inimii lui; dar omul rău
scoate lucruri rele din visteria [cămara, banca, magazia] rea a inimii lui.” Şi adăugaţi la aceasta Marcu 7, unde
Domnul Isus este şi mai explicit (v. 20-23): „Ce iese din om, aceea spurcă pe om.” Observaţi termenii: „în
lăuntru” sau „inima” sunt acelaşi lucru. „Căci din lăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterurile,
curviile, uciderile, furturile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău [care este invidia],
blasfemia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies din lăuntru şi spurcă pe om.” Îl spurcă acolo în lăuntru, nu
numai când ies în afară.
Atunci ce-i de făcut? Pentru că Domnul Isus spune: „Curăţă vasul pe dinăuntru, nu-l spăla numai pe
dinafară. Nu-i suficient să speli vasul pe dinafară; spală-l pe dinăuntru.” Sau altă metaforă pe care o foloseşte El:
„Degeaba îi spui pomului pădureţ: Fă mere dulci!” Dacă natura lui e pădureaţă, el va face mere acre. Schimbă
pomul! Dar cum să schimbi pomul?
Acum ascultaţi cum se schimbă inima, fiindcă aici e secretul secretelor. Domnul Isus tratează problema în
Matei 6:19-34. Tot ce este acolo este despre inimă. Este vorba de doi stăpâni acolo, e vorba de lucrurile care îţi
plac ţie în viaţă, lucrurile care te preocupă în viaţă. E vorba de priorităţile tale. Dar toate acestea vin laolaltă într-
o singură expresie: „comoara ta”. Acolo unde este comoara ta, acolo-i şi inima ta. Problema problemelor este să
vezi care este comoara inimii tale. Secretul vieţii, secretul felului de om care eşti, secretul caracterului tău,
secretul comportamentului tău, toate stau în acel cuvânt: comoara. Care este comoara inimii tale?
Haideţi să detaliem. Astăzi e la modă un termen care a intrat numai în ultimii vreo douăzeci de ani în
jargonul cultural modern, termenul „valori”. Şi toată lumea vorbeşte despre „valorile tale”. Care sunt valorile
tale? Pentru că nu toţi oamenii au aceleaşi valori. Şi fiecare om decide care să fie valorile lui. Şi dacă îmi spui
care sunt valorile tale, eu îţi spun cine eşti, pentru că valorile tale determină ce fel de om eşti.
Gândeşte-te o clipă. Stai pe loc şi fă-ţi un sondaj de opinie. Gândeşte-te că tu eşti institutul Gallop şi vrei
să te verifici pe tine. Presupunând că dintr-o dată ai avea puteri magice la dispoziţie şi ai putea să faci ce vrei tu
şi ţi s-ar împlini orice dorinţă, nu numai trei, ce-ai cere? Ce-ai face? Ai toate puterile, ai toate posibilităţile să-ţi
împlineşti toate dorinţele. Gândeşte-te care ar fi primele trei dorinţe pe care le-ai enumera? Mercedes? Rolls-
Royce? Porsche? Vilă pe Coasta de Azur? Cea mai frumoasă stea de cinematograf să fie nevasta ta, soţul tău?
Milioane de dolari sau euro? Ce-ai dori? Şi dintr-o dată vei vedea ce-i în inima ta. Dintr-o dată vei descoperi care
sunt comorile ascunse ale inimii tale. Şi aceasta mi-ar spune cine eşti. Înţelegi? Pentru că cine eşti e determinat de
comorile cele mai ascunse ale inimii tale, de lucrurile pe care le doreşti cel mai înflăcărat acolo în adânc, de
aspiraţiile tale cele mai profunde şi mai intime. Descoperă-le! Fii sincer măcar o clipă cu tine, ca să-ţi cunoşti
inima. E important să ţi-o cunoşti!
A venit la Domnul Isus un om şi i-a spus: „Doamne Isuse, eu nu vreau să mă pierd în lucruri mici. Eu nu
vreau să mă pierd în amănunte. Eu vreau esenţe. Spune-mi, Învăţătorule, care e cea mai mare poruncă a lui
Dumnezeu?” Iată un om despre care ni se spune că Domnul Isus l-a iubit, l-a apreciat. Iată un om care a ştiut ce
să întrebe. Şi Domnul Isus îi spune: „Cea mai mare poruncă dintre toate câte există este să-L iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată fiinţa ta.” Şi El le enumeră: cu tot sufletul tău, cu toată inima ta, cu toată puterea ta şi cu
toată mintea ta, care este tradus la noi „cugetul”. Aceea înseamnă „cugetarea”, „mintea”. Să-L iubeşti pe
Dumnezeul tău cu toate facultăţile tale. Să-L iubeşti pe Dumnezeul tău cu toate domeniile fiinţei tale, oricare ar fi
acelea. Uită-te în toate domeniile tale, în toate domeniile fiinţei tale şi pune-L pe Dumnezeu acolo şi fă-L pe
Dumnezeu obiectul iubirii tale (Matei 22:35-37).
Să-L iubeşti pe Dumnezeu înseamnă, în primul rând, să-ţi placă de Dumnezeu. Ascultă bine: Să-L iubeşti
pe Dumnezeu înseamnă, în primul rând, să te uiţi la El, aşa cum te-ai uita la o fată frumoasă şi spui: „E atât de
frumoasă, că mă topesc de dragoste.” Şi dacă mai poţi adăuga: „E şi înţeleaptă şi e şi de caracter”, uh! atunci,
într-adevăr, zici: „De asta să mă îndrăgostesc!” Şi fetele tot aşa despre băieţi. Să fie şi chipeş, dar să fie şi înţelept
şi mai ales, auziţi, fetelor, mai ales să fie om de caracter. Dar nu le găseşti pe toate îmbinate aşa decât în
Dumnezeu Însuşi.
Mă uit la Dumnezeu, şi ştiţi cum mă uit la Dumnezeu? Mă uit la toată creaţia. Tot ce a creat Dumnezeu
este tulburător de frumos, începând de la fulgii de nea, care sunt miliarde şi miliarde, dar nu sunt doi la fel.
Fiecare are altă dantelărie. Şi când Dumnezeu face fulgi de nea, îi face extraordinar de frumoşi. Şi când face
frunze primăvara le face de atâtea forme şi de atâtea feluri. Iar toamna când frunzele se usucă, a programat ca
unele să se usuce galbene, altele roşii, altele ruginii, ca să dea mai multă culoare toamnei, ca să fie frumos. Şi
uitaţi-vă la florile câmpului cât sunt de tulburător de frumoase. Şi uitaţi-vă la munţii măreţi, şi la întinderea
lacurilor, şi la oceanul acela uluitor de mare şi de măreţ, şi la constelaţii, la stele. „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu!” (Psalmul 19:1). Citeşte acolo în loc de „slavă”, „frumuseţea”. Frumuseţea lui Dumnezeu.
Dacă El are aşa un simţ al frumosului, şi tot ce face El e frumos, aceasta înseamnă că El Însuşi este
frumos. Aceasta o citim în Psalmul 27, unde David spune că el vrea să meargă în Templu să mediteze, ca să vadă
frumuseţea Domnului. Când meditezi la măreţia şi la frumuseţea lucrărilor Lui, spui: „Doamne, ce frumos trebuie
să fii Tu atunci! Cât de frumos este acest Dumnezeu al frumosului!”
Apoi mă uit la caracterul Lui. Şi nu mă satur de ceea ce văd în ceea ce omeneşte este imposibil. Pe de o
parte, sfinţenia Lui, sfinţenia Lui care este o sfinţenie de foc, care arde orice rău, iar pe de altă parte, bunătatea
Lui, care se îndură, rabdă, aşteaptă, iartă. Pe de o parte, dreptatea Lui, justiţia Lui, care nu tolerează nici o
greşeală, pentru că dacă ar tolera-o, dreptatea aceea s-ar anihila pe sine. Dreptatea este dreptate numai dacă este
dreptate până la capăt şi aplică legea şi justiţia până la capăt. Iar El este o asemenea dreptate care este totalmente
echilibrată de dragoste, care zice: „Îl condamn, dar iau asupra Mea vina şi sufăr Eu ca să-Mi împac justiţia.”
Aceasta este frumuseţea lui Dumnezeu care îmbină aceste trăsături de caracter, care nouă ni se par absolut
incompatibile. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu echilibrate de dragostea, şi jertfa de Sine, şi de iertarea lui
Dumnezeu alcătuiesc laolaltă bunătatea lui Dumnezeu. Când mă uit la toate acestea, mă topesc de drag, pentru că
îmi place ce văd. Îmi place frumuseţea acestui Dumnezeu şi ceva din adâncurile fiinţei mele spune: „Asta îmi
place. Aceasta îmi doresc. O, Dumnezeule, pe Tine Te caut! Pe Tine Te vreau! Pe Tine Te iubesc!” Aşa mă
îndrăgostesc de Dumnezeu. Mă îndrăgostesc de Dumnezeu văzându-i frumuseţea lui Dumnezeu şi văzându-i
caracterul lui Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu S-a întrupat, iar Cel în care S-a întrupat a trăit viaţă de om dumnezeieşte, în aşa fel încât
la sfârşit a putut spune: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Dumnezeu. Uitaţi-vă la modul în care sunt Eu, la
modul Meu de a fi, de a Mă comporta, ca să-L vedeţi pe Dumnezeu concretizat, Dumnezeu care a luat formă de
om” (cf. Ioan 14:9).
Şi acum auziţi cea mai mare poruncă reformulată de Dumnezeul întrupat: „Cine iubeşte pe tată ori pe
mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine
nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. […] Cine îşi va
păstra viaţa o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga” (cf. Matei 10:37, 39). Domnul Isus,
Împăratul care a venit la ai Săi, când vine la noi, ne cere să ne îndrăgostim de El, aşa încât nimic în lumea aceasta
să nu aibă prioritate asupra Lui. Nici o altă iubire în noi să nu fie mai mare decât iubirea de El. „Eu am venit ca
să vă îndrăgostiţi de Mine.”
Cum? Păi, din nou mă uit cum e El. Într-o lume cu atâta răutate, în care oamenii, mai ales cei slabi, sunt
zdrobiţi fără milă, El zice: „N-am venit pentru cei sănătoşi; am venit pentru cei bolnavi. N-am venit pentru cei
care sunt cineva; am venit pentru cei păcătoşi. N-am venit pentru sfinţi; am venit pentru cei pierduţi. Am venit să
vindec. Am venit să găsesc ce era pierdut, să spăl păcătoşenia oamenilor cu sângele Meu. Am venit să ridic pe cei
dispreţuiţi, pe cei care şi-au pierdut iremediabil, din punct de vedere uman, demnitatea. Cum ar fi de exemplu o
prostituată. Vreau s-o fac fiică de Dumnezeu, să-i redau puritatea şi s-o fac fiica Celui Preaînalt. Am venit să iau
un trădător de patrie, cum e vameşul, şi să-l fac fiu al lui Avraam şi să-l fac fiu al lui Dumnezeu. Am venit pentru
leproşii alungaţi afară să-i aduc înapoi în familia lui Dumnezeu. Am venit pentru copii. Am venit pentru toţi acei
care sunt dispreţuiţi şi alungaţi. Eu am venit să-i adun. Uitaţi-vă la Mine! Sunt Conducătorul Universului, dar v-
am spălat picioarele, ca să vă dau o pildă şi să fiţi şi voi aşa. Uitaţi-vă cum iubesc Eu: şi pe cei ce Mă
batjocoresc, şi pe cei ce Mă răstignesc, şi spun: «Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!»” Mă uit la acest caracter atât de
nobil în umilinţa Lui, atât de dăruit altora, ca să-i ridice, să-i înalţe, să-i cureţe, să le redea demnitate de copii de
Dumnezeu. Mă uit la El şi zic: „Doamne, frumos mai eşti! Aşa-mi place! Asta-mi place! Aceasta iubesc! Aleg să
iubesc. Aleg ca acesta să fie idealul meu, să fie dorinţa mea supremă să devin şi eu aşa. Te iubesc, Isuse, pentru
că eşti frumos, frumos în chipul Tău dumnezeiesc!”
Dar mai ales, mai ales mă uit la El când e răstignit pe cruce. Şi cel mai bine este să vă spun, întâi de toate,
ceea ce am înţeles eu cu mulţi, mulţi ani în urmă, când am înţeles că s-a făcut un schimb de locuri. Pe crucea de
la Golgota trebuia să fiu eu, dar m-a dat frumos deoparte şi mi-a spus: „Pentru că Eu te iubesc, te dau deoparte.
Mă aşez Eu pe crucea aceea în locul tău. Iau asupra Mea păcatele tale, toate câte sunt – toate, toate, toate. Nu-i
nici unul prea greu pentru Mine […] Mă pun Eu în locul tău pentru că te iubesc! Va cădea peste mine toată mânia
lui Dumnezeu şi toată agonia ta. Tot iadul tău îl sufăr Eu pentru că te iubesc şi vreau să-ţi dau ţie sfinţenia Mea şi
viaţa Mea.” „Şi viaţa pe care o trăiesc o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe
Sine pentru mine” (cf. Gal. 2:20). Cele mai dulci cuvinte scrise în limba omenească. Viaţa pe care o trăiesc, o
trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine.
Dar mai bine să v-o spun prin cuvintele şi prin ochii apostolului Pavel. Le veţi găsi în 2 Corinteni 5:13-17.
„Viaţa de pastor itinerant pe care o duc eu, spune Pavel, pentru oameni e o nebunie. Vreau să vă spun cum de am
ajuns la o asemenea viaţă, care, din punct de vedere omenesc, e o nebunie. Dragostea lui Cristos mă strânge. Uite
cum. Uite ce am constatat eu: M-am uitat la jertfa Domnului Isus pe cruce. M-am gândit de ce e El acolo. El e
Dumnezeu. El n-are ce căuta pe crucea aceea. Dar pe crucea aceea trebuia să fii tu, şi eu, şi noi toţi. El ne-a dat
pe toţi la o parte şi El e în agonie în locul nostru.”
Acum ascultaţi raţionamentul lui Pavel: „Eu, Pavel, am fost cel mai egoist om. Eu am vrut ca toată lumea
să creadă ca mine. Eu am vrut ca toată lumea să facă ca mine. Eu am vrut ca toată lumea să-mi fie supusă mie.
Eu, eu, eu, mie, mie, mie. Am fost mândru, am fost drept în ochii mei. Ceea ce m-a caracterizat a fost egoismul,
trăirea pentru sine. Dintr-o dată pe crucea aceea am văzut pe Unul care e totalmente opusul meu, Unul care e
totalmente pentru alţii acolo. Dintr-o dată m-a izbit frumuseţea unui om care se dăruie pentru alţii, iar eu, cel care
am trăit pentru mine, am murit acolo, pentru că eu am înţeles că El a murit pentru mine, pentru ca eu să nu mai
trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru El. Acolo sub cruce, când I-am văzut frumuseţea Lui, de om care trăieşte
pentru alţii, eu am murit, eu omul care trăia pentru sine, şi am devenit omul pentru Cristos, omul lui Cristos, şi I-
am spus: «M-ai cumpărat. Nu mai sunt al meu. M-ai cumpărat cu sângele Tău, ca să fiu al Tău. Acum sunt al
Tău, la dispoziţia Ta. De acum porunceşte-mi ce să fac». Iar El m-a întors şi mi-a spus: «Dacă eşti al Meu şi
trăieşti pentru Mine, atunci trebuie să trăieşti pentru alţii!»”
În continuare, apostolul Pavel spune: „De aceea, eu nu mai cunosc în felul în care cunoşteam înainte.
Înainte, când mă uitam la oameni, îi cunoşteam în felul lumii, adică ziceam: «Ce pot să facă aceştia pentru mine?
Cum îi pot eu manipula?» Şi pe Cristos L-am cunoscut aşa o vreme. Mă întrebam: «Dar ăsta ce poate face pentru
mine?» Acum totul s-a schimbat. Acum întreb: «Ce pot face eu pentru ei?»” Întrucât „dacă este cineva în Cristos,
este o făptură nouă”, adică o nouă creaţie. Ce înseamnă „nouă creaţie”, ni se spune în versetul 15: am încetat să
mai trăiesc pentru mine însumi. Acolo, sub cruce, am văzut frumuseţea Domnului Isus, iar inima mea egoistă,
inima mea egocentrată a murit! El mi-a dat o inimă nouă, o inimă care e totalmente a Lui şi pentru că e totalmente
a Lui, este în slujba altora.
Aşa ne schimbă Domnul Isus inima. El ne schimbă inima când Îi vedem frumuseţea şi când ne îndrăgostim
de frumuseţea Lui, şi când zicem: „Altă frumuseţe nu mai vreau! Aceasta este frumuseţea supremă şi aceasta
vreau să fie a mea. Acesta-i binele suprem. Pe acesta îl vreau. Tot restul e gunoi.” El a devenit comoara mea.
Unde e comoara ta, acolo e inima ta şi într-acolo merge toată viaţa ta. Iar când inima ta e dăruită Lui, când El
devine comoara ta, toată fiinţa ta devine ca El. Acesta este noul legământ, noul legământ pe care Domnul Isus
vrea să-l facă cu noi. Când El vine la noi, El spune: „Eu vreau să Mă leg de tine, ca Eu să devin viaţa ta. Dar Eu
vin să scriu Legea Mea în inima ta, în lăuntrul tău. Cum? Schimbându-ţi inima aceea care a trăit pentru sine,
schimbându-ţi inima aceea egoistă şi transformând-o într-o inimă ca a Mea. Inima Mea e dăruită totalmente
Tatălui şi inima Mea e dăruită totalmente vouă tuturor.”
Când eu Îl primesc pe Domnul Isus aşa în inima mea, atunci El devine comoara mea, El devine viaţa mea,
El devine modelul meu, El devine Iubitul meu, El devine totul totului tot pentru mine. Atunci e normal că eu pot
să fac ceea ce-mi cere El în Matei 16:24 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia
crucea [propria lui cruce] şi să Mă urmeze.” „Dacă vrea cineva să fie al Meu, acceptă să se lepede de inima sa
egoistă. Acceptă să Mi-o dea Mie.” Aceasta este lepădarea de sine. Renunţ la egoismul inimii mele şi accept să
mă dau Lui şi să-I aparţin Lui. Accept să mă dau Lui, pentru că m-am îndrăgostit de El, L-am văzut cât e de
frumos şi îmi place. Lepădarea de sine nu este grea când I-ai văzut frumuseţea şi când te-ai îndrăgostit de El.
Când iubeşti nu-i greu să renunţi la tine, nu-i aşa?
„Să-şi ia crucea” înseamnă să fac şi eu ce a făcut El când Şi-a luat propria Lui cruce. Când El Şi-a luat
propria Lui cruce, El a acceptat să fie o jertfă pentru toată lumea. Şi El spune: „Iosif, fă şi tu la fel! Trăieşte şi tu
pentru alţii! Cheltuieşte-te pentru alţii! Investeşte-te în alţii! Dăruieşte! Până la ultima ta picătură de energie,
dăruieşte-te altora!” Îţi iei propria ta cruce în momentul în care începi să te investeşti în alte vieţi.
Problema mare a bisericilor mari, de o mie şi ceva de membri, este că în bisericile noastre noi nu mai
putem să avem o trăire unii pentru alţii. De aceea soluţia sunt grupurile mici. Şase, opt, zece fraţi dintr-un anumit
loc se hotărăsc să se adune măcar la două săptămâni o dată, să se cunoască, să studieze Biblia împreună, să-şi
afle durerile, să se vegheze unii pe alţii, să se sprijine unii pe alţii, să se îndemne unii pe alţii, să se roage unii
pentru alţii, să se întărească unii pe alţii. Şi dintr-o dată începi să trăieşti pentru alţii. Dar dacă tu nu-ţi faci timp
nici măcar atâta, la două săptămâni să participi la un grup de părtăşie, cum trăieşti tu pentru alţii? Problema
noastră este cum să atragem toată frăţietatea, ca să învăţăm să trăim unii pentru alţii, pentru că aceasta înseamnă
să fii ca Isus: să începi să te doară durerile altora, să începi să te interesezi de problemele altora, şi cu aceasta ieşi
din casa ta, ieşi din cochilia ta, ca să cunoşti durerile şi problemele altora. Începutul este într-un asemenea nucleu.
Înţelegi? Ideea de bază este aceasta: să înceapă să te preocupe durerile celor din jurul tău şi problemele lor. Şi
ascultă: Indiferent cât eşti tu de sărac, tu tot poţi găsi unul mai sărac decât tine. Indiferent cât de slab eşti tu, tot
poţi găsi unul mai slab ca tine, care are nevoie de ajutorul tău. Indiferent cât de puţin şcolat eşti tu, tot poţi găsi
pe unul mai puţin şcolat decât tine, pe care să-l înveţi tu Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ţi s-a schimbat inima,
inimă ca a Domnului Isus care a pornit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, care a venit pentru cei bolnavi,
care a venit pentru cei păcătoşi, care a venit pentru aceia care n-au ajutor, care nu trebuiesc la nimeni.
Aş vrea să ne oprim aici pentru o clipă. Sunt clipe foarte sfinte acestea. V-am spus că lecţia aceasta este
cea mai importantă lecţie dintre toate câte vi le-aş fi putut da, pentru că aici vedem ce urmăreşte Domnul Isus. Şi
să verifici dacă ţi s-a schimbat inima.
Apostolul Pavel în 2 Corinteni 13:5 spune: „Pe voi înşivă verificaţi-vă dacă Isus Cristos locuieşte în voi.
Căutaţi înăuntrul vostru să vedeţi dacă Isus e în voi.” Uitaţi-vă că aşa scrie acolo. Eu am parafrazat puţin, ca să
vă izbească. Înseamnă că pot să mă verific. N-ar fi poruncă acolo, dacă n-aş putea s-o realizez.
Cum să verific eu dacă Domnul Isus locuieşte în mine? Pot să-L pipăi, să-L caut?
Să pun altfel întrebarea, înainte de a răspunde. „Eşti născut din nou?” Eu nu am voie să spun dacă eşti
născut din nou sau nu, pentru că aceea ar însemna să judec. Ni se spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, la
aceasta se referă. Eu nu pot să spun: Ăsta-i al lui Dumnezeu sau nu. Eu văd la ora actuală că tu nu te porţi cum
trebuie. Dar dacă eşti născut din nou sau nu, aceea eu nu o pot spune. Numai Dumnezeu o poate spune şi tu.
 De unde ştii tu că eşti născut din Dumnezeu sau nu? În primul rând, trebuie să ştii, pentru că în 1 Ioan 3:1
spune: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem!” Prin urmare, noi
ştim că suntem născuţi din Dumnezeu. De unde ştim? Auziţi: La amândouă întrebările, dacă Isus este în noi şi
dacă suntem născuţi din nou, răspunsul este acelaşi, pentru că este unul şi acelaşi lucru: Eu sunt născut din nou
dacă Domnul Isus locuieşte în mine. Dacă Domnul Isus nu locuieşte în mine, eu nu sunt născut din nou. E acelaşi
lucru.
Să vă dau două pilde. A venit la mine un frate să-mi spună că de ieri nu mai are linişte, că ieri s-a întâlnit
cu cineva şi i-a spus o minciună. Şi era atât de necăjit şi i-am spus: „Măi, tu eşti născut din nou.” „Păi, de ce zici
asta?” „Păi, măi, în lumea asta, unde tot minciuna e ordinea de zi, minciuna e felul de a fi al oamenilor şi cu cât
omul minte mai mult, cu atât se delectează mai mult, tu ai spus o minciună şi nu mai ai linişte. Înseamnă că e
Cristos în tine. De aceea nu mai ai linişte.”
În 1 Ioan 3:10 textul la noi spune aşa: „Prin aceasta se cunosc fiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului.
Oricine nu trăieşte în dreptate nu este de la Dumnezeu.” Şi versetul 9 a spus aşa: „Oricine este născut din
Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din
Dumnezeu.” Acolo trebuie să puneţi în loc de timpul nostru prezent, prezentul continuu, aşa cum e în greacă.
Aceasta ar trebui să sune aşa: „Oricine este născut din Dumnezeu nu o ţine păcătuind şi nu poate să continue
păcătuind, fiindcă este născut din Dumnezeu”. Una este că m-a înşelat Diavolul şi am spus o minciună, şi după
aceea mă ia cu călduri şi eu nu mai am linişte până când mărturisesc, şi până când nu ştiu că Dumnezeu m-a
iertat, şi până când nu corectez ce-am făcut. Cu totul alt lucru e să-mi placă minciuna şi să-mi dea satisfacţie.
Înţelegeţi? Dacă eşti născut din Dumnezeu, păcatul nu-ţi mai produce plăcere, ci păcatul îţi dă călduri, şi
transpiraţii reci, şi insomnie, şi nelinişte, şi tulburare, pentru că tu eşti născut din Dumnezeu, iar sămânţa lui
Dumnezeu îţi dă ghes acolo. Cu alte cuvinte, dacă Isus e în tine, când tu Îl înşeli şi spui minciuna Diavolului,
Domnul Isus te face nefericit. Nu-ţi mai dă pace.
A doua ilustraţie a fost cu acel tânăr care a venit la mine acum câteva luni şi mi-a zis: „Frate, eu cânt în
biserici – avea voce frumoasă – dar uneori, când mă duc acolo, îmi pică ochii pe o femeie frumoasă şi imediat
încep nişte gânduri – ştiţi voi ce gânduri – şi, frate, mă tulbur şi imediat simt o voce care zice: «Tu nu mai ai
dreptul să cânţi!»” Iar eu imediat am zâmbit şi i-am spus: „Tu eşti născut din nou.” S-a mirat. I-am spus: „Uite
ce-i, tinerii ăştia din lume se uită şi se delectează cu ce gândesc. Ţie numai ţi-a trecut un gând de curvie prin cap
şi tu nu mai poţi, nu mai ai linişte. Aceasta înseamnă că tu eşti născut din Dumnezeu. Acum hai să-ţi spun două
secrete. Gândul acela urât care ţi-a venit, ţi-a fost şoptit de Diavolul, dar tu trebuia să-i spui: «Înapoia mea,
Satano! Gândul ăsta nu-i de la Dumnezeu, dar nu-i nici de la mine. Gândul ăsta e de la tine». Dar, fii atent, la un
al doilea lucru: Diavolul e tare ticălos. El întâi spune un gând pângăritor în minte. El ţi-l pune acolo, dar după
aceea tot el vine şi zice: «Tu nu mai eşti vrednic să cânţi»! Nu-l crede nici prima dată şi nu-l crede nici a doua
oară. Când vine prima dată cu un gând din acesta, tu spune: «Iar ai venit? Înapoia mea, Satano!» «Împotriviţi-vă
lui şi el va fugi de la voi!» Iar a doua oară când zice: «Tu nu mai eşti vrednic, că te-ai pângărit», spune-i:
«Sângele Domnului Isus mă curăţeşte de orice păcat. Eu nu stau aici prin vrednicia mea. Eu stau aici, pentru că
Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi Şi-a dat viaţa pentru mine. Şi eu sunt curat prin sângele Lui». Şi stai sub sângele
Domnului Isus.”
Dacă este Domnul Isus în mine, mi s-au schimbat gusturile. Îmi place ce-i place Lui şi urăsc ce urăşte El,
pentru că m-am cununat cu El şi gusturile Lui devin gusturile mele, idealurile Lui devin idealurile mele, dorinţele
Lui devin dorinţele mele, pasiunile Lui devin pasiunile mele, pentru că eu sunt îndrăgostit de El şi tot ce este El
îmi place. Şi tot ce nu e El, urăsc. Acesta este semnul că e Domnul Isus în mine. Noi putem să verificăm lucrul
acesta.
Lecţia aceasta este absolut fundamentală. Cu aceasta se merge acasă! Această lecţie nu este atât de învăţat
teoretic, cât trebuie să o duci acasă şi să zici: „Oare cu mine S-a unit Cristos cu adevărat? L-am primit eu aşa în
fiinţa mea? S-a legat El de mine organic? M-am îndrăgostit eu de El? Mi-a schimbat El inima? A devenit El
comoara mea? Regăsesc eu în mine prezenţa Lui aşa?” Şi dacă nu, o faci acum, simplu. Tot ce ai auzit nu are
valoare dacă n-ai avut actul acela categoric în care să spui: „Doamne, eu acum văd cine eşti. Eu acum înţeleg, şi
cu toată fiinţa mea, ştiind că Tu baţi la inima mea chiar acum, zic: «Vino în fiinţa mea, să mă transformi aşa,
să Te uneşti cu mine aşa, ca să pot şi eu trăi ca Tine!»”

CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 5 ianuarie 1999)

Cursul acesta este despre Domnul Isus şi învăţătura Domnului Isus. Vreau să ne uităm la început în
primele versete din prima Epistolă a lui Ioan.
 Celălalt curs l-am început vorbind despre Sfânta Treime. Cursul acesta l-am început vorbind despre Sfânta
Treime. Şi poate că vă veţi obosi auzindu-mă vorbind atâta despre Sfânta Treime. Dar nu-i nimic. Vi se va
întipări în minte şi în inimă, faptul că sunt trei Persoane în Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în relaţii atât de
frumoase, în relaţii desăvârşite. Aceste trei Persoane ne-au creat pe noi capabili de relaţii ca şi ale Lor, capabili de
unire cu Ei, pentru parteneriat cu Ei. Să citim ce ne spune Ioan.
Text: 1 Ioan 1:1-7
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile
noastre cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea şi vă
vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim
şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie [parteneriat] cu noi. Şi părtăşia [parteneriatul] noastră este cu Tatăl şi cu Fiul
Său, Isus Cristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
Vestea [lecţia, învăţătura] pe care am auzit-o de la El [Domnul Isus] şi pe care v-o propovăduim [predăm]
este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie [parteneriat] cu El şi umblăm
în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem
părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”.
Aţi observat că la „părtăşie” eu am adăugat totdeauna „parteneriat”. Să facem puţină filologie aici, puţină
limbă românească. Avem cuvântul „parte”. Aduceţi-vă aminte de vorba din bătrâni: „Ai carte, ai parte”. „Parte”
acolo înseamnă „avere”. Dacă ai carte, ai avere. Partea ta este averea ta. Acesta este sensul vechi al cuvântului.
Doi sau trei oameni, care pun partea lor laolaltă, devin părtaşi. Ei, fiecare, şi-au adus partea lor şi devin
părtaşi. Acum de la „parte”, mai nou, noi nu spunem „părtaşi”, ci „parteneri”. Cuvântul este acelaşi, dar în loc să
zicem „părtaşi”, zicem „parteneri”. Este acelaşi lucru, dar pentru noi astăzi este mai expresiv să spunem
„parteneri”. Punem partea laolaltă, ca să lucrăm împreună, să câştigăm împreună, să împărtăşim totul împreună,
să avem totul împreună. Aceasta înseamnă „parteneriat” sau „părtăşie”.
Nu ni se spune nimic mai mult sau mai puţin. Dumnezeu Tatăl ne-a chemat să fim părtaşi cu El, parteneri
cu El şi parteneri cu Fiul. Dacă vă uitaţi la 2 Corinteni 13:14, unde avem cuvintele pe care noi le folosim ca pe o
binecuvântare a adunării la sfârşitul serviciului: „Şi harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi
părtăşia [sau parteneriatul] Duhului Sfânt”, cuvântul este acelaşi aici ca şi în 1 Ioan. Avem parteneriat cu Tatăl,
avem parteneriat cu Fiul şi parteneriat cu Duhul Sfânt. Acum, aceste trei Persoane sunt în parteneriat perfect, şi
vom vedea imediat cum descrie Domnul Isus parteneriatul între Ei.
Minunea minunilor este că Dumnezeu când ne-a creat, Sfânta Treime când ne-a creat, ne-a creat cu acest
gând: „Să facem persoane capabile de relaţii ca ale Noastre, capabile de unire cu Noi, pe care să le aducem în
parteneriat”. De ce? Păi, de la întemeierea lumii ne-a pregătit o Împărăţie. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui!” va
spune Domnul Isus la sfârşitul istoriei. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost
pregătită de la întemeierea lumii, pentru că dinainte de a vă crea pe voi, Dumnezeu a creat o Împărăţie pentru
voi” (cf. Matei 25:34). Şi vom împărăţi împreună cu Domnul Isus în vecii vecilor, spune în încheiere cartea
Apocalipsei. Parteneri la conducerea şi administrarea treburilor Împărăţiei cerurilor, când va fi o lume nouă, un
cer nou şi un pământ nou în care va locui Dumnezeu cu familia Lui. Şi va fi o viaţă activă, vor fi funcţii, funcţii
creatoare, funcţii de răspundere, care să-ţi angajeze toată personalitatea, toate capacităţile. Va fi ceva fascinant,
va fi ceva antrenant, va fi ceva împlinitor, pentru că vom crea împreună cu Domnul Isus, vom inventa împreună
cu Domnul Isus, vom face lucruri noi împreună cu Domnul Isus. Vom fi fiinţe pline şi împlinite, care vor trăi în
această armonie a Sfintei Treimi în relaţii trinitare. Şi când mă auziţi spunând „relaţii trinitare”, mă refer la
relaţiile din Sfânta Treime. Aceasta este imaginea generală de la care trebuie să plecăm. Dacă nu înţelegem
aceasta, nu înţelegem de ce existăm. Nu înţelegem care este rostul nostru aici. Nu înţelegem unde mergem, de ce
ne-a făcut Dumnezeu. Reţineţi că aceasta este baza bazelor, care să ne pătrundă. Ne-a creat Sfânta Treime după
chipul Lor, capabili de relaţii cu Ei, capabili de unire cu Ei, pentru parteneriat în Împărăţia veşnică. Acesta sunt
eu şi acesta eşti tu.
Am văzut unde este problema, pentru că s-a ivit o problemă. Omul nu a vrut să rămână în acest
parteneriat. V-am arătat că baza în acest parteneriat este ascultarea de Dumnezeu. Baza relaţiilor noastre în
Sfânta Treime este absoluta ascultare de Tatăl. Aici a falimentat omul. „Dacă eu sunt persoană, dacă eu îmi pot
decide viaţa mea, de ce să-L ascult pe Dumnezeu? Păi da' ce, nu pot eu să-mi folosesc capul meu şi să trăiesc de
capul meu?” Şi omul a intrat în anarhie, în lipsă de conducere. A ieşit de sub autoritate. Astfel a intrat în
antinomie, în repulsie faţă de orice poruncă a lui Dumnezeu, faţă de orice lege a lui Dumnezeu şi în anomie, în
fărădelege.
Pentru aceasta a venit Domnul Isus: să ne aducă înapoi. Şi mesajul este acelaşi ca şi în Exodul, unde în
capitolul 19, Dumnezeu spune poporului la Sinai: „Eu vreau să fiţi o Împărăţie a Mea, un neam sfânt, un popor
ales al Meu. Şi pentru aceasta Mă leg de voi, Mă leg cu sânge, Mă leg vital. Dar condiţia legământului este să
Mă ascultaţi, pentru că baza relaţiilor stă în acest singur cuvânt: ascultarea”(cf. Exodul 19:6).
Să vă dau cheia încă de pe acum. Suntem creaţi, pentru ca în Împărăţia cerească să ni se dea poziţii de
mare autoritate, să fim conducători peste Univers. Aceasta înseamnă a împărăţi cu Cristos: a exercita autoritate
împărătească… cu o condiţie, ca întotdeauna autoritatea care ne este dată să o folosim sub autoritatea lui
Dumnezeu, pentru că niciodată nu vom zice: „Păi, dacă mi-ai dat atâta autoritate, ce eu nu pot singur?”
Dumnezeu caută oameni capabili să mânuiască autoritatea. Iar oamenii capabili să mânuiască autoritatea sunt
numai aceia care ştiu să se supună autorităţii. Nu vei fi capabil de a mânui autoritatea dacă nu ştii să te supui
autorităţii.
Aşadar, a venit Domnul Isus cu noul legământ despre care am vorbit, scris nu pe table de piatră, ci în
inimi. Şi v-am arătat ce înseamnă legământ în inimă. Legământul inimii este atunci când inima mea se
îndrăgosteşte de Dumnezeu la nebunie, când Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată fiinţa mea – cu tot sufletul, cu toată
inima, cu toată puterea, cu toată mintea – şi când Îl iubesc pe Domnul Isus mai mult decât iubesc pe tata, pe
mama, pe copii, pe fraţi; când Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul îmi sunt Iubiţii mei supremi, pentru că eu Îi
primesc în inima mea, inima mea le aparţine şi Ei devin comoara mea. Dar mă veţi întreba imediat unde este a
treia Persoană, pentru că vorbim numai de dragoste faţă de Tata şi faţă de Fiul şi nu-i voie să lăsăm afară a treia
Persoană.
Vreau să vă spun trei lucruri importante despre Duhul Sfânt.
(1) Tot ce face Tatăl şi tot ce face Fiul în lumea aceasta, Ei nu fac decât prin Duhul Sfânt. Tata a creat
Universul împreună cu Fiul Lui, dar prin Duhul Sfânt. Şi de atunci şi până astăzi Tata şi Fiul lucrează prin Duhul
Sfânt.
(2) Duhul Sfânt nu are niciodată planuri proprii, distincte faţă de planurile lui Tata şi ale Fiului. Duhul
Sfânt întotdeauna îndeplineşte planurile Tatălui şi ale Fiului. Aceasta este plăcerea Lui: să ia planurile Lor şi să le
transforme în realităţi.
(3) Duhul Sfânt este atât de modest, încât niciodată nu atrage privirile asupra Lui. De aceea, putem vorbi
aşa de puţin despre Duhul Sfânt. Nu-L putem descrie mai mult, pentru că El totdeauna spune: „Uită-te la Tata şi
îndrăgosteşte-te de Tata! Uită-te la Fiul şi îndrăgosteşte-te de Fiul!” Şi în timp ce noi ne uităm la Tata şi la Fiul,
Duhul Sfânt lucrează în noi şi ne transformă după chipul lui Tata şi după chipul Fiului. Dar tot timpul El spune:
„Nu vă uitaţi la Mine! Dar vreau să ştiţi că Eu sunt aici şi că Eu fac lucrarea în voi. Ascultaţi-Mă!”
Prin urmare, acesta este Duhul Sfânt şi noi trebuie să arătăm că ştim cine este El, nu-L neglijăm, Îl iubim.
Îl iubim tot atât de mult cum Îl iubim pe Tatăl şi pe Fiul.
A trebuit să recapitulăm lucrurile acestea, ca să avem imaginea clară.
Mă întorc ca să mai spun câteva cuvinte despre legarea Domnului Isus cu noi în noul legământ.
Tot ce vom spune de aici înainte nu are valoare dacă inima noastră nu-i dată totalmente lui Dumnezeu, ca
El să devină comoara noastră. Pe Dumnezeu Tatăl Îl văd cel mai frumos în Dumnezeu Fiul, pentru că Dumnezeu
Fiul este întruparea Dumnezeirii, ca să putem vedea cum este Dumnezeu devenit om. Şi eu mă îndrăgostesc de El
şi Îl primesc în fiinţa mea şi mă dăruiesc Lui. În termenii pe care i-am folosit despre Împărăţia lui Dumnezeu,
Dumnezeu vrea să-Şi facă un popor care să fie al Lui, o Împărăţie a Lui, amestecată cu împărăţia lumii. Şi
Domnul Isus a venit aici ca Împărat, în mod umil. Şi toţi aceia care Îl primesc pe El ca Împărat, ca Stăpân şi ca
Iubit, şi care I se dăruiesc Lui totalmente, aceia devin poporul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu.
Vreau să vă citesc care sunt lucrurile pe care ni le oferă Domnul Isus. Domnul Isus vine până la inima mea
şi spune: „Eu sunt Creatorul Universului. Eu sunt Împăratul. Primeşte-Mă!” Şi eu Îl primesc. Ce-mi dă când Îl
primesc?
(1) Naşterea din Dumnezeu, naşterea din nou, care este făcută de Duhul Sfânt.
(2) El, în momentul acela, îmi dă Duhul Sfânt. Primesc naşterea din nou prin Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt
Îşi face locuinţă în fiinţa mea.
(3) Devin parte a poporului lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, devin parte a Împărăţiei lui Dumnezeu.
(4) Primesc viaţa veşnică. Primesc viaţa Domnului Isus în mine. Viaţa veşnică este viaţa Domnului Isus,
care curge de acum în venele mele.
(5) Primesc intrarea în noul legământ prin sângele Domnului Isus. Şi am văzut cât de important este să
înţeleg noul legământ.
(6) Primesc unire organică cu Domnul Isus. „Eu sunt Viţa, tu eşti mlădiţa” (cf. Ioan 15:5).
Acestea sunt lucrurile care, dintr-o dată, devin bunurile mele, pentru că L-am primit pe Domnul Isus. Toate
acestea sunt ale mele pentru că Îl am pe Domnul Isus. Ele nu sunt bunuri separate de Domnul Isus. Înţelegeţi? Eu
am un pachet întreg care îmi vine când Îl primesc pe Domnul Isus. El, Domnul Isus, este toate aceste lucruri. El
le cuprinde pe toate în Fiinţa Lui. Sigur că dacă le am pe acestea, voi avea şi moştenirea Împărăţiei, voi domni
împreună cu El toată veşnicia peste tot ce are Dumnezeu Tatăl şi voi avea şi eu slava cerească, pe care o are
Domnul Isus. Vom împărţi împreună slava cerului. Acestea sunt lucrurile pe care mi le oferă Împăratul când vine
la mine.
Cine e aşa de neînţelept să refuze o asemenea ofertă? Sau pun întrebarea altfel: Crezi că vei putea obţine
vreodată o ofertă mai mare ca aceasta? La mintea omului nu poate ajunge o ofertă mai mare ca aceasta, pentru că
aceasta e cât Dumnezeu de mare. Şi mai mare nu poate exista. Numai Dumnezeu putea să conceapă un destin
atât de măreţ pentru tine. Aceasta este oferta lui Dumnezeu, pachetul lui Dumnezeu pentru tine. A nu primi oferta
aceasta este cea mai mare şi cea mai înspăimântătoare greşeală din Cosmos, pentru că vei fi undeva în hăurile
Cosmosului şi vei vedea de acolo ce ai fi putut să fii dacă astăzi n-ai fi zis: „Cine crede aşa ceva? Nu cred
lucrurile acestea, nu le iau în serios”. Atunci vei vedea clipa aceasta şi vei zice: „Cea mai mare gafă din Cosmos a
fost să refuz oferta Sfintei Treimi de a intra în acel parteneriat cu Ei. Mi-au oferit totul, pe Ei Înşişi şi Cosmosul
întreg, iar eu am refuzat, pentru că nu mi-a venit să cred sau pentru că am avut alte interese mai meschine, mai
mici, dar oricum am fost blocat şi n-am primit. Sau a venit Cel rău în clipa aceea şi mi-a şoptit nişte idei şi eu nu
L-am putut crede pe Domnul Isus”. Aceasta ne spune Domnul Isus că se întâmplă în unii, că vine Cel rău şi
răpeşte Cuvântul din mintea lor, ca nu cumva să-L creadă.
Aşadar, tot ce urmează de acum nu te mai priveşte dacă nu L-ai primit pe Împăratul. Nu te mai priveşte!
Noi vorbim de acum o altă limbă; vorbim în familia Sfintei Treimi. Dar aceasta pe tine nu te priveşte, pentru că tu
nu te-ai încadrat. Şi repet încă o dată: încadrarea se face numai cu toată inima. Degeaba o faci numai teoretic, sau
numai din buze, sau numai crezând că faci o ceremonie. Lui Dumnezeu Îi trebuie toată inima ta, pentru că El îţi
dă totul. Dă tot ce este şi tot ce are.
Acum cea mai mare neînţelepciune din lume ar fi să zici: „E adevărat că Dumnezeu îmi dă tot ce are, dar
eu am câteva comori pe care nu i le pot da. Eu am câteva bunuri pe care nu pot să i le dau”. Dumnezeu îţi dă tot
ce are şi tot ce este. Şi tu zici: „Am câteva planuri, am câteva ambiţii, am câteva plăceri, pe care nu i le pot da. E
prea mult ce-mi cere”. Gândeşte-te tu dacă e înţelept să nu intri în tranzacţia aceasta, pentru că nu-I poţi da acele
câteva lucruri.
Aşadar, noi trecem mai departe şi ne vom uita puţin mai îndeaproape la relaţia dintre Domnul Isus şi Tatăl
Său. Daţi-mi voie aici să fac puţină filosofie. Cei mai mulţi dintre voi aţi auzit de Socrate şi de Platon. Platon a
fost elevul lui Socrate. Socrate a pus la punct filosofia pe care apoi Platon a scris-o.
Platon, urmându-l pe Socrate, a încercat să gândească cum e alcătuită lumea aceasta. Şi e foarte important
să urmărim aici argumentaţia lui Platon. El s-a uitat la scaune. Sunt scaune cu patru picioare, sunt scaune cu trei
picioare, sunt scaune rotunde, sunt scaune pătrate, sunt scaune lungi, sunt scaune joase, înalte, late. Domnule,
trebuie să fi fost la origine ideea de scaun, prototipul după care s-au făcut apoi toate scaunele cu diferite forme.
Dar la baza tuturor scaunelor trebuie să fie ideea de scaun. Iei cuvântul „masă”. Este masă pătrată, lungă, lată,
cu trei picioare, cu patru picioare, cu cinci, cu opt. La atâtea mese trebuie să fi fost ideea de masă. Şi pentru toate
lucrurile acestea, pe care le vedem noi într-o atât de mare varietate, la baza fiecăreia trebuie să stea ideea acelui
lucru. Toate ideile acestea trebuie să fie de undeva. Ele au o existenţă obiectivă. Ele toate sunt în mintea lui
Dumnezeu. Socrate a fost cel care a spus: „Atunci e necesar să fie numai un singur Dumnezeu, pentru că toate
trebuie să se adune în mintea unuia singur”. Ştiţi că a fost dat în judecată şi a fost condamnat la moarte pentru…
ateism. A fost condamnat la moarte pentru ateism! De ce? Pentru că grecii credeau în Zeus, în Hera, în Hermes, în
Afrodita… Credeau într-o mulţime de zei, iar Socrate i-a negat pe toţi. De aceea s-a spus că el e ateu. A fost
condamnat la moarte şi el a acceptat. A luat cupa cu otravă şi a băut-o, pentru că el a zis: „Eu trebuie să mă
supun autorităţilor oraşului. Dacă m-au condamnat la moarte, nu trebuie să mă omoare ei. Iau eu cupa”.
Aceasta este istoria lui Socrate, dar de ce v-am spus eu toată întâmplarea aceasta? Pentru că aceasta ne
familiarizează cu următoarea idee: Aici există mulţi taţi şi în mod categoric există fii şi fiice. Noi toţi, care suntem
aici, suntem fii şi fiice. Unii mai sunt şi taţi. Dar toţi suntem fii şi fiice. Dacă există atâţia taţi, trebuie să existe
ideea de tată. Şi nu numai ideea de tată; trebuie să existe tata prototip, tata ideal, care este Dumnezeu. De vreme
ce există fii şi fiice, înseamnă că Tata, Dumnezeu, are un Fiu care este Fiul ideal, prototipul de fiu, care este
Domnul Isus Cristos. Ştiţi de ce v-am spus aceasta? Pentru că noi trebuie să ne familiarizăm cu conceptul de tată
şi cu conceptul de fiu. Acum este extrem de important pentru toată viaţa noastră spirituală şi religioasă şi de toate
felurile să ne familiarizăm cu conceptele acestea de bază de tată şi de fiu.
Problema noastră mare – dar nu a tuturora – este că sunt mulţi aici care nu au avut tată sau au avut în loc
de tată un dezastru, un tată beţiv, de exemplu, un tată care şi-a abandonat familia, un tată care a fost un tiran în
familie. Sunt aici unii, care numai de cuvântul „tată”, să nu audă, deoarece pentru ei imaginea de tată este o
catastrofă, o monstruozitate. Sunt între noi aici suflete scumpe, inimi firave şi delicate, la care când spui: „tată”,
le bagi un cuţit în inimă. Pe ei cuvântul îi doare şi le e foarte greu să se relaţioneze la ce vorbesc eu acum. Dar eu
tocmai pentru aceştia vreau să vorbesc, să vă spun acum: Chiar dacă aţi fost lipsiţi de un tată bun pe pământ, în
seara aceasta Cel care este Tatăl ideal, Tata model, Tata perfect, acel Tată este Tatăl tău, pentru că dacă L-ai
primit pe Domnul Isus în tine, primul lucru care s-a întâmplat a fost că ai fost născut din Dumnezeu şi ai primit
dreptul să-I spui lui Dumnezeu Tăticu. Abba înseamnă „tăticu”. Acel Dumnezeu, care este Şeful Universului
întreg, este Tatăl ideal. Îi vom vedea imediat inima Lui în raport cu Fiul. Şi acel Dumnezeu a devenit Tăticul tău.
Trebuie să ţi se încălzească inima la cuvântul „tăticu” şi să vezi dintr-o dată frumuseţea inimii lui Tăticu şi să
începi să ai cu adevărat tătic. Să simţi că ai tată. E extrem de important pentru sănătatea ta mintală şi spirituală şi
pentru tot viitorul tău, ca din seara aceasta să ai încredere în Tata. Pentru că Diavolul, de la început, când l-a
atacat pe om, aceasta a vrut să-i spună: „Fii atent, Dumnezeu n-are intenţii bune cu tine. Dumnezeu nu vrea să
cunoşti tot adevărul şi să fii ca Dumnezeu. Eu vreau asta. Ai grijă că Dumnezeu vrea să-ţi ascundă, vrea să te
blocheze. Dumnezeu nu vrea să-ţi dea tot”. I-a subminat omului încrederea în Tăticu. Şi de atunci până astăzi
problema omului este incapacitatea lui de a se încrede în Dumnezeu Tăticu. Şi noi trebuie să recâştigăm
capacitatea de a ne încrede nebuneşte în Tăticu. Dacă reuşim să câştigăm aceasta, dobândim sănătate mintală, şi
sănătate spirituală, şi sănătate sentimentală, şi sănătate în toată structura noastră lăuntrică. Nu înainte.
Aşadar, cum putem să-L cunoaştem? Doar dacă studiem relaţia dintre Domnul Isus şi Tatăl Său.
Cântarea „Ce bine e să ştii că ai în cer Tată”, mi-a amintit… Eram în anchetă penală pe Calea Rahovei la
Securitate în Bucureşti prin mai, 1977. Eram acuzaţi de trădare de patrie, iar ministrul de interne, Coman, mi-a
spus că el personal o să mă împuşte, dar înainte de asta, o să fiu torturat aşa şi aşa. Şi le-a dat ordine în prezenţa
mea celorlalţi cum să mă tortureze. Într-una dintre zilele acelea de anchetă, eu i-am spus anchetatorului că nu-i
mai răspund la întrebări, pentru că întrebările pe care mi le pune nu au nimic de-a face cu ancheta, iar el s-a dus
şi şi-a consultat şefii. După aceea a venit înapoi şi a început să mă înjure. Închipuiţi-vă să stai cam o oră, iar în
faţa ta e unul care te înjură tot timpul cu cele mai murdare expresii şi cuvinte care îi pot veni pe gură. Eu mă
obişnuisem acolo. Ca să nu aud ce zice, pentru că eu ştiu multe dintre cântări pe de rost, am zis: „Mă apuc şi
cânt”. Am luat pe rând cântările şi le cântam în minte şi nu auzeam nimic. Habar n-am ce-a spus el… Ştiu doar
atât că la un moment dat am ajuns la cântarea 183 şi am început să cânt: „Ce bine e să ştii că ai în cer Tată…”
Când am ajuns la cor: „Eu astăzi cânt şi sunt voios… Cu mine e mereu Cristos”, dintr-o dată l-am auzit pe omul
din faţa mea: „Ce râzi? Ce-i de râs în ce spun eu?” Eu nu mi-am dat seama că faţa mea strălucea. Eu habar n-
aveam ce zicea el. Eu cântam: „Ce bine e ca să ştii că ai în cer Tată.” Aşa că eu totdeauna de aceasta mi-aduc
aminte şi cânt de bucuria de a o fi cântat acolo. Nu ştiu dacă o să ajungeţi şi voi în situaţii ca acelea şi să cântaţi
acolo, dar să ştiţi că acolo cânţi mai cu bucurie şi mai cu plăcere.
Aşadar, ce vom face noi acum? Luăm din Evanghelia după Ioan şi din Evanghelia după Matei tot ce ne
spune Domnul Isus despre Tatăl Lui şi despre relaţia Lui ca Fiu cu Tatăl Lui. În felul acesta, vom cunoaşte şi pe
Tata, şi pe Fiul. Iar la urmă vom trage nişte concluzii. Citim textele pe teme.
(1) Prima temă este că Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume.
Ioan 3:17: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mântuită prin El.”
Ioan 4:34: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”.
Ioan 5:36-38: „Lucrările acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis. Şi Tatăl
care M-a trimis a mărturisit El Însuşi despre Mine. […] Şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în
Acela pe care L-a trimis El.”
Ioan 6:38: „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”
Ioan 7:28-29: „Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat şi voi nu-L cunoaşteţi.
Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis.”
Ioan 11:42: „Vorbesc astfel, pentru ca poporul care stă împrejur să creadă că Tu M-ai trimis.”
Domnul Isus ştia că e aici în lume în misiune. „Tata M-a trimis aici. Şi Tata M-a trimis aici să fac planul
Lui, să fac voia Lui. Eu n-am aici planul Meu. Eu n-am agenda Mea. Eu n-am proiectele Mele. Eu am venit aici
ca trimis de Tata, ca să fac o anumită lucrare pe care Mi-o dă Tata.”
(2) Dragostea Tatălui pentru Fiul.
Ioan 5:20: „Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face.” Acesta este un Tată iubitor. El îi arată Fiului
Său tot ce face.
Ioan 3:35: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui”. Bucuria lui Tata este să dea Fiului
tot ce are.
Ioan 10:17: „Tatăl Mă iubeşte pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau.”
Ioan 15:10: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.”
Cel mai extraordinar este Ioan 17:24: „Fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.”
„Tata M-a trimis în lume, dar să ştiţi că Eu exist înainte de întemeierea lumii şi înainte de întemeierea lumii
relaţia dintre Noi doi era o relaţie de dragoste.”
(3) Dependenţa Fiului de Tatăl.
Ioan 5:19: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe
Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.”
Ioan 5:30: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi, […] pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui
care M-a trimis.”
Aici putem să stăm puţin să clarificăm. Oare n-ar fi putut să facă Domnul Isus ceva fără Tatăl Său? Ar fi
putut. Dar în momentul acela ar fi ieşit din dragostea Tatălui, ar fi ieşit din voia Tatălui. „Eu nu pot să fac
nimic, pentru că nu caut să fac voia Mea. Iată de ce nu pot: Eu, ca Fiu, am hotărât în Mine că Eu nu fac decât
ce-L văd pe Tatăl făcând. Eu nu fac decât voia lui Tata. Deci să ştiţi că Eu nu pot să fac nimic altceva, pentru
că natura Mea de Fiu nu-Mi dă voie să ies din voia lui Tata.”
V-am spus că aici vom vedea pe Tata ideal şi pe Fiul ideal. Şi aici vedem una dintre trăsăturile esenţiale ale
Fiului ideal. „Eu am decis în Mine că Eu fac numai voia lui Tata, deci Eu nu pot să fac altceva decât ce-Mi dă
Tata să fac, pentru că e natura Mea de Fiu ideal să fiu aşa.”
(4) Ascultarea Fiului de Tatăl.
Ioan 14:31: „Pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl”.
„Pentru că Eu Îl iubesc pe Tatăl, natura Mea de Fiu ideal îmi spune că Eu trebuie să fac exact aşa cum Mi-a
poruncit Tatăl. Nici o iotă să nu ies din ce-Mi spune Tata.”
Ioan 15:10: „După cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.” „Ascultarea Mea
absolută de Tata, aceasta Mă face să rămân în parametrii dragostei Lui”, pentru că e calitatea de Fiu, este esenţa
Fiului ideal să asculte de Tata. De ce să asculte de Tata? Pentru că-L iubeşte pe Tata. Şi când iubeşti, nu ţi-e greu
să asculţi de cel pe care îl iubeşti, pentru că îl asculţi din dragoste.
 (5) Unitatea dintre Fiul şi Tata.
Ioan 10:30: „Eu şi Tatăl una suntem.”
Ioan 14:11: „Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine.” „Noi Ne întrepătrundem.” Dacă vreţi o
asemănare, luaţi un burete uscat, natural. Este un vas aici tot atât de mare cât buretele şi în vas e apă. Pune
buretele în vas. Dintr-o dată apa toată dispare. Unde-i apa? În burete. Unde-i buretele? În apă. Păi, poate fi şi
unul în celălalt, şi celălalt în celălalt? Poate, dacă este burete şi apă. Tot aşa este unitatea dintre Tata şi Fiul. „Noi
Ne întrepătrundem. Suntem aşa de una, încât Ne întrepătrundem.”
Ioan 14:20: „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în
voi.” „Exact cum Eu sunt în Tata şi Tata este în Mine, ne întrepătrundem, aşa Mă unesc cu voi şi ne
întrepătrundem.” Eu sunt în Cristos şi Cristos este în mine.
(6) Subordonarea Fiului faţă de Tatăl. Este natura Fiului să spună: „Tata este deasupra Mea. Eu sunt sub
autoritatea lui Tata”.
Ioan 14:28: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: «Mă duc la Tatăl», căci Tatăl este mai mare
decât Mine”. „El e deasupra Mea. El e Şeful Meu, şi Eu Mă duc la El. Bucuraţi-vă că Mă duc acolo!”
Această subordonare a Fiului faţă de Tatăl Său este văzută în rugăciunile Lui. În Ioan vedem trei
rugăciuni ale Domnului Isus: Ioan 11:41, Ioan 12:27-28 şi, sigur, Ioan 17, unde Domnul Isus Se roagă şi
raportează că Şi-a terminat misiunea pe Pământ. Îi dă un raport Tatălui Său. „Te-am ascultat în toate. Am
făcut exact aşa cum Mi-ai cerut Tu.”
(7) Singurul care L-a văzut pe Tatăl este Fiul, şi El ni-L face şi nouă cunoscut.
Matei 11:27: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe
Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”.
Ioan 6:46: „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe
Tatăl”.
Ioan 8:19: „Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi
cunoaşte şi pe Tatăl Meu.”
Ioan 14:9: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”
Cel mai mare lucru în Universul acesta este să-L vedem într-o zi pe Dumnezeu în toată gloria Lui şi în
toată frumuseţea Lui.
Zilele trecute, în timpul meu de meditaţie, chiar înainte de Anul Nou, am meditat mult la momentul acela.
Cum va fi momentul acela când voi trece dincolo şi-L voi vedea aşa cum este? Căci atunci când Isaia I-a văzut
numai puţin slava, în Isaia 6:5, imediat a zis: „Vai de mine! Eu sunt un om cu buzele murdare şi L-am văzut pe
Domnul!” Totdeauna pe pământ, când ţi se arată o viziune a lui Dumnezeu, care este reală, cât de cât eşti
îngrozit, pentru că în gloria pe care o vezi, vezi o pată de întuneric, care eşti tu. Doar când Îl voi vedea acolo aşa
cum este, mă voi uita la mine şi voi vedea că am fost schimbat în acelaşi chip cu al Lui. Vom fi ca El, fiindcă Îl
vom vedea aşa cum este. „El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Lui de glorie”
(cf. Filipeni 3:21). Ce minune va fi aceea! Abia aştept. Am crezut că acest cancer mă duce, dar Domnul a zis:
„Nu, mai stai acolo! Mai trebuie să faci cursuri în România!” „Bine, Doamne, dacă Tu vrei, mai stau, dar eu tare
aş fi dorit să vin să Te văd cât eşti de frumos, cât eşti de glorios, de strălucit şi de bun.” Dar eu nu trebuie să
aştept până atunci, pentru că Îl văd în Domnul Isus. Există atâta frumuseţe a lui Dumnezeu în Domnul Isus! Dă-i
drumul! Studiază Evangheliile şi apoi dă-i drumul să ţi-L vizualizezi până cazi în extaz de frumuseţea pe care o
vezi şi să zici: „Ce frumos eşti, Dumnezeule, când Te văd în fiinţa lui Isus!” pentru că „cine M-a văzut pe Mine
L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Avem deci posibilitatea aceasta să vedem frumuseţea lui Dumnezeu pe faţa lui
Isus, cum spune Pavel.
(8) Isus ne vorbeşte cuvintele Tatălui.
Ioan 12:49-50: „Eu N-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce
trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. […] Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.”
Ioan 14:24: „Cuvântul pe care-L auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis”.
Ioan 15:15: „V-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”.
Dorinţa mea este de a face totul exact cum vrea Tata. Nu v-am vorbit nimic, decât ce Mi-a dat Tata să
vorbesc. N-am adăugat nici un cuvânt de la Mine. Eu am fost foarte atent la ce-Mi spune Tata şi doar v-am
transmis cuvintele Lui, v-am dat cuvintele lui Tata.
Nici un muritor nu putea face declaraţiile acestea. Numai unul care a venit de la Dumnezeu, care este una
cu Dumnezeu poate să facă toate afirmaţiile acestea.
(9) Tatăl I-a dat totul Fiului Său.
Matei 11:27: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu.”
Ioan 3:35: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi I-a dat toate lucrurile în mâna Lui.”
Ioan 5:22: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.”
Ioan 5:26: „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.”
Ioan 16:15: „Tot ce are Tatăl este al Meu.”
Ţineţi cont, ce facem noi acum? Cunoaştem pe Tata ideal şi pe Fiul ideal. Ce-i un tată ideal? Tatăl ideal
este o fiinţă care se uită la copiii lui şi spune: „Tot ce am eu vreau să dau copiilor mei. Abia aştept ziua în care să
le pot încredinţa totul, şi când vor fi destul de maturi să le spun: «Tot ce am câştigat eu, e al vostru.»” Aceasta
este inima de tată adevărat. E bucuria lui de a-şi vedea copiii intrând în posesia a tot ce are el. Aceasta este inima
de tată. Şi tata îi dă tot ce are el fiului său, absolut tot, fiindcă aceasta este inima de tată.
(10) Întoarcerea Fiului la Tatăl Său.
Ioan 13:1, 3: „Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, […] Isus,
fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce”,
pentru că ştia toate acestea, Şi-a permis să ia un ştergar şi să spele picioarele lui Iuda. Când ştii ce destin
ceresc ai, îţi poţi permite luxul să speli picioarele apostolilor. Aceasta este ideea.
Ioan 17:4-5: „Am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi
cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.” „E timpul să vin acasă, să Mă îmbrac din nou cu gloria
aceea care era a Mea încă înainte de întemeierea Universului. Vin acasă, Tată! Mai sunt doar câteva ore. Trebuie
să stau pe cruce puţin, să Mă cobor şi în iad. Dar vin acasă. Însă nu vin singur, Tată.”
Ioan 17:24: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca
să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” „Şi când văd
slava Mea, vor avea slava Mea, pentru că vor fi şi ei ca Mine. Tată, vin acasă, dar nu vin singur. Vin cu toţi aceia
pe care i-am câştigat prin sângele Meu, pentru că Te-am ascultat până la moarte şi încă moarte de cruce.” Fiul
care Se întoarce acasă – nu singur, ci cu noi – la glorie cerească.
Din toate acestea haideţi să tragem nişte concluzii. Care sunt caracteristicile esenţiale ale tatălui?
(1) Tatăl iubeşte pe fiul şi-i dă tot ce are. Aceasta este inima de tată. „Îl iubesc pe fiul de mă topesc şi tot
ce am eu e a lui.”
(2) Tata doreşte ca fiul să-l asculte. Ştiţi de ce? Pentru că scopul tatălui este ca şi fiul să fie ca tata. Şi
fiul poate fi ce este tata, numai dacă îl ascultă pe tata. „Fiule, ascultă-mă, ca să fii ca mine!”
(3) Fiul să-l imite, să crească şi să devină în toate ca tatăl lui. Aceasta este dorinţa unui tată ideal. Un
tată ideal are un caracter ideal. El se uită la copilul lui şi-i spune: „Copile, învaţă de la Mine, că vreau să fii
ca mine. Nu vreau să fii ca alţii. Fii ca mine!”
Caracteristicile esenţiale ale fiului:
(1) Fiul îl iubeşte pe tatăl său, i se subordonează şi îl ascultă în toate. Acesta este fiul ideal: se
subordonează tatălui şi îl ascultă, pentru că îl iubeşte.
(2) Este înscrisă în natura fiului să-şi imite tata. Orice copil are înscrisă în el această caracteristică, să-şi
imite părinţii. De fapt, aşa creşte şi aşa se formează el: imitându-şi părinţii în tot ce vede. Aceasta este natura de
fiu.
(3) Foarte important! Fiul se angajează cu toată fiinţa în lucrările tatălui său. Fiul se uită la tot ce face tata
şi vrea să facă şi el aşa. El e interesat în toate afacerile tatălui şi vrea să le facă şi el pe toate. El are pasiunea
aceasta de a se angaja în lucrările tatălui. Aceasta este natura de fiu.
(4) Fiul îi dă toată cinstea tatălui său. E mulţumitor. Îi dă lui credit. Îi dă lui lauda, îi dă lui slava, pentru că
el ştie că tot ce este şi tot ce are îi datorează lui tata. Nu trebuie să i-o spui, pentru că el o ştie şi el o recunoaşte.
Acum, auziţi vestea cea mare: noi suntem chemaţi exact la acelaşi fel de relaţii cu Tata, pentru că atunci
când a venit Domnul Isus pe pământ, a venit cu acest scop: ca Tatăl Lui să devină şi Tatăl nostru. După moartea
Sa pe cruce şi după învierea din morţi, când Şi-a terminat lucrarea aceasta, îi spune Mariei în grădină: „Spune
fraţilor Mei că Mă duc la Tatăl Meu şi la Tatăl lor. Am realizat posibilitatea înfierii prin moartea pe cruce”.
Relaţiile acestea pe care le-am văzut între Domnul Isus şi Dumnezeu Tatăl trebuie să le copiem, să-L vedem şi noi
pe Dumnezeu exact cum Îl vede Domnul Isus şi noi să ne însuşim aceste trăsături de fiu exact ca Domnul Isus.
Să le punem pe puncte:
(1) Când Îl primim pe Fiul, suntem născuţi din Dumnezeu. În Ioan 1:11-13, 3:1-20 se vorbeşte despre
naşterea din nou.
(2) Domnul Isus este Cel care ne învaţă să ne adresăm lui Dumnezeu cu titlul sau apelativul „Tatăl nostru
care eşti în ceruri”. Cuvântul folosit de El este Abba sau Ava, care, în limba aramaică, era diminutivul de la
„tata”, adică „tăticu”, „tati”. Domnul Isus stabileşte între noi şi Dumnezeu relaţii filiale. Şi le avem scrise şi în
Romani 8:15, şi în Galateni 4:6. Când Îl primim pe Domnul Isus în noi, El pune în noi Duhul Sfânt, care este
Duhul înfierii, şi Duhul Sfânt ne dă imboldul să-I zicem lui Dumnezeu Ava, adică „Tati”.
(3) Domnul Isus ne învaţă să vedem grija Tatălui faţă de copiii Lui. Notaţi Matei 6:26, 30-32 şi Matei
10:28-32. „Uitaţi-vă la păsări. Ele nu strâng în grânar. Tatăl vostru le îngrijeşte. Nici una nu cade de pe gard fără
să ştie Tatăl vostru. Uitaţi-vă cum îmbracă El crinii de pe câmp. Tatăl vostru îi îmbracă. Nu vedeţi că Tatăl
vostru are grijă de toată creaţia Lui? Şi e numai creaţie! Voi sunteţi născuţi din Dumnezeu! Nu credeţi atunci că
El are mai mare grijă de voi decât de nişte crini?” Gândiţi-vă, ele sunt creaţie. Voi sunteţi fii! Sunteţi născuţi din
El! Aveţi natură din El! Am fost făcuţi părtaşi ai firii dumnezeieşti, spune Petru. Atunci lucrul pe care l-am
amintit înainte este să ştii că ai un Tată, care e bine intenţionat cu privire la tine.
(4) Tata răspunde cu daruri bune rugăciunilor copiilor Săi. „Dacă voi, care sunteţi răi, daţi daruri bune
copiilor voştri, oare Dumnezeu, care-i Tată bun, Tată ideal, cum să nu vă dea lucruri bune?” (cf. Mat. 7:11).
Acum, de multe ori, ce-i ceri tu nu sunt lucruri bune şi El îţi dă ce nu ceri, pentru că El ştie că acelea sunt
lucrurile care îţi trebuie. Dar ce vrea Domnul Isus este să pună în noi convingerea aceasta: „Am Tată în cer, care
mă iubeşte cum L-a iubit pe Domnul Isus, care este bine intenţionat, care are grijă de mine. Ştie câte fire am în
cap şi mă îngrijeşte şi are un plan etern, extraordinar cu mine şi îl va împlini până la capăt.”
(5) Este ceva tare interesant. Tatăl Îşi doreşte închinători în duh şi adevăr (Ioan 4:23-24). În discuţia
Domnului Isus cu samariteanca la fântână, Domnul Isus trădează inima lui Tata. Tata Se uită pe pământ şi Îşi
doreşte închinători în duh şi în adevăr. Puţine locuri găsim în Biblie de atâta intensitate. Ce-Şi doreşte Dumnezeu?
Dumnezeu doreşte ca tu să I te închini în duh şi în adevăr. „În duh” înseamnă că o poţi face oriunde; nu la
Ierusalim sau la Samaria – pentru că aceasta era întrebarea: „Unde să ne închinăm?” – Domnul Isus spune că
oriunde, pentru că închinarea este în duh, este în lăuntru. Dar închinarea aceea trebuie să fie reală.
Sunt acum tot soiul de idei despre închinare. Ne închinăm în felul acesta sau ne închinăm în felul celălalt.
Ne închinăm cântând coruri, ne închinăm ridicând mâinile… tot felul de alte idei de închinare. Reţineţi ideea
biblică de închinare, care este dată în Romani 12:1: „Să aduceţi trupurile voastre, adică fiinţele voastre lui
Dumnezeu ca jertfă vie.” Aceasta este o închinare reală.
În mănăstirile din Bucovina, când te duci lângă locul unde este tronul domnitorului – este în partea dreaptă
întotdeauna în faţa altarului –, deasupra tronului, unde stăteau domnitorii, ca Ştefan cel Mare sau Petru Rareş,
este un tablou cu domnitorul care a zidit mănăstirea, ţinând în mâini mănăstirea. Tabloului aceluia îi spune
„tabloul votiv” sau tabloul în care se arată cum domnitorul închină mănăstirea lui Dumnezeu.
Ce-i aceea închinare? Păi, iau casa aceasta în mâini şi o pun înaintea lui Dumnezeu şi spun: „Pentru Tine
am făcut-o!” Aşa închină Ştefan cel Mare mănăstirea aceea lui Dumnezeu. I-o pune la dispoziţia Lui şi-I spune:
„De acum e a Ta.” Aceasta este închinarea. Închinarea mea este să mă aduc Tatălui şi să-I spun: „Tată, cu toată
fiinţa mea sunt al Tău, ca Isus, exact ca Isus. Sunt al Tău, şi aceasta înseamnă că vreau să Te ascult în toate,
vreau să-Ţi fiu supus în toate, vreau să Te imit în toate, vreau să fac numai ce-mi dai Tu să fac. Cu toată
pasiunea mea vreau să fiu angajat în lucrările Tale, în afacerile Tale. Iată-mă! Foloseşte-mă!” Aceasta-i închinare
în duh şi în realitate. Adevăr acolo are valoare de „real”, „realitate”. Închinarea reală.
De ce mă vrea Tata aşa? De ce-I trebuie dăruire totală? Păi, n-aţi priceput încă? Pentru că atunci devin ca
El. Cu cât îi sunt mai supus şi mai dăruit, cu atât devin mai asemenea Lui. El, fiind Tată, vrea ca fiul Lui să fie
ca El, să-I semene, fiindcă de aceea-I este Tată. Înţelegeţi? „Dă-Mi-te Mie aşa, ca să poţi deveni ca Mine! Aceasta
Îmi doresc!” Şi aici vezi inima de tată.
(6) Tata îmi spune: „Cere-Mi în fiecare zi să vină Împărăţia Mea, adică să se facă în tine voia Mea cum se
face în ceruri. Aceasta înseamnă să-ţi faci din Împărăţia Mea prioritatea numărul unu” (Luca 11:2). Domnul Isus
o spune puţin altfel: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!” (Matei 6:33). Îmi fac din Împărăţia lui
Dumnezeu prioritatea numărul unu. În fiecare zi zic: „Vie Împărăţia Ta!” Aceasta înseamnă: „Facă-se voia Ta în
mine cum se face în ceruri. Spune-mi ce vrei să lucrez astăzi. Spune-mi ce vrei să fiu astăzi!” Atunci eu mi-am
făcut din Împărăţia Lui prioritatea numărul unu. Aceasta îmi cere Tata: „Învaţă să gândeşti în priorităţi şi
prioritatea ta numărul unu fă-o să fie Împărăţia Mea.”
(7) Tata doreşte să fim ca El. Păi, de aceea e Tată! Am spus că aceasta este natura Tatălui. Şi avem trei
domenii în care ni se spune specific: „Să vă iubiţi duşmanii aşa cum îi iubeşte Dumnezeu!” (cf. Mat. 5:45-48);
„Să ierţi greşelile altora aşa cum iartă Dumnezeu” este al doilea lucru (cf. Matei 18:35); Să fii milostiv cum şi
Tatăl tău din cer este milostiv.
Deasupra tuturor poruncilor adaugi cea mai mare poruncă: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl
vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48). Tu vei zice: „Păi, asta-i imposibil!” Dar dacă spui aceasta, tu
trădezi faptul că încă nu ai inimă de fiu. Pentru că dacă te uiţi la un copil de trei-patru ani, când nu-i tata acolo,
vei vedea cum se duce şi îşi bagă picioarele în bocancii lui tata, şi îşi ia şi haina lui tata, şi ia şi pălăria lui tata.
De ce? Păi, vrea să fie ca tata! Şi el va zice: „Nu râdeţi, că într-o zi am să cresc mare şi am să le umplu eu pe
acestea!” Copilul ştie că drumu-i lung până acolo, dar de aceea e copilul lui tata să ajungă într-o zi ca tata. Nu-i
imposibil. E normal, e natural. Dacă sunt copilul lui tata, trebuie s-ajung ca tata! Iar Tata îmi spune: „Ţinteşte
acolo, să fii desăvârşit, cum sunt şi Eu desăvârşit!” Şi eu spun: „Bine, Tată, m-apuc de lucru! Pornim!” Toată
lumea râde de mine, că îmi sunt cam mari papucii. Aşa-i? Dar eu Îl cred pe Tata! O.K.? Aceasta-i inima de fiu.
Inima de fiu ştie că ţinta lui, destinul lui este să fie ca Tata şi dacă Tata este desăvârşit, atunci ţinta mea trebuie să
fie ca şi eu să fiu desăvârşit ca Tata. Cât timp va lua lucrul acesta? Cât de departe ajung eu pe cale? Nu ştiu. Dar
eu am pornit. Şi în fiecare zi sunt cu un centimetru mai aproape de ţel. Câte mile vor fi rămas până acolo, câţi
kilometri, aceea nu ştiu, dar am mai făcut un centimetru. Nu râdeţi de mine! Am natură de fiu! Şi dacă am natură
de fiu, eu vreau să fiu ca Tata. Şi nu-mi spuneţi voi că-i imposibil, pentru că dacă sunt fiul lui Tata, voi creşte ca
să ajung ca Tata. Iar eu de pe acum mă uit cum e Tata şi în toate vreau să-L imit, chiar dacă râde toată lumea de
mine, că mi-s prea mari bocancii. Înţelegeţi? Vreau să ne cuprindă mentalitatea de fii. Înţelegem care este
mentalitatea Tatălui, şi ne formăm mentalitatea de fii.
Tema noastră este să înţelegem relaţiile din Sfânta Treime. Am văzut relaţiile dintre Tata şi Fiul. Acum
minunea mare este că noi suntem atraşi în aceleaşi relaţii. Exact relaţiile dintre Domnul Isus, Fiul, şi Tatăl Său,
trebuie să fie acum relaţiile noastre cu Tatăl.
Mulţi dintre noi am crescut fără dragoste. Am pomenit de taţi care au fost falimentari. Copiii au crescut
fără să simtă frumuseţea inimii de tată. Acum locul acela trebuie luat de frumuseţea lui Dumnezeu ca Tată. Dar
este o dificultate, pentru că dacă nu ţi s-a dat dragostea de tată, inima ţi s-a închis şi ţi-e frică să i-o încredinţezi
cuiva. Îţi lipseşte capacitatea de a te încrede, ca să te poţi dărui. Aceasta vreau să o ai depăşită, văzând cât de
mult te-a iubit Dumnezeu: încât L-a dat pe singurul Lui Fiu să Se răstignească în locul tău (cf. Ioan 3:16). Dacă
atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, dacă nu L-a cruţat nici pe Fiul Lui, cum nu ne va da atunci şi restul?
Dumnezeu Se străduieşte cumva să pătrundă la noi, să înţelegem că ne putem încrede în acest Tată. Deschide-i
inima în felul acesta şi spune-I: „Doamne, în sfârşit văd inima unui tată ideal. Şi minunea minunilor este că eşti
Tatăl meu. Învaţă-mă, Doamne, să mă pot încrede în Tine, ca să mă pot dărui Ţie, ca să-Ţi pot primi dragostea şi
să-Ţi pot primi grija Ta şi să pot trăi în comuniune cu Tine, aşa cum mă învaţă Domnul Isus.”
Ia lucrurile acestea în timpul tău de meditaţie, treci din nou prin ele şi lasă-te pătruns de ele. Acestea sunt
probleme care trebuie să intre în mintea ta, până când mintea ta e complet informată de ele. Dar trebuie să intre în
inima ta. Trebuie să intre în toată fiinţa ta, ca să poţi zice: „Am Tată pe Dumnezeu! E Tăticu!” E foarte greu ca
oamenii să înţeleagă lucrul acesta.
Prin anii '70, printre multe alte legende care circulau, era legenda că eu aş fi fost coleg la Oxford cu băiatul
lui Ceauşescu. Până şi unii securişti credeau aceasta şi le era frică de mine. Dar nu-i adevărat! N-am fost
niciodată colegi şi nu ne-am cunoscut niciodată. A venit prin 1979 un mare bărbat român din America, credincios,
şi discutând despre toate câte ne-a ajutat Dumnezeu să lucrăm aici, să facem, mi-a zis: „Măi, cum de-ai aşa mare
curaj? Spune-mi cum e cu prietenia ta cu băiatul lui Ceauşescu?” Şi eu i-am spus: „Nu există! Nu ne-am văzut
niciodată.” „Păi, atunci de unde ai atâta curaj?” „Ştii de unde? Mă încred nebuneşte în Dumnezeu!” „Nu se poate!
Numai atâta? Nu se poate numai atâta! Trebuie să ai ceva omenesc! Dumnezeu nu-i destul!” Vedeţi, aceasta este
ispita să gândim omeneşte. Cântarea mea favorită era aceea „Mă încred în El orice s-ar întâmpla.” Era cântarea
mea favorită şi corul bărbătesc de la Oradea ştia că dacă voiau să-mi înmoaie inima, cântau „Mă încred în El”, şi
fratele Ţon era topit, pentru că aceasta era baza mea: mă încred în El la nebunie. Pavel zice că el e nebun pentru
Dumnezeu. Aşadar, trebuie să înveţi această încredere în Tata, ca să poţi stabili relaţiile cu Tata. Scopul este
relaţii filiale. Scopul este comuniune, stare de vorbă, trăire împreună. Aceasta înseamnă parteneriat sau părtăşie.
Dar nu o poţi avea, decât dacă este această absolută încredere în Tata. Înţelegi?
Eu mai aveam un subiect, dar acum doar vi-l lansez, vi-l enunţ. Ioan spune aşa: Vestea pe care o avem de
la El, pe care v-am dat-o vouă… „Vestea” acolo este „învăţătura”. Învăţătura pe care o am de la Domnul Isus şi
pe care v-am dat-o este că în Dumnezeu nu este întuneric, că în El este numai lumină. Noi trebuie să trăim în
lumină, ca să avem părtăşie cu El. Şi când suntem în lumină şi avem părtăşie cu El, avem părtăşie unii cu alţii.
Dumnezeu Îşi creează o familie, iar în familia aceea este un cuvânt cheie: „părtăşie” sau „parteneriat”.
Ştiţi care sunt cele cinci porunci ale dragostei, pe care ni le dă Domnul Isus? Domnul Isus ne-a dat cinci
porunci ale dragostei.
(1) Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu
toată puterea ta.
(2) Să Mă iubeşti pe Mine mai mult decât pe tatăl tău, pe mama ta, pe sora ta, pe fratele tău sau pe copiii
tăi. Să Mă iubeşti pe Mine mai mult decât orice în lumea aceasta, spune Domnul Isus.
(3) Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
(4) Să iubeşti pe vrăjmaşii tăi cum îi iubeşte Dumnezeu.
(5) Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.
Porunca aceasta „Să vă iubiţi unii pe alţii” este repetată în Noul Testament de 17 ori. Nu există nici o
poruncă repetată atât de mult decât „Să vă iubiţi unii pe alţii”, ca să ne intre cumva în cap.
Ce înseamnă aceasta? Dragostea nu este un sentiment, pentru că dacă te-ai lua după sentiment şi te-ai uita
la toţi ăştia… „Păi, da' eu nu simt nimic aici ca să mă furnice pentru ei.” Nu aşa! Dragostea este o atitudine şi o
acţiune. Auziţi ce-i dragostea, dacă n-aţi auzit până acum niciodată, ascultaţi:
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu se laudă,
nu se umflă de mândrie, nu se poartă nepoliticos – este politicoasă, este manierată. Dragostea nu caută folosul
său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede
totul, speră totul – şi dacă nu mai are ce face – suferă totul”(cf. 1 Cor. 13:4-7).
„Să vă iubiţi unii pe alţii”(Ioan 13:34). Ştiţi cum e? Pentru că trebuie să ştim ce înseamnă aceea. În Biblie
sunt un număr de 23 de porunci cu privire la lucrul acesta. De toate sunt vreo 40, dar celelalte sunt negative – ce
să nu ne facem unii la alţii – dar mie nu-mi plac poruncile negative; mie îmi plac cele pozitive. Vreau să vă arăt
doar ce înseamnă să vă iubiţi unii pe alţii cum v-a iubit Cristos. Vă citez doar câteva dintre aceste texte:
„Să vă iubiţi unii pe alţii cum vă iubesc Eu”(Ioan 13:34), adică să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit
Domnul Isus. Înseamnă să ne găsim un grup de fraţi cu care ne întâlnim mai des, ca să putem să avem pe cine să
iubim ca pe Domnul. Nu? Pentru că în adunare nu poţi face acest lucru. Şi atunci uite ce facem: Căutăm un grup
de oameni – doi, trei, cinci – şi auzi ce înseamnă să ne iubim cum ne-a iubit Domnul Isus:
„Să fiţi împodobiţi cu smerenie unii faţă de alţii” (cf. 1 Petru 5:5). „În smerenie fiecare să-l privească pe
celălalt mai presus decât pe sine” (cf. Filipeni 2:3). Aceea înseamnă să iubeşti, să zici: „Ăştia sunt mai buni decât
mine.” Dar aceasta-i tare greu. „Fiecare să dea întâietate altuia.” „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos.”
(Efeseni 5:21). Acceptaţi să vi se facă observaţii! Aceasta înseamnă ca alţii să vă dea lecţii. „Da' cine eşti tu să-mi
spui mie?” „Supuneţi-vă unii altora!” Dacă vrei să iubeşti ca Domnul Isus, te supui.
 „Slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13). Aceasta înseamnă să întrebi ce nevoi are şi să-l ajuţi.
Într-un fel sau altul să afli nevoile celuilalt şi să i le împlineşti. Cum vrei să-i slujeşti altfel? Şi porunca este:
„Slujiţi-vă unii altora în dragoste!”
„Să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii!” (Romani 15:5). În altă parte spune: „Fiţi cu aceleaşi
gânduri, simţind unii cu alţii”, adică fii atent cum bate inima fratelui tău. Simte-i durerile! Simte-i necazurile! Fii
atent ce-l doare, ce nevoi are, ca să le poţi împlini!
„Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune!” (Evrei 10:24). Fii atent
cum se poartă ceilalţi din grupul tău, nu ca să-i spionezi, ci ca să-i îndemni la fapte bune, pentru că ai văzut că
unele fapte pe care le-a făcut nu sunt bune, şi să-l îndemni la dragoste. Noi trebuie să ne veghem unii pe alţii,
dacă ne iubim unii pe alţii.
Îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi! „Îndemnaţi-vă unii pe alţii!” (Evrei 10:25). Aceea înseamnă: „De ce
n-ai venit la adunare duminică? Nu lăsa adunarea! Spune-mi, te rog, în ultima vreme ai citit Sfânta Scriptură? Nu
te văd prea aprins pentru Domnul! Ce ţi-a stins focul? Întoarce-te la dragostea dintâi!” „Îndemnaţi-vă unii pe
alţii!”
„Sfătuiţi-vă unii pe alţii!” (Coloseni 3:16). „Uite cum ar trebui să procedezi. Uite ce lucruri lipsesc în viaţa
ta de credinţă şi în viaţa ta spirituală şi în viaţa ta morală.” „Sfătuiţi-vă unii pe alţii!”
„Învăţaţi-vă unii pe alţii!” (Coloseni 3:16). Fiecare dintre noi trebuie să-i găsească pe cei care sunt mai de
curând întorşi la Domnul şi să-i înveţe. „Învăţaţi-vă unii pe alţii!”
Trăim într-un grup de oameni nedesăvârşiţi. Toţi vom greşi. „Îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste!”
(Coloseni 3:13). „Primiţi-vă unii pe alţii!” adică acceptaţi-vă aşa cum sunteţi, cu greşelile voastre! Toleraţi-vă!
„Fiţi buni unii cu alţii şi miloşi!” (Efeseni 4:32).
„Iertaţi-vă unii pe alţii, cum v-a iertat Cristos!” (Efeseni 4:32).
„Mărturisiţi-vă unii altora păcatele!”(Iacov 5:16). Fiecare dintre noi trebuie să avem un bătrân sau o
femeie mai în vârstă pe care să ni-i facem duhovnici şi să avem din când în când omul la care putem merge să-i
spunem: „Uite, am păcătuit şi vreau să te rogi cu mine!” Care este pasul următor?
„Rugaţi-vă unii pentru alţii!” (Iacov 5:16).
De-a lungul vieţii mele totdeauna am căutat să am pe cineva căruia eu am putut să-i spun falimentele mele
şi să mă ruşinez de acel păcat.
De asemenea, mulţi îşi aruncă sarcinile pe mine, şi eu le port sarcinile. Învaţă să asculţi necazurile şi
falimentele cuiva şi apoi, frate, să nu le spui nici dacă te omoară cineva! Porţi poverile lui în tine. Nu le arunci la
alţii.
„Mângâiaţi-vă unii pe alţii” (1Tesaloniceni 5:11), că-i atâta durere, e atâta jale în lumea aceasta.
„Mângâiaţi-vă unii pe alţii!”
„Întăriţi-vă unii pe alţii!” (1Tesaloniceni 5:11) şi „vorbiţi între voi cu cântări, cu psalmi, cu cuvinte
duhovniceşti”. Discutaţi între voi după Cuvântul lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit Cristos. Dacă ni le facem toate aceste lucruri unii
altora, împlinim porunca. Dar ce sunt acestea? Acestea sunt relaţii. Relaţii din familia Sfintei Treimi. Sfânta
Treime – trei Persoane în relaţii desăvârşite – ne cheamă şi ne spun: „Învăţaţi să aveţi părtăşie cu Tata, cu Fiul şi
cu Duhul Sfânt şi după aceea învăţaţi să aveţi părtăşie între voi, iubindu-vă unii pe alţii şi făcându-vă unii altora
toate lucrurile acelea care sunt manifestări ale dragostei!” E simplu? Foarte simplu. Atunci ne apucăm de lucru!

CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 6 ianuarie 1999)

Un lucru care ne-a preocupat până aici a fost să vedem frumuseţea relaţiilor dintre Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, capacitatea de a stabili relaţii frumoase şi de a întreţine relaţii frumoase. Dacă vreţi un alt cuvânt care să
vă ajute: capacitatea de a te conecta. Este de mare importanţă pentru orice aparat modern să fie conectat la sursa
de putere, pentru că dacă nu are conectare este mort. Aşa este persoana. O persoană înfloreşte numai când e
conectată cu alte persoane.
Am pomenit despre aceia care nu au avut un tată bun sau nu au avut o mamă bună. Există oameni cărora,
când au fost copii li s-a retezat, în loc să li se formeze capacitatea de a se conecta. Sau mai târziu în viaţă te-ai
îndrăgostit o dată, dar ai fost înşelat în dragostea ta şi te-ai strâns ca un melc în cochilia lui şi nu mai ai curajul să
ieşi să te conectezi cu nimeni. Nu mai ai încredere în nimeni. Nu te mai poţi deschide nimănui şi nu te mai poţi
dărui nimănui. Din cauza aceasta persoana ta se stinge. O persoană care este bine formată are capacitatea de
conectări multiple. Dar ţineţi cont că noi am fost făcuţi de la început cu capacitatea de a ne conecta cu Tatăl, cu
Fiul şi cu Duhul Sfânt. Ţineţi minte: dacă sunt conectat cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, sunt plin de atâta
bogăţie, de atâta frumuseţe, încât acum doresc să le împart la alţii. Acum încep să mă conectez nu din sărăcie,
sperând că cineva îmi dă şi mie ceva, ci acum sunt atât de bogat, sunt atât de plin, fiindcă sunt plin de Dumnezeu.
Şi atunci vreau să mă conectez, ca să dăruiesc eu altora.
 Dacă cumva v-a speriat expresia „plin de Dumnezeu”… (Nu-i aşa că v-a şocat puţin?) vă rog să deschideţi
la Efeseni 3:14, unde mai vedem o dată toată Sfânta Treime în noi: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea
Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pământ…” (v. 14-15).
Rugăciunea noastră, de regulă, trebuie să fie adresată Tatălui. Noi ne putem ruga şi Fiului şi ne putem ruga şi
Duhului Sfânt. Dar în mod normal, în mod regulat, rugăciunea noastră este adresată Tatălui în numele Fiului,
adică la Tata ajung întotdeauna numai prin medierea Fiului. Aceasta înseamnă „în numele Fiului”. Recunosc că la
Tata ajung numai prin Fiul. Din mine totdeauna Se roagă Duhul Sfânt. Conform lui Romani 8:26-27: „Noi nu
ştim cum să ne rugăm şi Însuşi Duhul din noi Îi spune lui Tata de ce avem nevoie. Noi Îi cerem una şi El zice:
„Nu-l asculta, că nu de aceea are nevoie. Uite de ce are nevoie”. Eu am spus că uneori Duhul Sfânt ne sabotează.
Îi spune lui Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem noi.

Acum haideţi să vedem mai departe: „Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi
în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru” (Efeseni 3:16). În omul dinlăuntru mă întăresc prin Duhul Sfânt.
„… Aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă.” Unde-i Domnul Isus? În inimă. Duhul Sfânt
este în omul dinlăuntru, tot acolo. „… Pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe
împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos,
care întrece orice cunoaştere, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19).
Acum, eu cred că aici, în versetul acesta, 19, toată plinătatea lui Dumnezeu este plinătatea lui Dumnezeu
Tatăl. Şi să vă spun cum văd eu, să vă spun ceva interesant. Mi se spune în două versete dinainte că dacă sunt
înrădăcinat în dragoste, trebuie să cunosc dimensiunile dragostei, să fiu plin de dragostea aceasta, iar Dumnezeu
este dragoste. Când sunt plin de dragoste, sunt plin de Dumnezeu.
Mergem în capitolul 4. De la versetul 11 vedeţi că Dumnezeu a dat în Biserică păstori, învăţători, pentru
„desăvârşirea sfinţilor”, adică ceea ce facem noi în serile acestea. Aceasta este echipare. Cuvântul trebuie tradus
mai bine acum prin „echiparea”, „înzestrarea” sfinţilor… „în vederea lucrării de slujire”. Toţi sfinţii, toţi copiii lui
Dumnezeu trebuie să fie slujitori. Am văzut cum ne putem sluji unii altora. Toţi trebuie să facem lucrare de slujire
pentru alţii. Păstorii, învăţătorii sunt pentru echiparea sfinţilor în vederea lucrării de slujire.
Acum mergem mai departe: „Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu,
la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (v. 13). Domnul Isus Cristos a venit pe pământ nu
să I se slujească, ci El să slujească. El spune: „Uitaţi-vă la Mine, că Eu slujesc tuturor. Fiţi ca Mine!” Când
devenim slujitorii altora, aşa cum am descris mai înainte, şi facem toate acele lucrări pentru alţii, devenim ca Isus;
şi mai mult: plini de toată plinătatea lui Cristos. Aşa spune aici. Dacă eşti plin de dragoste, eşti plin de
Dumnezeu. Dacă eşti sluga tuturor, eşti plin de Cristos.
Acum să vă mai arăt ceva la capitolul 4, de la versetul 17 încolo: „Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii” şi
ai o listă cu lucruri pe care să le lepezi, că acelea nu sunt pentru un copil al lui Dumnezeu, şi o listă de lucruri
care trebuie să te caracterizeze ca şi copil de Dumnezeu. Să-i zicem la aceasta „puritate morală” sau „curăţenie
morală”. Culmea ei este în capitolul 5, versetul 18, ultima poruncă: „Nu vă îmbătaţi de vin; aceasta este
destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plin de Duh”, de Duhul Sfânt.
Din capitolul 3 rezultă că sunt plin de Dumnezeu, dacă sunt plin de dragoste. În capitolul 4 sunt plin de
Cristos, dacă sunt slujitorul tuturor, iar în capitolul 5 sunt plin de Duhul Sfânt, dacă am puritate morală. De unde
ştiu aceasta? Uitaţi-vă la capitolul 4, pentru că ni se spune acolo: Să nu furaţi! Să nu minţiţi! Să nu vorbiţi nici un
cuvânt stricat! De ce toate acestea? Versetul 30: ca „să nu întristaţi pe Duhul Sfânt”. Când tu faci lucruri care nu-
i plac lui Dumnezeu, cine se întristează în tine? Duhul Sfânt. Plin de Dumnezeu, plin de Domnul Isus şi plin de
Duhul Sfânt. Dumnezeu ne-a dat capacitatea aceasta de a ne conecta acolo. Iar în momentul în care mă conectez
acolo, sunt plin de dragoste. Pentru cine? Şi pentru duşmanii mei, şi pentru fraţii ticăloşi – sunt şi dintre aceia.
Pavel spune: „Sunt în primejdie între fraţii mincinoşi”. Da, aşa spune Pavel. Dar îi iubesc. Îi iubesc enorm! Sunt
gata să mor pentru ei! Atunci eşti plin de Dumnezeu şi eşti slujitor. De ce? Pentru că eşti plin de Cristos. Şi
trăieşti o viaţă curată, pentru că eşti plin de Duhul Sfânt. Observaţi, dacă am plinătatea Dumnezeirii în mine,
atunci pot să ies în afară.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că sunt tare mulţi care nu ştiu să facă conectări. Nu ştiu să se apropie,
să-şi facă prieteni. Nu ştiu să lege părtăşie cu alţii. Ascultă-mă: Umple-te de Dumnezeu, umple-te de Domnul Isus
şi umple-te de Duhul Sfânt! Acestea sunt porunci. De tine depinde umplerea, şi dintr-o dată vei vedea că ştii să
întinzi mâna, şi să zâmbeşti, şi să întrebi: „Cum te mai simţi? Şi ce-aş putea face pentru tine?” Şi dintr-o dată
începi să ieşi în afară, să te conectezi. Vei deveni o fiinţă plină şi împlinită în măsura în care înveţi să ieşi în afară.
Dar nu ieşi afară acum pentru că eşti un cerşetor care zice: „Oare mie îmi dă cineva ceva? Uite, nimeni nu-i
interesat de mine, nimeni nu se îngrijeşte de mine”. Aceasta a trecut. Aceasta a fost cât ai fost cerşetor şi gol.
Acum eşti bogat. Acum eşti plin de Dumnezeu, de Domnul Isus, de Duhul Sfânt. Acum îndrăzneşti să ieşi în
afară, că ai ce da. Aceasta este schimbarea care s-a produs în tine când te-ai conectat cu Sfânta Treime. Ai de ce
te conecta în afară şi începi să stabileşti relaţii.
Ce trebuie să facem noi pentru aceasta? Să mai repet o dată: Îl primim pe Împăratul. Cum Îl primesc pe
Împăratul? Recunosc că El este Dumnezeu întrupat, care a murit în locul meu. Cum Îl primesc? Îl primesc atunci
când Îi spun: „Aici în fiinţa aceasta, de aici înainte Tu eşti stăpân.” Îl primesc pentru că m-am uitat la El şi m-am
îndrăgostit de frumuseţea Lui. Iar acum, cu toată fiinţa mea, Îl doresc pe El. Nu-l mai doresc pe celălalt. Atunci
El mă naşte din Dumnezeu, El vine în mine, El stabileşte legământul acela al inimii cu mine, El devine comoara
mea, El devine viaţa mea.
Acum vreau fugar să mai adăugăm o dimensiune a învăţăturii Domnului Isus, şi anume învăţătura
Domnului Isus despre cer. Chiar dacă am mai pomenit-o într-o seară, să o facem puţin mai sistematic. Vă aduceţi
aminte de Ioan 6:38: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” „Eu M-am
coborât din cer.” Şi după aceea El este Cel care zice: „Acum Mă duc înapoi acasă în cer.”
Domnul Isus, ca Unul care a venit din cer şi S-a dus înapoi în cer, ne-a informat că este o altă viaţă în cer.
Acest lucru El l-a făcut în multe feluri, dar aş vrea să arătăm numai câteva dintre acestea, începând cu Matei 10,
unde le spune ucenicilor: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul.” „Sufletul vostru nu poate
fi ucis de cei ce ucid trupul.” „Cine-şi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga”(Matei 10:39).
„Adunaţi-vă comori în cer! Comorile voastre să fie acolo sus”. (cf. Matei 6:20)
Mai departe. Când se întorc ucenicii din lucrare şi sunt atâta de fericiţi că până şi demonii le sunt supuşi,
Domnul Isus le spune în Luca 10: „Nu vă bucuraţi aşa tare de aceasta! Nu-i mare lucru! Bucuraţi-vă că numele
voastre sunt scrise în ceruri, adică dreptul vostru este acolo, locul vostru este acolo” (cf. v. 20).
„Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar
fi aşa v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. (cf. Ioan 14:1-3)
Aduceţi-vă aminte de cuvintele pe care i le spune tâlharului de pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.”
Aduceţi-vă aminte de pilda bogatului şi a lui Lazăr în Luca 16. Aici unii zic: „O, frate, păi aceea e numai o pildă.
Nu-i realitate.” Să vedem imediat dacă este pildă sau realitate. De obicei se spune: „A mai spus şi pilda aceasta.”
Dar aici când spune aceasta, El spune că a fost un om pe nume Lazăr, care era cerşetor, şi a fost un bogat, pe
care nu interesează cum îl cheamă. Şi a murit şi unul, şi celălalt. Bogatul a murit şi s-a dus în focul iadului. Lazăr
s-a dus în sânul lui Avraam. Şi dintr-o dată bogatul strigă către Avraam: „Părinte Avraame, dă-i voie lui Lazăr să
vină să mă răcorească puţin”. „Îmi pare rău, nu se poate. Prăpastia-i prea mare. Nu se poate trece.” „Atunci,
părinte Avraame, trimite-l pe Lazăr să învie din morţi. Eu am cinci fraţi acasă care nu cred că este viaţă aici. Să
le adeverească el că este şi să facă în aşa fel încât să nu vină şi ei unde sunt eu.” Omul acela nu crezuse că este o
altă viaţă. Punctul principal al pildei este tocmai acela în care, Avraam îi spune: „Au deja pe Moise şi pe proroci.
Au deja suficientă informaţie, că este viaţă după moarte. Deci, chiar dacă ar învia unul dintre morţi, cei ce nu vor
să creadă tot nu vor crede”. Dar discuţia principală acolo este aceasta: că cel bogat acum este teribil de îngrijorat.
„Ce mă fac cu fraţii mei, care nici ei nu cred, şi cum aş putea să le spun: «Este!»?” Putem noi considera că
aceasta este o pildă ireală? Păi, dar atunci ar însemna că Domnul Isus minte.
„Au pe Moise şi pe proroci.” Unde scrie în cărţile lui Moise că există viaţă dincolo de moarte? La Matei 22
saducheii, care nu cred că este înviere, se duc la Domnul Isus şi Îl întreabă: „Uite, am avut noi o situaţie, unul
care a fost căsătorit şi după aceea a murit. Nevasta, după legea evreiască, s-a căsătorit cu al doilea frate, şi acela
a murit, iar apoi şi al treilea, şi al patrulea, şi toţi cei şapte i-au fost soţi. Acum, la înviere a cui va fi?” Domnul
Isus le spune: „Voi vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Voi nu ştiţi că
viaţa acolo este de altă natură. Acolo nu va mai fi căsătorie, aşa cum este aici.” Dar El ştia de ce i-au pus
întrebarea, pentru că ei nu credeau în viaţa de dincolo. Şi atunci le spune: „Voi n-aţi citit în Moise? N-aţi citit
acolo unde Moise, la rugul aprins, Îl aude pe Dumnezeu vorbind şi Dumnezeu i Se prezintă: «Eu sunt Dumnezeul
lui Avraam, Isaac şi Iacov»?” Păi dacă Avraam, Isaac şi Iacov ar fi morţi, înseamnă că Dumnezeu ar fi
Dumnezeul unor morţi. Faptul că Dumnezeu zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov”,
înseamnă că la data la care vorbea Dumnezeu lui Moise, la rugul aprins, Avraam, Isaac şi Iacov, care demult erau
morţi, atunci la ora aceea ei erau vii! Deci, ei trăiau după ce au murit. Şi în felul acesta Domnul Isus le arată:
„Uite, puteaţi să deduceţi din Legea lui Moise că există viaţă după moarte.”
Aşadar, Domnul Isus ne-a învăţat că este o continuitate a vieţii, dar El ne-a învăţat mai mult. El ne-a
învăţat că dincolo copiii lui Dumnezeu vor avea funcţii. Unii vor avea funcţii mai mari, alţii funcţii mai mici,
conform cu modul în care şi-au făcut ei lucrarea pentru Dumnezeu aici pe pământ. „Cine Mi-a fost credincios
peste puţine, acolo va fi pus peste puţine. Cine a fost credincios peste multe, va fi pus peste multe” (Matei 25:21).
Două lucruri ne spune Domnul Isus aici:
Primul care pe mine mă sperie rău de tot: Câtă credincioşie am avut aici, atâta voi avea şi acolo.
Caracterul meu nu se schimbă când mă duc dincolo. De aceea este atât de important să lucrăm aici la caracterul
nostru. De aceea veţi vedea că în toată lucrarea, accentul cade pe caracter, caracterul copiilor lui Dumnezeu care
merge cu ei dincolo. Iar când ajungi acolo, El va zice: „Să văd cu ce caracter ai venit, pentru că dacă nu Mi-ai
fost credincios acolo, nu Mi-eşti credincios nici aici. Vreau să văd ce fel de om te-ai dovedit acolo, pentru că
aceasta vei fi şi aici.” Aşa zice Domnul Isus, nu eu zic aşa. Domnul Isus ne-a spus: „Fii atent: cu ceea ce lucrezi
pe Pământ pentru Dumnezeu te îmbogăţeşti faţă de Dumnezeu. Cu ceea ce faci acolo pentru Dumnezeu îţi aduni
comori în cer. Şi cine nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu…”
Luca 12 spune aceasta acolo unde vorbeşte despre bogatul căruia i-a rodit ţarina. Iar el a zis: „Acum
mănâncă, suflete, bea şi petrece!” „Nebunule, în noaptea asta îţi cer sufletul. Şi tot ce ai adunat tu nu va rămâne,
nu te vei bucura de ele. Nebunule!” (cf. Luca 12:20) Şi Domnul Isus adaugă: „Aşa este cu oricine care nu se
îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu”, adică, este nebun. Domnul Isus ne atrage atenţia să investim acolo, fiindcă viaţa
aceasta pe Pământ este o treaptă. Viaţa aceasta pe Pământ este locul unde Dumnezeu ne formează caracterul. Pe
Dumnezeu nu-L interesează să ne ţină aici într-o cutiuţă cu puf. Pe Dumnezeu Îl interesează aici să ne arunce în
greutăţile vieţii să ne formeze caracter ca al Lui. „Uitaţi-vă la Mine şi copiaţi-Mă, imitaţi-Mă!” Scopul lui
Dumnezeu cu noi aici este formarea în noi a unui caracter cristic, adică toate trăsăturile de caracter ale Domnului
Isus să fie în noi, ca noi, în toate acestea, să ştim: „eu lucrez pentru cer”.
Am folosit odată o expresie care pe un tânăr l-a tulburat puţin. Am spus că Domnul Isus, ca unul care ştia
că Se duce înapoi în cer, Şi-a putut permite luxul să spele picioarele lui Iuda. Şi tânărul a zis: „Oare nu le-ar fi
spălat oricum?” Eu cred că, având caracterul Lui, Domnul Isus oricum le-ar fi spălat, dar Ioan ne spune aşa: ca
unul care ştia cine-i El şi unde merge El, El putea să-Şi risipească viaţa aici şi să o dea să fie răstignită. Dacă
viaţa ar fi numai aici pe pământ, atunci ai zice: „Păi, să mi-o trăiesc, că numai pe asta o am. Eu nu-mi pot
permite luxul s-o pierd, că numai pe asta o am”. Dar dacă eu ştiu că eu sunt făcut să moştenesc tot Universul, eu
îmi pot permite luxul să trăiesc şi sărac, să trăiesc şi huiduit de oameni. De ce? Pentru că zic: „Las ' că vine
vremea mea sus. Eu nu trăiesc pentru aici; eu trăiesc pentru acolo. Eu nu-mi adun aici; eu mă îmbogăţesc pentru
acolo.”
Aceasta este ceea ce eu numesc mentalitate cerească. Şi tu trebuie să-ţi dezvolţi această mentalitate
cerească. Eu nu am numai viaţa aceasta. Şi pe aceasta îmi pot permite s-o pierd, ca s-o câştig pe cealaltă, pentru
că, uneori mi se cere ori să stau cu Cristos, şi atunci îmi pierd viaţa, ori să mă lepăd de Cristos, ca să-mi păstrez
bicisnica asta de viaţă. Şi s-ar putea să mai vină vremea aceea. Poate că Dumnezeu are grijă şi de generaţia
aceasta să îi aducă o persecuţie. Niciodată nu se ştie. Tu trebuie să înţelegi ce-i mai de preţ: viaţa aceasta sau
Dumnezeu şi caracterul cristic? Că dacă aceea este mai importantă, atunci eu renunţ la lucrul cu care se
mândresc cel mai mult românii.
Dacă vă uitaţi în cărţile de istorie şi în cărţile despre specificul neamului românesc, toţi remarcă un lucru:
românii sunt mari supravieţuitori. „Apa trece, pietrele rămân.” „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie.” „Domnule,
au venit peste noi atâţia, dar noi am rămas aici. De ce-am rămas? Pentru că noi am ştiut să ne fofilăm. Noi am
ştiut să ne dăm pe brazdă. Noi am ştiut să zicem cum vor ei, dar am făcut cum ştim noi şi am supravieţuit. Şi
meritul nostru este că am supravieţuit.” La această trăsătură de caracter trebuie să renunţăm. În aceasta să nu
mai fim români, pentru că-i mai de preţ să zic: „Caracterul contează, nu supravieţuirea. Principiile morale –
dreptatea, onoarea, cinstea, adevărul – acestea să nu mi le pierd, chiar dacă-mi pierd viaţa.” Aceasta trebuie
schimbat în noi, ca să ajungem să trăim eroic, dumnezeieşte.
Text: Matei 5:1-12
Predica de pe Munte începe aici unde am început eu, dar continuă în cap. 5, 6, 7. Sigur că aici este şi
iubirea vrăjmaşilor, şi alte cerinţe foarte înalte, dar culminează cu cea mai extraordinară cerere care ar fi putut fi
vreodată formulată: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”(Matei 5:48).
Continuă în capitolul 6, culminând cu: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra”(v. 33). Şi continuă în capitolul 7 şi se încheie cu: „Orişicine aude aceste cuvinte
ale Mele [adică Predica de pe Munte] şi…” filozofează asupra lor. Aşa-i? Cine „aude aceste cuvinte ale Mele şi le
face este omul care şi-a zidit casa pe stâncă”(cf. v. 24), adică omul care şi-a format un caracter atât de solid,
încât orice furtuni dau, pe el nu-l mai clatină. Dacă vrei un caracter pe care nu-l frâng vânturile, şi valurile, şi
loviturile, şi accidentele, şi tragediile, auzi reţeta: „Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi le practică.”
Predica de pe Munte a fost numită „Suma învăţăturii Domnului Isus”. A fost numită „Constituţia
Împărăţiei lui Dumnezeu”. A fost numită „Manifestul Împăratului ceresc”. Fără îndoială că este cea mai
extraordinară învăţătură care a fost dată vreodată, extrem de neobişnuită.
Cineva a scris două cărţi. Prima carte a fost despre cele Zece Porunci date de Dumnezeu prin Moise, iar
cartea aceasta a fost dată tuturor membrilor parlamentului britanic acum câţiva ani: o carte recentă. Acelaşi autor
însă, după aceea, a scris o carte despre Predica de pe munte, şi el face o comparaţie între cele două şi spune aşa:
„Când citeşti cele Zece Porunci date prin Moise, oricine ai fi în lumea aceasta zici: «Domnule, acestea sunt baza
societăţii. Fără acestea societatea nu poate funcţiona, şi toată lumea, oriunde ai fi în lumea aceasta, le acceptă:
Domnule, aşa ar trebui să fie oamenii. Şi dacă ar fi oamenii aşa, ar fi acceptabilă societatea.» Dar când citeşti
Predica de pe Munte tresari. Zici: «Nu, nu ştiu dacă-i aşa. Fericit e cel care e sărac în duh? Fericit e cel care
plânge? Fericit e cel blând? Unde-i fericirea în toate acestea? Să-i iubeşti pe duşmanii tăi? Să întorci celălalt
obraz? Să fii atât de strict cu tine, încât dacă ochiul tău te ispiteşte să-l scoţi afară? E prea de tot! Şi apoi cine
poate chiar să îndrăznească să zică: 'Vreau să fiu în caracterul meu cum e Dumnezeu.' Predica de pe Munte e
neobişnuită. Predica de pe Munte nu este acceptabilă naturii umane, aşa cum cele Zece Porunci sunt
acceptabile.»”
Pentru că e atât de grea, pare atât de grea, nu ştiu câţi teologi creştini de-a lungul secolelor au încercat să
scoată teorii că Predica aceasta nu-i pentru noi. De exemplu, sunt teologi luterani care argumentează aşa:
„Predica de pe Munte nu-i altceva decât lege şi noi nu mai suntem sub lege. Predica aceasta este lege, dar lege
mai grozavă decât a lui Moise, mai grea decât a lui Moise, dar e tot lege, iar Domnul Isus – spun ei – ne-o dă
numai ca să ne sperie. Şi când o vedem cât e de grea să zicem: «Doamne, nu-mi trebuie decât harul Tău» şi să
fugim la har. Dar nu ne este dată s-o ţinem.” Vedeţi ce uşor găsesc oamenii argumente să n-o ţină.
 Alţii au zis: „Nu-i aşa! Uite cum e: Predica aceasta le-a dat-o Domnul Isus evreilor cu ideea că ei Îl vor
primi ca Împărat. Şi dacă L-ar fi primit Împărat în Ierusalim, aceasta ar fi fost constituţia. Dar pentru că ei nu L-
au primit, Domnul Isus pe aceasta a pus-o deoparte şi a introdus harul. Aceasta nu-i pentru noi acum; aceasta
este pentru mia de ani.”
Sunt, după câte am citit undeva, vreo… […]
Sunt unii, sigur, care o citesc şi sunt fascinaţi de ea. Au fost doi oameni mari de tot în epoca modernă, care
au dat peste Predica de pe Munte şi, când au descoperit-o, au descoperit o minune, care i-a fermecat. Unul dintre
ei s-a numit Lev Tolstoi. Lev Tolstoi şi-a lăsat averile, şi-a lăsat totul, şi a zis: „Eu vreau să trăiesc după Predica
de pe Munte.” Romanul „Învierea” este oarecum clădit pe ideea aceasta. Eroul principal de fapt este Tolstoi
însuşi, care se proiectează acolo ca unul care şi-a ruinat viaţa trăind după lume, dar când a descoperit Predica de
pe Munte, a început să trăiască o viaţă cu totul diferită.
Un altul care a descoperit-o şi şi-a schimbat totalmente felul de viaţă a fost Mahatma Gandhi. Mahatma
Gandhi a fost un indian care, descoperind Predica de pe Munte, a aplicat-o ca metodă politică: metoda
nonviolenţei, iar prin metoda aceasta până la urmă a biruit, a înfrânt Imperiul Britanic şi a câştigat independenţa
pentru India.
Acum vreau să ştiţi că nici Tolstoi, nici Gandhi n-au pătruns cu adevărat unde trebuia să pătrundă, ca
dovadă faptul că nimeni după ei nu i-au urmat. Ei n-au reuşit să adune pe alţii în jurul lor, şi să-i convingă:
„Veniţi să trăim aşa!” Ştiţi de ce? Pentru că ei au încercat Predica de pe Munte fără Autorul Predicii de pe
Munte, şi nu merge. Predica de pe munte merge numai dacă L-ai primit mai întâi pe Autorul ei. De aceea, până
acum v-am explicat cine-i Isus, şi cum Îl primeşti pe Isus, şi cum te transformă El, şi cum Se uneşte El cu tine, şi
apoi cum locuieşte în tine toată plinătatea Dumnezeirii. După ce am înţeles toate acestea, atunci putem merge la
Predica de pe Munte. Fără acestea nu poţi merge la Predica de pe Munte, pentru că numai după ce le-ai împlinit
pe toate acelea, Domnul Isus te ia de braţ şi zice: „Acum hai să-ţi arăt tabloul. Aşa arată un copil al lui
Dumnezeu. Şi Eu, şi Tata, şi Duhul Sfânt am venit în tine cu acest program, cu acest proiect. Uită-te la Predica
de pe Munte! Aşa vrem să te facem! Acesta-i produsul final, pentru că Noi am venit să naştem oameni din
Dumnezeu şi să formăm în ei caracter ca al lui Tata, ca al Meu şi ca al Duhului Sfânt. Voi să fiţi desăvârşiţi cum
Tata este desăvârşit. Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.” Şi roada Duhului Sfânt este:
dragostea, bucuria, pacea… care sunt exact descrierea Predicii de pe Munte. Toată roada Duhului Sfânt nu-i
altceva decât condensarea Predicii de pe Munte. Roada Tatălui, roada Fiului, roada Duhului Sfânt în noi este
caracter ca al lui Dumnezeu.
Aşadar, dragii mei, lucrul acesta trebuie să îl subliniez încă o dată. Cine este Isus? Este Dumnezeu
întrupat. A venit aici cu un plan formidabil să te facă şi pe tine partener cu Sfânta Treime. Ţi-a dat capacitatea de
unire cu Dumnezeu, capacitatea de a primi în tine pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, capacitatea de a te conecta
cu Ei, capacitatea de a fi umplut de Ei.
Citim din nou în Evanghelia după Ioan capitolul 1: „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Dar
tuturor celor ce L-au primit, […] li s-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”(v. 11-12). Cheia
este în acest cuvânt „primit”. Aceasta înseamnă că, în momentul în care-L înţelegi şi-L vezi cât e de
frumos şi de măreţ şi ce plan are cu tine, zici: „E o nebunie să nu-L primesc.” Cu toată fiinţa ta Îl
inviţi înăuntru. Dar trebuie să fie un moment definitiv, un moment clar când zici: „Acum, Doamne,
cu toată fiinţa mea Te primesc în mine”. Sfânta Treime te-a creat cu această capacitate de a te
deschide Lor. Domnul Isus e la uşa ta şi zice: „Eu bat la uşă, şi dacă deschide cineva, Eu voi intra la
el” (Apoc. 3:20). Spune-i: „Doamne Isuse, cred că eşti Fiul lui Dumnezeu. Cred că ai murit în locul
meu pe cruce. Cred că Te-ai înălţat la cer. Dar cred că în clipa aceasta eşti aici în inima mea. După
toate câte le-am auzit, vreau cu toată fiinţa mea să-Ţi aparţin Ţie. Îmi pare rău că am trăit departe
de Tine, am trăit după capul meu. Ştiu că am în mine atâtea legături ale Celui Rău, dar, Doamne
Isuse, Te primesc pe Tine în fiinţa mea. Vino! Îţi deschid fiinţa mea. Te rog rupe Tu legăturile Celui
Rău din mine. Rupe legăturile viciilor ce mă mai leagă. Eu nu mă pot lăsa de ele, dar Tu poţi. Lasă
sângele Tău să cadă pe toate cătuşele Celui Rău, să le topească. Prin sângele Tău spală-mă de orice
păcat. Curăţeşte-mă! De astăzi vreau să trăiesc sub autoritatea Ta. Învaţă-mă! De acum stau la
picioarele Tale şi vreau să se formeze în mine un caracter ca al Tău. De aceea, iată-mă, primeşte-
mă!”
Domnul Isus spune că dacă ai deschis inima, El a intrat. El e în tine acum, dacă tu te-ai rugat această
rugăciune. Acum Domnul Isus mai face ceva, îţi mai cere ceva: „Să Mă mărturiseşti înaintea oamenilor, ca Eu să
te mărturisesc înaintea Tatălui” (Matei 10:32). Aceasta înseamnă că acolo în cer El mărturiseşte: „Uite, cutare
este al Meu, pentru că M-a primit în inima lui.” Dar El spune: „Eu nu te mărturisesc înaintea îngerilor şi a
Tatălui, dacă tu nu Mă mărturiseşti înaintea oamenilor. Dacă ţie ţi-e ruşine de Mine acolo, Mie mi-e ruşine de tine
în cer.” El vrea şi-ţi cere şi această mărturie.
Şi cu aceasta să continuăm cursul nostru. Ne apropiem acum de Predica de pe Munte. Cum ne apropiem
de ea?
În primul rând, în textul pe care vi l-am citit avem ceea ce toţi cunosc: „Fericirile”. Sunt opt fericiri,
şi vreau să spun ceva important într-un mod general: Dumnezeu ne-a creat, şi ne-a creat cu o
 capacitate imensă de bucurie, de plăcere şi de desfătare sau de delectare. În cursul celălalt am
dezvoltat pe larg aceasta. Dumnezeu a pus în noi capacitatea de bucurie, de plăcere şi de desfătare.
Avem plăceri, şi bucurii, şi desfătări fizice. Dar omul nostru din lăuntru este făcut în aşa fel încât are
şi el o foame extraordinară după plăcere, după desfătare. Şi Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât
omul nostru din lăuntru nu se poate bucura cu adevărat şi nu se poate satisface decât în Dumnezeu
Însuşi. De aceea, ni se spune: „Bucuraţi-vă în Domnul! Domnul să-ţi fie plăcerea ta şi Domnul să fie
desfătarea ta!”(Ps. 37:4) Am avut o lecţie largă pe această temă: Cum să ne găsim plăcerea,
desfătarea şi bucuria în Domnul. O găsiţi în volumul 1 din Cursul de Viaţă Spirituală.
Mergem un pas mai departe. Dumnezeu ne-a făcut cu capacitatea de fericire. Fericirea este mai mult
decât bucurie, plăcere şi desfătare. Fericirea este mai largă şi mai profundă. Fericirea este totalitatea:
bucurie, plăcere, desfătare şi mai mult decât atât, fericirea este starea generală de umplere, de satisfacţie, de
împlinire, când poţi spune: „Sunt împlinit pe toate planurile.” Aceea este fericire. Dumnezeu ne-a făcut cu
capacitatea de fericire şi Dumnezeu ne vrea fericiţi.
Dar Dumnezeu ne spune: „Fiţi atenţi, că voi aveţi o concepţie greşită despre ceea ce te poate face fericit.”
Ia gândeşte-te acum, stai o clipă şi spune: „Ce cred eu că m-ar face fericit? Dacă eu aş avea la dispoziţie nu ştiu
ce formule magice, prin care să se împlinească tot ce doresc eu, ce ţi-ai dori?” Ce crezi tu chiar acum că te-ar
face fericit? Frumuseţea cuiva? O căsătorie cu cutare? Bani? Faimă? Putere politică? Capacitatea de a face
minuni şi de a fi formidabil, de a fi aplaudat şi admirat de toată lumea? Ce crezi tu că te-ar face fericit? Lucruri
din lumea aceasta, acestea sunt cele care crezi că te-ar face fericit? Problema este că în lumea aceasta sunt foarte
mulţi care au toate aceste lucruri pe care tu nu le ai şi care crezi că te-ar face fericit. Aceia sunt mai norocoşi, să
zicem, decât tine, deşi noi nu credem în noroc, dar folosim cuvântul acesta. Au şi frumuseţe, şi bani, şi faimă, dar
sunt nefericiţi, teribil de nefericiţi.
A fost artistul acela mare Richard Burton. Richard Burton a fost unul dintre cei mai talentaţi artişti. S-a
căsătorit cu cea mai frumoasă actriţă, cu Elizabeth Taylor, şi avea milioane de dolari. În fiecare an făcea cel puţin
câteva milioane de dolari. Dar chiar cu puţină vreme înainte de a muri a divorţat. A acordat atunci un interviu la
B.B.C., în care a spus: „Domnilor, banii nu m-au făcut fericit. Cheltuiam milioane în fiecare an, ca să am oameni
în jurul meu şi să mă simt flatat şi adulat. Dar am învăţat că nu mă pot încrede în nimeni. Eram totdeauna singur
şi nefericit.” Eu nu ştiu câţi sunt ca Richard Burton, dar omul acesta le-a avut pe toate, câte crede omul că îl fac
fericit, însă a murit deziluzionat şi nefericit. Dar tu zici: „Ei, păi a fost prost! Eu, dacă aş fi în locul lui, aş fi
fericit având toate acestea.” Aşa-i omul. El nu crede până nu vede.
A mai fost unul pe care îl chema Solomon, care le-a avut pe toate acestea, dar până la urmă concluzia lui a
fost: „Goliciunea goliciunilor. Totu-i goliciune. Toate m-au lăsat gol.”
Domnul Isus vine şi ne spune: „Eu, ca Dumnezeu întrupat, vă dau reţeta fericirii. Eu vă dau reţeta
fericirii.” Acum, fiţi atenţi, reţeta aceasta nu merge decât după ce te-ai unit cu El, după ce eşti cu El, i-ai înţeles
felul Lui de a fi, i-ai văzut frumuseţea Lui, i-ai văzut caracterul Lui şi acum El te ia de braţ şi îţi spune: „Hai să-
ţi arăt reţeta fericirii! Iată cum trebuie să fii ca să fii fericit.” Lăuntrul tău trebuie să aibă un anume fel de
atitudini. Lăuntrul tău trebuie să aibă un anume fel de structură, la care noi îi spunem caracter, iar dacă ai aceste
trăsături, această structură, acest caracter, vei descoperi că eşti împlinit, eşti fericit.
Vreau să trecem prin toate cele 8 fericiri din Predica de pe Munte, aşa ca să ai imaginea generală a reţetei
fericirii.
(1) „Ferice de cei săraci în duh!” (Matei 5:3) Ce înseamnă „sărac în duh”? Sărăcia în duh este o
atitudine faţă de mine însumi. Mă văd totalmente gol. Nu am nimic în mine care să nu fi fost pus
acolo de Dumnezeu. Nu există nimic care să fie de la mine. Eu sunt totalmente dependent de Tatăl
meu în tot ce-mi dă El. Aceasta este sărăcia în duh. Sărăcia în duh este acest realism de bază. Mă
văd totalmente dependent de Tata. Aduceţi-vă aminte că Însuşi Domnul Isus a spus: „Fiul nu poate
să facă nimic dacă nu-I dă Tata să facă şi nu face nimic decât ce-L vede pe Tata făcând, pentru că
Eu aşa am decis: să Mă fac totalmente dependent de Tata” (Ioan 5:19).
Opusul la aceasta este încrederea în sine. Niciodată nu înţelegi o fericire dacă nu înţelegi opusul ei. Opusul
este încrederea în sine, aroganţa celui care zice: „Eu pot! Eu ştiu! Eu sunt cum trebuie! Eu sunt aşa cum trebuie
să fiu!” Este aici o răsucire care este greu de prins, dar vreau să spun următoarele: cu cât eşti mai încrezut în tine
şi cu cât eşti mai mândru, cu atât eşti mai mizerabil. Ştii de ce? Pentru că mândru fiind şi arogant fiind, tu-ţi dai
seama că de fapt nu eşti cum ai vrea să fii. Cel puţin la 95% dintre oameni nu le place cum arată. Ba că-i nasul
prea mare, ba că-i prea mic. Ba că ochii sunt prea mari sau că sunt prea mici, de-o culoare şi nu-s de alta.
Sprâncenele nu sunt cum trebuie, calitatea pielii nu este cum trebuie, nu eşti destul de înalt sau nu eşti destul de
chipeş sau eşti prea rotund… Tot timpul eşti nemulţumit de felul cum eşti, fiindcă eşti mândru! De aceea eşti
nemulţumit. Pentru că tu ai vrea să fii şi mai grozav decât eşti. Problema mare este: dacă nu eşti mulţumit de felul
cum arăţi, tu de fapt Îi spui lui Dumnezeu: „Nu-mi place cum m-ai făcut! Şi dacă nu-mi place cum m-ai făcut,
cum să mă mai încred în Tine? Nu mă încred în Tine de la început, pentru că n-ai fost meşter bun când m-ai
făcut.” Din start tu eşti mizerabil. Sunt mulţi care ar putea să fie fiinţe extraordinare pentru Dumnezeu, dar le e
frică şi zic ca acela care a avut un singur talant: „L-am înfăşurat într-un ştergar şi l-am îngropat în pământ,
pentru că mi-e frică. Mi-e frică pentru că râd oamenii de mine, din cauză că eu nu ştiu nimic, nu mă pricep la
nimic. Eu sunt prea modest la arătare.” Faptul acesta că nu te accepţi aşa cum eşti te face nefericit şi-ţi blochează
toate energiile şi toate capacităţile de împlinire. A fi sărac în duh înseamnă şi aceasta, că mă accept aşa cum sunt
şi că spun: „Doamne, Te felicit că m-ai făcut aceasta şi nu altceva”. Câte sunt nefericite că le-a făcut Dumnezeu
femei şi de ce nu le-a făcut bărbaţi! Sau de ce l-a făcut bărbat şi nu femeie! De aceea îşi lasă părul altfel şi vrea
să pară de celălalt fel. Toate acestea sunt revoltă împotriva Creatorului.
„Sărac în duh” înseamnă că eu Îi spun lui Dumnezeu: „Mulţumesc că m-ai făcut acesta aici, acum, aşa, şi,
Doamne, eu ştiu că Tu mă vrei partener cu Tine în Sfânta Treime. Cortul acesta aşa de modest ascunde un chip de
fiu de Dumnezeu. Doamne, Tu nu Te uiţi la pieliţa mea. Tu Te uiţi la caracterul meu, la inima mea. Doamne, hai
să ne apucăm de lucru! Şi vreau să se clădească în mine chipul Tău, să fiu o minune a cerului.” Şi atunci se
descătuşează în tine energie.
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” Dumnezeu a coborât cu Împărăţia Lui în
tine. A lor acum este Împărăţia cerurilor! În momentul în care eu mă văd aşa, Dumnezeu zice: „Te califici să
cobor cu tot cerul Meu în tine! Hai să trecem la împlinire!” Ţine cont, numai atunci când eşti gol te califici să te
umple Dumnezeu! Cum să te umple Dumnezeu dacă tu eşti plin de tine? Păi, dacă tu eşti încrezut în tine şi plin de
tine şi revoltat pe El, El nu are loc. Goleşte-te! Vezi-te gol, sărac! Şi te califici să te umple Dumnezeu cu cerul
Lui.
(2) A doua trăsătură de caracter: „Ferice de cei ce plâng!” Ce fericire o fi şi asta? Acum depinde pentru ce
plângi. Putem să plângem pentru că ne doare mâna sau ne doare stomacul. Este plânsul pentru durerile fizice,
pentru nenorocirile care se întâmplă. Există şi plânsul de fericire. Arabii au un proverb: „Dacă-i numai soare,
totul devine deşert.” Vai de locul acela unde-i totdeauna soare! Mai trebuie şi ploaie, pentru că ploaia aduce viaţa.
Prin urmare dacă ai numai zile însorite, te usuci. Dumnezeu îţi dă şi zile cu necazuri, pentru că prin necazurile
acelea îţi aduce o altfel de viaţă în tine.
Dar nu despre aceasta este vorba aici. Sunt alte două plânsuri. Primul este plânsul pentru propriile mele
defecte, falimente, păcate, ticăloşii. Ce se întâmplă? A pus Dumnezeu în mine o sensibilitate extraordinară. Cum
spun o minciună, mă ia cu călduri. Nu mai pot. Cum am jignit pe cineva, sunt bolnav. Cum am putut să fiu aşa de
insensibil, să jignesc pe cineva? Şi sunt atât de sensibil la orice greşeală. Această sensibilitate mă face să plâng.
Plâng pentru păcatele mele, pentru defectele mele, pentru greşelile mele căci sunt atât de multe, şi cum fac încă
una mă duc şi plâng înaintea Domnului. Plânsul acesta se numeşte „pocăinţă”. Dar plânsul acesta este datorită
sensibilităţii faţă de rău.
În Evrei 6:4-6 se spune că sunt unii care au cunoscut harul ceresc şi au cunoscut pe Domnul şi totuşi au
căzut. Şi spune acolo următorul lucru despre ei: Este cu neputinţă ca oamenii aceştia să mai fie întorşi la
pocăinţă. Nu spune că nu ar fi iertaţi dacă s-ar întoarce. Problema nu este că nu i-ar primi Dumnezeu înapoi. E
cu neputinţă să fie întors din nou la pocăinţă, adică sunt aşa de împietriţi, că nu mai au sensibilitate faţă de păcat
şi nu se mai pot pocăi. E groaznic să nu mai ai sensibilitate. E ca şi când ai lepră. Nu ştiu dacă ştiţi, dar cei care
au lepră nu mai simt durere. Aceasta este ciudăţenia la lepră. Când ai lepră, dintr-o dată nu te mai doare nimic. Şi
un lepros, dacă se aşează lângă foc şi pune mâna fără să-şi dea seama pe sobă, se poate arde şi se trezeşte că-i
mâna arsă, dar el nu a simţit nimic. Şi de aceea sunt aşa de desfiguraţi. Se taie şi nu-şi dau seama că s-au tăiat.
Când nu simţi durere, nu te mai poţi apăra. Oamenii aceia ar da oricât să simtă durere, pentru că a simţi durere
este un dar pe care l-a pus Dumnezeu în corpul omenesc. Şi e vai de noi când nu îl avem!
Ferice de cei sensibili! De ce? Pentru că dacă sunt sensibili la păcate şi la defecte, atunci e speranţă de
îmbunătăţire. E speranţă de creştere în sfinţenie.
Apoi este „Ferice de cei ce plâng!” (Matei 5:4) pentru păcatele altora, pentru căderile altora, pentru starea
altora care merg în iad. Sensibilitate la durerile şi la problemele altora ca Domnul Isus, care a plâns pentru
Ierusalim, că nu a vrut să-L primească.
Acum opusul la aceasta este: „Ce-mi pasă! Ce-mi pasă de ei!” Nepăsare, împietrire lăuntrică, dispreţ. Vai
de omul nepăsător, pe care nu-l doare de durerile nimănui! Trebuie să fie teribilă răutate în el, căci „cei răi n-au
pace”, aşa spune Biblia. Ferice de cei sensibili, pentru că sensibilitatea aceea te face să întinzi mâna să salvezi, să
ridici şi vezi câtă împlinire şi fericire este să te împlineşti în alţii.
(3) „Ferice de cei blânzi!”(Matei 5:5). „Blând” are două sensuri. Blând în raport cu Dumnezeu înseamnă
totalmente supus lui Dumnezeu, îmblânzit. Am acceptat că Dumnezeu mi-e stăpân, opusul lui sălbatic, care nu
acceptă stăpân. Blând însă în raporturile dintre noi înseamnă om care respectă pe ceilalţi. Tradus în engleză este
gentle, gentil, delicat. Ferice de cei ce respectă pe alţii şi se poartă frumos cu ei, mai ales cu cei slabi, mai ales cu
cei neajutoraţi; blând şi cu adversarii tăi. Îi respecţi, deşi îţi sunt adversari. Vorbeşti frumos cu ei, pentru că tu
eşti blând.
Opusul la „blând” este independent faţă de Dumnezeu, şi dispreţuitor şi lipsit de respect faţă de alţii.
Spuneţi-mi voi dacă aţi văzut vreun om fericit care este dispreţuitor faţă de alţii, ironic şi muşcător faţă de toată
lumea, acru cu toată lumea. E fericit? Nu! Cu cât eşti mai nepoliticos, mai nerespectuos, cu cât eşti mai dur, cu
atât eşti mai mizerabil în tine, dar nu spui la nimeni.
(4) „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate!” (Matei 5:6). În textul Cornilescu este cuvântul
„neprihănire”. Când a tradus Cornilescu Biblia, au fost mai multe discuţii, cum să traducă cuvântul acesta din
limba greacă. În cele din urmă s-a optat pentru „neprihănire”, care nu este termenul cel mai potrivit. Termenul
corect, exact este „dreptate”. Noi de aici înainte în toată analiza Predicii de pe Munte vom citi „dreptate”. Pentru
cei care sunt obişnuiţi cu Cornilescu vă rog să vă uitaţi la Romani 3:21. Acolo lângă cuvântul „neprihănire” este
cifra 1 şi vă trimite la subsol şi vă spune că în greceşte în loc de „neprihănire” este „dreptate”. Aşa că însuşi
Cornilescu a avut de grijă să spună: „Tu în loc de «neprihănire» citeşti «dreptate»”.
Acum cheia Predicii de pe Munte este în Matei 5:20, unde spune aşa: „Dacă dreptatea voastră nu e mai
bună decât dreptatea fariseilor şi a cărturarilor, dacă dreptatea voastră nu o întrece pe a lor, cu nici un chip nu
veţi intra în Împărăţia cerurilor!” Dreptatea voastră. După aceea, la Matei 6:33: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui.”
Sunt două dreptăţi după care trebuie să fiu flămând. În primul rând, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că
atunci când eu am fost păcătos, Cristos a murit pentru mine, a murit în locul meu şi nedreptatea mea a fost topită
în dreptatea Lui. Şi Pavel spune în Filipeni 3:9: Eu aceasta doresc, să fiu găsit nu având o dreptate a mea, ci
dreptatea pe care mi-a câştigat-o Domnul Isus pe cruce şi pe care eu mi-o însuşesc prin credinţă. Dreptatea lui
Dumnezeu în mine este faptul că Domnul Isus a murit în locul meu pe cruce. El e dreptatea lui Dumnezeu pentru
mine.
Dar aici foamea este pentru dreptatea mea. Ce înseamnă această foame şi sete? Să fiu flămând şi însetat
după cinste, după adevăr, după corectitudine. Ştiţi ce înseamnă „ambiţie”? Sunteţi oameni ambiţioşi? Ferice de
cei ambiţioşi pentru cinste, dreptate şi adevăr! Ferice de oamenii pasionaţi după cinste, după dreptate, după
corectitudine, după adevăr! Aceasta-i dreptatea. Să fii atât de doritor după acestea, încât să zici: „Domnule,
acestea sunt ambiţia mea, acestea sunt pasiunea mea, acestea sunt ţelul meu: dreptate, cinste, corectitudine,
adevăr.”
Opusul la aceasta ce este? Minciuna, şmecheria, înşelăciunea, furtul. Faceţi-le şi să vedeţi dacă veţi fi
fericiţi. La urmă să veniţi să-mi spuneţi: „Frate, eu cunosc un om care e hoţ, e mincinos, e parşiv, e necinstit şi,
frate, e fericit.” Dumnezeu spune: „Fericirea nu este în acelea. Fericirea o are numai cel care în structura lui
lăuntrică e pasionat după cinste, corectitudine, dreptate şi adevăr.” Construieşte-le în tine şi atunci ia acest verset,
acest proverb românesc, pentru că mai sunt şi proverbe bune, dacă la început am zis că nu sunt cu românii. Dar:
„Mai bine să întingi în sare / Şi să te uiţi în soare, / Decât să întingi în unt / Şi să cauţi în pământ.” Ştii, a întinge,
a lua bucăţica de pâine şi o întinde în unt sau în sare. Mai bine numai sare şi mă uit în soare, decât unt şi mă uit
în pământ, pentru că mi-e ruşine de mine. Acesta-i bun proverb.
Vorbim de reţeta fericirii. Mergem s-o vedem completă.
(5) Mila. Românii au discreditat complet mila. „Eu n-am nevoie de mila nimănui!” Şi dacă cuiva îi zici:
„Mi-e milă de tine!” îţi dă în cap. „Eu n-am nevoie de mila nimănui!”
Dar hai să facem puţină literatură: „Alexandru Lăpuşneanu”, de Costache Negruzzi. Unul dintre moto-
urile nuvelei este: „Să n-ai milă, doamnă! Să n-ai milă!” spune doamnei aceleia care era soţia domnitorului ţării.
„Să n-ai milă!” Romanii credeau că mila este unul dintre cele mai urâte defecte ale omului. Ei au cultivat
duritatea şi necruţarea. A fi milos însemna cea mai mare slăbiciune şi cea mai mare insultă. Dumnezeu ni Se
prezintă pe Sine ca un Dumnezeu milos şi îndurător. Şi El spune: „Fiţi ca Mine, pentru că Eu am milă de orfan,
de văduvă, de sărac şi voi trebuie să fiţi milostivi cum Eu sunt milostiv”. E o calitate a celui puternic şi tare, care
se apleacă spre cel slab să-l ridice.
Nemila, necruţarea este cruzimea. Opusul milei este cruzimea. Şi în Mica 6, Dumnezeu, prin Mica, spune:
„Uite care sunt lucrurile pe care le preţuiesc Eu cel mai mult: dreptatea, mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul
tău” (cf. v. 8). Şi în Matei 23 Domnul Isus spune: „Voi lăsaţi nefăcute lucrurile cele mai importante din Lege, şi
anume: dreptatea, mila” şi el, în loc de „umbli smerit cu Dumnezeul tău”, pune acolo „credincioşia”, pentru că a
umbla cu Dumnezeu înseamnă a-I fi credincios lui Dumnezeu. Dreptatea şi mila.
Noi, dacă suntem oameni drepţi, suntem necruţători. Dumnezeu e drept şi nu lasă păcatul nepedepsit, dar
este milos şi vine şi Se bagă în locul nostru sub pedeapsă, pentru că îi este milă. Dumnezeu este singurul care
împacă dreptatea şi mila prin jertfă de Sine. El ne spune că trebuie să fie şi în noi, pe de o parte, sentimentul de
dreptate faţă de noi înşine, dar pe de altă parte, când e vorba de greşelile şi de slăbiciunile celorlalţi, trebuie să fim
miloşi.
Dacă vrei să ai descrisă o inimă plină de milă, auzi cum spune în Coloseni 3:12-13: „Îmbrăcaţi-vă cu o
inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi,
dacă unul are motiv să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”
Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, de îngăduinţă. Şi fructul tuturora este: „Iartă!” De unde vin atâtea
certuri între noi? Pentru că nu ne îngăduim unul pe altul, nu ne acceptăm cu greşelile noastre. Suntem iuţi în a-l
judeca pe celălalt, dar nu pe noi înşine. Dacă inima noastră ar fi plină de milă, noi am zice: „Accept, iert” şi s-ar
vedea în noi spiritul acesta de îngăduinţă. Strict cu defectele mele, necruţător cu mine, dar îngăduitor cu cei din
jurul meu. Noi suntem invers. Noi suntem necruţători cu ceilalţi şi îngăduitori cu noi. Dumnezeu zice:
„Inversează-le!”
Ai văzut vreodată un om intolerant şi crud care să fie fericit? Nu. Îmbracă-te cu o inimă plină de îndurare,
de îngăduinţă şi cu iertare şi vei găsi fericirea.
(6) „Ferice de cei cu inima curată!”(Matei 5:8). Ce înseamnă să ai inimă curată? Să vă spun cum am
gândit eu că este curată inima mea. Inima mea este curată, pentru că mi-a spălat-o Domnul Isus în sângele Lui.
Inima mea e curată, pentru că este toată a Lui. Inima mea e curată atâta vreme cât El locuieşte în ea nedivizat,
câtă vreme inima mea este neîmpărţită. Nevinovăţie înseamnă să nu împart inima mea cu nimeni altul. Câtă
vreme inima mea este toată a Domnului Isus, nu poate încăpea în ea decât curăţie. Dacă las pe celălalt numai o
clipă, e pângărită. Aşadar, aceasta este inima curată. Iar cine are inima curată Îl vede pe Dumnezeu. Cu cât inima
e mai curată, cu atât părtăşia mea cu Dumnezeu este mai dulce, cu atât am mai mult viziunea frumuseţii Lui,
pentru că mi-e inima curată, inima mi-e dată Lui toată, neîmpărţită. Şi dacă inima este a Lui, eu am viziunea
frumuseţii lui Dumnezeu încă de aici.
Aceasta este fericire, dar când inima mea este jumătate într-o parte, jumătate în alta, e fericită inima mea?
Uită-te că problema nefericirii stă în inima împărţită. Nu eşti nicăieri cu inima. Nu-i dată clar nimănui. Nu ştii tu
a cui e inima ta. Până e aşa, inima ta nu-i curată şi ochii tăi nu-L pot vedea pe Dumnezeu.
(7) „Ferice de făcătorii de pace!” (Matei 5:9). Să discutăm puţin despre frumuseţe, pentru că toate femeile
vor să fie frumoase. Dar să ştiţi că Dumnezeu pe toate le-a făcut frumoase. Toate femeile sunt frumoase. Petru le
spune femeilor în 1 Petru 3: „Fiţi atente, frumuseţea (citiţi „frumuseţea” în loc de „podoaba”) să nu stea în
împletirea părului, în purtarea podoabelor de aur şi în purtarea hainelor” (cf. v. 3). Aceasta nu înseamnă să nu
mai porţi haine. Nu înseamnă să nu-ţi mai aranjezi părul şi nu înseamnă să nu mai porţi scule de aur dacă trebuie.
Petru merge mai departe şi spune: „Frumuseţea voastră să fie omul ascuns al inimii, şi anume un duh blând şi
liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (cf. v. 4), adică atunci când Dumnezeu vede duhul acela
blând şi liniştit, zice: „Vai frumoasă eşti!” Frumuseţea ta să fie frumuseţea de caracter. Şi ce să urmăreşti mai
mult? Un duh blând şi liniştit. Duh blând şi liniştit.
Nu ştiu, dar cred că şi numele contează. Să ai grijă ce nume dai copiilor tăi! Pe mama mea a chemat-o
Irina. Şi Irina în limba greacă înseamnă „pace”. Tata era un om iute. După ce l-am înmormântat pe tata, mama
mi-a spus: „În treizeci de ani, cât am trăit împreună, nu ne-am certat niciodată!” Eu m-am gândit atunci că ori de
câte ori tata se agita puţin, mama ştia, nu ştiu cum… Era pacea întruchipată, era liniştită, tăcea şi după două, trei
minute ştia să zică un cuvânt cu care îl făcea pe tata ca pe un miel. Duh blând şi liniştit ca mama, pentru mine
aceasta a rămas Irina, pacea în casa noastră. Petru spune: „Pentru Dumnezeu aceasta este cea mai mare
frumuseţe.” Că El nu se uită cum ţi-e împletit părul. Nu Se uită nici ce taior ai, nici ce rochie sau bluză ai. El Se
uită la frumuseţea omului ascuns al inimii. Gândeşte-te că pacea în căminul tău depinde de tine. Tu ştii să-l faci
pe soţul tău ca pe un miel, dacă ai duhul acela blând şi liniştit. Şi copiii tăi vor simţi ambianţă de pace. Dar dacă
eşti acră, şi dacă toată vremea numai toci, şi dacă toată vremea numai critici, şi dacă toată vremea eşti
nemulţumită, şi dacă toată vremea eşti numai nervi, ce-i în casa ta? „Ferice de făcătorii de pace!” Imediat du-te la
Petru!
Fraţilor, acesta se aplică şi la bărbaţi. Şi bărbatul trebuie să aibă un duh blând şi liniştit, nu numai femeia.
Şi gândeşte-te, Dumnezeu ne vrea frumoşi. Dar El preţuieşte frumuseţea lăuntrului. Gândeşte-te: Ce atitudine îmi
trebuie mie, ca să fie totdeauna pace în casa mea? Dacă e pace în casa mea, e raiul în casa mea. Depinde de duhul
meu blând şi liniştit. „Ferice de făcătorii de pace!” că acolo e fericire în cămin. În general, oriunde te duci există
oameni care, cum apar undeva, cum se ceartă toţi. Aşa ştie să bage intrigi, că pe toţi îi pune în coarne. Tu fii unul
dintre aceia care oricând îi aduci pe toţi laolaltă! Nu ştiu ce face diferenţa. Gândeşte-te bine ce-o face, şi vei
descoperi şi vei zice: „Eu vreau să fiu omul care-i aduce pe toţi laolaltă.”
(8) Fericirea în persecuţie. Dacă tu eşti omul care a fost descris mai sus, vei fi atât de diferit de lumea
dimprejur, încât imediat lumea dimprejur se va simţi necomfortabil cu tine. Le încurci afacerile. Li se vede
răutatea imediat. Te vor urî şi te vor scoate afară cât mai repede şi vei fi persecutat. Persecutat pentru ce? Pentru
Domnul Isus, pentru că tu semeni cu Domnul Isus. Pentru că tu eşti ca Domnul Isus. Pentru că toate aceste şapte
trăsături erau trăsăturile Domnului Isus. Aşa a fost Domnul Isus. Acesta este caracterul Domnului Isus. Iar dacă
le ai, Domnul Isus spune: „Dacă M-a urât pe Mine lumea, vă urăşte şi pe voi şi vă urăşte, pentru că voi nu sunteţi
din lume” (cf. Ioan 17:14).
Când m-am dus prima dată la şcoala primară, primul lucru pe care l-am constatat acolo a fost că toţi copiii
îmi zic „pocăitul” şi nu vor să se joace cu mine şi m-aruncă deoparte. Sigur că a trebuit să-l întreb pe tata. „Ce
suntem noi? De ce suntem altfel?” Şi s-a imprimat în mine ce a pus tata în mine în acei primi ani. „Noi nu suntem
din lume. Noi aparţinem Domnului Isus. Şi când ne urăşte lumea, e semn bun. Înseamnă că noi nu suntem ca ei.
De aceea ne urăsc ei; dacă am fi ca ei ne-ar iubi. Înseamnă că aparţinem cu adevărat Domnului Isus. Bucură-te!
Fii fericit că tu eşti al Domnului Isus.” Cu aceasta am crescut, cu această conştienţă că noi suntem altceva decât
lumea, pentru că noi Îi aparţinem Domnului Isus. Şi dacă lumea ne urăşte, e bine, e semn bun, că suntem pe calea
Domnului.
Dar mai mult, spune Domnul Isus: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că mare e plata voastră în cer!” Noi
nu clădim pentru aici. Noi ne calificăm pentru cer şi deci pentru că eu trăiesc pentru cer, eu îmi pot permite luxul
să trăiesc de la clasa întâi primară până la moarte huiduit şi urât de lume, pentru că aceasta înseamnă că sunt al
Domnului Isus. Şi aceasta este fericire încă de pe acum.
În Luca 6, dacă vă uitaţi acolo, e o altă predică a Domnului Isus rostită cu altă ocazie, dar acolo Domnul
Isus face această comparaţie: „Ferice de voi, care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de
voi, care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde! Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă
vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de
veselie, pentru că răsplata voastră este mare în cer!” (cf. v. 21-23). Mentalitate cerească.
Vă rog deschideţi la 2 Timotei 4:7-8. Sunt ultimele cuvinte scrise de marele apostol Pavel: „M-am luptat
lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-
o va da în ziua aceea”. Eu am subliniat gros de tot în Biblia mea „în ziua aceea”. Uitaţi-vă la versetul 10: „Căci
Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit” [sub. ns.]. Acolo am subliniat gros lumea de acum. Şi
am o săgeată în Biblia mea să fac contrastul între 8 şi 10. Pe mine mă interesează ziua aceea, când mă va primi
Domnul să-mi dea cununa. Toată viaţa mi-am investit-o pentru ziua aceea. Dima a optat pentru lumea de acum.
Aceasta este toată diferenţa în lumea aceasta. Unii investesc pentru lumea de acum. Alţii zic: „Eu investesc pentru
ziua aceea.” Aceasta face toată diferenţa.

CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 7 ianuarie 1999)

Am selectat să vă prezint în seara aceasta câteva cărţi despre Domnul Isus. Cursul nostru este despre
învăţătura Domnului Isus şi mai ales cum să trăim după învăţătura Domnului Isus. Cursul este nu teoretic,
ci practic.
Acum vă recomand cărţile lui Josh McDowell, primul titlul El a umblat printre noi. În general cartea
aceasta tratează istoricitatea Domnului Isus, exactitatea Evangheliilor în aşa fel încât să cunoşti că aceste cărţi,
numite Evanghelii, ne înfăţişează corect chipul Domnului Isus. Tot Josh McDowell a scris cartea Mărturii care
cer un verdict. În cartea aceasta găsiţi în special dovezile pentru învierea Domnului Isus şi de ce este atât de
importantă învierea Domnului Isus.
Una dintre cărţile care trebuie să fie de căpătâi în casele noastre, în special pentru cei care devin
învăţători şi prezintă Evanghelia altor persoane, este cartea lui John Stott Crucea lui Cristos. Cartea
aceasta este cea mai bună şi mai cuprinzătoare explicaţie a morţii Domnului Isus: de ce a trebuit să moară
Domnul Isus, câte interpretări ale morţii Domnului Isus au existat de-a lungul veacurilor, ce luăm noi din
fiecare dintre ele şi ce anume trebuie să credem noi despre rolul şi funcţiile morţii Domnului Isus în locul
nostru. Nu găseşti o carte mai comprehensivă, mai cuprinzătoare, care să trateze subiectul acesta ca această
carte. V-o recomand cu mare căldură.
V-am prezentat această carte şi v-o mai prezint, intitulată Evanghelia după Isus. Noi avem Evanghelia
după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan. Dar cartea aceasta spune Evanghelia după Isus. Titlul
este aşa ca să atragă atenţia. Despre ce-i vorba aici? Înainte de a înţelege despre ce este vorba, trebuie să
înţelegem problema pe care o tratează. Ne vin din America tot felul de învăţături. Şi unele dintre ele sunt
teribil de greşite şi fac mari tulburări în adunările noastre.
Una dintre aceste învăţături este învăţătura despre mântuire, care sună aşa: Mântuirea înseamnă
doar să crezi că Domnul Isus este Mântuitorul tău. Nu trebuie să faci nimic altceva. Nu trebuie să te
pocăieşti, nu trebuie nimic, nimic, decât numai să crezi în El. Nu trebuie să-L faci Domnul tău, Stăpânul
tău. Trebuie doar să te uiţi la El şi zici: „Cred în Tine!” şi eşti mântuit şi o dată mântuit, pentru totdeauna
mântuit. Dacă mai târziu vrei să-L faci şi Domnul vieţii tale, foarte bine! Dar tu poţi să rămâi şi hoţ, şi poţi
să continui în păcat. Dacă ai crezut în Domnul Isus eşti mântuit şi o dată mântuit, mântuirea nu se mai
poate pierde. John MacArthur, în cartea Evanghelia după Isus, ne arată, în primul rând, ce ne învaţă
Domnul Isus despre mântuire. Aceasta este esenţa cărţii.
Eu m-am ocupat de problema aceasta trei seri în săptămâna aceasta. V-am prezentat pe Domnul Isus
ca Împăratul care vine până la noi şi pe care trebuie să-L primim şi care se leagă de noi prin noul legământ,
care este legământul inimii, şi produce unirea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt cu noi.
Dar legământul are două părţi. El spune: „Din punctul Meu de vedere legământul este veşnic. Dar
dacă cealaltă parte calcă legământul, legământul este anulat.” Domnul Isus spune: „Eu vin şi Îţi dau
dragostea Mea.” Dar după aceea El spune: „Rămâi în Mine. Rămâi în dragostea Mea. Şi cine va răbda
până la sfârşit, adică cine va persevera până la sfârşit în această unire cu Mine, acela este mântuit.” Atenţie
mare aici: Mântuirea nu este un bun pe care îl pun eu în buzunar şi mă duc cu el de aici încolo şi nu-l mai
pot pierde. Mântuirea este o relaţie, o legătură. Mântuirea este faptul că L-am recunoscut pe Domnul Isus
ca Domn, Stăpân, Şef, Proprietar şi m-am legat de El, m-am dăruit Lui ca Şeful meu. Aceasta este
mântuirea. Mântuirea eu nu o capăt separat de Domnul Isus. Eu Îl capăt pe Domnul Isus. Înţelegeţi? Şi
apoi El îmi spune: „Rămâi în Mine şi cine va răbda până la sfârşit e mântuit”. Aceasta este învăţătura
Domnului Isus. El nu poate fi Mântuitorul meu dacă nu devine Proprietarul meu, pentru că sunt doi
proprietari: Diavolul şi Domnul Isus. Eu v-am învăţat cum să desenaţi schema aceea, fiindcă este Împărăţia
Diavolului şi Împărăţia lui Dumnezeu şi noi trebuie să mergem să le deschidem ochii, să îi facem să se
întoarcă de sub stăpânirea Diavolului la Dumnezeu. Mântuirea este faptul că am ieşit de sub stăpânirea
Diavolului şi am intrat sub stăpânirea lui Dumnezeu. Nu poţi separa mântuirea Domnului Isus de domnia
Domnului Isus. El ori devine Stăpânul meu, ori nu-i nimic pentru mine.
Aşadar, problema aceasta este o problemă crucială, pentru că se înşală mulţi: „Păi, da' am crezut în
El şi am zis: «Doamne! Doamne!»” Şi Domnul Isus zice: „Le voi spune curat: «Niciodată nu v-am
cunoscut!»” „Păi, da', Doamne, n-am fost noi aşa şi aşa…” „Nu v-am cunoscut, pentru că voi aţi lucrat
fără lege. Voi n-aţi trăit cu Mine. Voi n-aţi fost una cu Mine, deşi voi aţi crezut în Mine.” Aşadar, se poate să
crezi în Domnul Isus şi să nu fii al Domnului Isus. Aceasta ne-o spune Domnul Isus în Matei 7.
De aceea, pentru că există această posibilitate de înşelare, vă recomand cu atâta căldură cartea aceasta,
Evanghelia după Isus, pentru toţi aceia care vă veţi ciocni de problema aceasta, pentru că vin tare mulţi dintre
aceia care spun: „Atâta-i tot: să crezi în Domnul Isus şi eşti mântuit. După aceea poţi face orice, că aceea nu se
mai pierde.” La aceasta noi răspundem: „Stai puţin, ce înţelegi tu prin mântuire? Dacă prin mântuire înţelegi ceva
ce tu ai pus în buzunar şi nu mai poţi pierde, aceea este fals. Mântuirea este să te vinzi Domnului Isus, să devii al
Lui, că El te-a cumpărat cu un preţ. Nu mai eşti al tău.” Aceasta o spune Biblia. Numai când eşti al Lui şi eşti
supus Lui, atunci ai intrat în procesul mântuirii, iar cine a răbdat până la capăt, a perseverat până la urmă, acela
e mântuit.
Biblia şi viitorul. V-am vorbit într-una dintre seri despre modul cum ne arată Domnul Isus că se va
desfăşura viitorul. Şi sunt tare multe speculaţii de toate felurile, cu privire la viitor, şi atâtea învăţături
rătăcite referitoare la viitor, la venirea Domnului şi la ce se va întâmpla când va veni Domnul. Luaţi,
fraţilor, cartea aceasta, deşi la început vi se va părea cam grea, şi citiţi-o cu mare atenţie. Şi fiţi atenţi ce
scrie aici, însuşiţi-vă ce scrie aici. Aceasta îţi dă o învăţătură sănătoasă referitoare la viitor, mai ales la ce ne
învaţă Domnul Isus cu privire la viitor.
Text: Matei 5:1-20
Doamne, vrem să se facă linişte în mintea noastră, în sufletul nostru, în inima noastră. Vrem să dai la o
parte orice piedici şi pe Cel Rău, care caută să fure sămânţa din mintea noastră. Orice ne va împiedica să
ascultăm atenţi Cuvântul Tău îndepărtează, Doamne! Dă-ne capacitatea de a recepta şi de a ne însuşi. Dă-ne
capacitatea de a Te vedea şi de a fi atât de atraşi de Tine, ca de cel mai irezistibil magnet. Toată fiinţa noastră
să Te dorească numai pe Tine, ca să devenim ca Tine. Învaţă-ne, pentru că suntem elevii Tăi, ucenicii Tăi. În
Numele Domnului Isus ascultă-ne, Tată, prin Duhul Sfânt. Amin.

Probabil că definiţia cea mai bună a Predicii de pe Munte ar fi să-i spunem că este o descriere a
caracterului copilului lui Dumnezeu şi a comportamentului copilului lui Dumnezeu. Accentuez „copilul lui
Dumnezeu”. Dacă nu ai devenit copilul lui Dumnezeu, Predica aceasta nu ţi se potriveşte. Am mai spus-o şi
altfel: Nu poţi să primeşti Predica de pe Munte şi s-o trăieşti decât primindu-L întâi pe Autorul ei. Întâi să-L ai în
tine pe Autorul Predicii de pe Munte, şi apoi El te ia de braţ şi Îţi spune: „Acum hai să-ţi arăt cum se trăieşte cu
Mine.”
Predica de pe Munte nu este un cod de legi, ca să zici: „Mi s-au dat legile, iar eu trebuie să fac aşa!” Dacă
aşa ai înţeles Predica de pe Munte, înseamnă că n-ai înţeles-o. Predica de pe Munte înseamnă, în primul rând, să
vezi descris în ea chiar pe Domnul Isus şi să zici: „Doamne Isuse, Îmi placi şi Te vreau şi mă unesc cu Tine, mă
dăruiesc Ţie. Înţeleg că Te legi de mine, Te faci una cu mine şi apoi Tu îmi dai capacitatea să mă transform şi să
fiu şi eu ca Tine.” Acesta este procesul prin care Predica de pe Munte devine posibilă.
Acum avem o problemă, care este foarte important să o înţelegi pentru viaţa ta spirituală. Predica de pe
Munte nu-i posibilă fără unirea cu Domnul Isus. Tu ai făcut unirea cu Domnul Isus. L-ai primit în viaţa ta. Acum
care este raportul dintre ce face Domnul Isus în mine şi ce trebuie să fac eu? În ce măsură caracterul acesta
descris în Predica de pe Munte Îl produce Domnul Isus în mine şi în ce măsură contribui eu la aceasta? Este
foarte importantă problema aceasta, este de bază.
Sunt două posibilităţi de greşeală. Una: Sunt în ţara noastră pocăiţi care sunt în greşeala aceasta şi
care zic aşa: „Dacă Domnul Isus este în mine, eu nu mai trebuie să fac nimic. Eu mă odihnesc doar
în Domnul Isus. Eu Îl las pe El să facă totul. Nu trebuie nici un efort.” Această atitudine este total
negată de apostolul Petru, care ne spune în felul următor. În 2 Petru 1:4, el ne spune ceva
extraordinar de mare: „El ne-a dat făgăduinţele Lui, […] ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii
dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” Deci, auziţi, v-aţi făcut
părtaşi ai firii dumnezeieşti. Aveţi natură din Dumnezeu şi natura aceasta din Dumnezeu este
Domnul Isus în tine şi Duhul Sfânt în tine. Aceasta înseamnă că ai primit fire dumnezeiască. Firea
dumnezeiască nu-i ceva separat de Domnul Isus, separat de Duhul Sfânt, ca eu să primesc un bun şi
să zic: „Acum eu am fire dumnezeiască, acum fac ce vreau, doar am în mine fire dumnezeiască.” E
tot o problemă de relaţie. L-am primit pe Domnul Isus în inimă şi Duhul Sfânt e în lăuntrul meu. Şi
dacă este aşa, ce să fac? „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta,
cu fapta cunoaşterea, cu cunoaşterea înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu
evlavia dragostea de fraţi, cu dragostea de fraţi iubirea de oameni” (2 Petru 1:5-6). Daţi-vă silinţa
să adăugaţi o trăsătură de caracter la alta, şi la alta, şi la alta. Acum, fiindcă te-ai făcut părtaş
naturii dumnezeieşti, şi te-ai unit cu Cristos şi e în tine Duhul Sfânt, acum suflecă-ţi mânecile,
 apucă-te de lucru serios şi asigură-te că adaugi trăsătură după trăsătură a caracterului sfânt în tine.
E o muncă serioasă la care eşti chemat tu.
Cealaltă greşeală este la cealaltă extremă, să zici: „Păi, Domnul Isus mi-a dat instrucţiunile. El este în cer,
eu sunt aici. Mă voi opinti eu cumva să fac ceva” şi să nu vezi legătura organică dintre tine şi El. Sunt foarte
mulţi în bisericile noastre care spun aşa. Au făcut o formă, s-au botezat, vin la adunare, se străduiesc: „Apoi,
trebuie să fiu şi eu om cumsecade pe cât pot, dar mare lucru n-o să pot eu!” Dar el nu înţelege nimic, nimic din
unirea cu Cristos şi din trăirea împreună cu Cristos. El are încă această impresie că totul e de unul singur. Deci
sunt greşeli şi de-o parte şi de alta. Care este atunci învăţătura biblică?
Câteva lucruri despre caracter înainte de aceasta. Ce înţelegem prin caracter? În Biblie nu există cuvântul
„caracter”. În Biblie există expresiile „lăuntrul” şi „inima”. Pe acestea două le foloseşte Domnul Isus. Apostol
Pavel îi spune „omul din lăuntru”, iar Petru îi spune „omul ascuns al inimii”. E acelaşi lucru lăuntrul, inima,
omul din lăuntru, omul ascuns al inimii sau caracterul.
Ce este aceea? Când vorbim de caracter, vorbim de o anumită structură lăuntrică, vorbim de modul în care
eşti organizat şi în care eşti structurat în lăuntru. E vorba de nişte atitudini ale tale de bază, pe care toată lumea le
vede. De exemplu, eşti tot timpul mahmur, pesimist, abătut. Aceasta este problemă de caracter. Sau eşti vesel.
Unii îi spun „temperament”. Eu consider că toate acestea intră în caracter. Unul este tot timpul nemulţumit şi tot
timpul critică şi tot timpul vede numai greşeli. Altul are capacitatea de a trece peste greşeli, nici nu le vede. El
vede totdeauna ce-i bine. El vrea să stimuleze şi în alţii tot ce-i bun. Aceasta este problemă de caracter. Unii stau
închişi în ei şi nu pot să se relaţioneze cu nimeni, nu pot să intre în contact cu nimeni, cum am spus aseară. Alţii
atât de uşor adună pe alţii în jurul lor şi sunt sociabili. E problemă de caracter, problemă de structură lăuntrică.
Şi trebuie să te întrebi: „Oare caracterul meu cum e? Cum e omul meu din lăuntru? Sau cum e inima mea, esenţa
fiinţei mele, structura mea cea mai lăuntrică?” Despre aceasta vorbim noi când zicem „inima”, „omul din
lăuntru”, „caracterul”.
Caracterul se formează în copilărie. Sunt discuţii. Unii zic: „Caracterul se formează în primii trei ani”. Alţii
extind şi zic: „cei şapte ani de-acasă”. Majoritatea psihologilor, a caracterologilor spun: „Nu, eu extind până pe la
20-21 de ani, până la maturitate. Încă e maleabil şi încă se formează. Când ajunge matur, se osifică şi-i bătut în
cuie.”
Biblia ne spune puţin altfel. Biblia ne spune că acest caracter niciodată nu-i bătut în cuie. Caracterul se
poate schimba. Biblia ne spune că tot caracterul nostru este învăţat. Este ceea ce ne spune apostolul Petru în 1
Petru 1:15 „Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră!” aşa cum este Tatăl vostru, Dumnezeu, pentru că voi aţi
fost răscumpăraţi de Domnul Isus cu sângele Lui. Din ce aţi fost răscumpăraţi? „Din felul urât de vieţuire, pe
care l-aţi moştenit de la părinţii voştri?” Pentru „moştenit” acolo trebuie să puneţi „l-aţi învăţat de la părinţii
voştri”. Tot comportamentul tău e învăţat. Şi tot ce ai învăţat se poate dezvăţa. Tot ce ai învăţat, după ce se
dezvaţă, se poate reînvăţa. Te poţi dezvăţa de năravuri rele, de obiceiuri rele, de atitudini rele, de reacţii rele.
Toate se pot dezvăţa şi se pot reînvăţa. Poţi învăţa altceva după ce te-ai dezvăţat de ceea ce nu-i bun. Dacă nu ar
fi aşa, toată Evanghelia ar fi degeaba, pentru că Evanghelia, adevărata Evanghelie, ţinteşte la transformarea
noastră. Biblia ne spune mereu, mereu: „Dezbrăcaţi-vă de… Dezbrăcaţi-vă de mânie, de minciună… sau lăsaţi-vă
de mânie, de invidie… şi îmbrăcaţi-vă cu… Îmbrăcaţi-vă cu îndurare, cu milă, cu dragoste…” (Efeseni 4:22-24).
Te dezbraci de acestea şi te îmbraci cu celelalte. Te laşi de acestea şi le adopţi pe acestea. Te goleşti de acestea, ca
să te umpli de celelalte.
Repet încă o dată şi să-ţi rămână tare, tare întipărit în minte. Cea mai mare deficienţă în bisericile noastre
este că noi predicăm numai Evanghelia iertării în loc să prezentăm şi să predicăm Evanghelia iertării şi a
transformării. Noi ne limităm la iertare. Aceasta se poate vedea în rugăciunile de la ora de rugăciune. Majoritatea
zic: „Doamne, avem tare multe sclăbăciuni… că aşa-i în Ardeal. Te rugăm mai iartă-ne o dată, mai spală-ne o
dată.” Şi atâta-i tot. Câte rugăciuni sunt: „Transformă-ne! Învaţă-mă să mă dezvăţ, să mă dezbrac de acestea, să
mă transform după chipul Tău?” Câţi se roagă pasionat: „Doamne, fă-mă cinstit, corect, bun! Doamne, pune în
mine foamea după sfinţenie!?” Nu le auzim pe acelea, aşa-i? Nu le auzim, pentru că nu le predicăm destul.
Evanghelia noastră trebuie să fie o Evanghelie a iertării şi imediat a transformării.
În Romani 12:2 avem cea mai profundă învăţătură despre transformare. Dacă v-aţi adus pe voi înşivă lui
Dumnezeu, dacă v-aţi închinat lui Dumnezeu, atunci voi nu vă mai potriviţi chipului veacului acestuia, adică voi
nu mai trăiţi ca lumea dimprejur. Voi nu mai aveţi caracter ca al lumii. În româneşte în traducerea noastră se
spune „să vă prefaceţi”. În limba greacă cuvântul folosit de Pavel este „metamorfozaţi”, adică o transformare
care este cea mai profundă transformare cunoscută în natură. O omidă urâtă face gogoaşă în jurul ei şi gogoaşa
aceea în câteva săptămâni se metamorfozează, se transformă din acea omidă urâtă într-un fluture extraordinar de
frumos. Metamorfozarea este această transformare esenţială, transformare totală din omidă urâtă în fluture
multicolor de care ţi-e mai mare dragul.
Aşa ceva vrea Dumnezeu să facă în noi. Vestea bună a Evangheliei este aceasta: Este posibilă
transformarea caracterului tău! Este posibilă transformarea felului tău de a fi! Aşadar, ştim ce este caracterul.
Este structura noastră lăuntrică cu atitudinile noastre de bază, cu obiceiurile noastre. Lucrurile care le facem de
obicei, toate acestea sunt caracterul nostru. Toate acestea se pot transforma. În Cursul de Viaţă Spirituală, am
indicat textele unde ni se arată cum se face această schimbare: Efeseni 4 şi 5, Coloseni 3 şi 4, 1 Corinteni 13
(descrierea dragostei, cum se poartă dragostea), roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22-23. Mai puteţi merge şi la
Petru, şi la Iacov, care, la fel, descriu schimbarea aceasta de la ce am fost la ce aşteaptă Dumnezeu să fim.
Acum însă vreau să subliniez că Cel care ne aduce învăţătura despre transformare este Domnul Isus.
Transformarea noastră trebuie să se facă după chipul Domnului Isus, după învăţătura Domnului Isus. Pavel,
Petru, Iacov nu fac altceva decât să repete şi să dezvolte puţin mai pe larg învăţătura Domnului Isus. Nici unul nu
adaugă nimic nou la învăţătura Domnului Isus, pentru că învăţătura aceasta despre transformarea noastră El ne-o
dă, El ne-o aduce. Aşadar, la baza tuturor învăţăturilor despre felul cum trebuie să fim noi trebuie să punem
învăţătura Domnului Isus.
Acum să ne întoarcem la problemă. Care este aportul Domnului Isus şi care este aportul meu. Am vrut să
descriu prima dată despre ce este vorba. Este vorba despre schimbarea caracterului. Ce-mi dă Domnul Isus când
vine în mine? În primul rând, Domnul Isus, când vine în mine, îmi dă însăşi viaţa lui Dumnezeu. Şi conform lui
Romani 5:10 de aici încolo eu sunt mântuit prin viaţa Domnului Isus. Procesul mântuirii mele, adică al
transformării mele după chipul Domnului Isus, se face prin viaţa lui Isus din mine, care este viaţa lui Dumnezeu.
Nici mai mult, nici mai puţin, eu am în mine viaţa lui Dumnezeu.
Dincolo de aceasta, Domnul Isus îmi dă trei lucruri. Le-am pus să fie toate cu aceeaşi literă, ca să se reţină
mai bine: El îmi dă modelul, motivaţia şi motorul.
El devine modelul meu. V-am spus pe mai multe pagini că întâi trebuie să mă îndrăgostesc de frumuseţea
Domnului Isus. Dacă nu încep acolo, dacă nu încep să-L văd pe El în frumuseţea caracterului Lui şi în
frumuseţea felului Lui de a fi, dacă nu cad în extaz în faţa acestei frumuseţi în aşa fel încât s-o doresc în mine cu
toată fiinţa, n-am început unde trebuie. Domnul Isus trebuie să devină modelul meu.
Şi Domnul Isus trebuie să devină motivaţia mea. Dacă eu mă îndrăgostesc nebuneşte de Domnul Isus, îmi
place de nu mai pot, aceasta-i motivaţia, pentru că atunci când eşti îndrăgostit, eşti motivat să sari şi peste dealuri
ca să ajungi la ceea ce iubeşti.
Domnul Isus îmi dă modelul, Domnul Isus îmi dă motivaţia şi Domnul Isus îmi dă motorul, puterea
necesară, pentru că El a pus în mine Duhul Lui cel Sfânt. El este modelul, El este motivaţia, El este motorul.
Următorul lucru este comuniunea pe care ne-o dă El cu Sine, părtăşia pe care ne-o oferă. Dacă eu învăţ să
am părtăşie vie, reală cu Domnul Isus, în părtăşia aceea eu găsesc dragoste, bucurie, inspiraţie, avânt. Din
părtăşia cu Domnul Isus capăt dragoste, capăt bucurie, inspiraţie şi aripi, avânt. Nu mi le dă nimeni. Nu vine
nimeni să-ţi dea câte o injecţie de optimism. Şi, Doamne, mulţi ar avea nevoie de câte o injecţie de pasiune, de
entuziasm. Ştiţi unde se găsesc? În părtăşia de dimineaţă cu Domnul Isus. Acolo se capătă. În fiecare zi sunt la
dispoziţia mea, numai să beau, să mă satur, să mănânc, să mă umplu de El şi de frumuseţea Lui şi de puterea Lui.
Prin părtăşia pe care o am cu El, El îmi dă puterea de a mă conecta apoi şi cu alţii. Dar, în primul rând, eu
am puterea de a rămâne în conectare cu El şi pe măsură ce mă îndrăgostesc de El, rămân în El, perseverez în El,
pentru că Îi descopăr tot mai mult bogăţiile. Aceasta îmi dă apoi perseverenţa în El. Toate acestea îmi vin din
Domnul Isus.
Acum, dincolo de aceasta, trebuie să înceapă lucrul meu. Am stabilit ce-mi dă El, am stabilit ce am din El.
Acum El îmi spune: „Apucă-te de lucru şi lucrează pe tine! Uită-te la tine ce-ţi lipseşte, şi pui ce-ţi lipseşte. Uită-
te la tine ce nu-i bun şi scoate afară şi înlocuieşti cu ce-i bun.” E o lucrare prin care mă studiez pe mine, mă
cercetez pe mine, cum spune Biblia, şi mereu scot afară şi aduc înăuntru. Mereu mai văd ce trebuie să exclud, de
ce trebuie să mă dezvăţ şi ce trebuie să aduc înăuntru, ce trebuie să învăţ. Este un proces continuu de învăţare, un
proces continuu prin care mă transform după chipul Lui, al Domnului Isus. Acest proces trebuie să-l vedem în
detaliu, imediat să venim la partea foarte, foarte practică.
Am discutat despre „fericiri” şi v-am arătat o fericire şi opusul ei. Nu poţi înţelege fericirile decât dacă
înţelegi opusul lor. Fericirile am spus că sunt trăsături de caracter. Dacă eşti aşa, eşti fericit. Dacă eşti invers, eşti
nefericit. Le-am pus în tabel, ca să le pot eu vedea şi să le vedeţi şi voi. Vom merge de la fericire la fericire.
Reţeta nefericirii Reţeta fericirii
Mă golesc de… Mă umplu cu…
1. mândrie, aroganţă, încredere „sărac în duh”, care înseamnă
în sine, convingerea că eu ştiu să am convingerea că nu am
totul şi pot totul singur nimic bun în mine însumi,
convingerea că sunt totalmente
dependent de Dumnezeu de la
început până la sfârşit, pe tot
parcursul vieţii, nu numai la
început; tot timpul atitudinea mea trebuie să fie aceasta:
totală dependenţă de
Dumnezeu;
Convingerea că sunt o minune a
Neacceptarea de sine, lui Dumnezeu, ceva cu totul
Nemulţumirea de felul cum m-a special, şi că Dumnezeu mă
făcut Dumnezeu pregăteşte pentru funcţii cu
 totul speciale în Împărăţia
cerurilor (să te umpli de
convingerea aceasta, că dacă
nu te umpli, nu ai baza)
2. Refuzul de a-mi recunoaşte Capacitatea de a plânge, adică
Defectele şi greşelile (defectele de a mă pocăi de defectele şi
sunt ceea ce este în mine; greşelile mele, sensibilitate faţă
greşelile sunt ceea ce fac în de durerile şi soarta altora (De
afară), insensibilitatea la aceea plâng, pentru că sunt
propriile defecte şi greşeli, sensibil, mă doare.)
insensibilitate faţă de
problemele şi soarta altora
3. dorinţa după independenţă, dorinţa de a fi Robul Domnului
nesupunere faţă de autoritatea (vezi Isaia, unde Robul
lui Dumnezeu (în raport cu Domnului este totalmente
Dumnezeu) supus lui Dumnezeu până la
jertfă de Sine), supunere lui
Dumnezeu şi ascultare de
Dumnezeu
dispreţ, duritate şi răutate faţă respect faţă de persoana
de alţii (în raport cu semenii) celuilalt, indiferent de cine este el,
delicateţe, fineţe, amabilitate
(toate intră în pachetul numit
„blândeţe”)
4. complacere în nedreptate, pasiune înfocată, ambiţie,
necinste, incorectitudine, aspiraţie lăuntrică pentru
înşelăciune, furt dreptate, cinste, corectitudine
5. intoleranţă faţă de cei mai capacitatea de a avea milă, de a
jos ca mine, mai slabi, mă uita cu drag la cei de jos,
neacceptare a celui care capacitatea de a îngădui pe cel
greşeşte, neîndurare, neiertare ce greşeşte sau îmi greşeşte,
capacitatea de a ierta
6. inimă împărţită, nehotărâtă, inimă […]
închisă în sine, nedăruită;
inimă rea şi vicleană, inimă plină de bunătate faţă de
înşelătoare alţii
7. tendinţa de a fi intrigant, de frumuseţea unui duh blând şi
a băga zâzanie între alţii, de a liniştit şi tendinţa sau înclinaţia
vorbi de rău pe unul, ca să-l de a aplana conflictele,
stârnesc împotriva celuilalt, capacitatea de a-i ajuta pe
tendinţa de a critica mereu, de oameni să se înţeleagă şi să se
a fi nemulţumit, de a fi acru, ierte, spirit mulţumit, plin de
spirit de ceartă (toate acestea optimism şi plin de încredere;
produc discordie, opusul răstignire de sine (în loc de
făcătorului de pace) ceartă), pentru că şi Fiul lui
Dumnezeu, ca să facă pace, a
trebuit să Se răstignească pe
Sine
8. dorinţa de a fi acceptat şi faptul că sunt persecutat pentru
aplaudat de lume Domnul Isus şi pentru dreptate
îmi confirmă că sunt al Lui şi îmi dă profundă bucurie
Îţi pui tabelul pe frigider sau în Biblie şi în părtăşia ta cu Domnul Isus Îi spui: „Doamne, Tu mi-ai dat
reţeta fericirii şi mi-ai arătat şi reţeta nefericirii şi, Doamne, nefericit mai sunt eu! Dar acum ştiu de ce. Doamne,
treptat, treptat învaţă-mă să mă golesc de aceste generatoare de nefericire şi să mă umplu de lucrurile care aduc în
mine echilibru, pace, împlinire, mulţumire, ...chipul Tău.” Pentru că dacă te uiţi din nou cu mare atenţie la
coloana de care trebuie să te umpli, acolo este chipul Domnului Isus. El este modelul, El este motivaţia, El este
motorul. Tu ai în faţă tabelul a ceea ce trebuie să scoţi şi a ceea ce trebuie să introduci în fiinţa ta. Dar lucrul
acesta nu se întâmplă peste noapte, pentru că tu ţi-ai format caracterul descris în coloana din stânga. Acela este
caracterul tău. Nu ştiu câţi pot zice: „Frate, eu nu mă potrivesc cu partea stângă deloc.” Acelea le-ai învăţat în cei
şapte ani de acasă, în cei 15 ani la şcoli şi acelea s-au consolidat în tine. Acum ele trebuie dezvăţate, trebuie
scoase afară şi trebuie învăţat altceva, alte atitudini. Observaţi că toate acestea sunt atitudini lăuntrice. Ele sunt
stările noastre. Ele sunt de fapt structurile lăuntrului nostru. Ce avem aici este descrierea a două tipuri de
caracter: caracterul omului fără Dumnezeu şi caracterul cristic. Domnul Isus de aceea vine în mine, pentru că El
vrea treptat, treptat, prin faptul că mi-e model, şi-mi dă motivaţie, şi-mi dă motor, vrea să le pună pe toate acelea
în mine şi să zică: „Aşa caracter vreau în tine.” Acestea sunt programul de lucru. Te apuci de lucru?”
„Doamne, dacă ne uităm în oglinda din stânga ne speriem. Nu ne place. Dar este reală. Doamne, dacă ne
uităm în partea dreaptă, vedem chipul Tău. E atât de frumos! Ştim că dacă am fi şi noi aşa, ar fi atâta împlinire în
noi, ar fi atâta împlinire în casa noastră, ar fi atâta fericire în căsnicia noastră, ar fi atâta frumuseţe în relaţiile
mele cu alţii. Doamne, pornesc la lucru împreună cu Tine. Vreau să se construiască în mine acest chip. De acum,
Doamne, am înţeles că trebuie să cooperez cu Tine până când acest chip va deveni structura mea lăuntrică.
Doamne Isuse, bine ai venit în mine! Mulţumesc că ştiu pentru ce eşti în mine şi ştiu că Tu îmi dai şi motivaţia, şi
puterea. Mulţumesc. Vom merge împreună. Slavă Ţie! Amin.”
Acum vreau să trecem fugar peste alte câteva teme, pe care le tratează Domnul Isus în Predica de pe
Munte, care sunt iarăşi bază la ceea ce vine puţin mai încolo.
În primul rând, Domnul Isus spune aşa: Dacă iei acest tip de caracter, te-ai golit de ce-i urât şi te-ai umplut
cu caracterul pe care vreau să-l pun Eu în tine, atunci tu eşti sare şi lumină pentru cei din jurul tău. Sarea face
două lucruri: dă gust şi opreşte stricăciunea. Lumina ne face să vedem şi să nu orbecăim. Voi sunteţi sare şi
lumină. Nu mă ocup mult de aceasta, ci doar vreau să subliniez două lucruri:
(1) Dacă ai acest caracter, faci imediat impact asupra altora. Îţi spun eu. Se vor uita oamenii tot mai
atent la tine, pentru că eşti atât de diferit de ceilalţi. Chiar dacă pentru moment te vor urî, că-i
indispui, îi tulburi. Nu le place să fie lumina acolo! Poate mult, mult mai târziu vor zice: „Dragul
meu, să ştii că atâta timp cât am lucrat împreună în biroul acela, ai fost exemplul meu, ai fost
modelul meu. Până la urmă eu am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu, pentru că m-am uitat atent la
tine şi am văzut ceva ce n-am văzut în nimeni altcineva.” Dacă eşti copilul lui Dumnezeu cu
caracterul pe care îl vrea Domnul Isus în tine, inevitabil faci impact asupra altora. Îi influenţezi şi
dacă nu vor ei. Şi când ei te resping, tu îi influenţezi. Nu trebuie să spui multe cuvinte. Nu trebuie să
fii agresiv în creştinismul tău. Fii omul care te vrea Dumnezeu acolo şi vei vedea cum oamenii vor
veni şi vor zice: „Te văd că eşti aşa şi aşa. Explică-mi cum poţi fi aşa, cum poţi răbda atâta, cum
poţi să ai spiritul acesta atât de frumos.” Şi atunci faci ceea ce spune Petru: „Fiţi gata să le daţi
socoteală de speranţa care este în voi când vor vedea felul vostru diferit de vieţuire.” El te întreabă:
„De ce eşti aşa? Ce speranţă este în tine?” „Păi, eu am speranţa veşniciei.” Dar spune-o cu blândeţe
şi cu teamă, adică cu respect şi cu politeţe. Vorbeşte fără agresivitate şi fără bombasticism. Vorbeşte
modest şi respectuos cu cel mai păgân păgân. Aceasta este îndrumarea pe care ne-o dă Domnul Isus.
(2) Domnul Isus ne spune la sfârşit motivul pentru care să fim noi o astfel de lumină. Pentru ca oamenii,
văzând caracterul acesta al nostru, manifestat în alt fel de a fi, în alt fel de comportament, să-L laude pe Tatăl
nostru care este în ceruri. Oamenii vor zice: „Uite, domnule, ăsta-i omul lui Dumnezeu! Ce oameni are
Dumnezeu!” Comportamentul tău îi face pe oameni să se gândească la Dumnezeu. Aceasta vrea Domnul Isus.
Domnul Isus vrea ca modul nostru de a fi să-i ducă pe oameni spre Dumnezeu, pentru că oriunde sunt eu şi orice
fac eu să fie aşa cum spune Pavel: „Să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” Pe mine nu mă interesează să mă
afişez eu, nu mă interesează să mă laude oamenii pe mine. Pe mine mă interesează ca oamenii să zică: „Ăsta-i
omul lui Dumnezeu.” Accentul este pe Dumnezeu. Să recunoască: „Da, este Dumnezeu în omul acesta. Altfel nu
se poate explica comportamentul lui.” Dar dorinţa mea este ca totdeauna oamenii să-L vadă pe Dumnezeu, nu pe
mine. Oamenii să-L laude pe Dumnezeu, nu pe mine. Dacă ei mă laudă pe mine, eu atunci le spun: „Dragii mei,
ştiţi ce explică comportamentul meu şi caracterul meu? E dragostea mea pentru Isus. E unirea mea cu El. E
părtăşia mea cu El. De acolo îmi vin toate acestea. Toate! Nu mă lăudaţi pe mine. Eu am fost mai rău ca voi; şi
eu, de la natură, sunt mai rău decât oricine, dar El mă schimbă.” Prin orice faci, îndreaptă atenţia spre
Dumnezeu, nu spre tine, pentru că întotdeauna aceasta trebuie să fie dorinţa noastră. Mai ales ori de câte ori spun
ceva din propria mea experienţă, o spun cu atâta frică şi o spun totdeauna cu dorinţa aceasta ca oamenii să zică:
„Ce mare Dumnezeu avem! Ce bun e Dumnezeu! Uite ce ni s-a spus şi toate acestea ne spun cât e de bun şi cât e
de mare Dumnezeu şi cât e Dumnezeu de vrednic de încredere!” Dorinţa Domnului Isus este să-L proslăvească pe
Tatăl. Aşa-i? Am văzut dorinţa aceasta la Domnul Isus, ca să-L proslăvească pe Tatăl. Iar El spune: „Fiţi şi voi
aşa! Umpleţi-vă de pasiunea de a-L proslăvi pe Tatăl vostru!”
Cu aceasta trecem la Matei 5:17-20: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să
stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o
frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că oricine va strica una dintre cele mai
mici dintre aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine
le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.”
Tema acestui pasaj este „Domnul Isus şi Vechiul Testament”. Expresia „Legea şi Prorocii”, pe vremea
Domnului Isus, însemna Sfânta Scriptură. Aceasta era formată numai din Vechiul Testament. „Să nu credeţi că
am venit să stric Sfânta Scriptură. N-am venit s-o stric, ci s-o împlinesc.” Discuţia mare este ce înseamnă s-o
împlinesc, pentru că poate însemna cel puţin trei lucruri.
 „Am venit s-o împlinesc” poate însemna „am venit să trăiesc totalmente conform ei”. Cum împlinesc eu
Sfânta Scriptură? Trăind după Sfânta Scriptură. Aceasta este o posibilitate. Domnul Isus a împlinit-o în felul
acesta, pentru că într-o zi a avut curajul să stea în faţa mai-marilor poporului evreu şi să spună: „Care dintre voi
Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46) Nimeni în lumea aceasta nu a îndrăznit să afirme aşa ceva. „Care
dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” El trebuia să fie Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, ca să poată fi pe
crucea aceea totalmente pentru noi. Dacă ar fi avut un singur păcat, El ar fi trebuit să stea pe crucea aceea pentru
Sine. Cine a făcut un singur păcat e vinovat de călcarea întregii Legi. Dacă ar fi făcut un singur păcat, El nu mai
era pe crucea aceea decât pentru Sine. El a putut să fie acolo pentru noi, pentru că El nu a făcut nici un păcat. A
fost Mielul fără cusur al lui Dumnezeu. Aşadar, El trebuia să împlinească toată Legea lui Dumnezeu până la
ultima ei frântură de literă.
În al doilea rând, a împlini Sfânta Scriptură poate însemna a o completa, în sensul că ea încă nu este
completă şi mai aduci ceva, fie că îi adaugi ceva, fie îi clarifici înţelesul. În sensul acesta putem spune că Domnul
Isus a împlinit Scriptura, pentru că ne-a adus revelaţie în plus. După ce Dumnezeu ne-a vorbit în atâtea feluri, în
atâtea rânduri prin proroci, în cele din urmă ne-a vorbit prin Fiul. În sensul acesta El completează Cuvântul lui
Dumnezeu, completează Sfânta Scriptură.
Dar sensul cel mai important, pe care trebuie să-l înţelegem, este sensul al treilea. Este sensul profetic.
Împlinirea Scripturilor în sens profetic. Aceasta a făcut-o în două feluri:
În primul rând, avem de la Genesa 3:15 prima profeţie despre Domnul Isus, despre Mesia care va zdrobi
capul şarpelui. De acolo până la Maleahi sunt cam trei sute de profeţii despre Domnul Isus. Le găsiţi în Mărturii
care cer un verdict, şi în El a umblat printre noi. În cărţile lui Josh McDowell găsiţi împlinirea profeţiilor cu
privire la Domnul Isus.
Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici să se uite la acestea; să ne uităm şi noi acum la Luca 24. Mergând spre
Emaus, cei doi nu înţelegeau cum de Cel care a pretins că este Mesia a fost răstignit, dar Străinul, care mergea
alături de ei, le-a zis: „«O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii!
Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?» Şi a început de la Moise [cartea Genesa este
scrisă de Moise] şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (v. 25-27). Apoi de
la versetul 44, în aceeaşi seară, când s-au adunat toţi ucenicii laolaltă: „Apoi le-a zis: «Iată ce vă spuneam când
încă eram cu voi că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în
Psalmi.» Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să
pătimească Cristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să se propovăduiască tuturor naţiunilor în Numele
Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor.»”
Toate prorociile Vechiului Testament, începând cu Geneza 3:15 până la Maleahi, toate s-au împlinit în
Domnul Isus. Dar e mai mult, e ceva şi mai profund.
Dacă ne uităm la Matei 11, găsim aici o expresie ciudată a Domnului Isus. Matei 11:12-13: „Din zilele lui
Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la
Ioan au prorocit toţi prorocii şi Legea.” Cum a putut proroci Legea? Haideţi să vă spun, pentru că lucrul acesta
este important să-l vedem. Legea lui Moise începe cu cele Zece Porunci şi apoi cu îndrumările pentru legământ,
pentru jertfe, tot felul de jertfe, pentru altar, pentru Cortul Întâlnirii. În Evrei 9 şi 10 ni se spune că toate acestea
erau doar nişte umbre, erau doar nişte simboluri, nişte imagini, care urmau cândva să fie împlinite. Umbrele
trebuia să se transforme în realitate. Simbolurile trebuia să fie împlinite. Şi toate acelea s-au împlinit în Isus,
pentru că El vine să încheie Noul Legământ în sângele Lui. El este jertfa pentru păcatele noastre. El este Marele
Preot, care face legătura între noi şi Dumnezeu. Tot ce este acolo este El. El este Cortul Întâlnirii. Perdeaua
dinăuntru, care ne separa pe noi de Dumnezeu, devine trupul Său frânt pe cruce. Te poţi duce aşa la toate
amănuntele din Lege, care, toate, de fapt sunt profeţii despre Isus. Legea L-a profeţit pe Isus în sensul că toate
rânduielile din Lege arătau şi ziceau: „Noi existăm doar ca simboluri, dar realitatea vine prin Cristos. El ne
împlineşte pe toate.” Aceasta este modul în care a împlinit Domnul Isus şi Profeţii, şi Legea.
Mergem înapoi şi vreau să vă uitaţi la câteva cuvinte importante. „Nu va trece o iotă sau o frântură de
slovă din Lege înainte să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5:18). Când s-au întâmplat toate lucrurile? Toate
lucrurile s-au întâmplat în moartea Domnului Isus, în învierea Domnului Isus, în înălţarea Domnului Isus. Tot
Vechiul Testament, inclusiv Legea, vorbeau despre El şi arătau spre El, şi nici o frântură din Vechiul Testament nu
a rămas neîmplinită. Toate le-a împlinit Domnul Isus, cum spune Pavel către corinteni: Toate promisiunile lui
Dumnezeu, toate câte sunt, îşi găsesc „aminul” lor, adică împlinirea lor, în Cristos, pentru că Dumnezeu a făcut
să locuiască în El toată plinătatea Dumnezeirii, iar când Îl avem pe Cristos avem totul.
Mergem un pas mai departe. „Aşa că oricine va strica una dintre cele mai mici dintre aceste porunci […]
va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor” (v. 19). Despre care porunci este vorba? Despre poruncile din
Vechiul Testament? Păi, dacă ar fi vorba despre poruncile acelea, n-ar fi Împărăţia cerurilor, pentru că până la
Ioan Botezătorul au fost Legea şi Prorocii. De acum este Împărăţia cerurilor; şi se ia cu năvală. Domnul Isus a
venit şi a împlinit toată Legea şi toţi Prorocii. Le-a împlinit, dându-le realitate. De acum El devine legea noastră.
El este Dumnezeu venit la noi. De aici înainte noi nu mai suntem sub Lege, dar nu suntem nici fără de lege, ci
suntem sub legea lui Cristos. „Eu nu sunt fără o lege – spune apostolul Pavel acolo – ci eu sunt sub legea lui
Cristos” (cf. 1 Cor. 9:21), pentru că în Cristos Domnul a venit la noi Însuşi Legiuitorul, Însuşi Dumnezeu. El a
început să ne dea o serie de porunci, nouă, celor care L-am primit, nouă, celor care ne-am unit cu El. Iar când El
spune: „De aceea oricine va strica una […] dintre aceste porunci”, nu „acele porunci” din Vechiul Testament,
despre care am vorbit până acum, ci „aceste porunci”. De ce este important acest lucru? Pentru că acesta
concordă exact cu capitolul 7, cu încheierea predicii: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le
face, îl voi asemăna cu un om […] care şi-a zidit casa pe stâncă” (Matei 7:24) [sub. ns.]. „Aceste cuvinte ale
Mele.” Deci aici este vorba de poruncile pe care ni le dă Domnul Isus.
Acum noi putem să facem o serie de categorisiri, să spunem că în Legea lui Moise, în general în Vechiul
Testament, avem trei feluri de materiale. Avem legile ceremoniale. Toate acelea s-au împlinit în Domnul Isus.
Avem legile civile, care erau legi ale statului evreu. Acelea nu se pot aplica la noi, pentru că se aplică legile făcute
de parlamentul de la Bucureşti, referitor la pedepsele pentru furt sau pentru alte asemenea lucruri. Şi există legile
morale ale lui Dumnezeu. Domnul Isus ia toate aceste legi morale şi ni le reexplică. Şi vom vedea că le întăreşte,
le face mai grele decât înainte, într-un sens. În alt sens vom vedea că sunt mult mai uşoare. Dar le adânceşte.
Însă ce este important este să-L vedem pe Domnul Isus ca pe Însuşi Legiuitorul. El ne spune: „Eu am venit
şi am împlinit tot Vechiul Testament şi nici o frântură din Lege n-a rămas neîmplinită”. Odată ce a fost împlinită,
ea şi-a împlinit scopul pentru care a existat, cum spune Pavel în Galateni 3: „Legea ne-a fost un pedagog, care să
ne ducă la Cristos” (cf. v. 24). Tot Vechiul Testament a avut rostul acesta: să ne ducă la Domnul Isus. Aceasta nu
înseamnă că noi nu-l studiem, ci, dimpotrivă, cu cât îl studiem mai mult, cu atât Îl vedem mai frumos pe Domnul
Isus în el. Dar când studiezi Vechiul Testament nu uita: îl studiezi ca să-L descoperi acolo pe Domnul Isus, să-L
vezi pe Domnul Isus în toate chipurile, în toate imaginile, în toate simbolurile din Vechiul Testament. Şi cu cât
studiezi mai mult acolo, trebuie să zici: „Ce frumos e Domnul Isus! Uite cum împlineşte Domnul Isus şi asta, şi
asta, şi cealaltă!” Tot Vechiul Testament este menit să ne facă să ne îndrăgostim de Domnul Isus. Când e vorba
însă de învăţătura noastră morală, noi mergem direct la Legiuitor, adică la Domnul Isus. În El avem Îndrumătorul
care ne arată: „Iată cum vreau Eu să trăiţi! Iată ce caracter vreau Eu să aveţi!” Eu nu sunt fără lege, ci sunt sub
legea lui Cristos.
„Căci vă spun că dacă dreptatea voastră nu va întrece dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip
nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:20). Mai mare avertisment ca acesta nu se poate da: „Vă spun că
dacă dreptatea voastră nu va întrece dreptatea cărturarilor şi a fariseilor”, cerurile vă sunt închise!
„Dreptatea voastră.” V-am spus că noi, unde vedem cuvântul „neprihănire”, trebuie să punem cuvântul
„dreptate”. Am lucrat la Societatea Misionară Română în ultimii doi ani de zile o echipă întreagă pentru a
moderniza traducerea Cornilescu. Am identificat cam trei sute de cuvinte învechite, care nu se mai folosesc astăzi,
şi le-am înlocuit cu altele noi. De exemplu: „zămislit” sau „zavistie” sau „pizmă”. Sunt cuvinte de felul acesta
care nu se mai cunosc decât în limbaj bisericesc şi le-am înlocuit. Traducerea rămâne aceeaşi, dar am înlocuit
cuvintele acestea vechi. Atunci sună mult mai frumos şi mai pe înţelesul tuturor. Printre altele am înlocuit
pretutindeni, aşa cum arată chiar Cornilescu, cuvântul „neprihănire” cu „dreptate”. Sperăm că în anul acesta se
va tipări noua versiune modernizată. O vom lansa probabil în 50.000 de exemplare şi vom vedea dacă frăţietatea
o primeşte sau nu. Va fi întâi un fel de probă.
Vreau să mergem iarăşi la Socrate şi la Platon. Socrate a discutat şi s-a străduit să înţeleagă sufletul
omenesc iar elevul lui, Platon, a scris toate învăţăturile lui Socrate despre suflet în lucrarea intitulată Republica.
Este o carte despre structura omului. Strădania acestor filosofi era să înţeleagă ce este mai trebuitor în sufletul
omului, ca omul să fie bun în el însuşi şi să poată trăi o viaţă bună. Care ar trebui să fie elementul de bază în om?
Iar Socrate, şi după el Platon, au spus: Dikaiosune. Dikaiosune înseamnă „dreptate”. Dreptatea ar trebui să fie
esenţa omului, că dacă inima inimii omului este dreptate, toate celelalte vin laolaltă.
A mai fost un filosof în vremea aceea, tot elev al lui Socrate, Aristotel. Aristotel a fost un om mai
pragmatic, mai, cum zic oamenii, cu picioarele pe pământ, şi în multe privinţe el nu a fost de acord cu Socrate şi
cu Platon. Iar în problema aceasta Aristotel a spus: „Nu, e vorba de altceva. În sufletul omului sunt o serie de
virtuţi”, şi el a enumerat care ar trebui să fie virtuţile omului. Foarte ciudat că imediat după aceea, ceea ce a spus
Platon în Republica a fost uitat, şi toată lumea de atunci până astăzi vorbeşte despre sufletul omului în termeni de
virtuţi; virtuţile fiind ceva ce omul dezvoltă, omul produce. Dreptatea i s-a părut lui Aristotel ceva ce parcă este
inaccesibil. Oricum el cu aceasta nu s-a împăcat. Dar este interesant faptul că în filosofie şi în cultură bătălia
atunci a fost câştigată de Aristotel.
De ce vă spun eu aceasta? Vă spun aceasta pentru că înainte cu trei sute de ani de Aristotel, şi de Platon, şi
de Socrate au trăit cei mai mari profeţi din Israel: Isaia, Mica şi după acea, mai târziu, după o sută de ani, au
venit Ieremia, Daniel, Ezechiel. Dar Isaia şi Ieremia au fost cei care au pus accentul aici pe faptul că elementul
esenţial pe care îl aşteaptă Dumnezeu în om este dreptatea. Nu vă voi arăta toate câte le spune Isaia pe tema
aceasta. Vă amintesc doar atâta că despre Robul Domnului în Isaia 42 ni se spune că El nu Se va odihni, „nu Se
va lăsa până nu va aşeza dreptatea pe pământ”. Scopul lui Mesia poate fi rezumat într-un singur cuvânt:
dreptatea.
Mica, în capitolul 6, rezumă tot ce cere Dumnezeu de la om. „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine să faci şi ce
alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate…” Dar dacă este numai dreptate, e vai de cei din jurul tău, că
dreptatea e necruţătoare, dreptatea e aspră, dreptatea e nemiloasă. „… Să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli
smerit cu Dumnezeu tău”, adică să-I fii supus, ascultător Dumnezeului tău. În aceasta se rezumă ce este mai
important în Lege.
Iar când Domnul Isus discută cu fariseii în Matei 23 le spune: „Voi, cărturarilor, voi, fariseilor, sunteţi
foarte meticuloşi să daţi zeciuială din izmă, mărar şi chimen, dar lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din
Lege, şi anume: dreptatea, mila şi credincioşia” (cf. v. 23). „A umbla smerit cu Domnul” El o numeşte
„credincioşie”. Este acelaşi lucru. Dar Domnul Isus de fapt îl citează pe Mica. Domnul Isus spune: „Eu cu
aceasta nu vreau să desfiinţez zeciuiala. Pe aceea trebuie s-o faceţi.” Deci Domnul Isus nu desfiinţează zeciuiala.
Zeciuiala este o rânduială a lui Dumnezeu încă înainte de Legea lui Moise. Este rânduiala Lui că 10% din
câştigul nostru trebuie să I-l dăm lui Dumnezeu. Aceea nu este dărnicie. Aceea este obligaţia pe care o avem faţă
de Dumnezeu. Dincolo de aceea avem dărnicia. Aceasta este Legea lui Dumnezeu. Dar să nu lăsaţi nefăcute cele
mai mari lucruri din Lege, şi anume dreptatea, mila şi credincioşia faţă de Dumnezeu.
La ce se referă Domnul Isus? Haideţi să ne uităm la ceva tare ciudat: Matei 6:1-2. „Luaţi seama să nu vă
împliniţi dreptatea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei, altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl
vostru care este în ceruri. Tu dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în
sinagogi şi pe uliţe.” Şi după aceea puţin mai încolo: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii” (v. 5). Şi după
aceea: „Când postiţi, să nu luaţi o înfăţişare posomorâtă ca făţarnicii” (v. 16).
„Să nu vă îndepliniţi dreptatea voastră înaintea oamenilor!” Şi imediat vorbeşte despre facerea de bine,
despre milostenie, despre rugăciune şi despre post. Pe acestea trei le numeşte „dreptatea voastră”. Când Domnul
Isus foloseşte cuvântul „dreptate”, El îi dă cel mai larg sens posibil. Dreptatea este religia ta cu toate aspectele ei.
Un aspect este: facerea de bine, alt aspect este rugăciunea, alt aspect este postul. Dreptatea ta este viaţa ta
spirituală. Deci când Domnul Isus foloseşte cuvântul „dreptate”, îi dă un sens extrem de larg. „Vă spun că dacă
dreptatea voastră nu va întrece dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor.” Cu ce putem înlocui acolo dreptatea? Cu religia. „Adevărat vă spun că dacă religia voastră nu-i mai
bună ca religia cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vă calificaţi pentru Împărăţia cerurilor.”
Ce avea Domnul Isus cu cărturarii şi cu fariseii? Cărturarii şi fariseii erau ce avea mai bun Israelul pe
vremea Domnului Isus.
Cărturarii. Primul pe care îl cunoaştem cu numele acesta a fost Ezra, care şi-a pus inima să adâncească
cărţile Vechiului Testament. El le-a adunat laolaltă, apoi i-a învăţat pe oameni. Cărturarii au fost oamenii care s-
au adâncit în Sfintele Scripturi. Ei copiau Sfintele Scripturi. Ei îi învăţau pe oameni Sfintele Scripturi. Aceştia
erau cărturarii. Cărturarii erau experţi în Biblie.
Fariseii erau o mişcare care a început pe la anul 165 înainte de naşterea Domnului Isus. Când a fost Antioh
regele Siriei, a venit şi a vrut să distrugă religia iudaică. A desacralizat Templul, a pus o scroafă pe altarul din
Templul. Ştiţi istoria. Trei ani mai târziu a fost o mare răscoală a evreilor. Au reuşit să-şi elibereze ţara, să
resfinţească Templul.
Cu ocazia aceea şi în acea mişcare pentru Legea lui Dumnezeu, când mulţi şi-au pierdut viaţa ca martiri, a
început această mişcare a celor care au zis: „Noi vrem să trăim complet după Legea lui Dumnezeu şi pentru
aceasta noi ne separăm de ceilalţi.” Separatişti, în limba ebraică „farisei”. Fariseii erau separatiştii care voiau să
trăiască cu stricteţe după Legea lui Moise, şi erau de o exigenţă fantastică. Ei au socotit că există 248 de porunci
pozitive în Lege, care îţi spun ce să faci, şi 365 de porunci negative, care îţi spun ce să nu faci. Totalul poruncilor
în Lege este de 613. Toate acestea 613 porunci trebuia să le ştii pe de rost, şi apoi, pe fiecare dintre ele să o ştii
explica. De exemplu, să nu lucrezi sâmbăta. Dar ce înseamnă „lucrare”? De exemplu spune să nu cari poveri. Ce
înseamnă „povară”. Ei au dat definiţia că este orice greutate. Dacă duci cu tine de mâncare, orice mâncare mai
grea decât o smochină este povară. Dacă cari uneltele tale în ziua sabatului ai făcut o lucrare. Problema era la
croitor, că unealta croitorului este acul. Dacă un croitor îşi muta acul dintr-un loc în altul sâmbăta, el purta o
povară. Discuţia era aceasta: Dar dacă el a uitat acul înfipt într-o haină şi el ia haina sâmbăta şi se duce cu ea la
sinagogă? El a dus cu el povara, a călcat sabatul. Aşa erau fariseii. Erau oameni care voiau să ţină Legea lui
Moise după cea mai strictă posibilă rânduială.
Domnul Isus spune: „Dacă dreptatea voastră nu întrece dreptatea lor, e bai cu voi.” Păi, cum poţi să fii mai
fariseu ca fariseii? Vedeţi, pentru noi fariseu are sensul acesta de făţarnic, pentru că Domnul Isus le-a spus
„făţarnici”. Care era răul la farisei? Punând laolaltă mai multe texte, cum ar fi Luca 16, Luca 18, Matei 23, unde
Domnul Isus vorbeşte despre farisei mai pe larg, vom constata că în primul rând, pe ei îi preocupa exteriorul.
„Tot ce se vede la suprafaţă aceea să facem!” Nici prin gând nu le-ar fi trecut că trebuie să te uiţi la inimă. Toată
problema era ca tot exteriorul tău să fie aşa cum trebuie. Domnul Isus le spune: „Atunci sunteţi ca nişte
morminte, ca nişte cripte dintre acestea pompoase, făcute frumos, dar înăuntru e un cadavru. Aşa sunteţi voi.
Sunteţi morminte splendide în exterior, dar înăuntru e un schelet sau mai multe. Voi curăţiţi blidul pe dinafară. Pe
voi nu vă interesează lăuntrul. Dar pe Dumnezeu aceasta Îl interesează.
Voi sunteţi ocupaţi cu amănuntele, dar aţi pierdut din vedere esenţa Legii: dreptatea, mila, credincioşia. Voi
sunteţi stricţi în a respecta legile care vi se dau, dar când e vorba să jefuiţi o văduvă, nu vă pasă de ea, şi-i luaţi
casa, că doar e după Lege şi aplicaţi Legea fără milă, pentru că pe voi vă interesează forma, ascultarea de formă.
Mai mult – spune în Marcu 7 – voi aţi adăugat tradiţii de-ale voastre, cu care vreţi să vă scăpaţi de Lege.”
De exemplu porunca spune să cinsteşti pe tata şi pe mama. Aceasta înseamnă (printre altele, pe atunci nu era
pensie) că tu-i dai pensie, adică te îngrijeşti de ei până la moarte. Dar fariseii au inventat o şmecherie. Dacă tu
declari că toată averea ta e închinată Templului, nu mai eşti obligat să dai nimic la părinţi, că nu mai ai nimic. Tot
ce e al tău e închinat Templului. Mai târziu le iei înapoi. Aceasta se numea korban. Şi dacă spui: „Tată şi mamă,
eu sunt korban. Eu am închinat tot ce am la Templu, aşa că eu nu mai pot să fac nimic pentru voi, treaba
voastră!” Şi foarte frumos aţi pus deoparte Legea lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, şi l-aţi înlocuit cu
tradiţia voastră.
Mai este ceva. Toată tradiţia voastră este ca să fiţi populari şi să aveţi aplauzele oamenilor. Toată religia
voastră este o autoexpunere şi o autofelicitare. Şi nimic nu descrie mai frumos, mai plastic situaţia aceasta decât
pilda Domnului Isus cu fariseul şi cu vameşul în Templu.
„A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi, şi dispreţuiau pe
ceilalţi. «Doi oameni s-au suit la Templu să se roage. Unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi a
început să se roage în sine [poate fi tradus „să se roage către sine”] astfel: 'Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt
ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână,
dau zeciuială din toate veniturile mele'. Vameşul sta deoparte şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se
bătea în piept şi zicea: 'Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!' Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a
pogorât acasă socotit drept, decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit, şi oricine se smereşte va fi înălţat.»”
Fariseul s-a dus la Templu să se felicite, să se recomande lui Dumnezeu cât e de bun. Într-un cuvânt fariseii
erau exact opusul principiilor Fericirilor. Dacă vă uitaţi la Fericiri nici una dintre fericiri nu se potriveşte
fariseilor.
Dar problema este alta, mai de esenţă, ca s-o aducem la un singur punct. Vă aduceţi aminte ce am spus
când v-am vorbit despre Noul Legământ? Noul Legământ este toată Legea lui Dumnezeu adusă în inima mea,
pentru că a venit Domnul Isus în inima mea şi El este Legiuitorul şi El este Legea, El este totul. Şi când Domnul
Isus e în mine, Legea Lui este scrisă în inima mea. Domnul Isus îi condamnă pe farisei, pentru că toată religia lor
era de suprafaţă, de exterior, obligaţii externe. Nu era scrisă în inimă. Nu caracteriza lăuntrul. Adevărata religie
este religia care este scrisă în inima ta, care este scrisă în fiinţa ta, care caracterizează lăuntrul tău, care
caracterizează caracterul tău.
Domnul Isus apoi dă şase exemple. „Aţi auzit că s-a zis… dar Eu vă spun.” „Aţi auzit că s-a zis celor din
vechime: «Să nu ucizi!»” Acesta este în exterior, te duci şi-i dai în cap. „Dar Eu vă spun: Când te mânii pe fratele
tău, ai făcut crimă” (cf. Matei 5:22). Mânia este izvorul tuturor crimelor.
Am citit într-o statistică câte crime se fac în America. Şi ştiu că la 25.000 de crime, 15.000 erau făcute în
familie şi 10.000 la locul de muncă. Şi într-un caz, şi în altul crima era rezultatul mâniei. S-a mâniat, s-a dus şi a
luat puşca şi l-a împuşcat. Mânia a dat naştere la ucidere. Domnul Isus spune: „Păcatul începe când te mânii. Şi
cine se mânie pe fratele său trebuie să primească exact aceeaşi pedeapsă ca acel care comite crima.”
În al doilea rând, e dispreţul. Când îi spui: „Prostule!” „Nebunule!” „Idiotule!” aceasta este dispreţ. Te uiţi
la el cu scârbă. Aceasta este ceea ce ucide demnitatea omului, îi ucide ce are el mai scump, îi ucide personalitatea
lui. Ori de câte ori manifeşti dispreţ sub o formă sau alta faţă de un om, eşti criminal.
În al treilea rând, dacă tu vii la Templu şi vrei să te rogi, dar îţi aduci aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, tu i-ai greşit fratelui tău, degeaba te rogi. Du-te, cere-ţi iertare! Dacă vreţi s-o traducem pe aceasta.
Dacă vii la adunare şi-ţi aduci aminte că ai jignit-o pe soţia ta, nu te ruga. Du-te şi cere-i întâi iertare. Înţelegi? Ai
jignit pe cineva, ai supărat pe cineva. Cere-ţi iertare! Repară! Pentru că pe Dumnezeu Îl interesează atitudinea
lăuntrică, nu numai să nu te mânii, nu numai să nu dispreţuieşti, ci dacă ai făcut-o cumva, să ai capacitatea de a
zice: „Iartă-mă!” Dacă nu te duci să zici: „Iartă-mă!” nu veni la Dumnezeu să zici: „Doamne, iartă-mă!” Du-te şi
fă pace. Caută să faci pace cu semenii tăi. După aceea vino înaintea lui Dumnezeu.
Ceea ce am vrut să arăt este că Domnul Isus aduce dintr-o dată toată Legea în inimă, în atitudinea
lăuntrică. Va trebui să discutăm mai pe larg despre mânie, despre problema aceasta a păcii între noi, dar vom
vedea studii în toate celelalte ziceri ale Domnului Isus, că în fiecare Domnul Isus aduce problema din afară în
inima noastră. Aceasta este diferenţa între religia fariseilor şi religia Domnului Isus: interiorizarea, pentru că pe
El Îl interesează caracterul nostru, inima noastră, lăuntrul nostru.
Te-ai confruntat încă o dată cu caracterul. Am văzut cât de mult Îl interesează pe Domnul Isus lăuntrul tău.
Lui nu-i trebuie forme. Lui nu-i trebuie lucruri de suprafaţă. Pe El Îl interesează inima ta, cum e lăuntrul tău,
cum e caracterul tău. Dacă sunt în tine cele opt trăsături ale Domnului Isus, exprimate în Fericiri, vei vedea că
atunci nu te mai mânii, pentru că în tine este blândeţe, milă şi îndurare, spirit de pace, duh blând şi liniştit. Atunci
nu mai este dispreţ faţă de alţii, nu mai este spirit de ceartă. Multă fericire ar fi în casa ta şi în viaţa ta dacă ar fi
în tine caracterul aceasta.

Doamne Isuse, acum ştiu de unde vine nefericirea mea: din lăuntrul meu. Acum ştiu cum ar trebui să fiu,
ca să fiu fericit. Eu nu pot să mă schimb, dar, Doamne Isuse, Tu ai venit acum în mine, şi am înţeles că secretul
este relaţia noastră, comunicarea noastră, părtăşia noastră, dragostea dintre noi doi. Doamne, învaţă-mă să-
mi trag puterea, şi motivaţia, şi dragostea din părtăşia noastră. Aceasta să fie izvorul schimbării mele. Dă-mi,
Doamne, bucuria părtăşiei cu Tine şi dă-mi, Doamne, bucuria de a vedea treptat, treptat că am scos din mine
toate lucrurile care sunt izvorul nefericirii mele şi am pus în mine bazele fericirii. Mulţumesc că ai venit în
mine şi mulţumesc că mă înveţi să fiu copil de Dumnezeu. Slavă Ţie, Tată, Fiule şi Duhule Sfânt! Amin.

CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 8 ianuarie 1999)

Ceva din adâncul fiinţei noastre ne spune: „Aşa trebuie să fiu şi eu.” Ne-ai arătat cum aştepţi Tu să
fim şi ce vrei Tu să faci din noi. Şi ne-am văzut oglinda inimii şi nu ne-a plăcut ce am văzut în noi.
Aşteptăm, Doamne Isuse, să ne lucrezi mai departe, să ne faci să înţelegem mai departe cum
funcţionăm bine şi cum funcţionăm rău, unde-i fericirea şi unde-i nefericirea. Dar mai ales vrem să
Te vedem încă o dată pe Tine cu autoritatea Ta de Dumnezeu, să-Ţi auzim poruncile şi să le
înţelegem şi să le primim, ca prin ele să devenim ca Tine. Fă ca Duhul Tău cel Sfânt, care lucrează
în noi, care locuieşte în noi, să ne lumineze mintea, ca să pricepem Scripturile. Duhul Sfânt să aşeze
pacea în noi şi orice împotrivire s-o topească şi orice voce a celui rău să o alunge, ca să putem
asculta vocea Iubitului nostru. Vorbeşte, Doamne, căci robii Tăi ascultă! Amin.
.
Am vorbit mai înainte despre nevoia noastră de a merge mai departe decât până unde ne-au adus părinţii
noştri. Unul dintre părinţii mei în sens spiritual a fost fratele Simion Cure. El mi-a spus odată aşa: „Până pe la
1930 predicatorii noştri îi tot combăteau pe ortodocşi şi, blamându-i pe ei, ziceau: «Haideţi la noi, că la noi e mai
bine.» Atunci s-a făcut seminarul la Bucureşti şi profesorii le-au spus tinerilor predicatori: «Lăsaţi-i pe alţii în
pace! Noi să facem ce spune apostolul Pavel: 'Noi predicăm pe Domnul Isus şi pe El răstignit.' Chemaţi oamenii
la Domnul Isus!»” Şi fratele Cure mi-a spus: „De patruzeci de ani tot chem oamenii la Domnul Isus, dar nu m-a
învăţat nimeni ce să fac cu ei după aceea.”
După ce am venit la Domnul Isus, cum trăim cu Domnul Isus? După ce am obţinut iertarea, eu intru în
şcoala Domnului Isus pentru transformare. V-am spus că Evanghelia are două părţi: este Evanghelia iertării şi
după aceea, din momentul în care am intrat sub autoritatea Domnului Isus, am intrat în şcoala Lui, începând de
aici este Evanghelia transformării. Dacă noi nu învăţăm Evanghelia transformării, mi-e teamă că degeaba am
venit până la Domnul Isus, pentru că El ne spune: „Nu cine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» ci cel ce face. (cf.
Luca 6:46) Dacă Mă iubiţi, veţi asculta cuvintele Mele. Cine Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele.” (cf. Ioan
14:15, 21) Aşadar, pe Domnul Isus Îl interesează transformarea noastră şi de aceea v-am dat acest tablou, ca să
vedem de la ce ne cere El să ne transformăm, spre ce. Învăţătura noastră trebuie să fie extrem de practică, să te
poţi duce acasă şi să zici: „Acum ştiu ce am de făcut, ştiu ce am de lucru.” Dacă lecţiile acestea numai le citeşti,
şi îţi rămân doar ca o amintire interesantă, nu-ţi foloseşte la nimic. Numai dacă mergi acasă şi zici: „Acum ştiu ce
am de lucru şi de acum intru într-un program de transformare, prin relaţia mea cu Domnul Isus”, atunci cursul
acesta şi-a făcut efectul.
Am vorbit despre atitudinea Domnului Isus faţă de Vechiul Testament. Reţineţi că Domnul Isus a fost
obiectivul principal al Vechiului Testament. Tot Vechiul Testament a fost o pregătire pentru Domnul Isus. Tot
Vechiul Testament a vorbit despre El şi a arătat spre El şi prin cuvântări profetice, şi prin jertfe, şi prin simboluri,
şi prin arhitectura Templului. Prin tot ce este Vechiul Testament, Vechiul Testament ne-a vorbit despre Domnul
Isus. Când studiez Vechiul Testament şi-l văd în felul acesta ca o prevestire a Domnului Isus, ca o umbră a
Domnului Isus, ca simboluri ale Domnului Isus, atunci sufletul meu se delectează. Când citesc Vechiul Testament,
în primul rând, înţeleg planul lui Dumnezeu cu omenirea. Înţeleg metodele de lucru ale lui Dumnezeu, care
culminează în Fiul Său. Iată de ce Vechiul Testament nu trebuie neglijat. Acolo şi de acolo până la Evanghelii şi la
Epistole scopul meu este să-L înţeleg pe Domnul Isus şi înţelegându-L pe Dumnezeu, îmi formez eu gândire
dumnezeiască, pentru că Petru ne spune în 1 Petru 4:1: „Înarmaţi-vă şi voi au acelaşi fel de gândire”, ca a
Domnului Isus! Înarmaţi-vă, echipaţi-vă cu acelaşi fel de gândire!
Obiectivul nostru este Domnul Isus. Eu mă dăruiesc Domnului Isus. Eu trăiesc cu Domnul Isus. Eu învăţ
de la Domnul Isus. El este modelul meu, El este motivaţia mea, El este motorul meu, aşa cum am spus mai
înainte. Învăţăturile Domnului Isus nu sunt sfaturi. Niciodată El nu spune: „Vă dau un sfat.” Învăţăturile
Domnului Isus sunt porunci ale Domnului Isus. Învăţăturile Domnului Isus sunt legile lui Dumnezeu. Iată de ce
apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 9:21: „Nu sunt fără o lege […], ci sunt sub legea lui Cristos.” Care este
legea lui Cristos? Poruncile Lui, învăţăturile Lui sunt legea lui Cristos.
Domnul Isus nu a schimbat Legea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a promulgat-o înainte. El a împlinit ce
trebuia împlinit şi apoi ne-a făcut mai clar ce trebuia făcut mai clar. Vom vedea mai în amănunt cum Domnul Isus
aduce poruncile lui Dumnezeu din Vechiul Testament, le clarifică şi le scrie în lăuntru, ni le interiorizează. Este
exact opusul a ceea ce făceau fariseii, care, am văzut, erau preocupaţi numai de exterior, de împlinirea formală a
poruncilor.
 Tot vorbind de legi, de porunci, cui îi plac legile şi poruncile? La Cursul de Viaţă Spirituală am avut parte
din lecţia aceasta. Bucăţica aceasta de acum este o repetare de acolo. Cei care aţi auzit-o o dată este bine s-o mai
auziţi o dată. Cei ce n-aţi auzit-o trebuie s-o auziţi. Eu, când eram tânăr, aveam o mare problemă cu poruncile şi
cu legile. Legile, simţeam eu, mă limitează. Câtă vreme nu sunt legi pot să fac ce vreau, nu-i aşa? Cum apar
legile, legile mă îngrădesc. Şi cu cât sunt mai multe legi, şi cu cât sunt mai multe porunci, cu atât mă apasă mai
tare. Legile mă limitează, poruncile mă apasă. Eu mă simt înrobit. De fapt aşa este. Când asculţi de cineva, eşti
robul aceluia de care asculţi. Aşa spune în Biblie. Când eşti obligat să-l asculţi pe cineva, înseamnă că eşti sub
stăpânirea acelui cineva. Şi cui îi place să fie sub stăpânire? Nouă ne-ar place libertatea, independenţa.
Eu am avut o mare problemă cu Psalmul 119. Psalmul 119 este cel mai lung capitol din Biblie, şi ceea ce
mi se părea mie tare ciudat în psalmul acesta era faptul că de multe, multe ori în psalmul acesta autorul spune şi
repetă şi iar spune şi iar repetă: „Îmi plac legile Tale! Îmi plac poruncile Tale!” Vă dau ca exemplu versetul 77:
„Legea Ta este desfătarea mea.” După aceea, la versetul 143: „Poruncile Tale sunt desfătarea mea.” Legile Tale
sunt desfătarea mea, poruncile Tale sunt desfătarea mea. Cine în lumea aceasta se desfată cu legi şi cu porunci?
Culmea e în versetul 131: „Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale.” Imaginaţi-vă scena:
Omul cască gura şi zice: „Mai toarnă-mi porunci pe gură, că-s lacom să-mi mai dai porunci!” Imaginea ţi se pare
ridicolă. Am stat şi m-am gândit şi am spus aşa: „În mod sigur omul acesta a descoperit un secret pe care eu nu-l
ştiu. În mod sigur omul acesta ştie ceva extrem de important, fiindcă dacă l-aş şti şi eu, şi eu aş zice aşa. Eu nu
cred că omul acesta face paradă. Eu cred că-i sincer. Şi dacă-i sincer şi el găseşte desfătare în legile şi în
poruncile lui Dumnezeu, înseamnă că omul a descoperit ceva atât de bogat, atât de frumos, care mie îmi lipseşte
şi mă face să fiu sărac.” Mă apuc să detectez secretul lui. Şi am început să întreb ce a găsit el în legi şi în
porunci. Ce-i frumos în ele? El vede ceva bogăţii acolo. Ce natură au legile şi poruncile lui Dumnezeu? Întrebările
acestea parcă nu mă duceau nicăieri.
Apoi am întrebat aşa: „Oare sunt legile şi poruncile lui Dumnezeu arbitrare?” Ca să înţeleg cuvântul
acesta, „arbitrar”, să dăm un exemplu foarte simplu. Ai un copil de 4-5 ani, şi tocmai i-ai ţinut o lecţie de morală
şi i-ai spus: „Noi nu facem asta, noi nu facem asta; noi facem aşa, noi facem aşa.” Şi copilul e la vârsta la care
tot timpul întreabă: „De ce? Da' de ce, mamă?” „Pentru că aşa vreau eu!” Dacă acesta ţi-e răspunsul, poruncile
tale sunt arbitrare. Nu au altă explicaţie decât faptul că ţie îţi place să dai porunci. Poruncile tale se nasc numai
din plăcerea ta de a porunci. Atunci poruncile tale sunt arbitrare. Acesta-i numele lor.
Frate şi soră care ai copii să nu mai faci niciodată aşa ceva! Explică-i copilului, şi celui mai mic copil, de
ce îi dai porunci, începând cu porunca să nu se atingă de sobă. „De ce?” „Hai să-ţi spun de ce” şi-i iei degetuţul
şi-l duci până chiar aproape de sobă, până când el şi-l trage înapoi. „Vezi de ce? Pentru că dacă pui degetuţul
acolo, doare.”
Orice poruncă îi dai copilului tău poate fi explicată. „Poruncile pe care ţi le dau sunt spre binele tău, ca să
te protejeze, să te apere. Poruncile acestea sunt ca să poţi creşte frumos. Uită-te că toate poruncile pe care ţi le
dau eu ţie, ţi le dau din dragoste şi ţi le dau pentru binele tău. Dacă mă asculţi e bine. Când calci o poruncă a
mea, vine totdeauna nenorocirea.” Convinge-l pe copilul tău că toate poruncile tale sunt pentru binele lui şi i le
dai din dragoste, că dacă nu, treptat, treptat, mai ales când ajunge adolescent, va zice în sine: „Las că mai cresc
eu puţin şi apoi mă duc cât văd cu ochii, să nu-mi mai poruncească nimeni!” Este de cea mai mare importanţă
pentru copilul tău să vadă că regulile tale, poruncile tale sunt din dragoste şi sunt pentru binele lui.
Acum să vedem cum face Dumnezeu. Şi vă rog să urmăriţi: Poruncile morale ale lui Dumnezeu sunt în
doar câteva locuri din Vechiul Testament. Le găseşti în Exodul 20-24, le găseşti în Leviticul 19-20 şi într-o bună
parte din Deuteronom, în special de la capitolul 5 până pe la 18. În toate acestea trei locuri vei găsi exemple din
ceea ce spun eu acum, şi vei vedea că acesta este tiparul poruncilor lui Dumnezeu. Dumnezeu dă nişte porunci,
care oamenilor imediat li se par ciudate.
De exemplu: „Să iubiţi pe străinul care vine între voi. Să aveţi grijă de el. Să-i daţi locuinţă, să-i daţi
îmbrăcăminte şi mâncare”. (cf. Deut. 10:19) Şi-i vorba de egiptean, de asirian, de babilonian, de filistean, cum
am zice noi, de ruşi, de turci, de toţi aceia care ne-au asuprit cândva. Să ai grijă de ei când vin la tine. De ce?
Normal, imediat întrebarea este: „De ce?” „Să vă spun de ce, pentru că şi voi aţi fost străini în Egipt, şi am venit
şi v-am făcut ai Mei. Am desfiinţat străinătatea voastră, pentru că v-am făcut ai Mei. V-am scos de acolo şi v-am
dat o ţară a voastră. Să vă purtaţi cu străinul cum M-am purtat Eu cu voi când eraţi străini.”
Altă poruncă: „Să aveţi mare, mare grijă de văduvă şi de orfan.” (cf. Deut. 10:18) De văduvă şi de orfan?
Dar cui îi pasă de ăştia? Noi avem alte preocupări mai importante. Şi mereu, mereu în tot Vechiul Testament şi
apoi şi în Noul Testament – Iacov spune că „religia adevărată este să-i vizităm pe orfani şi pe văduve în
necazurile lor”. De ce? De ce-L interesează pe Dumnezeu să am grijă de văduvă şi de orfan? El explică: „Pentru
că Eu sunt un Dumnezeu milostiv şi Eu vreau să fiu cunoscut cu titlul acesta de «Dumnezeul văduvelor şi al
orfanilor».” (cf. Ps. 68:5)
Să trecem repede prin Noul Testament. Domnul Isus dă câteva porunci teribil de şocante. „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri!” (Matei 5:44) Cea mai de necrezut! De ce? Pentru că aşa face Tatăl vostru din cer. El dă soare şi
ploaie peste toţi cei care îi înjură Numele şi voi să fiţi ca Tatăl vostru.(cf. Matei 5:45)
Altă poruncă: „Să-l ierţi pe fratele tău de ori de câte ori îţi greşeşte şi îţi cere iertare, dar şi dacă nu-ţi cere
iertare”. Păi de ce? Pentru că aşa te-a iertat pe tine Dumnezeu.
 Şi iarăşi avem porunca din Vechiul Testament repetată în Luca 6:36: „Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru
este milostiv.”
Să mai iau încă un exemplu. Iau din Psalmul 11:7: „Căci Domnul este drept [şi El, Dumnezeu], iubeşte
dreptatea şi cei drepţi privesc faţa Lui.” De ce să fim drepţi? Pentru că Dumnezeu e drept şi pentru că El iubeşte
dreptatea.
Toate acestea în Leviticul 19:2 sunt adunate laolaltă şi ni se spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu,
Domnul, Dumnezeul vostru.” Pentru că toate poruncile lui Dumnezeu laolaltă alcătuiesc sfinţenia lui Dumnezeu.
Ei, acum staţi puţin, că am descoperit ceva fantastic. De fiecare dată când Dumnezeu îmi dă o poruncă, El Îşi
descrie o trăsătură de caracter. „Să fii bun, pentru că Eu sunt bun. Să fii milostiv, pentru că Eu sunt milostiv. Să
fii iubitor, pentru că Eu sunt iubitor.” Şi ia-le oricâte şi vei vedea că fiecare poruncă ne formulează o trăsătură de
caracter a lui Dumnezeu.
Eu am zis: „Când Dumnezeu îmi dă porunci, El Se uită în oglindă. Şi cu fiecare poruncă pe care mi-o dă,
El îmi spune ce a văzut în oglindă, îmi mai spune o trăsătură a Lui de caracter. Toate legile lui Dumnezeu laolaltă
îmi dau portretul lui Dumnezeu, îmi descriu, în toată frumuseţea lui, caracterul lui Dumnezeu, sfânt şi drept,
milostiv şi plin de dragoste, aplicând justiţia fără milă, şi apoi intrând El sub pedeapsă în locul nostru. Vedem
trăsăturile Lui de caracter şi mereu ni se spune: „Fii şi tu aşa!” Atunci am tras concluzia: De ce Îi place lui
Dumnezeu să-mi dea porunci? Aşa-I place Lui să-mi tot dea porunci, că aşa-I place Lui să mă apese? Nu! El îmi
dă legi şi porunci, pentru că vrea să fiu ca El. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt menite să mă îngrădească, să mă
limiteze. Poruncile lui Dumnezeu sunt menite să mă facă cum este Dumnezeu. Stai, domnule, eu am crezut că
poruncile Lui mă apasă, când colo ele îmi pun aripi, deoarece cu cât ascult mai mult de poruncile Lui, cu atât
seamăn mai mult cu El. Ascultând de poruncile lui Dumnezeu şi de legile lui Dumnezeu îmi formez caracter ca al
Lui, devin ca El în caracter şi în comportament. Aceasta este una dintre cele mai extraordinare descoperiri pe care
le-am putut face, pentru că atunci legile Lui sunt desfătarea mea. Cu cât le văd mai clar, cu atât văd mai clar
chipul Iubitului meu şi mi-e drag de ele, pentru că dacă le fac şi eu, sunt ca El. Ce mare eliberare! Dintr-o dată
legile şi poruncile nu mai sunt inhibiţie şi apăsare, ci sunt eliberare şi bucurie. Ce schimbare radicală când înţelegi
lucrul acesta!
Dacă este adevărat tot ce v-am spus până acum, – ce părere aveţi, e adevărat? – atunci şi ce vă spun de aici
înainte este adevărat, dar aceasta nu place. Dacă tot ce-mi spune Dumnezeu Îl descrie pe Dumnezeu, înseamnă că
tot ce-mi spune Diavolul îl descrie pe Diavolul. Principiul trebuie să fie acelaşi. Haideţi să-l descoperim! Cum e
Diavolul? Ioan 8:44. Domnul Isus ni-l descrie când le zice unora din faţa Lui: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi
vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este
adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”
Domnul Isus ne spune două lucruri despre Diavolul. Primul: Diavolul este ucigaş. În Apocalipsa el este
numit nimicitorul, care este acelaşi lucru. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Sfânta Treime este Creatorul. Lui
Dumnezeu îi place să creeze, şi tot ce creează El este plin de armonie, e simetric, e frumos, absolut frumos!
Dumnezeu este creator şi lui Dumnezeu îi place frumosul. Diavolul distruge. Lui îi place să nimicească, pentru că
el e ucigaşul şi tot ce atinge el se descompune şi devine urât. Fiţi atenţi artişti, cărora vă place să creaţi opere
urâte… Doamne, dă să nu fie între noi asemenea oameni! Artiştii credincioşi trebuie să creeze numai frumos.
Când începi să creezi urâtul deja îl imiţi pe Urâtul. Aşadar, Diavolul are pasiunea aceasta urâtă de a trage în jos,
de a descompune, de a sfâşia. Şi fii atent, când se întrupează Fiul lui Dumnezeu, – căci Dumnezeu vine la noi
întrupat – uitaţi-vă că El vine să vindece, să ridice, să spele, să cureţe, să redea demnitatea. Uitaţi-vă la Diavolul!
Lui îi place să pângărească, să îmbolnăvească, să producă haos în tine. Uitaţi-vă că el aduce răutatea, aduce
mânia, ura, care sunt toate premergătoare uciderii. Domnul Isus vrea să aducă bunătate, milă, îndurare, care sunt
premergătoare recreării, a ridicării, a refacerii.
Fii atent la aceia care spun: „Am să te nimicesc! N-am să mă las până nu te distrug!” A cui lucrare promit
ei că o fac? A Diavolului. Când loveşti cu răutate şi când pângăreşti numele bun al cuiva, când tragi în jos pe
cineva şi când desfiinţezi pe cineva, a cui lucrare o faci? A Diavolului. Dar nu numai atât, ca şi cine eşti tu? Ca
Diavolul. Aceasta este mai de speriat, că inima ta e ca a lui, caracterul tău e ca al lui. Toate aceste trăsături –
răutatea, ura, duşmănia, mânia, tendinţa de a sfâşia, de a trage în jos, de a pângări, de a lovi, ca să doară – toate
acestea îşi au originea în Diavolul, sunt caracterul Diavolului şi când tu le ai în tine, semeni cu el. Am spus că
aceasta nu place.
Mergem mai departe. Domnul Isus spune că Diavolul e mincinos. Oricând spune ceva, chiar şi atunci când
ai impresia că spune adevărul, spune numai jumătate din adevăr şi după aceea te bagă în minciună. Fii atent la
Diavolul, care e tata minciunii!
Când tu în afacerile tale minţi, a cui voie ai făcut-o? A Diavolului. Dacă ai minţit, nu contează dacă-i mare
sau mică minciuna, dacă ai minţit cum eşti? Mincinos. Indiferent că minciuna e mică sau mare, dacă ai minţit eşti
mincinos. Cine-i mincinos? Diavolul. Ca cine eşti tu? Ca Diavolul.
Domnul Isus este adevărul, iar dacă spui adevărul, eşti ca Domnul Isus.
Acum fii atent la Proverbe 23:26 „Fiule, dă-Mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.”
„Căile mele” acolo poate fi tradus şi cu „metodele mele”. Aceasta înseamnă „căile mele”! „Căile mele” sunt
modul meu de a face lucrurile. „Fiule, dă-Mi inima ta!” După poezia ebraică, linia a doua explică ce înseamnă
linia întâi. „Fiule, dă-Mi inima ta!” Ce înseamnă? Păi, să-ţi placă metodele Mele şi să faci şi tu după metodele
Mele. Tu poţi să-I spui Domnului Isus: „Doamne, eu Ţie Îţi dau inima mea, dar eu, la serviciu, dacă nu mint, nu
propăşesc. Aşa că eu deocamdată umblu pe căile Diavolului, dar inima mea e a Ta, Doamne Isuse!” Ce părere ai?
Domnul Isus spune: „Minţi! Inima ta este a celui ale cărui metode îţi plac. Dacă îţi plac metodele lui, lui i-ai dat
inima. Dacă îţi plac metodele Mele, Mie Mi-ai dat inima.” Ale cui metode le foloseşti, aceluia i te-ai dat.
„Dă-Mi Mie inima ta!” (cf. Prov. 23:26) înseamnă: „Uită-te cum fac Eu lucrurile! Uită-te cum sunt Eu!
Uită-te cum procedez Eu! Fii ca Mine! Să-ţi placă de Mine! Îndrăgosteşte-te de metodele Mele! Atunci Mi-ai dat
Mie inima ta!” Aşadar, Diavolul îmi spune să mint, să înşel, să fur, să mă mânii, să lovesc. De ce-mi spune
Diavolul toate acestea? Pentru că Diavolului tare îi place să fiu ca el. Înţelegi? De ce îmi spune Dumnezeu toate
poruncile Lui? Pentru că lui Dumnezeu Îi place să fiu ca El. Dumnezeu e Tată, şi v-am arătat că dorinţa unui tată
este ca fiii lui să fie ca el. De acea Petru spune: „Dacă Îi zici lui Dumnezeu Tată, trebuie să fii şi tu sfânt în toată
purtarea ta, pentru că tu trebuie să fii ca Tatăl tău”. (cf. 1 Petru 1:16, 17) Trebuie să înţeleg că a fi copilul lui
Dumnezeu înseamnă să am o dorinţă pasionată să fiu ca Tata. Iar poruncile lui Tata, legile lui Tata nu sunt
altceva decât descrierile lui Tata.
Aşadar, toate acestea sunt bază absolută pentru viaţa noastră spirituală. Numai dacă înţelegi în felul acesta
poruncile Domnului Isus, atunci poruncile Domnului Isus nu mai sunt o obligaţie. Poruncile Domnului Isus sunt
toate o descriere a Domnului Isus. Iar când vă arăt opusul lor, vă arăt portretul Diavolului.
Acum, când înţelegem natura legilor lui Dumnezeu şi nu ne mai sperie legile lui Dumnezeu, – sper că acum
legile lui Dumnezeu nu vă mai sperie şi nu mai creează în voi atitudine negativă – trebuie să ajungem acolo, încât
să zicem şi noi: „Abia aştept să mai aud nişte legi ale lui Dumnezeu!”
Acum trecem să auzim legile Domnului Isus. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… Dar Eu vă spun.”
(Matei 5:21, 22) Şi vreau să comentez întâi acest „dar Eu vă spun”. Când au profeţit, când au vorbit profeţii din
Vechiul Testament, începând de la Moise şi până la Maleahi, autoritatea profetului stătea în faptul că el putea veni
în faţa poporului să spună: „În cămăruţa mea sau unde am fost eu singur cu Dumnezeu, mi-a vorbit Dumnezeu şi
mi-a dat acest mesaj.” Şi începea: „Aşa zice Domnul!” Şi tot ce urma după aceea era mesajul pe care i l-a dat
Dumnezeu să-l rostească. Autoritatea profetului stătea în cuvintele: „Aşa zice Domnul!” El era doar mesagerul, el
doar transmitea ce a spus Dumnezeu, dar autoritatea era a lui Dumnezeu.
După ultimul profet, după Maleahi, Dumnezeu nu a mai vorbit nimănui în felul acesta. Patru sute de ani nu
s-a mai ridicat nici un om care să îndrăznească să zică: „Aşa zice Domnul!” pentru că nimeni nu a mai auzit
vocea Domnului. În perioada aceea, oamenii aveau deja Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, şi existau
cărturari şi rabini care explicau Scripturile. Ei nu aveau nici o autoritate, ei doar ziceau: „Aşa scrie în Geneza,
aşa scrie în Psalmul cutare”, dar mai ales ei ziceau aşa: „Aşa scrie acolo şi uite învăţatul cutare aşa a explicat
acest text.” Nici un rabin nu venea să zică: „Aşa stau lucrurile!” El doar zicea: „Uite ce zic autorităţi mai mari ca
mine! Uite cum explică acest cuvânt!”, arătând prin aceasta că el nu are mai mare autoritate decât alţi dascăli.
Patru sute de ani nu a mai existat nimeni care să vorbească cu nici un fel de autoritate decât autoritatea altor
învăţaţi. Şi dintr-o dată se ridică Unul care chiar şi când citează Vechiul Testament zice: „Aţi auzit că s-a zis – şi
citează din Vechiul Testament – dar Eu vă spun…” „Cine eşti Tu să vorbeşti cu aşa autoritate? Aşa ceva nu s-a
mai auzit în Israel.” Ce i-a şocat pe oameni a fost modul Lui de a vorbi cu autoritate.
În limba greacă sunt două cuvinte, traduse în limba română printr-un singur cuvânt, cuvântul dunamis şi
cuvântul exousia. Dunamis este putere în sensul de energie, puterea care te împinge sau te trage, te ridică.
Exousia este puterea morală, puterea autorităţii. Aşa că unde este exousia la noi este tradus tot prin „putere”, dar
noi ar trebui să traducem acolo prin „autoritate”.
Vom trece repede prin Matei, ca să vedem cât de preocupat este Matei să ne arate autoritatea Domnului
Isus. Matei 7:28 şi 29 – la încheierea Predicii de pe Munte: „Noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui. – De
ce? – Căci El îi învăţa ca unul care avea autoritate.” „Dar Eu vă spun.”(sub. ns.) El vorbea cu autoritate.
După aceea în capitolul 8 avem ceva tare frumos. Vine la Domnul Isus un ofiţer roman, tradus în
româneşte cu „sutaş”. Era centurionul, căpitanul responsabil peste o sută de soldaţi. Şi el vine şi-L roagă pe
Domnul Isus să vină şi să-l vindece pe robul lui. Domnul Isus spune: „Bine, vin.” „Domnule, nu-i nevoie să vii.
Uite cum e: Eu slujesc în armată. Şi eu sunt sub autoritatea unora mai mari ca mine, şi eu am sub autoritatea mea
soldaţi.” „Autoritate” este cuvântul folosit acolo. „Eu ştiu să respect autoritatea şi eu ştiu să-mi impun
autoritatea. Eu tot timpul lucrez cu autoritatea: ori să mă supun ei, ori să o exercit. Domnule, eu, când văd
autoritate, eu o simt. Oriunde apare o autoritate eu imediat, ca şi cum aş mirosi-o… Aici e autoritate. Domnule,
Dumneata nu trebuie să vii până la mine acasă. Dumneata ai atâta autoritate, încât, dacă aici unde eşti zici un
cuvânt, robul meu se va vindeca acasă.” „Uau! Nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare!” Şi vedeţi că aici
credinţa înseamnă înţelegerea autorităţii lui Dumnezeu. „Eu recunosc autoritatea, pentru că funcţionez în ea şi de
aceea recunosc aici că ai această autoritate de Dumnezeu.” „Mare credinţă!” spune Domnul Isus.
În acelaşi capitol, după ce Domnul Isus spune furtunii: „Taci!”, în versetul 27 ni se spune: „Oamenii aceia
se mirau şi ziceau: «Ce fel de om este Acesta, de-L ascultă până şi vânturile, şi marea?»” „Ce autoritate are Omul
acesta, de-i porunceşte şi vântului, şi mării, iar ele Îl ascultă?”
 Imediat după aceea Domnul Isus întâlneşte doi demonizaţi, şi demonii Îl rugau să nu-i alunge şi-I ziceau:
„Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci.” Demonii îi recunosc autoritatea.
„Nu ne scoate… Dă-ne voie… Tu poţi să ne porunceşti.”
Mai departe, în Matei 9 este discuţia despre iertarea păcatelor. „Ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe
pământ să ierte păcatele, vă fac demonstraţia. Scoală-te, ia-ţi patul şi du-te acasă!” Era un om paralizat. „Faptul
că-i pot porunci şi că el se face bine, aceea demonstrează că Eu am autoritatea să iert păcatele” (cf. v. 6-7).
După aceea vedem la capitolul 12:8 „Căci Fiul omului este Domn şi al sabatului.” El are dreptul să decidă
ce se poate face în sabat şi ce nu se poate face în sabat. El este Domn şi peste această sărbătoare.
În capitolul 21, după ce Domnul Isus a intrat în Ierusalim, după ce a curăţit Templul şi a început să facă şi
alte lucruri acolo, au venit autorităţile. Şi, în versetul 23, I-au spus: „Cu ce autoritate faci lucrurile acestea şi cine
Ţi-a dat autoritatea aceasta?” Era evident că El acţionează acolo cu autoritate de şef. „Cine Ţi-a dat această
autoritate?” Şi Domnul Isus ştiţi că le-a pus o întrebare: „Dacă îmi spuneţi şi voi dacă Ioan Botezătorul a fost de
la Dumnezeu sau nu, atunci vă spun şi Eu cu ce autoritate fac lucrurile acestea.” Iar ei nu voiau să recunoască că
Ioan a fost de la Dumnezeu. Au zis: „Nu ştim!” „Ei, atunci nici Eu nu vă răspund la întrebare!”
Dar uitaţi-vă la ultimul capitol din Matei, Matei 28:18. Până aici ni s-au arătat toate domeniile în care
Domnul Isus are autoritate. După înviere Domnul Isus spune: „Toată puterea (toată autoritatea) Mi-a fost dată în
cer şi pe pământ.” „Toată autoritatea în cer şi pe pământ e în mâinile Mele. Ce autoritate am Eu? Am autoritate
de Dumnezeu, peste vânturi, peste mare, peste boli, peste viaţă şi moarte, peste demoni, peste sărbători, spuneţi
orice. Toată puterea în cer şi pe pământ este în mâinile Mele. Eu sunt Şeful Universului.” Cu Acesta discutăm!
Cu Acesta ne-am unit! Pe El Îl ascultăm acum!
Şi El ne spune în Matei 5:21-22: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi!» […] Dar Eu vă
spun că orişicine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii”, pe care o merită un criminal. Oricine îi
spune fratelui lui: „Prostule!” sau „Idiotule!” sau „Măgarule!” e vrednic să meargă în iad.
Acum să discutăm lucrul acesta din nou, pentru că este absolut important să nu trecem peste lucrurile
acestea. Lucrurile acestea sunt lucruri de relaţie între noi. Şi am văzut cât e de important pentru Domnul Isus să
învăţăm relaţii frumoase între noi. Cheia este relaţii frumoase între oameni. Caracter frumos înseamnă cel care
are capacitatea de a realiza relaţii frumoase cu alţii. Şi interesul Domnului Isus este acesta să ne înveţe cum se
realizează aceste relaţii.
Oricine se mânie pe fratele său e vrednic de aceeaşi pedeapsă cu unul care ucide. Aşa spune Domnul Isus.
„Pentru Mine mânia este echivalentă cu uciderea!”
Vreau să vă spun că unii zic că şi Domnul Isus S-a mâniat. Da, citim în două locuri că Domnul Isus S-a
mâniat. S-a mâniat când nişte mame au vrut să-i aducă pe copiii lor să-i binecuvânteze Domnul Isus, iar apostolii
le-au hâşâit de acolo. „Duceţi-vă de aici! Nu-L deranjaţi pe Domnul Isus! Ce căutaţi voi aici?” Domnul Isus S-a
mâniat şi a zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi!” S-a mâniat când a văzut lipsa lor de sensibilitate la
dorinţa mamelor acelora de a-şi vedea copiii binecuvântaţi de El. Şi vedeţi că nu-i ceartă, ci doar le spune:
„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
S-a mai mâniat când a curăţit Templul. Când a văzut Templul, care avea o curte exterioară, numită Curtea
Neamurilor… Curtea aceea trebuia să fie păstrată curată pentru ca toţi oamenii din toate naţiunile pământului să
se poată ruga acolo. Ei n-aveau voie să meargă mai departe, în Curtea Bărbaţilor. Era Curtea Femeilor, după
aceea Curtea Bărbaţilor. Dar în curtea care trebuia să fie a neamurilor, ei au făcut locul unde se vindeau
animalele pentru jertfă. Ca să nu te duci la târg să-ţi cumperi animalul, ţi-l cumpărai direct acolo. Şi ca să-ţi
plăteşti taxa ta la Templu, tu veneai cu bani din alte părţi, dar nu era valabilă decât moneda Templului. Trebuia să
schimbi banii în banii Templului, valuta Templului. Şi cei ce făceau târgul cu animale erau marii preoţi şi tarabele
erau tot a marilor preoţi. Era un câştig extraordinar acolo în locul unde trebuia să fie rugăciunea neamurilor.
„Casa Mea, spune Tatăl Meu, trebuie să fie locul de închinare pentru toate popoarele pământului, şi voi aţi făcut
aici un bâlci, peşteră de tâlhari, pentru că jefuiţi oamenii aici.” Şi a luat un bici şi a curăţit casa Tatălui Său.
Când au venit, şi L-au arestat, şi L-au bătut, şi L-au scuipat, n-a deschis gura. Aşa-i? Atunci nu S-a
mâniat, ci a zis: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac.”
Când S-a mâniat El? El S-a mâniat când a văzut lipsa de sensibilitate a doi oameni care nu lăsau copiii să
vină la El şi când casa Tatălui Lui a fost făcută bâlci. Nedreptăţile de acolo, acelea L-au indignat. Dar când a fost
vorba de El Însuşi nu s-a mâniat, noi atunci ne-am fi mâniat: „Dar cum dai în mine?” Şi le-am fi întors şi noi,
cum a făcut Petru, am fi scos sabia. „Lasă, Petre, bagă sabia în teacă! Poftiţi, domnilor! Hai, daţi-mi voie să
vindec întâi urechea pe care a tăiat-o Petru.” Nu putem folosi mânia Domnului Isus ca scuză pentru mânia
noastră în nici un caz.
Acum haideţi să vedem ce ne spune Biblia despre mânie. În primul rând, mânia nu-i justificată nicăieri în
Biblie, nici un fel de mânie a noastră nu-i justificată. Dacă credeţi că o puteţi justifica cu Efeseni 4, pentru că unii
de acolo se justifică, din Efeseni 4:26-27: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi!”, în primul rând, trebuie să vedeţi că acela
este un citat din Psalmul 4:4, unde spune: „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!”, care este tot acelaşi lucru. Şi se
atrage atenţia că dacă te mânii cumva, să te împaci cu cel cu care te-ai supărat înainte de apusul soarelui. În
Psalmul 4 spunea că în pat, dacă îţi aduci aminte că te-ai cutremurat, te-ai mâniat, să nu adormi mânios. Pavel
aduce lucrurile mai devreme: „Să n-apună soarele”.
 Dar Pavel, după aceea, ne spune altceva: „Fiţi atenţi că în mânia voastră daţi prilej Diavolului.” La mânie
năvăleşte sângele la cap şi blochează centrii de control. Anul trecut în America a fost o campanie foarte mare la
televizor pe nu ştiu câte canale să nu enervezi pe cel care conduce maşina, pentru că dacă se mânie, i se reduce
vederea şi i se reduce capacitatea de decizie. O grămadă de accidente se fac pentru că s-a mâniat şoferul. Nu
mâniaţi pe cel care conduce! De ce? Pentru că la mânie se diminuează puterea de control şi nu mai vorbeşti tu, ci
altul vorbeşte în tine. Şi ştii tu ce zic eu că spui atunci, şi ai vrea să te opreşti, dar nu te mai poţi opri. De ce?
Pentru că nu tu vorbeşti; tu ai dat prilej Diavolului să vorbească. Ai grijă că la mânie îţi pierzi controlul şi
vorbeşte Diavolul prin tine. Aceasta este ceea ce spune apostolul Pavel.
Acum pentru mai multă claritate, citim în Iacov, la Iacov 1:19-20: „Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei
fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire” şi legat la limbă la mânie. Aceasta înseamnă
„zăbavnic”: „împiedicat”, împiedicat la limbă când e mânie. De ce? „Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui
Dumnezeu” niciodată! Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
Ce este mânia omului? Iacov explică mai departe: „De aceea…” Aici vine explicaţia. „De aceea, lepădaţi
orice necurăţie şi orice revărsare de răutate!” Mânia se naşte din necurăţia inimii şi din răutate. Ea este revărsare
de răutate. Aşadar, necurăţia inimii şi răutatea inimii sunt izvoarele mâniei.
Ca să vedeţi că-i aşa, să mai avem o confirmare, ne uităm acum la Pavel tot în Efeseni 4. Dacă cineva
crede că Pavel a aprobat mânia la versetul 26, uitaţi-vă la versetul 31, unde încheie discuţia: „Orice amărăciune,
orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru!”
„Dimpotrivă [opusul], fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă!” Bunătatea, mila şi iertarea. Orice amărăciune,
orice iuţime, orice fel de răutate, acestea duc la mânie. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare
şi orice clevetire să piară! Şi Pavel ne spune: Mânia se naşte din răutate. De aceea, dimpotrivă, fiţi buni şi miloşi!
Izvoarele mâniei stau în necurăţie şi în răutate. Aceasta o spune şi Domnul Isus în Marcu 7:20-22 şi în Matei
12:34: „Din prisosul inimii vorbeşte gura”, pentru că de acolo ies răutăţile, din inimă. Şi ce este acolo în inimă
spurcă pe om. Aşadar, inima e păcătoasă. Inima este necurată. Inima este rea. De acolo iese mânia.
Când v-am arătat că Domnul Isus niciodată nu s-a mâniat când a fost El călcat în picioare, de fapt atunci i-
am văzut inima Domnului Isus, inimă plină de dragoste, inimă total lipsită de egoism, pentru că alt izvor al
mâniei este egoismul. De ce mă mânii eu la urma urmelor? Mă mânii, pentru că m-a călcat cineva pe bătătură.
Mă mânii, pentru că m-a jignit. Mă mânii, pentru că a spus o vorbă pe care nu trebuia să o spună. Mă mânii,
pentru că tocmai m-am aşezat şi eu să mă delectez cu ceva şi uite mă deranjează, îmi strică planurile. Mânia se
naşte din egoism.
Aşadar, izvoarele mâniei sunt necurăţia, răutatea, murdăria din inimă şi egoismul. Acestea sunt izvoarele
mâniei. De acolo iese mânia.
Ce mai este mânia? Mânia este lipsa de stăpânire de sine, ea trădează lipsă de stăpânire de sine. Deschideţi
la Proverbe 16:32: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz” şi acum se repetă cu alte cuvinte:
„Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi”. Cel stăpân pe sine este cel care nu se
mânie. Este un dar al Duhului Sfânt, este o roadă a Duhului Sfânt ce se numeşte „înfrânarea”, capacitatea de a
pune frâna. În limba greacă este enkrateia. Krateia este „putere”, en este „înăuntru”. „Putere înăuntru.” Aceasta
este roada Duhului Sfânt. Când Duhul Sfânt este în tine, tu te poţi stăpâni. Dacă nu te stăpâneşti, înseamnă că
nu-i acolo, pentru că rezultatul Lui în tine este enkrateia, puterea de a pune frâna şi de a zice „nu”. Şi e lipsa ta
de cooperare cu Duhul Sfânt, care nu produce în tine stăpânirea de sine.
Dar e altceva, care poate te ofensează, dar nu eu o zic; o spune Dumnezeu, căci El ştie ce-i înăuntrul
nostru. Mânia este dovadă de lipsă de înţelepciune, este dovadă de prostie. În Biblie este tradus „nebunie”. Tot din
Proverbe 19:11: „Înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile.” V-am spus: Noi ne
mâniem datorită greşelilor altora. Acestea ne mânie: răutatea lor, nesimţirea lor, duritatea lor, obrăznicia lor.
Acestea ne mânie. De acord, sunt impertinenţi, sunt răi, sunt ticăloşi, însă: „Înţelepciunea face pe om răbdător şi
este o cinste pentru el să uite greşelile” acestor impertinenţi.
Proverbe 14:29: „Cine este încet la mânie are multă pricepere, dar cine se aprinde iute face multe prostii.”
V-am spus, să nu ziceţi că eu v-am jignit cumva, pentru că nu eu spun aceasta; Cuvântul lui Dumnezeu o spune.
Proverbe 12:16: „Nebunul îşi dă îndată pe faţă mânia.” Bum! Cum l-a atins numai un fulg, odată îi sare
ţandăra! „Dar înţeleptul ascunde ocara.” Te-ai mâniat, pentru că te-a insultat, te-a ocărât, a aruncat o săgeată aşa
şi te simţi atins. Înţeleptul se face că nu înţelege şi ascunde ocara. Nebunul imediat explodează. Dacă eşti înţelept
nu te mânii. Nu mai zic şi opusul, ca să nu te superi încă o dată.
Ce părere aveţi? După ce vi le-am spus pe toate acestea pe care le zice Dumnezeu despre mânie, mai poţi
justifica cumva mânia? Mai încearcă!
Care e leacul, leacul la mânie? Pentru că degeaba numai o descriem, dacă nu dăm şi leacul, trebuie să te
duci de aici cu leacul în buzunar şi de acum trebuie să iei câte o poţiune în fiecare zi până când te-ai vindecat de
boala numită „mânie”.
(1) Recunoaşte că izvoarele mâniei sunt în inima ta şi că ele sunt egoism, răutate, necurăţie, nebunie, lipsă
de stăpânire de sine, neiertare, neîngăduinţă. Acestea sunt izvoarele. Tu trebuie să începi aici: „Recunosc că în
inima mea există aceste lucruri. De aceea mă mânii aşa de repede.” Şi să nu mai zici: „Păi, aşa sunt eu iute din
fire!” De acum zi: „Eu mă mânii, pentru că aşa-i inima mea.” Îţi spun eu că dacă iei în fiecare zi pilula aceasta –
bea-o în fiecare zi cu convingere! – ai să vezi că nu te mai mânii, că ţi-e ruşine ţie de ce-i în inima ta.
(2) Mărturiseşte Domnului Isus că există aceste lucruri în inima ta şi cere-I mereu să te spele de ele, să te
cureţe.
(3) Umple-te de Fericiri. Şi acum cred că înţelegeţi ce spun. Iei tabelul pe care ţi l-am dat, în care scrie
lucrurile de care trebuie să te goleşti, şi vei vedea că toate lucrurile acelea produc mânie, şi te umpli de trăsăturile
pe care le vrea Dumnezeu într-un copil al Lui şi îţi garantez că dacă eşti plin de ele, nu te mai mânii. Leacul e
garantat. Îţi spun eu: E garantat leacul acesta!
(4) Cooperează cu Duhul Sfânt pentru înfrânare sau stăpânire de sine. Cum cooperezi? Adaug acum.
Învaţă să-I auzi vocea. Ori de câte ori te calcă pe bătătură cineva, o voce de undeva din jos vine şi zice: „Întoarce-
te şi spune-i: «Boule, nu vezi unde calci?»” O altă voce spune: „Tu eşti copil al lui Dumnezeu. Rabdă! Taci!
Întoarce-te şi spune-i: «Fiţi amabil, aţi călcat unde nu trebuie.»”. Dacă eşti atent, totdeauna vei auzi că sunt două
voci. Una îţi spune: „Dă-i cu dosul palmei peste gură!” şi cealaltă: „Zâmbeşte şi zi: «Domnul să te
binecuvânteze!»” Învaţă să auzi ce zice Duhul. Şi dacă înveţi să cooperezi cu Duhul, e garantat: nu te mai mânii.
(5) Dezvoltă în tine îngăduinţa, răbdarea, bunătatea, iertarea. Dacă le vrei pe toate într-un singur cuvânt,
acesta este dragostea. Este scris: „Dragostea nu se mânie.” (1 Corinteni 13:5). Dragostea nu se mânie, pentru că
dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se poartă necuviincios, dragostea nu se poartă nepoliticos,
dragostea rabdă totul, dragostea înţelege totul, speră totul. Aşa este dragostea. Îmbrăcaţi-vă cu dragoste şi e
garantat că mânia se stinge.
Aşadar, dragii mei, aceasta este lecţia despre mânie. Domnul Isus ne-a spus clar: „Dacă te mânii, eşti
vrednic de iad.” Oricum ai încerca să suceşti, după ce te uiţi la toate acestea câte ţi le-am dat din Sfânta
Scriptură, ar trebui să zici: „Nu mai am nici o justificare în nervii mei.” Nu le mai zice „nervi”. N-au nervii tăi
nimic de-a face cu exploziile tale de mânie şi de răutate şi de duşmănie. Nervii n-au nimic de-a face cu aceea. Este
inima de unde ies toate aceste răbufniri. Curăţ-o! Schimb-o! Lasă-L pe Domnul Isus s-o schimbe!
Aşadar, aceasta este lecţia despre mânie.
Şi acum următoarea lecţie acolo este despre dispreţ. Despre aceasta nu mai spun multe lucruri, pentru că
tot acolo intră. Dispreţul este o crimă. Dispreţul este să te uiţi la altul, să te uiţi de sus la el şi să-i spui cuvinte de
ocară. Indiferent ce-i spui, este faptul că-l dispreţuieşti. Aceasta este crimă, spune Domnul Isus. Noi am fost
învăţaţi sub comunism să fim dictatori şi asupra tuturor celor care sunt mai slabi decât noi să ne impunem voinţa.
Şi observ la pocăiţi şi astăzi. Cum îl pui într-o slujbă, e dictator, dur, dispreţuitor. „Doar acum sunt şef!” Domnul
Isus spune: „Dacă unul dintre voi vrea să fie mai mare, trebuie să fie servitorul tuturor.” Autoritatea mea vine
numai dacă ştiu să iubesc şi să slujesc. În momentul în care mă uit de sus la cineva, eu am ieşit din dragostea
Domnului, pentru că dragostea Domnului mă obligă să-l văd pe fiecare om mai presus decât mine. Fiecare să-i
privească pe ceilalţi mai presus decât pe sine. Aceasta scrie în Filipeni 2:3. În smerenie fiecare să se uite aşa.
Niciodată să nu dispreţuieşti o fiinţă umană! Cu cât e mai modest – o bătrânică de la ţară, un bătrân, un om al
nimănui, un copil al străzii – aceştia trebuie respectaţi. Cineva trebuie să-i iubească. Fii tu acela! Uită-te la cei
mai simpli, la cei batjocoriţi, la cei huiduiţi şi spune: „Oamenii aceştia au nevoie de cineva care să-i iubească. La
aceştia nimeni nu le spune un cuvânt bun. Eu vreau să le spun un cuvânt bun.”
Am fost şocat când am văzut la Institutul Biblic la Oradea băieţi, în special, băieţi mai solizi, mai răsăriţi,
cum se zice, dacă se adunau trei, patru se uitau la unul mai modest sau la una mai modestă cu dispreţ. Făceau
glume proaste. Oameni care au venit să studieze pentru lucrarea lui Dumnezeu şi care dispreţuiau pe unul mai
slab, pe unul handicapat. De ce? Pentru că aşa am trăit noi într-o societate care nu avea respect faţă de cel slab.
Dacă eşti cu spiritul Domnului Isus, cei mai slabi sunt atracţia ta, pentru că aceia au nevoie de tine şi tu pe aceia
îi stimezi, la aceia le vorbeşti mai dulce. Aşa a făcut Domnul Isus, aşa S-a purtat El. Şi noi trebuie să învăţăm de
la Domnul Isus că nimeni nu-i prea căzut, ca să nu poată fi mântuit; nimeni nu-i prea în noroi, ca să nu poată fi
ridicat.
Treaba lui. Noi nu spunem aşa, Doamne fereşte! Ea-i proastă! Ea să stătea la bucătărie! Atitudinea aceasta
trebuie să dispară complet de la noi, pentru că în Cuvânt se spune: „Daţi cinste femeii!” Ridic-o! Înalţ-o! Aceasta
este ceea ce spune Dumnezeu. Prin urmare, noi trebuie să ne învăţăm să dăm cinste întotdeauna celor mai slabi.
Dacă ne pătrundem de acest spirit, niciodată în casa noastră nu se vor mai auzi cuvinte de ocară. Indiferent cât
eşti de supărat, niciodată să nu mai jigneşti pe cineva. Aceasta trebuie să fie o regulă a vieţii tale. Dacă mi-a
făcut, orice mi-a făcut, eu nu spun un cuvânt care să-i jignească. Doamne fereşte, să fac o ironie cu care să înţep!
Nici măcar atât: o ironie, o aluzie, de cum cuvinte de înjosire. Aceasta este învăţătura Domnului Isus. Excluzi din
vorbirea ta orice formă de jignire şi de dispreţ. Dacă vrei să fii ca Domnul Isus, aşa trebuie să procedezi.
Şi cu aceasta trecem la următoarea fază, şi anume la capacitatea de a ierta şi de a obţine iertarea. „Aşa
că dacă îţi aduci darul la altar – spune Domnul Isus – şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-
ţi darul.” Oamenii veneau la Templu şi aduceau jertfe. Imaginează-ţi situaţia: Omul deja şi-a cumpărat
animalul pentru jertfă, cu bani grei, l-a adus în faţa preotului, preotul este acolo în faţa altarului şi tu trebuie
să stai la jertfă şi dintr-o dată îţi aduci aminte că l-ai jignit pe fratele tău, i-ai spus: „Prostule!” că la aceasta
se referă Domnul Isus. Spune preotului: „Domnule preot, aşteaptă-mă două ore, pentru că mă duc până în
cutare loc să-l găsesc pe fratele meu la care i-am spus «prostule!», ca să-i spun: «Te rog iartă-mă! Mă ierţi?»
şi după ce el îmi spune: «Bine, te iert!» vin înapoi să aduc jertfa.” Aceasta este scena. Cu aceasta Domnul Isus
vrea să spună că lucrul acesta este extraordinar de serios.
Vreau să vedeţi cât de mult accentuează Domnul Isus învăţătura aceasta în următorul capitolul, în capitolul
6, după rugăciunea „Tatăl nostru”, versetele 14 şi 15: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel
ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă
va ierta greşelile voastre.”
De acolo ne ducem la Matei 18: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta”, adică el ţi-a greşit, du-te şi
spune-i: „Dragul meu, cu vorba aceea mi-ai greşit, m-ai insultat, cu problema aceea m-ai lovit, mă doare” şi s-ar
putea să te asculte şi atunci l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă problema este serioasă şi este un litigiu mai mare,
dacă nu te ascultă, iei alţi doi. Dacă nu ascultă nici de ei, dacă ceilalţi doi sunt de acord că el a greşit şi nu ascultă
şi nu repară, atunci spune-l Bisericii. Dacă nu ascultă nici de Biserică, trebuie tratat ca un păgân şi ca un vameş.
Dar nu te lăsa până nu rezolvi problema!
Şi „atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: «Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui
împotriva mea? Până la şapte ori?» Isus i-a zis: «Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte
şapte.»”.
Cu altă ocazie, în Luca 17, Domnul Isus mai vorbeşte pe tema aceasta şi auziţi ce spune El acolo: „Este cu
neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire”, adică este cu neputinţă să nu se întâmple între noi greşeli. Suntem
oameni, toţi ne greşim, dar vai de acela care face greşeala! „Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de
moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul dintre aceşti micuţi să păcătuiască!” Fii atent să nu-l
faci pe altul să păcătuiască! „Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi
dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la
tine şi zice: «Îmi pare rău!» să-l ierţi. Apostolii au zis Domnului: «Măreşte-ne credinţa!»”, pentru că era puţin
cam prea mult.
După aceea ne întoarcem la Matei 18, la pilda robului nemilostiv. Şi fiţi atenţi, pentru că vă spun eu pilda
aceasta, ca s-o înţelegem bine. Se pare că cel despre care era vorba era un ministru. Ministrul acesta a
împrumutat de la rege o sumă mare de bani, poate un miliard de dolari, pentru o investiţie specială. Şi afacerea nu
a mers. Nu are bani să mai dea înapoi. Şi se duce la Majestatea Sa, Regele, şi spune: „Mai amână-mă şi am să-ţi
plătesc!” Regele îşi dă seama că este una dintre împrumuturile acelea pe care le fac băncile fără să se uite bine,
împrumuturi rele, cum le zice astăzi. „Ce să-i fac? Dragul meu, eu îţi iert un miliard de dolari.” Extraordinar! Un
miliard de dolari iertaţi dintr-o dată!
Omul merge fericit afară şi pe coridor vede pe un funcţionar din biroul lui, care îi datora cincizeci de
dolari. Se duce şi-l ia de gât şi-i spune: „Îmi plăteşti, iar dacă nu-mi plăteşti te arunc în închisoare până îmi
plăteşti.” Colegii au văzut. Au fost atât de indignaţi, că s-au dus înapoi la rege şi i-au spus: „Măria Ta, s-a
întâmplat ceva înspăimântător afară. I-ai iertat un miliard de dolari, dar omul acela nu a putut să ierte cincizeci de
dolari şi l-a aruncat pe colegul lui în închisoare pentru asta.” „Doamne! Chiar aşa? Cum se poate să fie un om
chiar atât de insensibil după ce eu i-am iertat o sumă atât de fabuloasă? Nici atâta bunătate, ca răspuns la ceea ce
i-am făcut eu? Chemaţi-l înapoi! Aruncaţi-l în închisoare! Omul acesta nu-i vrednic de iertare.”
Auziţi acum încheierea: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc dacă fiecare dintre voi nu iartă din
toată inima pe fratele său.” „Din toată inima pe fratele său.”
După ce Dumnezeu ţi-a iertat ţie atât de mult – ca să te ierte a trebuit să-Şi răstignească Fiul, pentru că nu
putea să te ierte fără ca cineva să plătească datoria – după ce a plătit atât de mult pentru tine, tu nu eşti în stare
să ierţi celui ce ţi-a greşit ţie? Indiferent cât de mare este greşeala pe care ţi-a făcut-o cineva, e cam atâta,
cincizeci de dolari, comparat cu un miliard de dolari, faţă de cât ţi-a iertat ţie Dumnezeu.
Aşadar, Domnul Isus este extrem, extrem de categoric. Iertarea este o problemă de relaţie a ta cu
Dumnezeu. Dacă nu-l ierţi pe cel de lângă tine, ai probleme cu Dumnezeu. Şi Petru, care până la urmă a înţeles,
el a spus-o tare frumos când a vorbit bărbaţilor: „Purtaţi-vă […] cu înţelepciune cu nevestele voastre, dându-le
cinste – De ce? – Ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre.” Pentru că dacă nu-i dai cinste, dacă o jigneşti,
dacă o umileşti, degeaba te mai rogi! Dumnezeu spune: „Nu mai veni la mine!”
Am fost într-o situaţie, undeva într-o casă unde soţul şi soţia erau certaţi. Soţia i-a greşit, i-a cerut iertare,
dar soţul nu voia s-o ierte. „Frate, n-o iert, pentru că uite aşa face, aşa face, aşa face!” Şi i-am spus: „Dragul
meu, tu nu te mai poţi ruga. Nu mai ai dreptul să te rogi”. „Da' de ce, frate? Pentru că uite ce face…” „Opreşte-
te, omule, nu cumva să te duci să te rogi! Şi nu cumva să te mai duci la biserică. N-ai de ce să te duci la
biserică.” „Păi, da', frate, da' uite totdeauna face aşa şi aşa…” „Ascultă, frate, dacă cumva la noapte ai un atac
de inimă, Dumnezeu te trimite în iad.” Şi i-am citit versetele acestea. „Eşti gata, eşti terminat! Dacă nu ierţi, nici
El nu te iartă. Asta spune categoric.” Şi după ce l-am ţinut aşa o vreme, într-un moment am văzut că s-a rupt ceva
în el. Zice: „Bine!” Şi s-a dus în bucătărie, iar eu mă aşteptam că merge în bucătărie să zică: „Dragă, te iert din
toată inima!” S-a dus în bucătărie şi a izbucnit în plâns şi a zis: „Dragă, te rog iartă-mă!” pentru că până în
bucătărie şi-a dat seama că el a greşit în mai multe locuri şi şi-a cerut el iertare. Sigur că i-a şi dat iertare. Dar de
obicei, când se ceartă doi, amândoi au parte de vină. La ceartă amândoi sunt parte. Acum, dacă partea ta a fost
10%, tu trebuie să te duci şi să-ţi ceri iertare. Să nu pomeneşti de acelea 90%. Te duci şi zici: „Eu am greşit în
cutare lucru. Te rog, iartă-mă! Mă ierţi?”
Acum vreo 18 ani şi ceva eram la Londra. Eram în casa unui pastor de vârsta mea. Atunci era tânăr ca
mine. Şi era atât de cătrănit, era atât de furios! La biserica unde era el pastor înaintea lui a fost un pastor foarte
vestit, un mare predicator. Acum era la pensie. Vreo doi ani de zile tânărul acesta a fost în graţiile bătrânului şi, în
timp ce bătrânul era în spital, el a făcut ceva ce nu a ştiut că bătrânului nu-i place să facă. Nu intru în detalii, nu
contează. Dar oricum a greşit ceva fără să-şi dea seama că-l supără rău de tot pe bătrânul. Într-adevăr, bătrânul,
când a auzit, i-a trimis vorbă: „Nu vreau să te mai văd!”
Eu îi cunoşteam pe amândoi bine, cunoşteam situaţiile şi i-am explicat tânărului: „Dragul meu, şi tu ai
greşit puţin. El nu trebuia să aibă atitudinea asta. Dar tu ai greşit atâtica. El e bătrân. El ţine enorm de mult la
problema aceea. Şi tu ai greşit acolo, chiar dacă n-ai ştiut că tu calci pe ceva sfânt pentru el. Tu trebuie să-l ierţi
pe el.” „Cum? Cum să-l iert eu?” „Simplu, să-l ierţi. Dacă nu-l ierţi, eşti blocat tu.” Şi i-am spus ce mi s-a
întâmplat mie când eram mai tânăr, că un prieten al meu mi-a greşit ceva foarte rău şi după aceea a vrut să se
împace cu mine, dar eu nu voiam să mă împac cu el. Şi a venit un alt prieten şi mi-a spus: „Măi, ştii ce mi-a spus
prietenul tău? Că dacă nu-l ierţi, nici în mormânt n-are linişte.” Şi eu eram atât de rău, încât am zis: ”Lasă-l să se
învârtă uite aşa în mormânt!” – ca să ştiţi cum am fost eu! – Şi prietenul meu atunci mi-a spus: „Iosif, tu l-ai
legat pe omul acesta cu un lanţ. Dar lanţul acela, la celălalt capăt, te leagă pe tine. Nici tu nu eşti liber până nu
dai drumul lanţului. Dacă vrei să fii liber, dezleagă-l pe el!” Şi am fost atât de şocat de imaginea aceea, încât i-am
spus: „Te rog, du-te la el şi fixează întâlnire. Spune-i că ne întâlnim în cutare loc.” Şi ne-am iertat şi de atunci am
rămas prieteni până astăzi.
Şi i-am spus omului acestuia la Londra: „Domnule, nu înţelegi? Trebuie ca pentru libertatea ta să-l ierţi.
Dacă nu-l ierţi, n-ai libertate spirituală!” Atâta a fost de furios pe mine… Eram în casa lui. Trebuia să stau peste
noapte în casă la el. Pe la nouă seara, furios, s-a dus la culcare fără să-mi zică: „noapte bună”. M-am dus în
camera mea. Dimineaţa, când mă bărbieream în baie, a bătut la uşă şi mi-a zis: „Iosif, mă ierţi, că m-am dus la
culcare fără să-ţi spun «noapte bună»?” Şi eu m-am apucat din nou: „Dar până nu-l ierţi, eu nu mă las!”
M-a dus la aeroport fără să ierte. Am constatat că avionul nu pleacă la timp şi mi-am zis: „Of, el e acasă
deja!” M-am dus şi i-am dat telefon şi am început să-i spun din nou: „Trebuie să ierţi şi să-l ierţi din toată inima,
să ierţi total! Numai atunci eşti liber!” Nu ştiu ce i-am spus la telefon, că dintr-o dată s-a frânt. Omul acela de
atunci până astăzi, nu ştiu de câte ori mi-a mulţumit. Recent am auzit că a predicat în Canada şi acolo a povestit
cum l-am învăţat iertarea şi a publicat o carte intitulată God Meant It For Good (Dumnezeu a intenţionat-o spre
bine), predici din viaţa lui Iosif din Biblie, iar cartea este dedicată lui Iosif Ţon. În prefaţa cărţii spune: „Dedic
această carte unui alt Iosif, care m-a învăţat pe mine ce înseamnă să ierţi.” El spune la toată lumea: „De atunci a
venit putere spirituală în viaţa mea.”
Fraţi şi surori, neiertarea şi neîmpăcarea ne blochează pe noi înşine. Ne blochează în relaţia cu Dumnezeu
şi ne blochează în relaţia unii cu alţii şi blochează puterea lui Dumnezeu în Biserică. Sunt multe biserici unde nu
este har la predică, pentru că doi fraţi sau două surori nu se pot vedea unul pe altul. Şi până nu se împacă, nu-i
putere la amvon, pentru că cearta dintre ei blochează harul în Biserică. Până nu înveţi că dacă nu ierţi eşti blocat
spiritual şi blochezi spiritual pe alţii şi blochezi harul lui Dumnezeu în Biserică, până atunci te chinuieşti pe tine
şi-i chinuieşti pe alţii, eşti în întuneric. Dacă vrei libertate spirituală, trebuie să te uiţi, să-ţi faci verificare în viaţă
şi să-ţi aduci aminte care sunt oamenii cărora le-ai greşit. Am greşit lui tata, nu l-am ascultat acolo şi acolo şi am
făcut fără voia lui cutare. Am supărat-o pe mama, pentru că n-am ascultat-o şi am făcut fără voia ei aşa, sau i-am
spus o vorbă urâtă. Mi-am insultat fratele acolo sau acolo. L-am furat pe stăpânul meu, pe patronul meu. Nu mi-
am făcut datoria acolo sau dincolo. Indiferent în ce domeniu ai produs o daună, o jignire, o pagubă, Cuvântul lui
Dumnezeu zice: „Lasă-ţi darul la altar şi du-te şi cere-ţi iertare!” Şi iertarea aceasta se face aşa: Nu te duci să
zici: „Dacă am greşit iartă-mă!” Aceasta nu-i cerere de iertare. Şi nu te duci să spui: „Eu am greşit, dar şi tu ai
greşit.” Atunci începe cearta şi mai mare. Sau: „Eu sunt vinovat, dar şi tu eşti vinovat.” Nu te duci cu „dacă” şi
cu „poate”. Tu trebuie să faci ca fiul risipitor, care şi-a şi socotit vorbele pe care le va spune: „Mă duc la tata şi
am să-i spun aşa: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc copilul
tău. Te rog primeşte-mă ca pe un rob.»”. Copilul a fixat exact ce a greşit şi a hotărât exact ce-i va spune tatălui
său, cum îşi va cere iertare. Dacă vrei binecuvântarea lui Dumnezeu şi dacă vrei harul lui Dumnezeu, aşa trebuie
să faci. Şi te duci… Dacă este la distanţă prea mare, iei telefonul şi-i dai telefon şi-i spui: „Uite, m-a convins
Dumnezeu. A lucrat Dumnezeu în mod special în viaţa mea în ultima vreme. Şi eu am constatat că am făcut
cutare greşeală faţă de tine. Te rog frumos să mă ierţi. Mă ierţi?” Îţi ceri iertare şi întrebi dacă ţi s-a dat iertarea.
Cunosc atâtea cazuri. A fost o fată care s-a dus la profesorul ei nepocăit şi i-a spus: „Domnule profesor, eu
am copiat la lucrare şi eu sunt creştină, sunt credincioasă şi eu nu mai am linişte de atunci. Eu vă rog să-mi
scădeţi nota la lucrare, pentru că nu merit nota pe care mi-aţi dat-o.” Profesorul s-a uitat la ea şi i-a spus:
„Ascultă, dragă, e prima dată în cariera mea când cineva vine să-mi spună aşa ceva. Tu eşti cu adevărat o
creştină. Felicitări! Du-te liniştită! Vezi-ţi de studiu!”
A fost un băiat care s-a dus la prăvălia la care a lucrat ca vânzător pentru o vreme şi i-a spus
proprietarului: „Domnule, eu sunt pocăit. Dar eu când am fost la dumneavoastră am furat o dată din casă atâţia
lei. N-am bani acum, dar vă spun şi aşteptaţi-mă. Dacă vreţi vi-i plătesc în rate, dar eu vreau să fiu liniştit cu
Dumnezeul meu.” Patronul s-a uitat la el şi i-a zis: „Ascultă, de asemenea oameni am nevoie. Am chiar acum un
post bun. Vrei să vii tu pe postul acesta? Uită de banii aceea, eu te-am iertat, dar asemenea oameni îmi trebuie.”
Vei vedea ce minuni face Dumnezeu în viaţa ta şi în viaţa altora. Vei vedea ecoul în vieţile acelea. Dacă tu ai fost
un rebel în familie, chiar dacă părinţii tăi sunt nepocăiţi, du-te şi spune-le: „Tată şi mamă, eu acum am înţeles pe
Domnul Isus. Şi Domnul Isus îmi cere să fiu respectuos cu părinţii mei. Îmi pare rău că am fost un rebel sau o
rebelă acolo şi acolo. Îmi cer iertare. Mă iertaţi?” Să vezi ecoul în viaţa părinţilor.
Am primit o scrisoare în urma cursului de viaţă spirituală de la Bucureşti. Atât de frumos îmi scrie o soră:
„Frate, de miercuri seara încontinuu am fost mustrată pentru că eu eram certată cu cumnatul meu. Nu-l puteam
suferi de nu ştiu câtă vreme. Şi în fiecare seară m-a mustrat conştiinţa şi am simţit că ar trebui să mă duc să-i cer
iertare. Duminică după-masă a fost aşa un har acolo. N-am mai rezistat şi cum s-a terminat, am plecat din partea
femeilor şi m-am dus în partea bărbaţilor. Dar nu a trebuit să mă duc până acolo, pentru că şi cumnatul meu
venea spre mine şi ne-am întâlnit la mijloc. El a venit să-şi ceară iertare şi eu m-am dus să-mi cer iertare şi ne-am
împăcat şi acum e pace în familie.”
Lucrarea aceasta aduce atâta eliberare şi aduce atâta putere. Nu te lipsi de binecuvântarea aceasta! Dacă
te-a jignit fratele tău, nu sta îmbufnat deoparte; du-te măcar şi spune-i: „Uite, vreau să ştii: cu asta m-ai supărat”,
pentru că atunci împlineşti ce spune Domnul Isus în Matei 18: „Du-te şi mustră-l între tine şi el!” Orice ţi-a greşit
fratele tău, spune-i! Spune-i frumos: „Cu vorba aceea m-ai jignit. Cu atitudinea aceea m-ai rănit. Dar vreau să
ştii nu doar lucrul acesta, vreau să ştii şi că eu te iert din toată inima, aşa cum m-a iertat pe mine Domnul.” Te
duci să-i spui jignirea, dar te duci şi să-i dai iertare. Iar dacă trebuie să dai tu iertarea, dacă eşti convins că sora
ţi-a greşit ţie sau fratele ţi-a greşit ţie, eşti tot tu obligat să te duci. Invers, dacă tu ai greşit şi ştii că ai jignit, tot
tu eşti obligat să te duci şi să spui: „Eu am greşit. Te rog iartă-mă!” În ambele cazuri ţie, copilul lui Dumnezeu, ţi
se porunceşte: „Caută iertarea şi dă iertarea!” Ce se întâmplă dacă nu mă iartă? Tu spune clar: „Am greşit asta.
Te rog iartă-mă! Mă ierţi?” „Nu te iert!” „Bine, mulţumesc şi pentru asta. Dar mulţumesc că m-ai ascultat.
Mulţumesc că ai avut răbdare să mă primeşti şi să mă asculţi. Eu mă voi ruga Domnului şi vreau să ştii că eu
oricum acum sunt împăcat şi eliberat, că mi-am cerut iertare.” Şi să laşi restul în grija Domnului. Dar îţi spun eu,
dacă tu ai greşit numai 10% şi te duci şi-ţi ceri iertare pentru acel 10%, în 99% dintre cazuri, fratele şi sora va
zice: „Păi, stai puţin, tu ai greşit atâta, dar eu am greşit şi mai mult” şi-şi va cere iertare şi el şi va fi împăcare,
pentru că cererea de iertare generează iertare în cele mai multe cazuri.
Frate şi soră, dacă nu întinzi mâna şi dacă nu ceri iertare şi dacă nu dai iertare, nu repari răni şi nu repari
relaţii. Domnul Isus vrea să trăim în unitate frăţească. Aceasta este dorinţa Lui. Pentru aceasta trebuie să cerem
iertare şi să dăm iertare. Păi, cum să mă umilesc eu? O, aici e problema. Inima ta încă e mândră. Vezi, dacă ai fi
sărac în duh, dacă ai avea sensibilitatea faţă de păcat – „Ferice de cei ce plâng!” – şi dacă ai fi milostiv şi
îndurător, ai fi iertător şi ai căuta iertare. Şi iarăşi mergem la trăsăturile din „Fericiri”, şi vedem din nou că toate
acestea devin posibile, dacă noi avem inima schimbată.
Eu sunt sigur că am atins aici un nerv foarte sensibil, pentru că ştiu din experienţa de pastor de-o viaţă
întreagă ce chinuitor este să fie în tine amărăciune şi să nu poţi ierta. Ţi-a greşit mama poate când ai fost copil, ţi-
a greşit tata şi nu-i poţi ierta şi viaţa ta-i blocată. Până nu-i ierţi din toată inima, tu nu eşti liber. Sunt aici oameni
care păstrează în ei de ani şi ani o duşmănie pe cineva. Duşmănia aceea pe tine te otrăveşte, pe tine te macină. Aş
putea să arăt din Sfânta Scriptură şi din medicină câte boli sunt produse în trup datorită neiertării, datorită
fermentului aceluia de amărăciune care este acolo, pentru că nu ai iertat sau pentru că nu ţi-e conştiinţa curată, că
n-ai cerut iertare. Pentru sănătatea ta mintală, pentru sănătatea ta spirituală, pentru sănătatea ta fizică, în Numele
Domnului, iartă şi cere-ţi iertare! Pentru că numai în aceasta este vindecarea şi ca să o poţi face, îţi trebuie
umilinţă, îţi trebuie inimă bună, inimă caldă, inima aceasta care întinde prima mâna. Cere-i-o Domnului! Cere
această nouă atitudine şi vei vedea câtă sănătate vine în tine, câtă eliberare vine în tine, câtă nouă fericire, câtă
putere nouă din partea lui Dumnezeu vine în tine, pentru că te-ai curăţit de această otravă ucigătoare din tine.
Aici se hotărăsc destine, aici se hotărăsc stări vechi de boală, în clipele acestea îţi hotărăşti tu relaţia ta cu
Dumnezeu şi relaţia ta cu oamenii. Spune-I lui Dumnezeu:

„Doamne, Îţi mulţumesc că în seara aceasta mi-ai mai arătat câteva domenii în care inima mea trebuie să
se schimbe. Caracterul meu trebuie să se schimbe. Te rog, Doamne, dă-mi capacitatea de a mă duce la cei cărora
le-am greşit, indiferent cât trebuie să mă umilesc, indiferent cât trebuie să mă zdrobesc. Dă-mi capacitatea
aceasta să spun: «Iartă-mă! Mă ierţi?» Dă-mi capacitatea să iert eu din toată inima, ca să mă curăţ, să mă
eliberez de atâta duşmănie, de atâta amărăciune pe care o ascund în mine, pentru sănătatea mea şi pentru relaţia
mea cu Tine. Dă-mi capacitatea de a ierta totalmente. Mânia din mine, care aduce atâta discordie în familie,
mânia aceea văd acum că vine din necurăţia şi din răutatea inimii mele. Schimbă-mi, Doamne, inima! Pune în
mine înţelepciunea care vine de sus, care este paşnică, blândă, uşor de înduplecat. Dă-mi acea înţelepciune care
mă face să fiu făcător de pace, nu stârnitor de ceartă şi de vrajbă. Coboară cu pacea Ta în mine! Vindecă-mă!
Curăţă-mă! Înnoieşte-mă! Umple-mă de bunătate, de îndurare, de dragoste! Mulţumesc că mă lucrezi, mă
transformi, mă vindeci. Primesc, Doamne Isuse, balsamul Tău în inima mea, pentru că eşti Tu acum în inima
mea. Slavă Ţie, Tată, Fiule şi Duhule Sfânt! Amin.”
CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ
ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 9 ianuarie 1999)

Tu ne-ai conceput după chipul şi asemănarea Ta, cu capacitatea de a Te primi pe Tine în noi, de a ne
uni cu Tine şi de a trăi împreună cu Tine. Tu ştii cum ne-ai alcătuit şi de ce ne-ai alcătuit aşa. Tu ştii
cum funcţionăm şi ştii de ce funcţionăm aşa. Tu ştii ce ai pus în noi şi care sunt lucrurile cu care noi
ne luptăm. Doamne, cum vrei Tu să fim noi? Cum vrei Tu să ne purtăm noi? Cum vrei Tu să fie
căsătoria noastră? Cum vrei Tu să fim fără căsătorie? Doamne, vrem să ştim de la Tine ce aştepţi
Tu de la noi, pentru că numai atunci vom fi împliniţi când Îţi împlinim planul Tău pentru noi.
Învaţă-ne deci, pentru că noi aşteptăm să ne vorbeşti şi aşteptăm, Doamne, să înţelegem voia Ta
pentru noi. Luminează-ne prin Duhul Sfânt, ca să înţelegem Cuvântul Tău şi apoi, Doamne,
transformă-ne gândirea, dacă trebuie transformată. Fă-ne o gândire după voia Ta şi un
comportament după voia Ta, un caracter după voia Ta şi o trăire după voia Ta! În Numele
Domnului Isus. Amin.

Vreau să vă readuc aminte ce facem noi aici în săptămâna aceasta. Facem un curs intitulat „Cum ne trăim
viaţa după învăţătura Domnului Isus?” Cursul este foarte practic: Cum ne trăim viaţa după învăţătura Domnului
Isus? Dar ca să înţelegem învăţătura Domnului Isus, noi trebuie să începem cu începutul. Trebuie să începem
văzând Sfânta Treime, trei Persoane în relaţii perfecte, care au zis între Ele: „Să facem om, o persoană ca Noi, pe
care să-l învăţăm relaţii perfecte cu Noi şi pe care să-l învăţăm relaţii perfecte în familia noastră şi să-l atragem în
parteneriat cu Noi, în părtăşie cu Noi, în comuniune cu Noi, în trăire împreună cu Noi, în relaţii desăvârşite.”
Dacă nu înţelegem scopul ultim, acesta pe care tocmai vi l-am spus, noi nu înţelegem propria noastră viaţă aici pe
pământ. Numai când ştim cu ce scop ne-a creat Dumnezeu, atunci putem înţelege cerinţele lui Dumnezeu.
După ce am înţeles ce vrea Dumnezeu, atunci trebuie să vedem unde începem. Începem realizarea unirii
noastre cu Dumnezeu. Ne unim cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Stabilim relaţii cu toţi trei. Cel care stabileşte
relaţiile acestea este Fiul, Domnul Isus, care vine la noi, bate la inima noastră şi spune: „Mă lăsaţi înăuntru? Mă
primiţi să fiu Împăratul vostru? Vă cununaţi cu Mine ca de acum înainte să trăim împreună?” El apoi ne explică
faptul că intră cu noi într-un legământ, în noul legământ, noul legământ care scrie legile lui Dumnezeu înăuntrul
nostru. Sunt scrise în lăuntrul nostru în momentul în care ne îndrăgostim de El şi ne dăruim Lui şi de aici înainte
dorinţa noastră este să fim ca El. Numai când am stabilit această unire cu Cristos şi am învăţat convieţuirea cu
Cristos, Domnul, atunci suntem pregătiţi să mergem mai departe. Deci noi trebuie să înţelegem lucrurile acestea
în legătura lor logică, în secvenţialitatea lor logică. Dacă ne-am unit cu Domnul Isus aşa, dacă El este dragostea
noastră şi modelul nostru, atunci El ne ia de braţ şi ne duce la Matei 5 şi ne arată tabloul „Fericirilor” şi ne spune:
„Iată ce oameni vreau să fiţi! Aceasta este descrierea caracterului unui copil de Dumnezeu. Acum că te-ai născut
din Dumnezeu prin unirea cu Mine şi prin Duhul Sfânt, care a venit în tine, iată ce fel de om trebuie să devii tu şi
intrăm într-un proces de transformare a ta.”
Ca să vedem de la ce ne transformăm, am făcut un tabel cu o parte negativă, cu lucruri de care trebuie să
ne golim, şi cu o parte pozitivă cuprinzând lucruri cu care trebuie să ne umplem. Procesul acesta de înnoire, de
transformare a noastră trebuie să fie obiectivul nostru principal, pentru că scopul lui Dumnezeu este formarea
caracterului nostru, un caracter ca al Lui. Mi-am luat după aceea timp ca să vă arăt că toate legile lui Dumnezeu
şi toate poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt o descriere a caracterului lui Dumnezeu. El nu ne dă legi de dragul
de a ne da legi. El ne spune: „Fii drept, pentru că Eu sunt drept. Fii bun, pentru că Eu sunt bun. Fii iertător,
pentru că Eu sunt iertător” ş.a.m.d. Toate legile lui Dumnezeu îmi descriu caracterul lui Dumnezeu şi apoi ni se
spune: „Tu să fii aşa cum sunt Eu, pentru că orice copil trebuie să aibă aspiraţia şi dorinţa de a fi ca tatăl său.”
Acestea, dragii mei, le repet încă o dată şi le repet, pentru că acestea trebuie să devină mentalitatea noastră. Dacă
acestea nu se imprimă în noi, dacă nu ne pătrund, dacă nu devin felul nostru de a gândi, toată religia noastră este
apă de ploaie.
După ce am văzut caracterul nostru, după aceea de la Matei 5:20 încolo, Domnul Isus ne vorbeşte mai pe
larg despre relaţiile dintre noi. Ce relaţii trebuie să se stabilească între noi? Repet, relaţiile acelea le putem stabili
datorită trăsăturilor de caracter pe care le avem, când avem „Fericirile” în noi. Nu pot pleca în afară la relaţii
bune până nu m-am schimbat înăuntru. Relaţii frumoase cu alţii pot stabili numai dacă în mine s-a imprimat
caracterul Domnului Isus. Dar scopul este ca eu să devin capabil de relaţii minunate, splendide, armonioase cu cei
din jurul meu.
Am repetat de multe ori că cea mai mare problemă a omenirii este incapacitatea oamenilor de a stabili
relaţii frumoase şi de a întreţine relaţii frumoase. Locul unde falimentăm noi şi unde producem mizerie la alţii şi
de unde vine mizeria noastră este că falimentăm în relaţii. Domnul Isus a venit să ne înveţe secretul relaţiilor
desăvârşite.
 Am văzut două lucruri care strică relaţiile. Primul lucru care strică este mânia. Mânia este reacţia noastră
la greşelile celor din jur. Trăim într-o lume unde nimeni nu-i desăvârşit, nici noi înşine, iar cei din jur cu siguranţă
ne greşesc. Şi de multe ori nu trebuie să ne greşească, ci este suficient ca soţia să vrea altceva decât vreau eu sau
să iniţieze ceva ce mie nu-mi place. Imediat sunt stârnit la mânie şi răspund urât. Mânia este izvorul stricării
relaţiilor. Am arătat tot ce spune Cuvântul lui Dumnezeu împotriva mâniei şi care sunt metodele pe care trebuie să
le folosim ca să ne curăţim de mânie. Deci acestea sunt lecţii pe care le repeţi, le asculţi din nou şi începi să-ţi faci
program de lucru, ca să te schimbi.
Aşadar, prima cauză a stricării relaţiilor este mânia.
A doua cauză a stricării relaţiilor este spiritul tău de superioritate, din care se naşte dispreţul faţă de
celălalt. Când, la mânie, îi spui: „Prostule! Idiotule! Măgarule! Boule! Nepriceputule!” şi orice alt cuvânt
derogatoriu, de înjosire, de insultă, de jignire, orice insultă şi orice jignire adusă celuilalt, Domnul Isus spune că
echivalează cu crima. Merită pedeapsa iadului. Aşa spune Domnul Isus. Orice cuvânt, care înjoseşte, jigneşte,
insultă pe cealaltă persoană este echivalent cu o crimă.

Ce-i de făcut? Domnul Isus imediat aduce posibilitatea reparării, metoda de reparare, şi anume cererea de
iertare. Sigur că v-am spus că dacă n-ai trăsăturile din „Fericiri” nu poţi să trăieşti practic lucrurile acestea. Una
dintre trăsături este: „Ferice de cei ce plâng!” şi am arătat că aceea înseamnă „ferice de cei sensibili la greşelile
lor!” Eşti aşa de sensibil la greşelile tale, încât imediat plângi că ai făcut-o. „Ferice de cei ce plâng”, pentru că ei
au capacitatea de a repara. Şi pentru că am această sensibilitate, care s-a înscris de acum în caracterul meu, eu
am imediat capacitatea de a merge să zic: „Ţi-am greşit, te-am insultat, te-am supărat. Te rog iartă-mă! Mă
ierţi?” În special lucrul acesta ni se cere în relaţia cu cel mai slab ca noi. Petru spune: „Daţi-i cinste ca unui vas
mai slab, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre!” Când nu te-ai purtat cu înţelepciune cu cineva mai slab ca
tine, imediat relaţia ta cu Dumnezeu este blocată.
Dacă eu am sensibilitate în relaţia mea cu Dumnezeu, eu imediat simt că m-am purtat cu lipsă de
înţelepciune cu cineva, şi trebuie să mă duc întâi să-i cer iertare, pentru că nu mai am ce căuta la Dumnezeu.
Degeaba mă mai rog. În momentul în care mi-am jignit soţia, sau copilul, sau părintele, sau colegul, în momentul
în care am afectat pe cineva prin lipsa mea de înţelepciune, prin lipsa mea de respect, de a-i da cinste, în
momentul acela, pentru că eu am sensibilitatea pe care mi-a dat-o acum Dumnezeu, prin naşterea din nou, eu mă
grăbesc să mă duc să cer iertare. Un alt lucru tot atât de important este să ierţi. Capacitatea de a ierta. De câte
ori? De şapte ori? De şaptezeci de ori câte şapte! spune Domnul Isus. Dacă îţi greşesc de şaptezeci de ori câte
şapte în aceeaşi zi… şi atunci iartă-l.
Iertarea este teribil de grea. Este foarte greu să ierţi. Ştiţi de ce-i greu să ierţi? Pentru că iertarea costă.
Iertarea L-a costat pe Dumnezeu. Ca El să ne ierte, a trebuit să plătească El prin moartea Fiului Său. Iertarea nu
este ieftină. Iertarea este cel mai costisitor lucru în Univers. Şi pe mine când iert mă costă. Mă costă să renunţ la
mine, să renunţ la drepturile mele, la liniştea mea tulburată, la pacea mea tulburată prin greşeala celuilalt. Renunţ
la mine, mă lepăd de mine, înţeleg că celălalt mi-a greşit. Am căpătat trăsătura aceea de caracter care mi-e cerută:
„Îngăduiţi-vă unii pe alţii!” „Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, de milostivire.” „Şi dacă ai motiv să te
plângi, dacă celălalt ţi-a greşit, iartă, cum te-a iertat pe tine Dumnezeu prin Cristos.” A ierta înseamnă a renunţa
la mine, a renunţa la drepturile mele, a renunţa la rănile mele. De multe ori nouă ne place să rămânem cu rănile
noastre şi să le tot mestecăm în noi. „Câtă durere mi-a produs! Nu-l iert, că atâta durere mi-a produs!” Şi rămâi
şi-ţi tot produci răni în continuare. Dumnezeu îţi zice: „Renunţă să te mai răneşti pe tine! Renunţă să te mai
macini pe tine! Renunţă la boală! Iartă, că tu te vindeci!” Neiertarea e boală în oase. Aşa spune David în Psalmul
32: „Câtă vreme am tăcut mi se topeau oasele” efectiv! Când nu mărturiseşti şi când nu primeşti iertarea sau când
nu ierţi, e boală în oase. În momentul în care te deschizi, ierţi şi primeşti iertarea, vine vindecarea.
Încă o dată, dragii mei, faceţi-vă o verificare: „Pe cine nu pot eu să iert? Pe cine nu pot eu să sufăr? Care
este persoana aceea şi de ce?” Este nesănătate în tine până nu faci descoperirea aceea. De ce nu pot să iert? Ce m-
ar costa să iert? Câtă vindecare ar veni în mine dacă aş ierta!” Şi curăţă-te!
Iar dacă tu ai greşit, adu-ţi aminte cui ai greşit. Ştii că ai produs durere cuiva. Nu mai ţinea în tine. Du-te
la persoana aceea şi spune-i simplu: „În cutare şi cutare timp şi loc, ţii minte, ţi-am spus vorba aceea necugetată.
Nu m-am supus, (dacă-i vorba de părinţii), am fost rebel, nu te-am ascultat. Te rog iartă-mă. Mă ierţi?” E foarte
important să spui aceste două lucruri: „Te rog iartă-mă!” Nu „îmi pare rău”, nu „îmi cer scuze”, ci: „Te rog iartă-
mă!” Tu trebuie să obţii iertare. Cere-o clar! Şi apoi spui: „Mă ierţi?” ca să poţi aştepta de la persoană iertare.
„Mă ierţi?” Încă o dată repet: Nu te duce zicând: „Păi, eu am greşit atâta, dar tu ai greşit şi mai mult”, pentru că
atunci ai ruinat totul. Chiar dacă tu ai făcut numai 5%, tu cere-ţi iertare pentru acel 5%, dar nu spune că el are
95%. Spune: „Eu ţi-am greşit cu asta. Te rog iartă-mă!” Iar dacă persoana aceea îţi mai scoate ochii cu încă ceva,
fii pregătit să zici: „Şi pentru aceea, te rog, iartă-mă!” Nu intra în discuţie, nu intra în polemică, pentru că atunci
faci doar o nouă ceartă. Du-te ca fiul risipitor, care a hotărât să zică: „Am greşit înaintea cerului şi înaintea ta.
Nu mai sunt vrednic de nimic.” Dacă te duci în spiritul acesta, vei obţine iertarea. Şi dacă şi partea cealaltă a
greşit, în 99% dintre cazuri, partea cealaltă va zice: „Măi, tu ai greşit ce ai greşit, dar eu am greşit mai tare. Te
rog şi eu să mă ierţi.” Iar dacă nu o face, dacă zice: „Nu te iert!” mulţumeşte-i că ţi-a dat ocazia să-ţi ceri iertare.
Mulţumeşte-i pentru atât şi spune-i că vei continua să aştepţi iertarea. Spune-i că pentru tine contează foarte mult
să fii iertat şi că vei aştepta iertarea aceea. Şi desparte-te cu atât.
Insist la lecţia aceasta, dragii mei, pentru că este baza pentru tot restul. Relaţiile trebuie reparate. Şi de
aceea Domnul Isus introduce imediat aici soluţia pentru repararea greşelilor, pentru repararea relaţiilor.
Cu aceasta mergem la o nouă lecţie, iar lecţia aceasta este despre căsătorie, dorinţa sexuală, pofta,
divorţul şi recăsătorirea. Subiectul este sensibil. De obicei, nouă nu ni se pare că ar fi un subiect de discutat în
biserică. Vreau să ştiţi că eu îl voi discuta foarte deschis. Nu mă voi sfii să discut despre dorinţa sexuală,
despre poftă, pentru că Domnul Isus o face şi Biblia ne vorbeşte despre aceasta, aşa că pregătiţi-vă să
discutăm deschis subiectele acestea, care sunt de cea mai mare importanţă pentru viaţa noastră spirituală,
pentru relaţia noastră cu Dumnezeu şi pentru relaţia noastră unii cu alţii. Ţineţi cont că scopul lui Dumnezeu
este să ne înveţe să trăim în relaţii.
Primul lucru pe care trebuie să-l arătăm este că Dumnezeu a inventat atracţia şi dorinţa sexuală.
Dumnezeu a inventat lucrul acesta. Dumnezeu S-a gândit să ne facă pe unul bărbat şi pe cealaltă femeie, cu
atracţie unul faţă de celălalt. Citim în cartea Genesa 1:27: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut
după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Sexul este invenţia lui Dumnezeu. Nu
numai atât, dar viaţa sexuală este poruncită de Dumnezeu în versetul următor: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul!” Este porunca explicită a lui Dumnezeu.
Ca să înţelegem şi mai bine scopul lui Dumnezeu, în capitolul 2 Dumnezeu reia istoria. Versetul 18:
„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.»” Şi
versetele 21-24: Dumnezeu l-a adormit pe om, i-a luat coasta şi „din coasta pe care o luase din om, Domnul
Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: «Iată, în sfârşit, aceea care este os din oasele mele şi
carne din carnea mea! Ea se va numi 'femeie' [işa], pentru că a fost luată din om [iş].» De aceea [spune
Dumnezeu] va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa.” Reţineţi cuvântul: „se va lipi”.
„Se va lipi de nevastă-sa şi se vor face un singur trup.”
Cu ce scop a inventat Dumnezeu dorinţa sexuală şi atracţia sexuală? Dorinţa sexuală este una dintre cele
mai mari forţe de pe pământ. Este o forţă extraordinară. Şi de ce a creat-o Dumnezeu? Ţineţi cont că Dumnezeu
ne spune de ce l-a creat pe om. L-a creat pe om ca să nu fie singur. Acum aceasta este partea negativă. Totdeauna,
când este o propoziţie în negativ, ca s-o înţelegi, trebuie să pui şi pozitiv. Ca să nu fie singur, ci să trăiască în
comuniune cu cineva. Acesta este opusul lui „singur”. Opusul lui „singur” este să te oblige să trăieşti împreună cu
cineva. Cât de împreună? Păi, atât de împreună cu cineva, încât să te lipeşti de el, ca şi cu un clei foarte puternic,
un liant, şi să trăieşti în aşa fel încât să fii un singur trup. Dumnezeu ne-a creat persoane cu capacitate de relaţii,
şi după aceea ia un bărbat şi o femeie şi spune: „Voi trebuie să intraţi în relaţii speciale, în relaţii atât de strânse şi
relaţii pe toată viaţa. Şi ca să vă duceţi laolaltă aşa şi să vă ţin laolaltă aşa, inventez un clei. Inventez un magnet
irezistibil, care să vă aducă laolaltă şi după aceea să vă ţină laolaltă, pentru că altfel, nu aţi rămâne laolaltă.
Scopul Meu este să vă învăţ să trăiţi unul cu altul. Fiecare să împlinească nevoile celuilalt. Fiecare să depindă de
celălalt pentru împlinire. Aşa v-am conceput ca nici unul să nu fie împlinit fără celălalt şi să aveţi nevoie teribilă
de celălalt şi să învăţaţi să vă îngăduiţi unul pe altul, să vă toleraţi unul pe altul şi să vă sprijiniţi unul pe altul, să
vă ajutaţi unul pe celălalt. Vreau să puteţi totul laolaltă şi să construiţi amândoi o unitate. Rămâne fiecare
persoană, dar sunteţi lipiţi, ca să trăiţi toată viaţa împreună.”
Aşadar, atracţia sexuală este un magnet, care ne atrage unul la altul, iar viaţa intimă este liantul acesta care
ne leagă, ne obligă la unire şi apoi ne ţine în unire.
Vreau să fac o remarcă. La animale dorinţa sexuală vine o dată pe an pentru înmulţire. Atâta tot. La om
este ceva continuu. Nu este numai pentru procreare. De ce? Pentru că Dumnezeu a vrut să fie această legătură
intimă continuă, pentru că El vrea să ne înveţe să depindem unul de altul şi să trăim împreună. Şi pentru aceasta
avem un alt cuvânt din Biblie şi vă rog deschideţi la 1 Corinteni 7, de la versetul 3: „Soţul să-şi împlinească faţă
de soţie datoria de soţ şi tot aşa să facă şi soţia faţă de soţ. Soţia nu este stăpână pe trupul ei, ci soţul. Tot astfel,
nici soţul nu este stăpân pe trupul lui, ci soţia.” Când ai intrat în căsătorie, te-ai vândut celuilalt. Nu mai eşti al
tău. Te-ai dăruit celuilalt. El e proprietarul tău. Acum, pentru că, în general, bărbaţii vor lucrul acesta, când eu
fac cunoştinţă la două perechi tinere, de obicei îmi place să-i zgândăresc puţin şi zic: „Domnul aparţine doamnei.
Doamna e proprietara dânsului”, la care sigur că oamenii tresar puţin, dar eu le spun: „Citiţi la 1 Corinteni 7:4.
Soţul nu-i stăpân pe trupul lui, ci soţia. Că scrie şi invers, aceea este altă poveste, dar luaţi notă că dânsa este
proprietara dânsului.” Dacă până acum nu v-aţi gândit la aceasta, aşa zice Dumnezeu. Deci trebuie să vedem
legile lui Dumnezeu pentru căsătorie.
Auziţi: „Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi – şi aceasta se referă la viaţa intimă. – … decât
prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, apoi să vă împreunaţi iarăşi,
ca să nu vă ispitească Satana din pricina nestăpânirii voastre.” Datoria de soţi. Viaţa intimă, viaţa sexuală este o
datorie. Este o datorie faţă de celălalt. A, noi când intrăm în căsătorie zicem: „Asta-i cea care mă va sătura pe
mine!” „Acesta-i cel care mă va împlini pe mine!” Nu aşa zice Dumnezeu. Tu ai datoria de a-l împlini pe celălalt.
Nu te-ai dus acolo ca un cerşetor; te duci ca unul căruia Dumnezeu îţi dă o obligaţie. Dar aceasta cam schimbă
lucrurile, nu-i aşa? Noi trebuie să fim atenţi la ce zice Dumnezeu.
 Am vorbit despre faptul că atracţia sexuală este o energie formidabilă. Energiile acestea, puterile acestea
sunt bune câtă vreme sunt canalizate unde trebuie. Vai de o forţă care scapă! Uitaţi-vă la apa care scapă din dig şi
năvăleşte unde nu trebuie! Dar să luăm electricitatea. Electricitatea este bună câtă vreme este în bec, câtă vreme
este în orgă şi câtă vreme este în staţia de amplificare. Dar dacă eu mă duc să zgândăresc acolo la sârme şi pun
degetul pe sârma goală, am să constat ceva tare neplăcut, aşa-i? Energia aceea nu-i ca să pun eu degetul pe ea;
energia aceea este bună în bec şi în toate aparatele, dar nu ca să o bag în mine, căci dacă eu pun degetul, eu o bag
în mine. Şi nu de aceea este făcută. Pe mine mă omoară.
Prin urmare, ai grijă cu orice energie dintre acestea formidabile! Ea trebuie canalizată numai acolo unde
trebuie. Exact aşa este şi cu forţa sexuală. Dumnezeu spune: „Am făcut-o pentru viaţa de cămin. Am făcut-o
pentru soţ şi soţie. Între ei trebuie să fie cel mai frumos lucru, trebuie să fie cel mai minunat lucru, cea mai
minunată experienţă pe pământ, pe plan fizic. Aşa trebuie să fie. Eu am conceput-o cu un potenţial de împlinire
extraordinar. Dar ai grijă, dacă o împlineşti în afara acelui cadru, fie înainte de căsătorie, fie după căsătorie cu
altcineva, e dezastru! Ai grijă de această energie colosală pe care am pus-o în tine! Eu am făcut-o cu un scop
deosebit de important pentru tine. Când o foloseşti în afara cadrului Meu, e devastatoare, e ruinătoare, e
ucigătoare.” Vom vedea mai târziu consecinţe şi aspecte ale ieşirii ei din cadru.
Mai accentuez aici încă o dată: Viaţa intimă nu-i făcută pentru egoişti. Când intri în căsătorie egoist, să te
satisfaci tu, e dezastru! E dezastru şi pentru tine, şi pentru celălalt. Doar atunci când fiecare caută împlinirea
celuilalt, ea devine ceva frumos. Este ceva atrăgător şi ceva impulsiv, care se cere satisfăcut. Dar Dumnezeu îţi
spune: „Opreşte-te şi gândeşte-te la celălalt! Fă-o pentru celălalt, ca pe celălalt să-l împlineşti! Fă-o în aşa fel,
încât celălalt să capete cea mai mare împlinire.” Aceasta spune Dumnezeu. Este datoria ta de soţ. Atâtea dezastre
sunt în căminuri, pentru că această forţă formidabilă este folosită egoist şi nu aşa cum zice Dumnezeu. Scopul lui
Dumnezeu aici este următorul: Eu să folosesc această dorinţă personală nu pentru mine, ci pentru celălalt. Vedeţi,
pornesc cu atracţia, cu dorinţa personală, dar El spune: „Opreşte-te! Controlează-te! Schimb-o pentru celălalt!”
Când învăţ lucrul acesta, învăţ să împlinesc scopul lui Dumnezeu în viaţa intimă.
Scopul Lui Dumnezeu este crearea unei unităţi în care două persoane învaţă să trăiască una pentru
cealaltă. Acesta este scopul lui Dumnezeu. Vom vedea de ce, fiindcă nu rămânem la atât. Dar de îndată ce sunt
doi, nu după multă vreme vine al treilea, şi al patrulea, şi al cincilea, câţi dă Domnul. Şi atunci scopul lui
Dumnezeu este mai mare, mai complex, pentru că cele două persoane, când s-au văzut şi s-au simţit atraşi unul
de altul şi s-au dorit unul pe altul, au zis: „Oh, vom trăi şi ne vom împlini unul pe celălalt” până când a apărut
mogâldeaţa aceea mică. Şi dintr-o dată amândoi trebuie să se uite pe sine şi trebuie să înceapă să dea toată atenţia
lor copilului. Şi, dintr-o dată, învaţă ce înseamnă să-ţi sacrifici nopţile, să-ţi sacrifici timpul liber, să-ţi sacrifici
distracţiile, pentru că acel copil are nevoie de tine. Şi dacă nu te-a învăţat nimic să renunţi la egoismul tău, măcar
inima de tată şi de mamă îţi dictează acum, te obligă să înveţi să trăieşti pentru altul. Dumnezeu zice: „Acesta
este secretul Meu. Eu de asta am conceput lucrurile aşa, pentru că Eu vreau să te învăţ să trăieşti pentru
altcineva. Ăsta-i scopul Meu.” Gândiţi-vă că tot aranjamentul acesta l-a gândit Dumnezeu, iar El urmăreşte ceva.
El urmăreşte formarea ta ca persoană capabilă să fii în relaţii cu Sfânta Treime toată veşnicia. Acesta-i scopul lui
Dumnezeu. Şi aici este mediul. Dacă vreţi, căsătoria este atelierul lui Dumnezeu, atelierul lui Dumnezeu în care şi
soţul, şi soţia, şi copilul se formează. Cum? Soţul trebuie să zică: „Mi-a dat Dumnezeu soţia aceasta minunată nu
ca să o folosesc, ci ca s-o formez. Eu trebuie să-i dezvolt darurile puse de Dumnezeu în ea. Eu trebuie s-o ajut să
se formeze plenar, pentru că într-o zi, când mă voi duce la scaunul de judecată al lui Cristos, Dumnezeu o va lua
pe soţia mea, o va pune lângă mine şi va zice: «Să văd ce-ai scos din soţia ta.»”. Aceasta este real. Aşa se va
întâmpla. „Ca să văd cât plăteşti tu ca om, Mă uit ce-ai scos din soţia ta. Aceasta îmi spune cel mai clar cine eşti.
Ai înăbuşit-o, ai dispreţuit-o, ai înjosit-o toată viaţa sau ai stimulat-o, şi ai crescut-o, şi ai format-o?” Soţul
trebuie să gândească că de aceea i-a pus Dumnezeu femeia aceea în mâini. El e meşterul, artistul care o
modelează şi o formează.
Exact aşa e şi cu soţia. Dumnezeu a pus în femeie o putere formidabilă de a-l influenţa pe soţul ei. Nu
degeaba glumim noi că ea e gâtul, care îl poartă cum vrea ea. Ştiţi că doi au zis: „Uite, toţi bărbaţii sunt conduşi
de femei, numai că unii nu recunosc” în sensul acesta că femeia are o capacitate pusă de Dumnezeu în ea să-l
influenţeze pe omul acela, nu să-l conducă. El trebuie să ia deciziile în final. El trebuie să se consulte cu ea, să se
sfătuiască cu ea, dar el are obligaţia înaintea lui Dumnezeu să ia ultima decizie. Dar nu ia decizia decât după ce
s-a consultat cu ea şi după ce au făcut consens.
Eu am glumit la birou odată când m-a întrebat un coleg cum să organizeze un turneu, dacă stăm acolo sau
stăm dincolo. Şi i-am spus: „Măi, tu ştii că în casa mea eu sunt şef, eu iau decizia, dar după ce mă consult cu
soţia.” Înţelegeţi? Şi aşa e. Eu iau decizia, dar numai după ce mă consult cu ea. Aceasta este rânduiala lui
Dumnezeu.
Acum fii atentă! A pus Dumnezeu în tine o capacitate extraordinară de a-l influenţa, pentru că tu trebuie
să-l formezi. Tu trebuie să-l modelezi. Eu, aşa mai mult pentru a înviora atmosfera, spun că imediat le ofer
nevestelor reţeta pentru a-şi distruge bărbatul. Dacă vrei să-l nimiceşti, spune-i în fiecare zi că nu-i bun de nimic.
Într-un an de zile e bun de nimic.
Altă reţetă: Spune-i în fiecare zi: „Mă, tu de ce rămâi cu Dacie? De ce n-ai şi tu BMW?” Într-un an de zile
vei avea în casa ta un hoţ. Mai vrei reţete din acestea?
 Dar spune-i aşa: „Dragul meu, eu vreau ca în casa mea să am un om al lui Dumnezeu, chiar dacă rămânem
săraci” şi vei avea în casa ta un sfânt, pentru că tu-l faci. Tu ai capacitatea de a-l împinge într-o direcţie sau alta.
Dumnezeu a pus în tine această capacitate de a-l modela. Cum vrei tu, aşa-l faci. Şi după 10-20 de ani soţul tău
este produsul tău, fie spre bine, fie spre rău. El este produsul tău. Eu nu mă sfiesc să spun că sunt produsul
Elisabetei. De 40 de ani lucrează pe mine. Şi acum îi spun, tot aşa în glumă: „În 40 de ani ai reuşit cam jumătate.
Acum, dacă mai insişti 40 de ani, faci cealaltă jumătate.”
Nu intru în detalii ca să vă spun în câte domenii eu sunt produsul ei. Dar sunt! Ea a contribuit enorm la tot
ceea ce fac eu şi la tot ceea ce sunt eu. Şi Dumnezeu o va întreba la urmă: „Să văd ce-ai scos din Iosif, pentru că-
i produsul tău.” Tu trebuie să ştii când intri în căsnicie: „Dumnezeu îmi pune în mâini un bărbat. Şi eu îl fac sau
îl desfac. Eu îl împlinesc sau îl demontez, îl ruinez.” Şi dacă tu vei zice: „Păi, Doamne, nu-i ce-am aşteptat eu,
nu-i ce-am visat eu”, Dumnezeu va zice: „Nu aceasta contează. Pe Mine Mă interesează ce scoţi tu din el.
Aceasta urmează de acum. Vreau să văd ce scoţi tu din el.”
După aceea, când vine copilul, copilul acela e pus în casa noastră ca noi să-i formăm caracter
dumnezeiesc. De aceea este pus acolo, pentru că el ne copiază pe noi, el învaţă de la noi şi noi îl modelăm, îi
modelăm caracterul şi îi conducem creşterea, şi la fiecare vârstă noi trebuie să fim acolo, ca să îl îndrumăm, să-l
modelăm până când pleacă de la noi.
Eu am surprins la nunta fiicei noastre când m-am adresat mirelui şi i-am spus: „Dragă, 22 de ani, opt luni
şi trei zile fata aceasta a fost sub umbrela noastră şi noi am format-o. Acum o transfer sub umbrela ta. De azi
înainte tu o formezi şi este răspunderea ta. Până astăzi a fost răspunderea noastră.” Şi eu am numărat câte zile au
fost: 22 de ani, opt luni şi trei zile, ca să impresionez, ca să se vadă exact, pentru că mi-am luat în serios slujba.
Când mă voi duce sus, mă va întreba Domnul meu: „Ce-ai pus în ea? Ce-ai scos din ea? Aceasta îmi spune cât
plăteşti.” Atunci trebuie să-ţi reverifici toată atitudinea ta faţă de căsnicie, nu-i aşa? Nu-i de glumit.
Pentru că în căsnicie este acest atelier şi pentru că pe Dumnezeu Îl interesează relaţiile pe care le stabilim
între noi, ne ducem înapoi la lecţia precedentă. Ce strică relaţiile? În primul rând, le strică mânia. Cum mă supără
cu ceva, îmi sare ţandăra şi devin istoric. Voi v-aţi aşteptat să zic „isteric”.
Un soţ a zis cuiva: „Să ştii, când se mânie, nevastă-mea devine istorică.” „Vrei să zici isterică.” „Nu,
istorică. Îşi aduce aminte de toate greşelile mele de când ne-am căsătorit, şi îmi face tot istoricul greşelilor.”
Mânia necontrolată, mânia care scapă şi care dă drumul la vorbe, aceea este primul motiv de stricare a
relaţiilor. La mânie le spui pe toate şi bagi cuţitul în inimă şi calci în picioare tot ce-a fost sfânt. Luaţi lecţia
despre mânie şi învăţaţi-o din nou şi aplicaţi-o în primul rând în familie. Mânia trebuie scoasă, în primul rând, din
familie, pentru că dacă nu înveţi să renunţi la egoismul tău… Mânia iese din egoism şi din răutate. Mânia este, în
primul rând, egoism şi, în al doilea rând, revărsare de răutate. Dacă nu renunţi la egoism şi dacă nu-ţi cureţi
inima de răutate, tu îţi nenoroceşti partenerul şi-ţi distrugi căsnicia.
Celălalt lucru care distruge căsnicia este dispreţul. „Boule! Măgarule! Idiotule!” am zis. Dar nu este numai
atât. Foarte curând după căsnicie încep nemulţumirile. „Tu nu faci aşa, tu nu faci aşa, tu nu eşti aşa, tu nu eşti
aşa” şi toată ziua numai nemulţumiri, toată ziua numai îi scoţi ochii celuilalt şi mereu îi spui: „Păi, nu ştiu eu de
unde vii tu? Lasă-mă cu neamurile tale!” tot timpul… Acesta-i dispreţ, înjosirea celuilalt, exact lucrul pe care îl
spune Domnul Isus că strică relaţiile.
Mai rău, stai până vă duceţi în vizită la cineva, pentru că acolo ai ocazia să-l împungi sau s-o ironizezi.
Nimic nu-i mai devastator şi mai chinuitor decât să-ţi ironizezi soţul sau soţia faţă de alţii. E devastator pentru
sufletul celuilalt. Este o crimă, spune Domnul Isus. Eşti vrednic de focul iadului, aşa spune Domnul Isus, pentru
orice atitudine dispreţuitoare faţă de soţia ta sau faţă de soţul tău. Când am spus că dacă-i spui că-i bun de nimic,
în timp de un an de zile devine bun de nimic, n-am spus-o în glumă. Am spus-o foarte serios, pentru că dispreţul
soţiei, nemulţumirea ei, jignirile ei, acestea îl duc pe bărbat în crâşmă, acestea îl duc la completă ruină. Tu-l
nenoroceşti! Fiecare dintre noi avem nevoie de apreciere, avem nevoie de încurajare, avem nevoie să creadă
cineva în noi. Este o nevoie extraordinară aceea ca cineva să creadă în noi. De aceea se spune în 1 Corinteni 13 că
dragostea speră totul şi crede totul. Dragostea ştie să creadă în cel iubit şi să spere la mai bine în fiecare zi. Dacă-
l iubeşti, îi arăţi apreciere şi încredere, iar dacă ceva nu a fost bine, îi spui: „Nu-i nimic! N-a fost astăzi chiar cum
trebuie, dar mâine va fi mai bine. Eu cred în tine! Eu cred în posibilitatea ta de a fi ceva. Nu-i nimic! Mai facem,
mai lucrăm la problema aceasta.” Şi tu îl apreciezi, arăţi că tu crezi în el şi te lauzi cu el. E atât de frumos când
îţi apreciezi partenerul în public.
În public nu-i voie să mă laud cu mine. Dacă mă laud cumva cu ceva, sună tare urât. Dar dacă mă laud cu
soţia mea şi spun care sunt trăsăturile ei bune, în comparaţie cu ale mele, care nu sunt aşa de bune, ce părere
aveţi? Îmi scade creditul? Nu, dimpotrivă, nu-i aşa? Fă aşa! Laud-o pe soţia ta la toată lumea! Laudă-te cu ea,
pentru că ea are nevoie să fie apreciată. Laudă-te cu soţul tău, pentru că el are nevoie să fie apreciat. Şi-ţi spun
eu, când apreciezi, îi pui aripi. Când crezi în el, îi dai avânt, pentru că tu crezi în devenirea lui. Dumnezeu ne-a
făcut să ne împlinim unul pe altul, nu să ne măcinăm şi să ne distrugem unul pe altul. E atât de groaznic în atâtea
case de-ale noastre! Casa a devenit un atelier de măcinat oamenii. Au amândoi o pasiune de a se măcina unul pe
celălalt, că nu găseşti altă pasiune mai puternică. Sunt experţi în a se trage în jos unul pe altul. De ce o faceţi? Ca
să vă nefericiţi unul pe altul, aşa-i?
 În multe dintre consilierile mele cu familiile le spun aşa: „Fericirea nu v-o dă nimeni, nici mămica, nici
tăticu, nici socrul, nici soacra. Fericirea v-o faceţi numai voi doi. Ori vă faceţi fericiţi unul pe celălalt, ori vă
nenorociţi unul pe celălalt. Dar voi alegeţi! Voi puteţi alege. Staţi de vorbă şi întrebaţi-vă: «Măi, de ce ne
măcinăm noi aşa? De ce ne place să ne omorâm unul pe altul? Hai să schimbăm! Ce-ar trebui, draga mea, să fac
ca să te fac fericită? Dă-mi lista. Şi eu, îţi garantez, mă voi strădui să fiu aşa încât să fii fericită. Voi face tot ce
voi putea ca să fii fericită. Scopul meu este fericirea ta.» Şi ea trebuie să facă acelaşi lucru. «Uite, dragul meu, ce
mă face pe mine fericită.»” Eu am spus soţilor şi soţiilor: „Faceţi o listă. Du-te acasă şi fă o listă: «Care sunt
lucrurile, pe care, dacă le-aş face pentru soţia mea, ar fi raiul în casa noastră?»” Tu ştii care sunt lucrurile acelea,
că tot mereu ţi le spune, dar ţie nu-ţi pasă, tu nu auzi. Întreabă-te: „Ce m-ar costa să le împlinesc? Nu-i nimic
imoral. Nu-i nimic prea costisitor. Ar fi o chestie, pentru că aş călca puţin peste ambiţia mea, aş călca pe mândria
mea, dar aş face-o fericită. Eu cred că pentru fericirea ei merită să calc pe mândria mea şi pe încăpăţânarea mea.
De dragul fericirii ei calc pe acestea.” Şi îţi spun ceva: Când ai călcat pe mândria ta, pe încăpăţânarea ta şi îi
împlineşti aspiraţiile ei, dorinţele ei, vei descoperi fericirea, pentru că fericirea ta vine din fericirea ei, şi invers.
Numai când îl faci pe celălalt fericit, când îi dai fericirea, atunci devii fericit. Aceasta este lege de bază în
economia lui Dumnezeu: nu devii fericit decât când îl faci şi pe celălalt fericit. Dacă nu vrei, dacă refuzi aceasta,
vei fi nefericit toată viaţa.
Şi eu îi întreb pe cei doi: „De ce sunteţi proşti? De ce lucraţi împotriva fericirii voastre? De ce nu vă opriţi?
Şi de ce nu examinaţi totul şi să vă suflecaţi mânecile şi să ziceţi: «Hai să ne apucăm de lucru! Hai să aducem
fericirea în viaţa noastră!»” Voi doi, lucrând împreună în acord, în cel mai scurt timp puteţi să aduceţi fericirea în
casa voastră. Şi aş putea să vă spun istorie după istorie, despre familii pe care le-am consiliat în felul acesta şi
care s-au apucat de lucru în felul acesta şi care după aceea ori ne dau telefoane, ori ne scriu scrisori: „Vă
mulţumim, că aţi adus fericirea în casa noastră.”
Deci mânia, dispreţul distrug căminul. Cum se repară? Prin capacitatea de a cere iertare şi prin a da
iertare. Te apuci, înainte de toate, şi faci o listă cu toate lucrurile prin care ai supărat-o pe scumpa ta soţie. După
aceea te duci şi spui: „Scumpa mea, cu aceasta te-am supărat. Te rog iartă-mă! Mă ierţi? Uite acolo, şi acolo, şi
acolo, şi acolo te rog iartă-mă! Scumpa mea, eu vreau să mă schimb. Eu vreau să fac cutare şi cutare, care de
atâtea ori mi le-ai cerut şi nu le-am făcut. Te rog acum ajută-mă! Eu vreau, dar uite eu sunt stângaci. Eu sunt aşa
şi aşa. Dar ajută-mă tu! Eu vreau să mă schimb.” Iar soţia trebuie să facă la fel şi ea: „Uite, eu am greşit aici. Te
rog iartă-mă! Am greşit aici. Te rog iartă-mă!”
După aceea auziţi ce spune Domnul Isus: „Dacă voi nu vă iertaţi din toată inima, nici Tatăl Meu nu vă
iartă pe voi.” Iertare din toată inima înseamnă că s-a şters din inimă. Notează aceasta: Iertare din toată inima
înseamnă că fapta aceea s-a şters din inimă. Iar dacă te mai mânii vreodată, nu mai devii istoric. Orice faptă
iertată nu va mai fi amintită niciodată! Aceasta înseamnă iertare. Iertare înseamnă că lucrurile acelea nu le mai
aduci să i le pui în faţă. Dacă le mai aduci, înseamnă că n-ai iertat din toată inima, şi nici Dumnezeu nu te iartă
pe tine şi nu ai fericire nici în tine, nici în casă.
Lucrurile acestea nu vi le spun eu. Eu doar vă tălmăcesc ce ne învaţă Domnul Isus în Cartea Sfântă.
Sunt mai multe lecţii legate laolaltă. Trecem la altă lecţie, la care ar trebui să o numim „Permanenţa
căsătoriei”. Sigur că aici vom vorbi şi despre divorţ. Dar lecţia este despre permanenţa căsătoriei.
Când oamenii i-au pus Domnului Isus întrebarea: „Este permis să divorţezi pentru orice motiv? Fiindcă,
uite, Moise ne-a poruncit aşa...”, Domnul Isus spune: „Da, Moise v-a dat ceva – şi vin imediat să explic ce a dat
Moise – dar de la început n-a fost aşa!” Când discutăm despre căsnicie, trebuie să mergem înapoi la creaţie şi să
vedem intenţia Creatorului. Creatorul, când a inventat căsnicia, a conceput-o ca pe un loc unde un soţ şi o soţie
trăiesc împreună toată viaţa. Aceasta este intenţia Creatorului. Iată de ce în cartea Maleahi, la capitolul 3, veţi
găsi scris că Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie. Prin urmare, Domnul Isus spune: „Du-te şi vezi intenţia
Creatorului.” Pe tot parcursul acestui curs eu v-am dus cu toate problemele la intenţia Creatorului. Numai atunci
înţelegem, când înţelegem din punctul de vedere al Aceluia care ne-a făcut.
Acum să vedem care era porunca discutată de evrei. O găsim la Deuteronom 24:1-4. Ascultaţi foarte atent
ce spune Moise aici: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă
trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire [adică să-i dea un
certificat de divorţ] şi după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, şi va
putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire [şi
acesta-i dă certificat de divorţ] şi după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau dacă acest bărbat din
urmă, care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de
nevastă după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului şi să nu faci vinovată de
păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău.”
Ce spune Moise aici? Moise spune următorul lucru, ca o protecţie pentru femei: Dacă bărbatul vrea să
divorţeze, să nu o trimită numai de la casă, ci să-i dea certificat în scris, certificat de divorţ, pentru că în felul
acesta, dacă ea se mărită cu altul, nimeni n-o mai acuză. Dar dacă ea a fost alungată şi se duce şi se mărită, iar
după aceea bărbatul ei zice: „Păi, stai că ea a fost nevasta mea, iar acum, uite, trăieşte cu altul”, dacă ea n-are
nimic în scris, poate fi arsă de vie sau omorâtă cu pietre. Asta era pedeapsa pentru adulter. Deci, o protecţie, nu o
trimiţi de acasă decât cu certificatul de divorţ. Aceasta înseamnă că ea se poate căsători cu altcineva, fără să fie
considerat că a comis adulter.
Încă ceva, dacă ea se căsătoreşte cu altul şi să zicem că acela moare, atunci primul bărbat nu mai are voie
să o mai ia înapoi. Căsătoria aceea s-a desfiinţat. Ea nu mai poate să vină înapoi.
Acestea sunt lucrurile pe care le-a spus Moise. În textul acesta este motivul de divorţ: „dacă a descoperit
ceva ruşinos la ea”. Dar toată problema pentru rabini era ce este aceea. Şi pe vremea Domnului Isus erau două
şcoli de interpretare a acestui text: Era şcoala lui Hilel, care zicea aşa: Dacă, de exemplu, ea a stat de vorbă cu un
alt bărbat, asta-i ruşinos. Bărbatul ei poate divorţa de ea pentru asta. Sau dacă i-a ars mâncarea, asta-i ruşinos.
Poate divorţa. Practic aceasta înseamnă că poate divorţa pentru orice motiv. De aceea au întrebat fariseii: „Îşi
poate lăsa omul nevasta pentru orice motiv?” Dar şcoala lui Shammai, un alt rabin, zicea astfel: „Lucrul ruşinos
este numai adulterul.”
Când I-au pus Domnului Isus problema divorţului, în primul rând, Domnul Isus face clar: Dumnezeu nu
vrea divorţ! Dar ce este o căsătorie? O căsătorie este un legământ, aşa spune în Maleahi 2. „Nu i-ai fost
credincios soţiei din tinereţea ta, cu care ai încheiat un legământ” (cf. v. 14). Legământul implică două părţi.
Fiecare zice: „Îţi voi fi credincios până la moarte, la bine şi la greu, în sănătate şi în boală. Nu ne va mai despărţi
decât moartea.” Acesta este legământul de căsătorie. Dacă una dintre părţi calcă legământul, îl rupe, şi se duce cu
altcineva, atunci cealaltă parte a rămas fără legământ. Legământul a fost anulat. Nu îl poţi considera în
continuare căsătorit. Partea cealaltă a intrat într-un adulter şi trăieşte cu altcineva, iar partea aceasta este liberă.
Legământul din partea aceasta este şi el anulat.
Problema este următoarea: Domnul Isus spune că singura clauză care poate duce la desfacerea căsătoriei
este adulterul. Dacă cealaltă parte a comis un adulter, dar a fost un accident, partea aceea regretă şi vrea
refacerea căsătoriei, Domnul Isus nu porunceşte divorţul. Dimpotrivă, Domnul Isus ne învaţă iertarea, indiferent
cât de gravă a fost greşeala. Dacă există pocăinţă, trebuie să fie iertare, pentru că Dumnezeu mi-a iertat mie mult
mai mult. Iar dacă eu nu iert, inclusiv înşelarea în căsătorie, nu mă iartă nici El.
Prin urmare, este această clauză, care este permisivă, dar numai în sensul în care cealaltă parte a plecat de
tot, nu mai vine. În cele mai multe cazuri s-a recăsătorit. Acolo constaţi ruperea legământului şi căsătoria aceea
este de fapt anulată. Aceasta este, după cum înţeleg eu, învăţătura biblică.
Haideţi să discutăm puţin mai în amănunt despre divorţ. Pe vremea Domnului Isus, problema era aceasta:
Dacă un bărbat îşi lăsa nevasta, o punea în următoarele situaţii: în cel mai bun caz, femeia aceasta era luată de o
rudenie, un unchi, mătuşă, cineva care zicea: „Hai şi şezi la noi! Dar munceşti la noi”, un fel de servitoare şi era
pusă într-o poziţie degradantă, o femeie care nu are unde să se ducă, fiindcă a fost scoasă afară din casa
bărbatului ei. N-avea dreptul la nici o despăgubire, la nici o pensie, la nimic. A doua posibilitate era să se mărite.
Dar, în general, o femeie pe care a alungat-o bărbatul ei nu se putea căsători decât în condiţii foarte umile, pentru
că era tratată ca de mâna a doua, ca o jucărie stricată. Era umilită în modul în care se căsătorea, aproape ca o
sclavă. Dar de foarte, foarte multe ori, o femeie pusă în stradă în felul acesta, nu mai avea altă soluţie decât
prostituţia. Foarte multe femei, divorţate în perioada aceea, deveneau prostituate.
A-ţi da soţia afară era o cruzime înspăimântătoare. Însemna să n-ai nici o consideraţie pentru fiinţa aceea
umană. Însemna să o dispreţuieşti total şi să o alungi total de la tine. Nu-i aşa că suntem indignaţi? Nu vă grăbiţi
să judecaţi, pentru că vă dau şi nişte situaţii actuale.
Câţi studenţi la medicină, ca să poată face medicina, nu se căsătoresc cu o felceră sau cu o asistentă
medicală sau o secretară, ca să-l ajute, să facă şcoală? Iar când el ajunge doctor, dintr-o dată are posibilitatea
unor partide mult mai bune, că asta n-are şcoală, asta-i sub nivelul lui, nu-i aşa? Şi ce face atunci? Păi,
divorţează şi se căsătoreşte cu aia frumoasă şi bogată. De câte ori se întâmplă aceasta? Şi asta nu numai la
medicină, poate fi şi la muzică, şi la mecanică, şi peste tot. De obicei, tinerii se căsătoresc repede, la o vârstă
destul de fragedă, iar când ajung cineva, şi li se oferă alte posibilităţi şi zic: „Păi, de tine nu-mi mai pasă!” Ce-i
aceasta? Din nou nimic altceva decât lipsă de inimă, lipsă de consideraţie. Domnul Isus spune: „Din pricina
împietririi inimii voastre v-a dat Moise instrucţiunile acelea.” Inimă împietrită, aceea este inima care duce la
divorţ. Nu există traumă mai mare, durere mai mare, devastare mai mare a unei fiinţe umane decât un divorţ.
Fiinţa aceea care este nevinovată, fie ea soţie, fie soţ, care se simte trădat, înşelat, abandonat, aruncat deoparte ca
o cârpă murdară, se simte degradat, se simte umilit şi al nimănui… Nimic nu sfâşie fiinţa umană atât de puternic
şi atât de groaznic ca un divorţ.
Dar e mai mult. Devastarea din inima copiilor e atât de înspăimântătoare, pentru că acel copil, lipsit de
familia în care ar fi crescut armonios, o simte până în străfunduri.
Recent cineva care a făcut studii printre tineri şi a întrebat mii de tineri de vârsta de 10-15 ani: „Care este
cea mai mare dorinţă a ta?”, spre surprinderea sa, majoritatea tinerilor au răspuns: „Ca tata şi mama să nu
divorţeze.” E atâta spaimă în copii, pentru că îşi văd părinţii certându-se, îi văd mereu ameninţând: „Plec! Te
las!”, iar copiii sunt înspăimântaţi, pentru că dacă se întâmplă, ce se petrece după aceea în inima şi în sufletul lor
şi în mintea lor este greu de pus în cuvinte. Dacă tu ai avea inimă, nu ţi-ai abandona copiii în felul acesta. Deci îţi
trebuie o împietrire a inimii, ca să divorţezi. Aşa spune Domnul Isus. Înainte de divorţ împietrirea inimii este aşa
de mare încât nu-ţi mai pasă câtă durere produci, câtă nenorocire, în câte fiinţe! Groaznică trebuie să fie inima
aceea care produce durerea aceasta!
 Încă un comentariu aici, referitor la căsnicie, foarte important, mai ales pentru tinerii noştri romantici şi
sentimentali. Până aproape de zilele noastre căsniciile le făceau părinţii. Părinţii se uitau cu mare atenţie până
găseau fata potrivită. Căsniciile, de regulă, erau reuşite. Ştiţi de ce? Datorită mentalităţii pe care o aveau tinerii.
El zicea: „Cea pe care mi-o alege tata şi mama, aceea este cea pe care o voi iubi. Tata şi mama vor alege ce-i mai
bun în lumea asta. Cea pe care mi-o vor da; pe aceea o voi lua şi ea va fi soţia mea şi mă voi investi totalmente în
ea.” Şi ea zicea la fel. Mentalitatea cu care venea era aceasta: „Aceasta mi-a dat-o Dumnezeu prin părinţii mei.
Aceasta este ceea ce va face căminul meu, şi ne apucăm de lucru să facem din căminul nostru un colţ de rai.”
Totul depinde cu ce mentalitate intri în căsnicie.
Acum ce s-a întâmplat? A început cam odată cu William Shakespeare, cu Romeo şi Julieta, cu pasiunea a
doi tineri care erau îndrăgostiţi, dar familiile lor nu voiau ca ei să fie laolaltă, pentru că familiile erau certate. Ştiţi
tragedia care a urmat. Apoi a venit Goethe şi a venit Schiller şi în special au venit romanticii, care au descris
dragostea romantică înflăcărată şi dreptul tinerilor de a-şi găsi ei pe cel pe care să-l iubească. Cine sunt părinţii
să-ţi aleagă ei? Tu trebuie să o iei pe cea care este aleasa inimii tale, care răspunde la dragostea ta înflăcărată.
Vreţi să încep să fiu romantic? Căsătoriile au devenit nefericite. Oare de ce? Oare de ce căsătoriile acestea atât de
romantic începute nu ţin multă vreme? Vă dau o explicaţie. Puteţi să o contestaţi, dar aceasta este concluzia
generală.
Ceea ce se numeşte dragoste romantică nu-i dragoste. Este atracţie fizică pentru frumuseţea ei, pentru
frumuseţea lui. Este atracţie sexuală. Şi nu-i altceva decât aceasta. Pentru a fi o căsnicie trebuie să fie mult mai
mult decât aceasta, pentru că după căsnicie încep greutăţile vieţii. Frumuseţea aceea dispare repede, încep
problemele sarcinii, ale naşterii şi ale copiilor, şi tot romantismul tău s-a prăbuşit. Unde-i romantismul? La spălat
scutece. Aceasta nu mai este romantic.
Am auzit o definiţie a căsniciei. Căsnicia este ca un butoi, nu ştii ce este înăuntru. Posibil o varză acră, dar
deasupra este un mic strat de miere. Aceasta este căsnicia romantică. Cineva a zis: „Eu stau în căsnicie câtă
vreme ţine stratul acela de miere. Când se termină, mă duc de acolo.” Aceasta este o bună imagine a concepţiei
romantice despre căsătorie. Nu vă luaţi după literatură! Literatura aceasta îţi dă mentalitatea aceasta: Stau în
căsătorie numai cât ţine dragostea. Da' cine-i prost să mai stea acolo dacă nu mai este dragoste? Aceasta este
filosofia dominantă astăzi. Nu stau acolo dacă nu mai este dragoste. Şi de obicei dragostea se opreşte mai ales
când vin copiii. Înţelegi? O abandonezi, că doar dacă nu mai este dragoste! Şi ea, biata de ea, rămâne să crească
copiii pe care tu îi abandonezi. Înţelegi? Aceasta este concepţia lumii. Modelul este Elizabeth Taylor care câţi soţi
a avut până acum? Opt! Opt soţi! Păi, a încetat dragostea, s-a terminat şi mă duc acum fiindcă este altă dragoste
pentru altul. După aceea cu altul, şi după aceea cu altul. Tot aşa. Aceasta este, în primul rând, totală lipsă de a
realiza relaţii durabile, relaţii profunde, relaţii sănătoase. Mă duc în căsnicia aceea numai pentru o mică
satisfacţie. Când încetează satisfacţia aceea, good-bye! Mă duc la alta.
Prin urmare, aceasta este concepţia: Mă duc în căsnicie de probă. Nu dau totul! Stai să văd dacă merge.
Chiar şi între noi sunt dintre aceştia. Vin şi văd, dacă merge, bine, dacă nu, pe-aici ţi-e drumul! Mentalitatea pe
care ne-o cere Dumnezeu este că mă duc în acea căsătorie o dată pentru totdeauna şi pentru toată viaţa. Eu îi
spun acelei femei: „Te iubesc şi aceasta înseamnă că la bine şi la greu, în sănătate şi în boală, până la moarte
nimic nu ne va mai despărţi. Eu sunt al tău şi tu eşti a mea. Eu mă dăruiesc necondiţionat şi fără rezerve, şi fără
regrete. Din clipa aceasta pentru mine nu mai este alta. Eu nu mă mai uit la alta. Tu eşti aceea pe care mi-a dat-o
Dumnezeu. Tu eşti acela pe care mi l-a dat Dumnezeu şi, aşa cum eşti, aşa voi sta cu tine toată viaţa.” Aceasta
este mentalitatea pe care ne-o cere Dumnezeu când intrăm în căsătorie.
A zecea poruncă din Decalog, dintre cele Zece Porunci, sună aşa: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău, să
nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru
care este al aproapelui tău.”
Unul dintre lucrurile care păstrează normală o societate este dreptul la proprietate. Când comuniştii au vrut
să desfiinţeze dreptul la proprietate, toată societatea a fost paralizată. Nu a mai fost producţie cum trebuie, nu s-a
mai lucrat cum trebuie, a fost dezastru. Dumnezeu ne-a făcut cu spiritul de proprietate, Dumnezeu ne-a dat
capacitatea de a inventa, de a organiza şi acestea se pot dezvolta numai în libertate şi numai acolo unde este
respectul faţă de proprietatea altuia. Dumnezeu a pus între cele Zece Porunci de bază respectul faţă de
proprietatea altuia. Şi l-a pus în două porunci. Una dintre ele este porunca a opta: „Să nu furi!” „Să nu furi”
înseamnă să nu iei ce este al altuia. Dar Dumnezeu aşa de mult ţine la problema aceasta încât a dublat-o. Nu-i
suficient să nu furi; nici să nu pofteşti ce este al altuia. Să nu te uiţi la grădina celuilalt că este mai verde ca a ta
şi să zici: „Cum aş putea face să iau şi grădina lui, ca să fie a mea?” Te uiţi la fructele lui şi zici: „Sunt mai bune
ca ale mele. Cum aş putea să i le iau?” Să nu pofteşti ce nu-i al tău.
Domnul Isus a luat porunca „Să nu comiţi adulter!”, care este tot aici între aceste zece. Este porunca a
şaptea. „Să nu comiţi adulter!” „Aşa spune porunca, dar Eu vă spun că atunci când te uiţi la o femeie sau la un
bărbat ca să pofteşti, ai şi comis adulterul în inima ta!” Şi vom discuta acum despre adulterul din inimă.
Am vorbit despre dorinţa sexuală, care este una dintre cele mai puternice dorinţe create de Dumnezeu, şi
am spus că Dumnezeu zice: „Am pus-o în tine cu un singur scop: să te oblig să iei o soţie, să iei un soţ şi să te
dăruieşti acolo şi să faci raiul pe pământ în căminul vostru. Orice folosire a energiei sexuale în altă parte Eu o
pedepsesc. Dar este mai mult, să nu pofteşti pe nimeni decât pe soţia ta. Pe ea poţi s-o pofteşti, dar pe alta nu.”
Aici trebuie să descriem puţin, pentru că este mare confuzie în problema aceasta. Ori de câte ori te întâlneşti cu o
persoană de sex opus din apropiere, automat poate că simţi dorinţa sexuală. Acest lucru este normal. Cu aceasta
am fost făcuţi. Aceasta este una. Îmi cad ochii pe o femeie şi este inevitabil să-mi cadă, că am ochi să privesc, în
special vara când îmbrăcămintea este sumară. Şi imediat este reacţia. Până aici este normal. Aşa ne-a făcut
Dumnezeu. Dar dacă ochii mei continuă şi ochii mei cântăresc şi evaluează, atunci începe imaginaţia mea şi nu
mai descriu ce se întâmplă în imaginaţie. Domnul Isus spune: „Deja tu comiţi adulterul în inima ta.” Aceasta
înseamnă: „Opreşte-te la timp! Vezi până unde este reacţia normală, naturală, şi acolo stop!” Aceasta este regula
generală. Este imposibil să nu te uiţi şi să nu vezi. Dar dacă privirile rămân acolo şi dacă dai drum imaginaţiei,
începe pofta care face să comiţi adulterul în inimă. Să vedeţi că este biblic aşa. La toate Biblia are un răspuns.
La Iov 31 auziţi ce spune Iov, omul acela curat, curat ca lacrima, om de o integritate morală ireproşabilă.
Dumnezeu a spus aceasta. „Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare”
sau a unei femei. Ochii mi-au căzut acolo, dar nu i-am oprit acolo. Observaţi diferenţa? Dar ce-i aici? Eu am
făcut legământ cu ochii mei, am făcut un contract cu ei. Ochii mei, este inevitabil să vedeţi, că aşa-i bine să fie,
dar nu vă opriţi la o femeie sau la o fecioară!
Acum versetele 7-8: „De mi s-a abătut pasul de pe calea cea dreaptă, de mi-a urmat inima ochii, de s-a lipit
vreo întinăciune de mâinile mele, atunci eu să semăn şi altul să secere şi odraslele mele să fie dezrădăcinate.”
„Mi-au căzut ochii, dar inima nu i-a urmat.” Observaţi: „De mi-a urmat inima ochii...?” adică, dacă ochii au
văzut, iar inima a zis: „A!” inima s-a dus după ochi. Şi următorul lucru este că întind mâna. Dacă inima mi-a
urmat ochii şi dacă mâna a făcut ceva, atunci odraslele mele să fie dezrădăcinate. Omul acesta voia să arate cât a
fost de strict în problema aceasta cu sine însuşi. Nu a dat voie inimii să se ducă după ochi şi mâinilor să se ducă
după inimă.
Versetul 9: „Dacă mi-a fost amăgită inima de vreo femeie, dacă am pândit la uşa aproapelui meu”, iarăşi
spune ceva groaznic şi nu mai citesc de acolo. Dacă inima mea a fost amăgită de o altă femeie. Inima. Ce vedem
aici? Este exact ce ne învaţă Domnul Isus. Fii atent la ochii tăi! Una este să-ţi cadă ochii pe chioşcul acela de
ziare când te duci să cumperi ziarele şi alta este să te opreşti şi mai ales să iei revista aceea: „Hai s-o văd toată!”
Am făcut legământ cu ochii mei că nu se vor opri. Una este că au căzut acolo. Este inevitabil. Dar legământul
meu este să nu se oprească acolo. După aceea am un legământ cu inima să nu se ducă după ochi. Este o hotărâre
a inimii mele să nu urmeze ochii mei.
Acum, aşa ca o problemă de igienă spirituală, eu mi-am pus în Biblie o strofă din Ioanid: „Păstrează ochii
fără vină, / o clipă nu-i lăsa furaţi. / […] Păstrează ochii fără vină / mereu pentru Isus curaţi.” Şi pentru că eu am
văzut legătura dintre ochi şi inimă, am zis: „Hai că eu mă duc un pas mai departe” şi am zis aşa: „Păstrează-ţi
gândul fără vină, / o clipă nu-l lăsa furat. / Păstrează-ţi gândul fără vină / mereu pentru Isus curat.” Şi am pus-o
în Biblie ca să dau de ea mereu acolo, să-mi aduc aminte.
Dar trebuie să fac contract şi cu inima şi am refăcut poezia, pentru că trebuie să am inima curată ca să-L
văd pe Dumnezeu. „Păstrează-ţi inima curată, / o clipă nu o pângări. / Păstrează-ţi inima curată, / la Domnul ca
să poţi privi.” Şi am zis: „Hai să mai schimb puţin.” „Păstrează-ţi inima curată, / o clipă nu o pângări. / De lume
n-o lăsa furată, / pe Domnul ca să-L poţi privi.”
Să mai încerc o dată: „Păstrează-ţi inima curată / o clipă n-o mai pângări. / De porno n-o lăsa furată, / pe
Domnul ca să-L poţi privi.”
Eu am început cu chioşcul. Dar de la chioşcuri mergem la romane, la romanele de toate felurile, şi de acolo
la filmele de toate felurile. Dacă eu mă uit la ele şi în special la serialele acestea… În America le zice soap opera.
Aici le spuneţi „telenovele”. Toate telenovelele sunt făcute pentru femei. Fiţi atenţi, sunt făcute pentru femei. În
America se dau în perioada amiezei, cam de la 12:00 până pe la 15:00, pentru că acolo sunt reclame şi pentru
săpun şi parfumuri. De aceea le-au spus soap operas. Femeile cumpără săpun. Şi atunci sunt făcute să le arate că
în casă e plicticos. Trebuie să ai câte o aventură. Trebuie să mai ieşi. Şi sunt toate aventuri ale femeilor în afara
căsătoriilor. Dacă tu te uiţi la ele, treptat, treptat, nu numai că te pângăreşti, că vezi femeia aceea în pat cu
altul… Acolo e deja pângărire. Dar ce-ţi imprimă ei în cap cu filmele acelea este: „E normal să ai câte o aventură.
E de dorit să ai aşa ceva.” Şi filosofia lumii este pusă în gândirea ta. De ce o faci? Pentru că mai devreme sau mai
târziu vei face şi tu aşa. La prima ocazia, când vine ispita, vei zice: „Păi, da' ce, eu de ce să nu încerc măcar o
dată? Ce, eu n-am dreptul să mă bucur de viaţă?”, pentru că aşa ai fost învăţat că aceasta înseamnă bucuria
vieţii. Bucuria vieţii este în frumuseţea căminului tău, în frumuseţea creşterii copiilor tăi, în frumuseţea investiţiei
tale în căminul tău. Acolo este bucuria vieţii. Dar aceea este dispreţuită. În toată mişcarea feministă de astăzi
aceea este neîmplinire, aceea este ceva groaznic.
Am citit recent într-un ziar englez un articol superb al unei femei, care, la 40 de ani, a renunţat la carieră
de dragul de a fi mamă şi de a-şi creşte copiii. Şi ea scrie că se întâlneşte cu alte femei care au făcut ca ea. Sunt o
minoritate de femei care au descoperit frumuseţea căminului şi frumuseţea de a te investi în soţul tău şi în copiii
tăi. Ea are curajul să scrie articolul acesta, şi să zică: „Am descoperit alt fel de gândire, alt fel de viaţă decât cea
în care am crescut, în care femeia casnică era cuvântul cel mai urât din lume.” Casnică? Doamne fereşte! Şi acum
se întoarce şi spune: „Aici este adevărata împlinire şi nu mi-e ruşine s-o spun.” Superbă descriere de întoarcere a
unei femei!
 Din nou e problemă de mentalitate. Lumea aceasta spune aşa: „Delectează-te cu privirile! Cumpără
revistele acelea Playboy şi toate celelalte! Delectează-te, doar eşti om modern! Aceasta face parte din cultura ta
generală.” Mentalitatea unui copil de Dumnezeu zice: „Dorinţele mele sexuale trebuie să rămână numai în
căminul meu. Nu mi le satisfac nicăieri în altă parte, nici măcar prin ochi, privind la alţii.” Este vorba de a-ţi
stabili mentalitatea ta de bază. Iov spune: „Am făcut un legământ cu ochii mei, am făcut un legământ cu gândul
meu, am făcut un legământ cu inima mea şi mi-am fixat reguli de viaţă şi m-am ţinut de ele toată viaţa.” Aşa ceva
trebuie să faci: Îţi stabileşti valorile tale şi ştii că valorile tale sunt în căminul tău şi nicăieri în altă parte.
Daţi-mi voie să vă vorbesc despre un cuvânt, şi anume despre „defraudare”. Ce-i „defraudarea”? Este
stârnirea dorinţelor cuiva, pe care după aceea eu nu le pot satisface legal. Eu, dacă stârnesc dorinţele soţului meu,
şi aşa trebuie să fac, le pot satisface legal. La fel soţia cu dorinţele soţului. Le poate satisface legal, în limitele
legii lui Dumnezeu. Dacă stârnesc dorinţele altcuiva, pe care eu nu le pot satisface legal, l-am defraudat. Crima
aceasta se numeşte defraudare, este o crimă. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că te îmbraci în aşa fel
încât să aţâţi, să stârneşti dorinţele bărbaţilor care te văd, alţii decât soţul tău. Şi atunci pui un decolteu cât mai
adânc sau o bluză care crapă pe tine sau o fustă mini. Tu ştii că acelea vor stârni. Fac următoarea afirmaţie: Una
este să te îmbraci cu gust, să te îmbraci frumos şi alta este să te îmbraci seducător. Fete şi femei, cunoaşteţi
diferenţa? Să ştiţi că şi noi, bărbaţii, o cunoaştem. Una este să te îmbraci frumos, cu gust şi aşa trebuie să o faci,
pentru că femeia trebuie să fie frumoasă, şi alta este să te îmbraci seducător. În acest caz tu calculezi care forme
ale tale să aţâţe. Şi ce este mai groaznic este când femeile vin în biserică în felul acesta. Vine cu câte un decolteu,
încât toţi cei de la balcon nu se mai uită la predicator, ci se uită la decolteul acela. Aşa-i, fraţilor? Sau cu o fustă
mini şi stă acolo la balcon şi în unele locuri este expoziţie. Aşa-i, fraţilor!
Mie mi-a plăcut ceva extraordinar când m-am dus să vizitez Vaticanul. La intrarea în biserica papală din
Vatican stau doi gardieni şi măsoară cu ochii lungimea fustei turistelor. Şi dacă e mini, îi spune: „Duduie, acolo în
colţul acela este o prăvălie, unde se pot cumpăra fuste lungi. Vă duceţi şi vă îmbrăcaţi şi veniţi…” „Păi da' cum?
De ce?” „Ascultă, domnişoară sau doamnă, cei mai mulţi oameni vin să se închine în biserica aceasta, nu să se
uite la picioarele dumitale. Nu tulbura închinarea oamenilor în această biserică! Du-te acoperă-ţi picioarele!” Şi
oricâte proteste am văzut, nu li s-a dat voie. „Dacă vrei să intri, te duci şi-ţi pui altă rochie.” Înţelegeţi? Îi apără
pe cei ce vin să se închine de femeile care vor să-i tulbure, să-i defraudeze, pentru că în loc să se închine, se uită
tot acolo şi sunt tulburaţi.
Nu o dată mi-au spus fraţi: „Frate, n-am mai putut lua Cina Domnului, că m-am simţit pângărit.” Şi-i
corect. Omul nu a mai luat Cina Domnului, pentru că a gândit lucruri care au fost stârnite de acea fustă sau de
acea bluză indecentă. Defraudare.
Dar eu nu-i iert nici pe băieţi, şi acum am de lucru cu ei. Şi ei defraudează. Ţine-ţi mâinile la locul lor!
Când începi pipăitul, aceea este defraudare. Tu o stârneşti pe fata aceea, o degradezi pe fata aceea. Nu stârni
dorinţe pe care după aceea nu le poţi satisface legal, că nu-i soţia ta. E defraudare. Şi în sărut e defraudare. N-o
face! Respect-o! Cinsteşte-o, pentru că dacă nu o faci o degradezi, o consideri un obiect cu care te poţi juca. Şi,
fetelor, nu vă lăsaţi să fiţi obiectul lor de distracţie.
Când fiica noastră a avut 15 ani, era la un liceu creştin şi a început să-i facă curte un băiat din clasa a
zecea, care se părea cel mai sfânt elev din şcoală. Şi eu i-am spus: „Dora, băiatul acela nu-i serios. Tu eşti o
străină. Eşti numai de câţiva ani în America. El zice: «Cu fata asta mă pot distra o vreme.» Dar n-are alte
interese.” „Nu se poate! Că-i pocăit…” „Ascultă, hai să-l punem la probă! El a zis să te duci la întâlnire. Spune-i
că tata nu-ţi dă voie să mergi la întâlniri câtă vreme eşti în liceu. Şi dacă el vrea să fiţi prieteni, vă întâlniţi numai
la şcoală, de-acord, dar nu întâlniri. Să vezi ce zice.” Şi ea a acceptat. Şi, spre şocul ei, băiatul a spus: „Atunci nu
mă mai interesează!” Atunci a fost adevărata ei durere, adevăratul şoc, pentru că atunci a văzut că un băiat numai
a vrut să profite de ea. Şi s-a lecuit de asemenea lucruri. A fost o lecţie care i-a slujit enorm în toţi anii care au
venit după aceea.
Ascultă aici, tu crezi că dacă îl laşi să facă ce vrea cu tine, l-ai cucerit. Nu-i adevărat! Te dispreţuieşte. El
se distrează cu tine, şi mâine îi place de alta. Nu te lăsa dispreţuită! Dacă te iubeşte! Spune-i: „Dovedeşte-mi că
mă iubeşti, păstrând distanţa legală, ca la circulaţie. Atunci dovedeşti că mă iubeşti, dacă aştepţi.”
Şi cu aceasta venim la o carte mare de tot, care aş vrea să ajungă la toţi tinerii Why Wait? (De ce să
aştepţi?) de Josh McDowell, în vreo 400 sau 500 de pagini. Dacă nu puteţi citi toată cartea, căutaţi la Timişoara,
la Editura Impact Media, care a pus pe casete video Why Wait? (De ce să aştepţi?). Josh McDowell a făcut un
studiu la tinerii din America, să studieze efectele trăirii împreună înainte de căsătorie. Şi lucrurile pe care le-a
descoperit sunt oribile. Vouă nu vi se spune decât că este modern să ai experienţă, că aşa te pregăteşti mai bine
pentru căsătorie. Căsătoria este mult mai bună dacă ai practicat-o înainte. Aceasta este teoria lumii. Ei, citeşte în
Josh McDowell studiu statistic, ştiinţific făcut, să vezi toate, toate nenorocirile psihice şi fizice care se nasc din
viaţă sexuală înainte de căsătorie. Te vei îngrozi.
Citeşte o carte cum este cartea lui Elisabeth Elliot Passion and Purity (Pasiune şi puritate). S-a putea ca
în anul acesta s-o vedem şi în limba română. Este o carte de o frumuseţe extraordinară. Femeia aceasta a fost
soţia lui Jim Elliot, care a murit ca martir la vârsta de vreo douăzeci şi ceva de ani în Ecuador, când a vrut să
pătrundă la un trib, la tribul Auca. Elisabeth povesteşte perioada lor de studenţie, cât de îndrăgostiţi erau şi cât de
mult s-au luptat ei să rămână curaţi, şi cum au rămas, într-adevăr, curaţi până la căsnicie. Passion and Purity,
Pasiune şi puritate. Sunt aceşti oameni care vă pot da îndrumarea şi modelul.
A fost moda aceasta „sex înainte de căsnicie”. Acum începe revirimentul. Acum vreo doi sau trei ani a fost
un marş la Washington de 18.000 de tineri între 15-18 ani, care s-au dus acolo demonstrând şi făcând legământ să
aştepte până la căsătorie, ca să demonstreze că ei gândesc altfel decât lumea aceasta, că ei nu îmbrăţişează
filosofia acestei lumi.
Să tragem o concluzie generală: Lumea aceasta are filosofia ei şi are o capacitate de atracţie teribilă. Dar
în zilele acestea, în serile acestea Dumnezeu ţi-a spus planul Lui cu viaţa ta. Problema este pe cine crezi în primul
rând? Ce mentalitate adopţi: mentalitatea lumii sau mentalitatea Domnului Isus? În al doilea rând, cui Îi dai
inima? Îi dai inima ta Domnului Isus pentru puritate şi pentru Dumnezeu sau o dai lumii pentru plăceri şi
distracţii? Unde te investeşti? Te investeşti pentru Împărăţia cerurilor sau pentru satisfacţia fizică imediată? Tu
trebuie să iei aceste decizii fundamentale şi tu trebuie apoi să decizi regulile acestea prin care asculţi ce spune
Biblia: „Fugi de poftele tinereţii!” Adică aşa cum spune Domnul Isus metaforic: „Dacă ochiul tău te face să cazi
în păcat, scoate-l! Dacă m âna ta te face să cazi, tai-o!” În Matei 18 spune: „Dacă piciorul tău te duce la păcat,
taie-l!” (cf. v. 8). Aceasta nu înseamnă să ne tăiem organele sau membrele noastre. Aceasta înseamnă că am decis
să fiu exigent cu mine. Am făcut contract cu ochii mei să nu se oprească acolo. Am făcut contract cu mâinile mele
să nu se întindă la ce nu-i al meu. Am făcut contract cu picioarele mele să nu mă ducă la căile răutăţii.
Aceasta înseamnă, printre altele: N-am să mă duc să stau cu o fată singură, de exemplu, dacă ştiu că-i
singură acasă. Pentru nimic în lume nu intru în casă, pentru că nu ştiu dacă mă pot stăpâni sau nu. Şi aceasta
trebuie să fie o regulă pentru noi toţi. Dacă te-ai dus la casa cuiva şi afli că-i numai bărbatul acasă, şi tu eşti
femeie, sau dacă este numai femeia acasă şi tu eşti bărbat, spui: „Dragă, nu pot intra! Nu-i bine să fim singuri!
Trebuie să fim corecţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Ai grijă să nu fii în situaţii în care eşti
pricină de poticnire pentru alţii! Iei deciziile acestea de a fi strict cu tine, strict cu viaţa ta. De ce? Pentru că ai dat
inima ta lui Dumnezeu, pentru că tu investeşti pentru veşnicie, pentru că tu vrei să-ţi formezi un caracter de
integritate şi de puritate. Dacă iei această decizie, Dumnezeu o onorează. El îţi dă puterea. El, prin Duhul Sfânt,
îţi dă calitatea numită „înfrânarea” sau „stăpânirea de sine”, „controlul de sine”. Dumnezeu îţi dă aceasta.
Cei care sunteţi căsătoriţi aduceţi-vă aminte: Căsătoria este locul unde trebuie să fiţi amândoi împliniţi şi
fericiţi. Unde ai greşit? Cere-ţi iertare şi iartă! Şi dacă ai dispreţuit, şi dacă ai jignit, şi dacă ai ofensat, cere-ţi
iertare! Repară! Voi trebuie să vă faceţi fericiţi unul pe altul, să vă împliniţi unul pe altul. […]

CURS DE VIAŢĂ SPIRTUALĂ

ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 10 ianuarie 1999, A.M.)

Pentru mine personal cursul acesta a fost un prilej de a mă adânci mai mult în aceste adevăruri, de
a mă îndrăgosti mai mult de ele. De a mă îndrăgosti de frumuseţea lui Dumnezeu, de frumuseţea
Domnului Isus, de frumuseţea Duhului Sfânt şi de frumuseţea Cuvântului lui Dumnezeu şi
frumuseţea pe care vrea s-o structureze El şi în mine, ca să mă facă după chipul şi asemănarea Lor.
Până acum am vorbit: despre relaţiile din Sfânta Treime, despre faptul că Sfânta Treime vrea să fim ca Ei
şi cu capacitatea aceluiaşi fel de relaţii: relaţii cu Ei şi relaţii între noi. Toate acestea însă vin datorită faptului că
Domnul Isus S-a unit cu noi şi locuieşte în noi. Şi dacă El locuieşte în noi, ne ia de braţ şi ne duce la tabloul
„Fericirilor” şi ne spune: „Iată caracterul pe care vreau să-l formez în tine!” Şi repet: Pe Dumnezeu Îl interesează
acest lucru: caracterul nostru, cum suntem noi în omul din lăuntru, ce structură este acolo, ce este în inima
noastră. Şi dacă în inima noastră, în primul rând, este Domnul Isus, toate celelalte trebuie să vină la normal, să se
facă asemenea Domnului Isus. Din relaţiile mele cu Domnul Isus învăţ relaţii bune cu ceilalţi din jurul meu.
După aceea, Domnul Isus ne duce, începând din Matei 5:21 să ne spună: „Haideţi să vă arăt unde se
strică relaţiile.” Relaţiile se strică datorită mâniei, datorită dispreţului şi aseară am văzut că
datorită poftei după lucrul care nu este al tău. Acestea sunt defecţiuni lăuntrice, care strică relaţiile
tale cu toţi oamenii şi din cauza aceasta te fac nefericit, pentru că la urma urmelor tu eşti nefericit,
pentru că te-ai mâniat, pentru că i-ai înjosit pe alţii, pentru că i-ai dispreţuit şi după aceea între tine
şi ei e discordie, e nearmonie şi tu eşti nefericit. Şi pofteşti, pofteşti ce nu e al tău şi eşti nefericit de
ce nu ai. Nu ai pentru că pofteşti ce nu-i al tău, ce nu ţi se cuvine. Şi iarăşi trebuie să revenim la
prima fericire, care ne învaţă să acceptăm cât ne-a făcut Dumnezeu şi cum ne-a făcut Dumnezeu,
pentru că dacă mă accept aşa cum sunt, atunci spun: „În unire cu Tine, eu, ăsta care m-ai făcut, voi
deveni cea mai mare minune din Univers. Şi nu-mi trebuieşti decât Tu ca să devin acea minune.”
Apoi am vorbit despre frumuseţea relaţiilor din cămin dintre soţ şi soţie.

Dar am lăsat afară ce nu se poate să las afară, şi anume pe cei necăsătoriţi. În Vechiul Testament a nu fi
căsătorit era o blamă. Domnul Isus vorbeşte despre eunuci la Matei 19:11-12: „El le-a răspuns: «Nu toţi pot
primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni (sau eunuci), care s-au născut aşa
din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut
fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.»”
Tehnic, este vorba de oamenii impotenţi sau de oamenii castraţi. Acesta este tehnic termenul de „eunuc” sau
„famen”. Oameni handicapaţi.
În Vechiul Testament aceştia erau excluşi de la Templu, erau excluşi din lucrarea lui Dumnezeu, pentru că
nu erau întregi. Domnul Isus este Dumnezeu întrupat şi El îmbrăţişează pe toţi oamenii, inclusiv pe cei
handicapaţi, indiferenţi care este handicapul lor. „Sunt fameni care sunt aşa pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi,
dintr-o dată, Domnul Isus deschide o perspectivă nouă. Şi aceşti oameni cu handicap, indiferent ce fel de
handicap, sunt pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Se califică pentru Dumnezeu, indiferent care este handicapul lor.
Aceasta trebuie să vedem noi cuprins în această afirmaţie a Domnului Isus. Este foarte important să nu ne uităm
numai la aspectul tehnic sau să zicem fizic, pentru că unii au înţeles că trebuie să te faci famen pentru Dumnezeu.
A fost un mare, mare teolog, pe nume Origen. A fost unul dintre cei mai mari teologi care au trăit vreodată,
unul dintre cei mai prolifici scriitori creştini. El avea mare râvnă pentru Dumnezeu. S-a născut pe la anul 185. A
trăit până la anul 254. Când el avea 17 ani, tatăl lui a fost arestat şi condamnat să fie martirizat, iar Origen dorea
cu toată fiinţa lui să fie şi el martir. El şi-a făcut planul acesta ca în ziua în care tatăl lui va fi martirizat, va fugi,
va da buzna acolo şi va zice: „Şi eu sunt creştin! Luaţi-mă şi pe mine” ca să fie martirizat şi el.
Mama lui a prins ideea şi în noaptea aceea a scos din casă toate hainele bărbăteşti. Dimineaţa, când s-a
sculat Origen, nu mai era nici o haină în casă. Nu a putut ieşi din casă în ziua aceea. În felul acesta, mama lui i-a
salvat viaţa. Dar el avea râvna aceasta debordantă pentru Dumnezeu. Până la urmă a zis: „Ca să pot să mă
dăruiesc totalmente lui Dumnezeu, să nu mă mai deranjeze nici o ispită, eu mă castrez.” Şi a şi făcut-o. A stabilit
un exemplu rău. De aceea la Sinodul de la Niceea, unde s-a stabilit crezul creştin de bază, s-a hotărât şi faptul că
este nepermis unui creştin să se castreze. Prin urmare, observaţi zelul unuia care a luat literal aceste cuvinte ale
Domnului Isus. Aici nu-i vorba de aşa ceva; este vorba mai degrabă de atitudinea pe care o vedem la apostolul
Pavel, care, pentru a putea fi misionar, nu s-a căsătorit. Şi el spune: „Eu aş vrea ca voi să fiţi ca mine, ca să fiţi
cu acelaşi zel şi cu aceeaşi râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu.” Prin urmare, a fi necăsătorit şi a te dedica astfel
lucrării lui Dumnezeu nu este ceva rău, ci, dimpotrivă, ne este model în Noul Testament, model în apostolul
Pavel.
Sunt diferite motive pentru care s-ar putea ca tu să nu te poţi căsători.
Am avut un prieten în Anglia, cel mai bun prieten pe care l-am avut în Anglia. Când era student la seminar,
i-a murit tatăl. În Anglia este un obicei. Când te căsătoreşti, trebuie să pleci de la părinţi. Nici o fată nu se
căsătoreşte cu tine dacă tu vrei să rămâi cu părinţii. Să ştiţi că este foarte bună hotărârea aceasta, pentru că
socrii, părinţii, strică totdeauna căsătoria copiilor. Cuvântul biblic este că lasă pe tată şi pe mamă şi se duc şi îşi
formează căminul lor. Oriunde părinţii nu-i lasă pe copii în pace să greşească şi apoi să-şi rezolve problemele,
unde se bagă tata şi mama peste noii căsătoriţi, urmează distrugerea căsătoriei sau dăunarea ei teribilă. Aşa că,
mamă şi tată, oricât credeţi voi că numai voi ştiţi, lăsaţi-i în pace, că Dumnezeu zice să-i lăsaţi în pace.
Şi fratele acesta a spus: „Eu nu vreau s-o las pe mama mea singură. Eu, câtă vreme va trăi mama mea, nu
mă căsătoresc. Eu stau cu mama mea.” Şi mama lui a trăit până la 90 de ani. El a trăit până la 70 de ani. Mi-a
fost 15 ani cel mai apropiat prieten în Anglia. Ron Hirst a fost numele lui, un om sfânt, un om dăruit totalmente
lui Dumnezeu. Şi nu s-a căsătorit, pentru că a vrut să aibă grijă de mama lui. Iată o inimă frumoasă.
Pentru un motiv sau altul nu te poţi căsători. Şi haideţi să punem mâna pe cea mai dureroasă rană din
adunările noastre. În general în biserici sunt mai multe fete pocăite decât băieţi. Probabil că este chiar dublu
numărul fetelor decât al băieţilor. Aceasta devine o ispită pentru multe fete. „Da' ce eu să nu mă căsătoresc? Eu n-
am dreptul să mă căsătoresc? Păi, uite, am găsit unul care e mai bun decât toţi pocăiţii.” Porunca Domnului Isus,
porunca lui Dumnezeu este: „Căsătoreşte-te, dar numai în Domnul!” adică şi celălalt trebuie să fie unit cu
Domnul. Şi el să fie „în Domnul”, cum tu eşti „în Domnul”. Dacă tu eşti „în Domnul” şi te căsătoreşti cu un
necredincios, el nu este „în Domnul”. Tu te-ai înjugat la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, spune apostolul
Pavel.
Acum vreau să vă spun ceva. Eu îmi aduc aminte de prieteni, prietene, colege din anii '50, care s-au
căsătorit cu nepocăiţi. Şi am văzut şi în anii '60, şi în anii '70. Eu n-am văzut o căsătorie fericită la aceştia. Dar
v-aş putea spune nenorociri şi tragedii înspăimântătoare. N-am văzut o căsătorie fericită între o credincioasă şi un
necredincios, pentru că s-a călcat legea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, tu ai intrat într-o alianţă ilicită. Nu
poate veni fericire din aceea.
Acum vei zice: „Dar eu n-am dreptul?” Ba ai dreptul! Dar îmi retrag cuvântul că ai dreptul. Vom vedea mai
târziu ce înseamnă a renunţa la drepturile tale pentru Cristos. Acum doar atât îţi spun: Tu doreşti fericire, tu
doreşti împlinire, nu-i aşa? Şi Dumnezeu îţi spune: „Dacă o cauţi acolo, n-o găseşti! Tu ai dreptul la fericire! Eu
vreau să fii fericită, dar eu îţi spun: acolo n-o găseşti. Acolo vei găsi nenorocire şi amar. Să ştii: Eu doresc
fericirea ta, de aceea îţi spun: n-o căuta unde nu trebuie.”
Vreau să mai dau un exemplu, ca să înţelegeţi ce Îl interesează, în primul rând, pe Dumnezeu. Pe
Dumnezeu Îl interesează, în primul rând, caracterul nostru, caracter care trebuie să fie dăruit pentru alţii. Eu mi-
am imaginat o situaţie, în care există o fată frumoasă născută într-o familie de credincioşi. După ea la doi ani s-a
născut un băiat olog. Şi când fata aceasta este de vreo 18 ani, părinţii ei amândoi mor într-un accident de
automobil. Iar fata aceasta spune: „Eu nu-l pun pe băiatul acesta într-un azil, unde să lâncezească. Eu vreau să-i
dau posibilitatea să trăiască la nivelul posibilităţilor lui. Eu nu mă căsătoresc, ca să pot avea grijă de el!”
Mai târziu, la bătrâneţe, când fata aceasta moare, lumea şuşoteşte la înmormântare, şi va zice: „Dacă
Dumnezeu e bun, oare de ce a făcut ca fata aceasta să trebuiască să aibă grijă de un olog toată viaţa şi să nu se
împlinească şi ea într-o căsnicie?” Aşa zice lumea! Dar dacă voi aţi fi sus în cer când moare ea! Eu cred că
Dumnezeu opreşte tot traficul acolo şi va zice: „Staţi, opriţi-vă, pentru că vine acum un suflet special, pe care, pe
pământ am reuşit să Mi-l fac un copil al Meu, care a trăit totalmente pentru altcineva – şi nu-i nici un caracter
mai frumos în lumea aceasta decât acela. Uitaţi, că vine acasă o sfântă! Opriţi-vă s-o putem saluta în glorie!” Din
punct de vedere omenesc arată ca o viaţă irosită, nu-i aşa? Din punctul de vedere al lui Dumnezeu este o viaţă
împlinită.
Sunt sute de fete şi de băieţi care nu se căsătoresc, ca să poată merge misionari la triburi sălbatice, la
triburi primitive, ca să poată merge acolo să ridice pe oamenii aceia cu Evanghelia, oameni care se dedică într-un
fel sau altul lucrării lui Dumnezeu. Chemarea aceasta de a nu te căsători, indiferent că este pentru că nu găseşti
băieţi credincioşi, indiferent că este din alte motive, consider-o că este chemarea lui Dumnezeu. Şi observă ce vrea
Dumnezeu să facă cu tine, „pentru că cel care sacrifică pentru Mine mamă, tată, fraţi, surori, casă, familie”,
Domnul Isus spune: „va primi de la Mine însutit. Eu am aşa bogăţii pentru tine, care nu se pot compara cu aşa-
zisele bogăţii la care tu renunţi, pe care le pierzi aici.”
Aşadar, Domnul Isus a ridicat şi blamul acesta, a desfiinţat blamul acesta pus pe handicapaţi şi pe cei
necăsătoriţi şi le-a deschis şi lor perspectiva extraordinară a bogăţiilor lui Dumnezeu şi a Împărăţiei cerurilor.
Aceasta este ceea ce aduce Domnul Isus, care lărgeşte aici zona frumuseţii lui Dumnezeu. Uită-te la aceasta şi
apreciaz-o!
Cu aceasta trecem la lecţia despre adevăr. Este o lecţie extrem de importantă şi extrem de dureroasă.
Suntem atât de obişnuiţi cu minciuna şi trăim într-o societate atât de mincinoasă, încât mulţi au impresia aceasta
că nu se poate trăi fără minciună, că e imposibil în actuala societate să trăieşti fără minciună. Iată de ce
învăţătura aceasta doare. Dar dacă o vei asculta cu atenţie, vei vedea că nu mai doare. Doar să fii atent s-o
înţelegi şi vei vedea atunci unde ne duce Cuvântul lui Dumnezeu.
„Ce este adevărul?” a întrebat Pilat şi nu a mai avut timp să stea, se grăbea. N-a mai stat să afle răspunsul
de la Domnul Isus, pentru că Domnul Isus i-a şi răspuns. „Eu sunt adevărul”, dar Pilat numai a aruncat
flegmatic, pentru că Domnul Isus îi spusese: „Eu tocmai de aceea M-am pogorât pe pământ, ca să mărturisesc
despre adevăr.”
Ce este adevărul? Cuvântul „adevăr” are două sensuri. Primul sens se referă la comunicaţie. Adevărul este
corespondenţa dintre ceea ce afirm eu şi ceea ce este în realitate. Dacă eu zic: „Afară plouă” şi tu te duci şi într-
adevăr afară plouă, tu spui: „Ai spus adevărul”, pentru că adevărul este această corespondenţă între ceea ce afirm
şi ceea ce este în realitate. Cuvintele mele sunt identice cu realitatea pe care o afirmă. Unul este cuvântul, şi
celălalt este realitatea. Şi avem corespondent între cele două.
Dar există un al doilea sens mai adânc, în care cuvântul şi realitatea se confundă. Şi vom vedea imediat
cum.
Ce este realitatea? Ce este realmente real? Universul material? Noi acum ştim ce-i materia. Materia este o
formă de organizare a energiei. Aceasta este ultima definiţie a materiei. Ştiinţifică! Este energie organizată într-un
anume fel. Este o formă a energiei. Când forma aceasta se sparge, se descompune, realitatea pe care am văzut-o
eu nu mai este. Atunci eu pot să spun că nimic din ce este material nu este real; este doar o formă, un tipar până
la o vreme. Dar nu are o realitate în sine, o realitate stabilă. Singura realitate reală, care nu se schimbă niciodată,
care rămâne aceeaşi este Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu, când a fost întrebat: „Cum Te cheamă?” El a spus:
„Numele Meu este «Eu sunt» şi Eu sunt singurul care am dreptul să spun: «Eu sunt!», pentru că Eu sunt singura
realitate reală. Tot restul sunt forme temporare, structuri temporare. Astăzi sunt, mâine se descompun şi nu mai
există. Era o formă, dar aceea a dispărut. Eu sunt realitate în Mine Însumi. De aceea Eu nu Mă schimb. Şi de
aceea Numele Meu este «Eu sunt.» Pe Mine Mă cheamă «Eu sunt» şi de aceea Eu sunt adevărul, pentru că între
Mine şi realitate este identitate şi sunt singurul care pot spune lucrul acesta.”
Domnul Isus a venit la noi sub forma Cuvântului. Cuvântul este gândul meu proiectat în afară. El este
gândul lui Dumnezeu proiectat în afară, dar nouă ni se spune: „Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era cu
Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”, pentru că este identitate între Cuvânt şi Dumnezeu. „Eu şi Tatăl una
suntem.” De aceea Domnul Isus spune: „Nu numai Eu sunt cuvânt adevărat”, ci „Eu sunt adevărul, pentru că este
identitate între Mine şi Dumnezeu Tatăl. Eu am viaţa în Mine Însumi, adică Eu am realitatea în Mine Însumi,
exact ca Tata. Sunt real în esenţa Mea ca şi Dumnezeu Tatăl.”
Minciuna este lipsa de corespondenţă între afirmaţie şi realitate. Minciuna este nerealitate. Minciuna este
nonexistenţă. Diavolul este mincinos şi tatăl minciunii. Acum, când tu spui o minciună, tu te aliezi cu nerealitatea.
Tu devii nereal. Ceva în tine se deteriorează. Iată de ce minciuna este atât de condamnată în Biblie şi iată de ce
minciuna nu are loc în Împărăţia lui Dumnezeu.
Uitaţi-vă la Apocalipsa pe ultimele două pagini din Biblie. Apocalipsa 21:8. Care sunt cei excluşi din noua
creaţie? După ce Dumnezeu a făcut cerul nou şi pământul nou, sunt excluşi de acolo aceia a căror structură este
următoarea: „Cât despre fricoşi [Aceştia sunt aceia care nu s-au încrezut în Dumnezeu. Aceasta înseamnă frica.],
necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul
care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Este o adunare de oameni excluşi de la Dumnezeu şi
parcă merge crescendo. Şi ultimii care nu au nici un loc acolo sunt mincinoşii.
Uitaţi-vă apoi în capitolul 22:15: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi
oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” Îi place minciuna, se delectează când spune minciună şi practică
minciuna. Oricine face aşa e exclus din Împărăţia lui Dumnezeu, nu are ce căuta în Împărăţia adevărului, în
Împărăţia realităţii, pentru că el a votat cu irealul, cu neadevăratul, cu Mincinosul. Înţelege ce spune Dumnezeu!
În Matei 5 Domnul Isus ne arată o serie de lucruri care strică relaţiile dintre noi. Lucrul care strică relaţiile
dintre oameni într-un mod teribil este neadevărul, minciuna, înşelăciunea în toate formele ei. Pretinzi că eşti unul,
dar eşti altul. Cineva s-a încrezut în cuvântul tău, a clădit pe cuvântul tău, dar tu erai fals. Aceasta ruinează
relaţiile dintre oameni. Tot ceea ce ne spune Domnul Isus de la Matei 5:21 încolo se referă la relaţii şi la ceea ce
strică relaţiile dintre oameni. Ceea ce strică relaţiile dintre noi, spune Domnul Isus, este acest neadevăr.
Domnul Isus tratează subiectul din punctul de vedere a ceea ce se întâmpla pe vremea Lui. Pe vremea
aceea, ca să te creadă cineva, trebuia să te juri: „Mă jur pe Templul din Ierusalim, mă jur pe capul meu, mă jur pe
sănătatea mea” şi cu cât era mai teribil jurământul cu atât erai mai credibil. „Mă jur pe Dumnezeul cerului, mă
jur pe…” câte vrei; cu cât pare mai impresionant, cu atât ai şanse mai mari să fii crezut, aşa-i? Deci jurămintele
erau concepute ca oamenii să te creadă. Dar evreii au recurs la o şmecherie şi au zis: „Auzi, sunt jurăminte pe
care dacă le calci nu-i păcat. Toată problema e să ştii care jurăminte sunt obligatorii. De exemplu, dacă juri pe
altarul din Templu, poţi să-l calci, dar dacă juri pe jertfa de pe altar, atunci eşti obligat să-ţi ţii cuvântul.” Şi din
moment ce ai făcut aceasta, ei ştiau care jurăminte le poţi călca. Şi ei jurau de mama focului! Dar nu se ţineau de
jurământ. Practic, jurămintele lor erau concepute ca să acopere minciuna. Domnul Isus spune: „Toate jurămintele
acestea vin de la Cel Rău. Cuvântul vostru trebuie să fie «da». Când zici «da» să fie «da» şi dacă zici «nu» să fie
«nu».” Tu nu ai nevoie să adaugi nici un jurământ. Aşa trebuie să fie vorbirea ta, încât toată lumea să ştie: Omul
acesta nu are nevoie de jurământ, pentru că ori de câte ori vorbeşte, „da” al lui este „da”, şi „nu” este „nu”. El
este copilul lui Dumnezeu şi el spune adevărul. În momentul în care spui „pe cuvânt de onoare”, implicit spui:
„Eu am cuvinte care nu sunt de onoare. Ăsta pe care-l spun acum e de onoare. Dar nu le lua pe toate ale mele de
bune.” Observaţi, acesta este o formă de jurământ, care implică faptul că uneori minţi. Gândeşte-te ce-ţi cere
Dumnezeu. Dumnezeu îţi cere să fii cunoscut ca un om de caracter. Om de caracter sau de integritate este omul
care nu are în el nici un fals, omul care spune adevărul.
Ce este mai important este să ştim că Domnul Isus personalizează lucrurile. El spune: „Eu sunt adevărul.”
Diavolul este mincinos şi este tata minciunii. Sunt doi stăpâni. Tu devii al celui pe care-l asculţi. Dacă tu decizi în
tine să spui adevărul, tu te-ai aliat cu adevărul. „Eu sunt adevărul”, spune Domnul Isus. Dacă ai decis să spui o
minciună, în momentul acela i-ai spus Diavolului: „Tare îmi place de tine, pentru că îmbrăţişez metoda ta.” Orice
minciună a ta este o declaraţie de dragoste făcută Diavolului. Repet aceasta: Orice minciună a ta este o declaraţie
de dragoste făcută Diavolului.
Mai mult, este o asumare a naturii Diavolului, pentru că dacă Diavolul este mincinos, când tu spui o
minciună, ce eşti? Mincinos. Câte minciuni trebuie să spui ca să fii mincinos? Una. Şi eşti ca Diavolul. Una
singură!
Acum ce-i de făcut? Vă rog să urmăriţi Psalmul 119. Pentru mine Psalmul 119 este o sursă inepuizabilă de
frumuseţe. Şi de data aceasta luăm modul în care tratează psalmistul adevărul.
În primul rând constatarea psalmistului din versetul 137: „Tu eşti drept, Doamne. Toate judecăţile Tale…”
Judecăţile lui Dumnezeu sunt acţiunile lui Dumnezeu. „Toate acţiunile Tale sunt fără prihană”, adică drepte.
Versetul 138: „Tu Îţi întemeiezi învăţăturile pe dreptate [pe adevăr] şi pe cea mai mare credincioşie.” Aici
„credincioşie” înseamnă că îţi ţii cuvântul dat. Tu îţi ţii cuvântul la ceea ce ai dat.
Versetul 142: „Dreptatea Ta este o dreptate veşnică şi Legea Ta este adevărul.”
Într-una dintre seri v-am arătat că Legea lui Dumnezeu exprimă caracterul lui Dumnezeu. Fiecare poruncă
a lui Dumnezeu vine în felul acesta: „Pentru că Eu sunt drept, fă şi tu dreptate. Pentru că Eu sunt bun, fii şi tu
bun. Pentru că Eu sunt iertător, fii şi Tu iertător.” Legile lui Dumnezeu reprezintă caracterul lui Dumnezeu. De
aceea, legile Lui sunt adevărate, pentru că legile Lui sunt identice cu caracterul Lui. Legile lui Dumnezeu reflectă
corect, adevărat, caracterul lui Dumnezeu. Aşadar, „Legea Ta este adevărul.”
Versetul 151: „Toate poruncile Tale sunt adevărul”, în sensul acesta că ele reflectă exact caracterul lui
Dumnezeu.
Versetul 160: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice.” Legile
Tale sunt veşnice, pentru că Tu eşti veşnic. Legile Tale reflectă caracterul Tău, de aceea ele niciodată nu se pot
schimba.
Ei bine, toate acestea sunt o constatare a psalmistului. El ne spune de mai multe ori că el se scoală în zori
şi meditează adânc la legile lui Dumnezeu. Noaptea, când nu are somn, meditează la legile lui Dumnezeu. Acestea
sunt constatările lui: identitatea dintre învăţăturile lui Dumnezeu şi adevărul lui Dumnezeu, şi caracterul lui
Dumnezeu.
 Observaţi, apoi el face un pas mai departe în meditaţia lui şi ia o primă decizie: „Mă încred în Cuvântul
Tău” (v. 42). Prima lui decizie, după ce a constatat care este natura învăţăturii lui Dumnezeu, este să zică: „Mă
încred în Cuvântul Tău.” Şi în versetul 43: „Nu lua de tot din gura mea Cuvântul adevărului.” Cuvântul lui
Dumnezeu este Cuvântul adevărului.
Apoi ia o a doua decizie (v. 59): „Mă gândesc la căile mele.” Mă gândesc la căile mele. Eu cum am
procedat până acum? Pe câţi i-am şmecherit? Pe câţi i-am înşelat? Pe câţi i-am dus cu vorba? „Mă gândesc la
căile mele”, mă gândesc cum am procedat eu. Nu ni spune ce concluzie a tras, dar ne spune ce decizie ia: „Şi îmi
îndrept picioarele spre învăţăturile Tale.” Toată fiinţa mea este îndreptată de acum să ascult ce-mi spui Tu.
Decizia mea este să procedez aşa cum mă înveţi Tu, pentru că eu am ajuns la concluziile pe care le-am arătat
înainte.
Şi să mergem mai departe să vedem. Versetul 30 spune şi mai clar: „Aleg calea adevărului.” „Calea”
înseamnă „metoda”. „Aleg metoda adevărului.” Cu ce metodă voi lucra eu de aici înainte? Ce fel de om voi fi, ce
proceduri voi folosi eu? Metoda mea, procedura mea va fi adevărul.
Iar când am decis adevărul, mă uit la partea negativă. Am decis să aleg adevărul, iau o altă decizie, în care
trebuie întotdeauna să fie şi pozitivul şi negativul prezent. Următoarea decizie este să resping minciuna. Versetul
104: „Prin poruncile Tale mă fac mai priceput; de aceea urăsc orice cale a minciunii.” Versetul 128: „Găsesc
drepte toate poruncile Tale şi urăsc orice cale a minciunii.” Nu numai că decid în mine să nu mint, dar s-a
dezvoltat în mine o repulsie faţă de minciună. Eu nu mai pot trăi cu minciuna, cu orice metodă a minciunii, nu
numai cu una sau cu alta.
Concluzia finală a psalmistului: „Mă bucur de Cuvântul Tău ca cel ce găseşte o mare pradă” (v. 162),
adică o comoară inestimabilă. „Mă bucur de Cuvântul Tău ca cel ce găseşte o mare pradă. Urăsc şi nu pot suferi
minciuna” (v. 162-163). Am repulsie faţă de minciună, n-o mai pot tolera în viaţa mea. Ce înseamnă aceasta?
Dacă m-a luat cumva gura pe dinainte şi dacă am spus cumva o minciunică, n-o pot suferi! Mă ia cu călduri, mă
ia cu transpiraţii, mă îngrozesc! Ce-am făcut? Am spus o minciună.
Aceasta este hotărârea omului lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce face un om al lui Dumnezeu când se uită
la acest subiect.
Acum, dacă întrebi: „Ce să fac eu?” „Du-te şi fă şi tu la fel!” ţi-ar spune Domnul Isus. Ţi s-a pus în faţă
un model al unui om al lui Dumnezeu. Te duci şi meditezi şi tu ca şi el. Faci procedeul acesta de analiză. Şi tragi
concluziile. Cum să faci? Îţi dau nişte exemple.
Doi frăţiori, un băiat de 11 ani şi unul de 7 ani discutau despre minciună. Şi cel de 11 ani, băiat bătrân şi
înţelept, îi dă lecţii celui de 7 ani şi îi spune: „Măi, eu am ajuns la concluzia că nu merită să spun minciună,
pentru că dacă spun o minciună, după aceea trebuie să mai spun altele ca s-o acopăr pe aceea. Şi până la urmă
mama şi tata tot mă prind cu minciuna, si atunci trebuie să-mi cer iertare, şi mi-e ruşine, şi după aceea e şi
pedeapsă. Nu merită!”
Un alt exemplu: O fetiţă a întrebat-o pe mămica ei: „Mămică, tu minţi la serviciu?” Mama ei s-a uitat la ea
şi i-a spus: „Draga mea, mi-am făcut socotelile cât aş câştiga dacă aş minţi şi cât aş pierde. Şi pierderea este
mult, mult mai mare decât câştigul. Atât de mare e pierderea, încât nu merită să mint.” O femeie care ajunge la
aceeaşi concluzie cu acel copilaş.
Acum câţiva ani eram într-o familie în Statele Unite mai mulţi fraţi. Discutam despre minciună în
businessul american. Noi credem că acolo nu se minte. Peste tot se minte. Corupţia este aceeaşi peste tot. La noi
este mai fără frâu în anii aceştia, pentru că se descompune un sistem şi până se consolidează celălalt. Dar
minciuna şi corupţia vor rămâne cât e omul nenăscut din nou.
În timp ce noi discutam, un frate mi-a spus: „Eu am lucrat la cutare companie. [Şi mi-a spus compania. Nu
v-o spun, că dau de bai.] Într-o zi m-am trezit că sunt invitat la şeful cel mare şi mi s-a spus că sunt promovat în
bordul de conducere. Salariu: 250.000 de dolari pe an. Aceea înseamnă cam 20.000 de dolari pe lună. Şi mi s-a
spus ce trebuie să fac. Eu trebuie să întocmesc rapoartele anuale pentru acţionari. Dar ca să arate frumos
rapoartele acestea, eu trebuie să am grijă: nu intră în raport cutare, care, după lege, trebuia să intre, şi «cutare
cifre le doctoreşti puţin».” Şi omul a spus imediat: „Domnule director, eu sunt creştin. Eu nu mint”. „O! Îmi pare
rău, dar atunci nu poţi să obţii slujba aceasta. Dacă nu accepţi metodele acestea, nu poţi sta în slujba aceasta.”
„Bine, domnule director, nu-i nici o supărare. Mă duc înapoi.” Şi foarte simplu mi-a spus: „M-am dus înapoi la
salariul modest pe care l-am avut şi înainte. Am dat cu piciorul la 20.000 de dolari, pentru că nu pot să doctoresc
nişte hârtii!” Câţi dintre noi ar fi făcut aşa?
Dar de ce vă spun de băiatul acela de 11 ani, de femeia aceea şi de omul acesta la vârf? Ca să vă dau
exemple de oameni care şi-au făcut socotelile, ca şi cel din Psalmul 119: „Eu m-am gândit la căile mele vizavi de
Dumnezeu. Am văzut ce-i Dumnezeu. Eu am luat decizia ce să fiu eu. Eu am ajuns la concluzia că minţind pierd
prea mult. Pierd totul şi nu câştig nimic, pentru că devin ca Diavolul şi am soarta Diavolului.” Acestea, dragii
mei, sunt lucruri pe care trebuie să le ştim: Cât costă minciuna? Minciuna constă în alianţa cu Diavolul, în
identitate cu Diavolul şi în pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă vrei să plăteşti preţul acesta, plăteşte-l!
Numai că tu trebuie să ştii că ai hotărât că plăteşti preţul!
Sunt sigur că cel puţin o persoană ar veni la mine la urmă să-mi spună: „Dar, frate, ce-i cu curva Rahav,
că ea a minţit şi a fost răsplătită de Dumnezeu că a minţit când a ascuns iscoadele lui Israel la Ierihon? Şi ce te
faci cu moaşele din Egipt, care au spus că evreicele nasc înainte de a ajunge moaşele? N-o fi fost totdeauna aşa şi
totuşi Dumnezeu le-a făcut case.”
În primul rând, vreau să spun că aceasta arată cât de multă viclenie este în inima noastră, aşa cum spune în
Ieremia că „inima omului este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”. Cum vrem noi să sucim lucrurile,
să găsim scuze. Nu numai aceasta, dar dacă printr-o minciună salvez o viaţă? Ce răspunzi la aceasta?
Să luăm întâi cazurile din Biblie. Să vă dau un principiu. Noi totdeauna trebuie să ne uităm la poruncile lui
Dumnezeu, nu la cazuri omeneşti. Poruncile lui Dumnezeu au prioritate, nu cazurile. Dacă porunca lui Dumnezeu
îmi spune să nu mint, „da” al tău să fie „da” şi „nu” să fie „nu”, aceea este porunca lui Dumnezeu. Aceea este
voia lui Dumnezeu. Nu are nici o calificare acolo, nu are nici o excepţie. El nu zice: „Să nu minţi în cazurile
cutare, dar te las să minţi atunci!” Porunca lui Dumnezeu este categorică: „Să nu minţi!” Că au existat cazuri şi
că Dumnezeu a apreciat ce a făcut, eu nu ştiu s-o explic aceea, dar în nici un caz aceea nu mă justifică pe mine să
calc porunca lui Dumnezeu. Dacă tu crezi că a te lua după exemplele acelea îţi dă dreptul să calci porunca lui
Dumnezeu, te-ai înşelat şi ai arătat cu aceasta doar că ai o inimă care este nespus de înşelătoare. Acesta este
primul lucru.
În al doilea rând, sunt cazuri în Biblie pe care noi nu le înţelegem, dar avem porunca clară. Vă dau
exemplu: Domnul Isus a dat poruncă clară: „Duceţi-vă şi botezaţi pe oameni în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt!” Este porunca Domnului Isus. El este Cel care ne-a adus învăţătura despre Sfânta Treime şi v-am
arătat cât de consecvent ne vorbeşte Domnul Isus despre aceste trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Învăţătura despre Sfânta Treime Domnul Isus ne-a adus-o. Şi ea culminează cu acest botez în numele Sfintei
Treimi.
Pentru motive, pe care noi nu le înţelegem, găsim câteva cazuri în Faptele Apostolilor, unde ni se spune că
au fost botezaţi în Numele lui Isus. Sunt tot soiul de explicaţii, unele mai plauzibile decât altele. Efectiv nu ştim
de ce a fost aşa. Dar a apărut o mişcare a lui Braham sau Brahnam. A fost student la Chicago prin anii '60. După
aceea s-a dus undeva prin Marea Caraibilor şi acolo a lansat o mişcare nouă, intitulată „Numai Isus”, prin care
neagă Sfânta Treime şi spune că Dumnezeu este Domnul Isus şi Domnul Isus este Dumnezeu şi botezul valabil
este numai în Numele Domnului Isus. Şi sunt deja la noi mulţi care fac tulburare cu privire la aceasta. Chiar
acum vreo zece zile am primit un telefon de la Arad de la cineva care spune că acolo este mare tulburare, că au
sosit brahnamiştii(???), care învaţă că adevăratul botez este aşa ca în Faptele Apostolilor.
Ce se întâmplă? Ai o porunca clară a Domnului Isus, dar o tăgăduieşti pe aceea, ca să te iei după un caz
particular. Şi aceasta este greşeală catastrofală. Prin urmare, ţine minte ca principiu general: Când ai o poruncă
a lui Dumnezeu, nu te lua după excepţii! Cazurile acelea sunt excepţii. Şi aduceţi-vă aminte că există un
principiu, eu i-aş zice juridic, că excepţiile întăresc regula. Excepţiile acelea nu ne dau dreptul să le facem şi noi,
ci ele întăresc regula.
Aşadar, ce se întâmplă dacă eu aş putea să salvez o viaţă printr-o minciună? Roagă-te ca în clipa aceea să
spui altceva decât o minciună şi Dumnezeu îţi va da un cuvânt aşa de înţelept, încât să nu fie minciună şi totuşi să
salvezi viaţa aceea. Pot să dau exemple de felul acesta, dar nu intrăm în amănunte. Doar atât că nici în asemenea
cazuri nu este justificată minciuna.
Eu am avut mari discuţii cu câţiva prieteni ai mei în anii '70: „Ce facem la anchetă, la securitate?” Şi unul
dintre ei a spus: „Măi, ei sunt oamenii Diavolului. Dă-le metodele Diavolului, că doar şi aşa sunt ai Diavolului.
Minte-i, că doar pe Diavolul îl minţi.” „Dacă mint, eu folosesc metoda Diavolului. Eu devin ca ei.”
Şi a doua zi de anchetă, când l-am văzut pe anchetator prima dată că nu crede ce-i spun, i-am spus:
„Domnule anchetator, haide să stabilim o regulă. Eu, dacă vă răspund la o întrebare, să ştiţi că «da» al meu este
«da», şi «nu» e «nu». Dacă nu vă răspund la întrebare am motive pentru care nu vă răspund. De exemplu, mă
întrebaţi dacă eu răspândesc Biblii aduse prin contrabandă. Daţi-mi hârtie, că vă dau declaraţie că răspândesc
mii, pentru că asta e datoria mea înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă mă întrebaţi cine mi le-a dat sau cui i le dau, şi
dacă mă tăiaţi în bucăţi nu vă spun, pentru că aceea ar însemna să fiu turnător. Şi nu sunt.” Deci am limitat ce-i
spun, dar i-am spus: „Atâta cât vă răspund la întrebare, trebuie să ştiţi că după cât ştiu eu, acela este adevărul.”
Şi o dată (au fost şase luni de anchetă) m-a întrebat despre o carte, pe care el ar fi vrut s-o folosească mi se
pare la proces. Cine mi-a dat-o? În iuţeala aceea am spus: „Nu ştiu!”, dar eu ştiam cine mi-a dat-o. Până astăzi
îmi pare rău că am spus minciuna aceea. Cât de frumos ar fi să pot spune: „După câte ştiu eu, nu i-am spus nici o
minciună la omul acela!” Dar trebuie să mărturisesc că o dată i-am spus o minciună. Eu puteam să-i spun:
„Domnule, nu mă întreba cine mi-a dat-o că aceasta ar însemna să implic pe altcineva în proces. Eu răspund aici
numai de faptele mele, nu de faptele altora.” Şi aveam justificare să nu-i răspund. Dar am spus minciuna şi m-am
pângărit. Îmi pare rău.
Aşadar, în orice situaţie, dacă mergi cu adevărul, ai cu totul altă biruinţă decât dacă te duci cu minciuna. Ia
această hotărâre care costă. Poate trebuie să schimbi meseria, poate să renunţi la un anume câştig, dar ţi-ai făcut
socotelile cât pierzi cu minciuna. Şi mai bine pierzi cu adevărul decât să pierzi cu minciuna. Pierderea este mai
mică cu adevărul decât pierderea pe care o ai cu minciuna.
Ca să nu uitaţi problema aceasta, să vă spun de unde vine cuvântul „sinceritate”. Sinceritate înseamnă a
spune adevărul. Cuvântul în limba latină era sine cera. De la sine cera noi l-am comprimat şi am zis „sincer”. Te
duceai la târgul de oale. Erau oale făcute în diferite feluri şi erau şi oale unse cu ceară. Vasul acela avea crăpături,
dar olarul, ca să nu se vadă crăpăturile, dădea un strat de ceară pe vas. Ceara intra în crăpături şi ascundea
crăpăturile. Şi totdeauna căutai să cumperi vas sine cera, fără crăpături. Şi de acolo, când ai început să spui
minciuni, s-a spus: „Măi, tu ai crăpături în caracterul tău. Tu nu eşti sine cera. Tu nu eşti sincer. Minciunile tale
sunt crăpături în caracterul tău. Dacă n-ai crăpături, eşti integru.” Sinceritate sau integritate de caracter. Acestea
sunt foarte importante pentru noi ca să le înţelegem.
Încă ceva ca să reţineţi. Domnul Isus a avut o singură ceartă în tot timpul lucrării Lui. Cearta Lui era cu
făţarnicii. Şi cei mai făţarnici erau fariseii. Ceea ce Domnul Isus nu a putut tolera a fost făţărnicia. Şi mereu zice:
„Să nu fiţi ca făţarnicii!” În capitolul 6 din Matei: Să nu fiţi ca făţarnicii, care, când fac milostenie, întâi sună
trâmbiţa: „Fiţi atenţi, că acum fac eu milostenie, să vezi cât sunt de darnic.” Când se roagă, toată lumea să vadă
cât se roagă el de frumos. Şi când posteşte, toată lumea să vadă cât e de plouat, ca să ştie: „Uite cât de mult
posteşte omul acesta.” Aceştia nu sunt sinceri. Sunt făţarnici.
Acum din nou trebuie să vedem originea cuvântului. Cuvântul în limba greacă, pe care îl găsim în
Evanghelie, era hypokrites. De acolo noi avem „ipocrit”, „făţarnic”. Hypokrites la origine, în limba greacă, a
însemnat „mască”. Şi în teatrul antic, în teatrul antic grecesc, teatrul era foarte mare. Era un amfiteatru cu mii de
spectatori, care erau la mare distanţă şi nu ţi-ar fi văzut mimica. Astăzi în teatrele noastre se vede mimica feţei,
iar artistul, cu cât are mimică mai bună, să mimeze mai bine trăirile sufleteşti, cu atât e mai artist. Grecii au găsit
o metodă mai simplă. Dacă rolul pe care îl jucai era unul de om trist, imediat puneai masca de om trist. Aveai un
mic băţ cu care puneai masca pe faţă. Şi după aceea, dacă deveneai vesel, schimbai masca. Şi aceasta era
grimasa. Era mare, se vedea. Deci toată lumea vedea sentimentele tale de pe masca ta. Deci hypokrites însemna
„mască”. Mai târziu la artist i-a zis hypokrites, pentru că artistul se identifică cu masca lui.
Sunt mai multe lucrări scrise atât de scriitori, cât şi de psihologi, care au studiat fenomenul existenţei
noastre sub comunism, timp în care am învăţat să nu mai spunem niciodată ce gândim. Doamne fereşte să spui ce
gândeşti! Tu totdeauna spui ce aşteaptă stăpânii să spui. Şi eşti ca ei, aşa cum aşteaptă ei. Totdeauna purtam
mască. Ştiţi cum era? În public purtai masca, iar când te duceai acasă lăsai masca jos şi erai tu însuţi. Numai că
ai constatat că în situaţia în care copiii tăi văd adevăratul tată, te spun ei poate. Şi atunci ţineai masca şi în
familie până acolo încât de la o vreme nu mai ştiai care este adevăratul tu. Masca ta devenea realitatea ta. Tu te
identificai cu masca ta. Ipocritul este omul care arată în afară altceva decât ce este. Ipocritul nu se arată pe el
însuşi. El totdeauna pune mască. Ipocrizie înseamnă fals, irealitate. Vrei să-i înşeli pe oameni să vadă altceva
decât eşti tu în realitate. Este o altă formă de minciună. Şi Domnul Isus, care este adevărul şi care urăşte
minciuna, tot timpul lucrării Sale a condamnat pe ipocriţi: „Vai de voi, făţarnicilor! Vai de voi care purtaţi mască!
De ce? Pentru că nu sunteţi reali. Şi Dumnezeu vrea oameni reali.”
Aceasta este lecţia despre adevăr pe care ne-o dă Domnul Isus în învăţătura Lui. Acum tu trebuie să te
verifici: „Ce sunt eu? Am învăţat eu de la lumea aceasta să pun o mască?” Cea mai teribilă mască este masca
religioasă, să arăţi în biserică că eşti evlavios şi după aceea acasă eşti crud, eşti rău, eşti intolerant. Dar în
biserică eşti blând, eşti paşnic. Masca. Eşti altul aici decât cel de acasă. Domnul Isus se uită la tine şi spune: „Nu
eşti adevărat! Eşti fals! N-ai ce căuta la Mine. Nu eşti sincer, ai crăpături în caracter. Nu eşti integru.” Şi ceea ce
vrea Dumnezeu e integritate, e adevăr, e realitate în aşa fel încât oamenii să te vadă oriunde că eşti consecvent. În
biserică, acasă şi la serviciu şi pe stradă tu eşti acelaşi om al lui Dumnezeu, pasionat pentru adevăr, acelaşi om al
lui Dumnezeu plin de bunătate, plin de dăruire de sine pentru alţii. Aceasta ar vrea să vadă Dumnezeu în inima ta,
aşa cum spune în Psalmul 15: „Dumnezeu iubeşte pe omul care spune adevărul din inimă.”
După toată lecţia aceasta dură, tulburătoare, tu trebuie să-ţi verifici inima. „Este adevărul în inima mea sau
nu? E inima mea înşelătoare, vicleană? E inima mea înclinată să şmecherească pe toată lumea şi să ducă pe toată
lumea cu zăhărelul? Care este înclinaţia inimii mele?” Pe Domnul Isus îl interesează inima. În dimineaţa aceasta
tu îţi verifici inima şi spui: „Doamne, detectez tendinţe de minciună în inima mea. Detectez tendinţe de înşelare în
inima mea. Detectez tendinţa de a pune masca ipocriziei. Doamne, doresc să fiu o fiinţă adevărată. Doresc inima
să-mi fie adevărată şi toată fiinţa mea să strige: «Adevăr!» Mă uit la Tine, Doamne Isuse, care eşti Adevărul
întruchipat, care eşti Realitatea ultimă. Nu pot să fiu al Tău decât dacă sunt şi eu adevăr. Urăsc de acum
minciuna. Dă-mi, Doamne, capacitatea de a spune adevărul oricât mă costă.” Şi iei şi tu ca psalmistul deciziile
acestea, dar nu le iei decât în dialog cu Domnul Isus şi pentru că Îl iubeşti pe Domnul Isus, pentru că L-ai înţeles
pe El ca Adevărul, pentru că te-ai îndrăgostit de El, şi El este Cel care îţi dă puterea. El îţi transformă inima.
Inima se transformă numai când iubeşte. Ţine minte: Inima se transformă numai când iubeşte. Dacă eşti
îndrăgostit de Isus, Adevărul, inima ta devine adevărată. Dar numai atunci când te-ai îndrăgostit de Isus,
Adevărul.
Am văzut ce strică relaţiile dintre noi: mânia, dispreţul, neiertarea, după aceea am văzut pofta, când
pofteşti ce nu-i al tău. Acestea strică relaţiile. Acum am văzut minciuna care strică relaţiile. Când i-ai spus unuia
drag al tău o minciună, din momentul acela în inima lui s-a distrus încrederea lui în tine. De acum încolo celălalt
va zice: „M-a minţit o dată. Oricând mă mai poate minţi.” Minciuna distruge încrederea între noi. Cuvântul tău
nu mai are trecere, nu mai are greutate. Tu nu te mai poţi relaţiona. Oamenii zic: „Pe cuvântul lui nu te poţi baza.
Nu te băga în asociere cu el! Ţine-te la distanţă! Omul acela e fals.” Aceasta este o altă pierdere. E minciună,
pentru că ea rupe încrederea, distruge încrederea celorlalţi în tine, în cuvântul tău.
 În sfârşit, Domnul Isus vorbeşte despre cei care ne fac rău. Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept – ia
imaginaţi-vă… E vorba de dreptaci. Omul loveşte cu mâna dreaptă, dar îl loveşti peste obrazul drept. Când
loveşti pe cineva cu dreapta loveşti obrazul stâng, nu-i aşa? Cum lovesc obrazul drept? Cu dosul palmei. Şi aceea
înseamnă nu să-l doară, ci să-l jignească, să-l dispreţuiesc. Deci e mai rău decât să-ţi dea palma. El vrea să te
jignească, aşa până la sânge.
Dacă vrea să-ţi ia haina, dacă te obligă să-i duci bagajele o milă... Noi, în loc să intrăm în analiza aceasta
în general, trecem şi vedem şi cealaltă poruncă: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
duşmanul tău!»” – Nu aşa scrie în Biblie. În Biblie scrie să iubeşti pe aproapele tău, cum? Nicăieri nu scrie să
urăşti pe duşmanul tău. Aceasta au adăugat-o fariseii.
Cât priveşte porunca „dinte pentru dinte”, porunca era aceasta: să nu loveşti mai tare. Dacă el ţi-a rupt un
dinte, nu-i rupe doi. Să-i rupi numai unul şi tu. Ca să limiteze răzbunarea, să facă echitate s-a dat porunca
aceasta. Dar Domnul Isus spune: „Să nu te răzbuni! Răzbunarea este a lui Dumnezeu.” Tu să nu te răzbuni. Tu
nu rupi dinte când ţi-a fost rupt un dinte. Tu, în loc să te răzbuni şi să te laşi biruit de rău, ce faci? – „birui răul
prin bine.” Ceea ce ne spune aici Domnul Isus este poruncă împotriva răzbunării. Răzbunarea nu-i a ta;
răzbunarea este a lui Dumnezeu. Dă-i voie lui Dumnezeu să se răzbune. Are El grijă. Tu fă-i bine celui ce-ţi face
rău. Biruie răul prin bine! Roagă-te lui Dumnezeu şi spune-I: „Doamne, dă-mi ocazie într-o zi să-i fac bine la
omul acesta! Ce-aş putea eu să fac ca să-i fac un bine?” Dacă aplici în felul acesta principiul Domnului Isus, vei
vedea în câte situaţii vei avea ocazia să-i faci bine celui ce ţi-a făcut rău şi vei vedea cum îl birui pe cel rău.
Dar ca să avem o privire de ansamblu: am vorbit despre concepţia Domnului Isus cu privire la istorie, iar
Domnul Isus ne-a arătat că toată istoria până la capăt este o istorie a două împărăţii amestecate, ca şi grâul şi
neghina. Două împărăţii amestecate, copiii lui Dumnezeu şi copiii celui rău trebuie să trăiască împreună, şi două
împărăţii în conflict. Şi armele Împărăţiei celui rău sunt: ura, nedreptatea, minciuna, violenţa, uciderea. Acestea
sunt armele Împărăţiei întunericului. Care sunt armele Împărăţiei Domnului Isus? Dragostea, adevărul
Evangheliei şi jertfa noastră de sine. Sunt două împărăţii în conflict, dar cele două împărăţii au naturi diferite şi
metode diferite. Principiul de bază este: Nu lupta cu armele celuilalt! Când accepţi armele lui, accepţi să fii ca el.
Ţine minte: Tu eşti din altă împărăţie şi ai alte metode, pentru că ai alt spirit. Metodele tale sunt: dragostea,
adevărul Evangheliei şi jertfa de sine. Totdeauna tu trebuie să lupţi cu acestea.
Poruncile acestea, pe care ni le dă Domnul Isus, se referă la situaţia noastră, a celor care trăim într-o
lume ostilă nouă. Este lumea celui rău. Şi noi suntem copiii lui Dumnezeu într-o asemenea împărăţie. Ţine cont că
sunt două împărăţii amestecate, două împărăţii în conflict. Ţine minte care este natura uneia şi care este natura
celeilalte. Tu eşti altfel decât el. Rămâi altfel.
Acum este inevitabil să vină conflicte. Şi sunt conflicte cu cei din lume. Apostolul Petru ne învaţă în special
în 1 Petru 3 – şi citeşte cu atenţie acolo, ca să vezi – cum trebuie să te porţi într-o lume ostilă ţie, o lume care se
miră că tu nu mergi cu ei la petrecerile lor, nu mergi cu ei la metodele lor, la furturile lor, la înşelăciunile lor. Din
cauza aceasta ei te vorbesc de rău. Dar Petru spune acolo: „Tu să rămâi cu o conştiinţă curată în aşa fel încât în
ce ne vorbesc de rău să rămână de ruşine. Când vor vedea însă felul tău curat de vieţuire, vor veni până la urmă
să te întrebe: «Tu de ce eşti altfel?»” Şi Petru spune: „Fii gata să le explici nădejdea care este în tine. Aceasta
înseamnă că eu nu trăiesc numai pentru lumea aceasta; eu trăiesc pentru Împărăţia cerească a lui Dumnezeu.
Aceasta este nădejdea care este în mine. Nădejdea mea este într-o altă viaţă. Dar când le răspunzi, răspunde-le cu
teamă şi cu blândeţe.” Amândouă cuvintele combinate înseamnă „cu respect, cu politeţe”. Vorbeşte cu păgânii cu
politeţe ca oamenii să vadă atitudinea ta altfel decât a lor. Aceea înseamnă că nu vorbeşti cu aroganţă: „Voi
sunteţi în întuneric. Voi n-aveţi adevărul. Haideţi să vă dau eu adevărul!” Cu blândeţe şi cu teamă, cu respect şi
cu politeţe. Conflictele apar inevitabil. Dar fii atent cum te porţi, spune Petru. Dacă suferi pentru că eşti creştin,
ferice de tine! Ai grijă să nu suferi că te-ai amestecat în treburile altora! Să nu suferi că ai făcut şi tu ce nu trebuia
să faci. Să nu suferi ca răufăcător. Tu nu trebuie să suferi pentru aşa ceva. Singura ta suferinţă trebuie să fie
pentru că eşti omul adevărului, al corectitudinii, al frumuseţii morale.
Şi Petru adaugă în capitolul 4:12 Nu vă miraţi că a venit necazul acesta peste noi, persecuţia. Ci, în
măsura în care suferinţa voastră este o participare la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, pentru că Duhul gloriei
deja pluteşte peste voi, în măsura în care suferinţa voastră este o participare la suferinţele lui Cristos. Ori de câte
ori sufăr pentru cinste, pentru blândeţe, pentru adevăr, pentru corectitudine, pentru refuzul de a face vreun fals,
pentru refuzul de a spune o minciună, suferinţa mea este participare la suferinţele Domnului Isus, pentru că eu
sufăr din cauza Lui. Şi El îmi spune: Nu tu suferi; Eu sufăr. Tu doar participi la suferinţele Mele. În măsura în
care suferinţele tale sunt participare la suferinţa Lui, deja Duhul gloriei pluteşte peste tine. Eşti marcat pentru
glorie. Aceasta este imaginea pe care ne-o dă apostolul Petru.
Apostolul Pavel ne vorbeşte şi el de conflicte. Şi conflictul acesta este în Biserică, pentru că în Biserică vin
opinii diferite şi unii pătrund în Biserică şi sunt prinşi în cursa Diavolului. Şi evident că el e în cursa Diavolului şi
eu mă înfurii: „Cum poate veni el cu asemenea idee aici?” şi sunt gata să-i tai capul. Auzi: „Robul Domnului nu
trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu
blândeţe pe potrivnici (pe adversari, pe oponenţi) în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la
cunoştinţa adevărului şi, venindu-şi în fire, să se desprindă de cursa Diavolului de care au fost prinşi ca să-i facă
voia” (2 Tim. 2:24-26), oameni care evident sunt în cursa Diavolului şi îi fac voia. Tu nu trebuie să te cerţi. Tu
să-i tratezi cu blândeţe. Aceasta este o altă formă a învăţăturii Domnului Isus din Matei 5:38-48: „cu blândeţe”.
Aceasta trebuie să se vadă în caracterul tău. Nu dai înapoi, nu răspunzi cu aceeaşi monedă, nu zici: „Las că-ţi
arăt eu ţie!” Cu blândeţe, cu amabilitate, pentru că tu eşti alt fel de caracter acum, ca al Domnului Isus.
Se poate întâmpla să apară între noi, între oamenii credincioşi, diferenţe de opinii foarte serioase. Avem cel
mai clar caz în Biblie: Barnaba şi Pavel.
Să vă spun întâi puţin despre Barnaba. Despre el ni se spune că era „om bun, plin de credinţă şi de Duhul
Sfânt”. Om bun. Barnaba înseamnă „fiul mângâierii” sau „fiul încurajării”. Barnaba, când a fost foamete în
Ierusalim, s-a dus şi şi-a vândut moşia şi a dat banii la apostoli şi a spus: „Daţi de mâncare oamenilor!”
Când s-a convertit Saul persecutorul, nimeni nu îndrăznea să se ducă la el. Barnaba s-a dus şi l-a luat de
mână şi i-a spus: „Hai, frate Pavele! Hai să te prezint la apostoli!” Şi le-a spus apostolilor: „Ascultaţi, că omul
ăsta-i pocăit!” Mai târziu, când a ajuns lucrarea mare în Antiohia, şi Barnaba a văzut lucrarea aceea, a zis: „Aici
trebuie un predicator care ştie greceşte. Ei, aici ar fi bun un Saul! Unde-i Saul? Domnul ştie! Am auzit că ar fi
acasă la el în Tarsul din Cilicia. Bun! Mă duc după el!” S-a dus, l-a luat: „Hai, frate, nu sta degeaba! Hai că este
o biserică de limbă greacă în Antiohia! Hai acolo la lucru!”
Mai târziu a zis: „Hai să mergem misionari!” Barnaba este omul care ştie stimula, omul care ştie
îmbărbăta. Apostolul Pavel foarte repede a ajuns omul de iniţiativă, omul de conducere, iar între aceşti doi giganţi
ai lui Dumnezeu a apărut un conflict. În prima lor călătorie misionară îl luaseră cu ei pe nepotul lui Barnaba, pe
Marcu. Marcu era un tinerel şi când a văzut persecuţia care apare acolo, a spus: „Unchiule dragă, mi-e dor de
mămica!” şi a plecat acasă. Acum, când să plece în a doua călătorie misionară, unchiul iarăşi a spus: „Eu vreau
să-mi iau nepotul cu mine, că eu văd în copilul acesta ceva special şi eu vreau să-i dau a doua şansă.” Pavel:
„Doamne fereşte! Pe ăsta care ne-a trădat o dată, a fugit o dată? Nu! Eu nu mă mai duc cu el.” „Bine, frate Saul.
Uite ce facem atunci: Eu mă duc cu Marcu. Tu ia-ţi alt coleg şi facem două echipe misionare. Şi câştigă lucrarea
lui Dumnezeu.” Şi frumos, şi paşnic s-au despărţit. De ce? Pentru că a apărut o idee care era atât de diferită şi nu
puteau să se armonizeze. „Nu-i nimic, putem să facem două echipe, dar frumos, fără ceartă, fără insulte. Hai să
facem două echipe!” Aceasta este o pildă de modul în care rezolvăm conflicte care par de neîmpăcat. Şi acelea se
pot rezolva frumos.
Acum vă spun unde-i frumuseţea. Apostolul Pavel l-a respins pe Marcu categoric: „Nu mai vreau să
merg cu el!” Şi apoi din închisoare din Roma în două scrisori pomeneşte de Marcu. Întâi la Coloseni 4:10:
„Aristarh, tovarăşul meu de temniţă, vă trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la
care aţi primit porunci… dacă vine la voi, să-l primiţi bine).” Marcu era deja aliatul sau tovarăşul lui Pavel
acolo la închisoare. Mai târziu citim în scrisoarea a doua către Timotei… Se vede că între timp Marcu a plecat
undeva. Pavel îi scrie lui Timotei: „Trimite-mi-l pe Marcu, pentru că am nevoie de el!” Ce s-a întâmplat? Au
fost ei aşa de certaţi, încât să nu se mai vadă cu ochii? Nu! S-au despărţit frumos şi mai târziu, după ce Pavel
s-a convins că Marcu e om de nădejde, unul dintre cei patru căruia i s-a încredinţat să scrie o Evanghelie,
Pavel i-a spus: „Frate Marcu, haide cu mine!” Cine ştie ce s-a întâmplat între timp cu Barnaba. Poate s-a dus
la Domnul. Dar oricum îl vedem pe Marcu în echipa lui Pavel. Aceasta este model pentru noi. Dacă ajungem
într-o situaţie în care avem diferenţe de opinii, nu ne dăm în cap, nu ne certăm. Constatăm că în aceste privinţe
gândim altfel, iar Pavel spune: „În ce am ajuns de aceeaşi părere să umblăm împreună. În ceea ce nu, Domnul
ne va lumina. Dar acceptăm că avem opinii diferite.” Aceasta-i civilizaţie, civilizaţia creştină. Doamne, multă
ne mai trebuie în România! Şi în biserici.
Doar vreau să mai spun ceva aici chiar în încheiere. Iubiţi-vă vrăjmaşii, aşa cum îi iubeşte Tatăl vostru!
Culmea Predicii de pe Munte este: Uitaţi-vă mereu la Tatăl vostru şi fiţi ca Tatăl vostru! Tot cursul acesta eu v-
am spus: Ne uităm la Sfânta Treime, care este modelul nostru, şi noi trebuie să devenim ca Ei, pentru că am fost
născuţi din Dumnezeu şi când v-am arătat relaţia dintre Domnul Isus şi Tatăl Lui, v-am arătat cât de mult doreşte
Fiul să fie ca Tatăl. Este trăsătura înnăscută a unui copil să dorească să fie ca tatăl său. Şi e pus în natura
copilului să se uite şi tot ce face mămica şi tot ce face tăticu, face şi el. Dacă tu zâmbeşti, el zâmbeşte, bebeluşul
acela mic. Dacă tu te încrunţi, şi el se încruntă, pentru că e pus în natura lui să-şi imite părinţii. Aceasta este în
natura de fiu. Cuvântul acesta „a imita” apare de două ori în scrierile lui Pavel în modul în care ne interesează pe
noi. Întâi de toate, în Efeseni 5:1, tradus la noi: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.”
„Urmaţi pilda” în limba greacă este mimete. Voi înţelegeţi ce este aceea mimete. „Mimaţi!” Mimaţi-l pe
Dumnezeu, aşa cum fac copiii! Ca nişte copii preaiubiţi. Dumnezeu e Tăticul vostru. Mimaţi-L pe Tăticul vostru!
Celălalt este în 1 Corinteni 11:1, tradus la noi: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui
Cristos!” Mimete mou: „Mimaţi-mă pe mine, pentru că eu Îl mimez pe Cristos.” „Dacă vreţi să ştiţi cine sunt eu,
[spune apostolul Pavel], eu tot timpul mă uit ţintă la El şi-L mimez, Îl imit pe Domnul. Uitaţi-vă la viaţa mea, că
ea este o oglindă a Domnului Isus. Puteţi să vă uitaţi în viaţa mea, că ea este o imitaţie a Domnului Isus.”
Fraţi şi surori, aceasta este chemarea noastră sau, cum spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 3: „Noi, cu
faţa descoperită, ca într-o oglindă, privim chipul Domnului Isus şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, prin
Duhul Domnului” (cf. v. 18). Duhul Domnului spune: „Uită-te la Isus! Uită-te la Isus! Uită-te la Isus!” Şi în
măsura în care mă uit la El şi Îl mimez, în măsura aceea se imprimă chipul Lui în viaţa mea. În mod suprem pe
toţi aceia care vă urăsc şi vă fac rău voi răspundeţi-le cu bine. Pe toţi aceia care vă persecută şi vă fac viaţa
amară, iubiţi-i. Căutaţi momente când voi le puteţi arăta dragostea făcându-le un bine. De ce? Pentru că aşa-i
Tăticul vostru, aşa face Tăticul vostru. Şi voi trebuie să fiţi ca El.
Şi aici aş vrea doar să mai spun în încheiere că pentru a realiza toate acestea îmi trebuie trei calităţi. Îmi
trebuie: stăpânirea de sine sau controlul de sine, tradus în româneşte „înfrânare”; în greacă este enkrateia, şi este
roada Duhului din Galateni 5:23. Dacă Duhul lui Dumnezeu lucrează în mine, eu mă pot stăpâni. Când mă
vorbesc de rău, când mă pleznesc alţii, când mă lovesc alţii, când mă jignesc alţii, Duhul lui Dumnezeu mi-a dat
stăpânire de sine sau înfrânare, capacitatea de a zice: „Nu reacţiona!” pentru că tendinţa mea este:
„Reacţionează!” Stăpânirea de sine, care se naşte din prezenţa Duhului acolo, îmi spune: „Nu reacţiona!”
A doua trăsătură de caracter care îmi trebuie este lepădarea de sine (Matei 16:24). Şi a treia este jertfa de
sine tot în Matei 16:24 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine [adică dacă vrea cineva să fie ca Mine] trebuie
„să se lepede de sine, să-Şi ia crucea”, adică să accepte jertfă de sine.
Dacă vreau să fiu ca Domnul Isus, îmi trebuie control de sine sau stăpânire de sine, îmi trebuie lepădare de
sine, îmi trebuie jertfă de sine. Şi toate acestea, care sunt total opusul la ce este lumea aceasta, acestea în final mă
fac asemenea lui Dumnezeu. Eu am crezut că ele mă anihilează; dar ele mă împlinesc, pentru că tot ce face lumea
aceasta este fals. Când eu urmez învăţătura Domnului Isus mă împlinesc. Mă împlinesc pentru că devin ca El. Şi
ce poate fi mai măreţ, mai frumos decât ca oamenii să se uite la tine într-o zi, să zică: „Văd în tine chipul
Domnului Isus”?
Ai auzit învăţăturile Domnului Isus. Eu doar, fascinat de frumuseţea lor, ţi le-am explicat. Dar tu L-ai
văzut pe Domnul Isus zugrăvit aici, şi pe Diavolul. Acum tu trebuie să iei hotărârea: Pe care-l iubeşti? Pe care-
l imiţi? Metodele căruia le adopţi: minciuna sau adevărul, înşelăciunea sau corectitudinea, înşelăciunea sau
integritatea, ipocrizia sau transparenţa divină? Acum trebuie să alegi dacă tu eşti om al urii, al duşmăniei, al
răzbunării sau dacă ceri înfrânare de sine, lepădare de sine, jertfă de sine, ca să fii ca Dumnezeu. Ce mare
chemare ai! Nici mai mult, nici mai puţin decât să fii ca şi Dumnezeu în caracter şi comportament. E posibil,
pentru că Domnul Isus a venit în inima ta, pentru că tu eşti îndrăgostit de El, pentru că în El locuieşte trupeşte
toată plinătatea Dumnezeirii şi poţi totul în Cristos care te întăreşte. El îţi dă şi voinţa, şi înfăptuirea, dacă
inima ta e dată Domnului.

O, Doamne, mi-am văzut inima şi astăzi! Vino, Doamne, şi schimb-o, spal-o, repar-o şi mai ales umple-o
de Tine! Eu vreau să Te iubesc cu toată inima mea şi să fiu ca Tine cu toată inima mea. Locuieşte în inima mea,
Doamne, şi să nu mai locuiască nimic altceva. Mulţumesc, Tată, Fiule şi Duhule Sfânt. Amin.
CURS DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ
ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS

(Cluj, 10 ianuarie 1999, P.M.)

Când am început cursul vă aduceţi aminte că am început citind cuvintele acestea din Matei 7: „Cine aude
aceste cuvinte ale Mele şi le face este cel care şi-a zidit casa pe stâncă.” Şi am citit ultimul text din Matei, unde
Domnul Isus ne spune după ce am terminat şcoala Lui: „Acum vă duceţi voi şi faceţi voi ucenici şi îi învăţaţi să
trăiască aşa cum v-am învăţat Eu pe voi să trăiţi.” Când Domnul Isus le spune: „Învăţaţi-i să păzească tot ce v-
am poruncit”, noi trebuie să desfacem aceea, să înţelegem deplina putere a acelor cuvinte, întregul conţinut. Eu v-
am dat o învăţătură despre felul cum să trăiţi, pentru că cine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face… Nu puteţi
să-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi să nu faceţi ce vă spun Eu, pentru că-i minciună. Eu v-am învăţat pe voi
cum se trăieşte. Fiecare ucenic trebuie să ajungă învăţător.” Aceasta este o lege, pe care ne-o fixează Domnul
Isus. Când termini şcoala, eşti ca învăţătorul tău, spune El în Luca 6:40: Orice ucenic pe deplin echipat este ca
învăţătorul lui.
Dar Domnul Isus merge chiar mai departe şi le spune ucenicilor în ultima seară: „Voi veţi face lucrări mai
mari decât am făcut Eu, pentru că Eu Mă duc la Tata şi Eu asigur să vă vină puterea de la Tata.”
Aşadar, planul Domnului Isus cu fiecare dintre noi este să ne înveţe, să ne echipeze cu un mod de a fi, un
mod de a trăi. Şi apoi ne spune: „Acum îţi iei tu ucenici şi îi înveţi tu pe ei felul de a fi şi felul de a trăi.” Acesta
este planul general al Domnului Isus, şi prin tot acest curs am căutat să vă arăt ce înseamnă învăţătura Domnului.
În Efeseni 6:4 Pavel spune: Părinţilor, creşteţi-vă copiii în învăţătura Domnului! Săptămâna aceasta ai
putut să-ţi faci o idee despre ce înseamnă învăţătura Domnului. Acum tu te gândeşti: „Cum îmi pot eu creşte
copiii în învăţătura Domnului?” Dacă nu asculţi ce spune El şi nu faci ce spune El, atunci: „Degeaba îmi spui:
«Doamne! Doamne!»” spune Domnul Isus.
Vreau, în primul rând, să mai spicuiesc câteva învăţături din capitolul 7 din Predica de pe Munte, ca să
rotunjim măcar partea aceasta şi apoi textul din Matei 7 ne va lansa într-o temă foarte interesantă şi foarte
importantă pentru toată lumea. Veţi vedea imediat care va fi tema aceea.
Câteva lucruri, aş zice, mai de amănunt, dar extrem de importante pentru viaţa noastră spirituală. „Nu
judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” Cu aceasta Domnul Isus nu ne opreşte de la a ne exercita mintea, pentru că în
Luca 12:57, El spune: „Pentru ce nu judecaţi şi voi singuri ce este drept?” Şi nici nu ne opreşte de la a merge la
fratele nostru, pentru că El Însuşi ne porunceşte: Dacă fratele tău îţi greşeşte, tu du-te şi spune-i ce ţi-a greşit.
Dacă fratele tău ţi-a greşit sau îl vezi într-o greşeală, tu trebuie să ştii cum să procedezi; şi vom vedea imediat
cum se procedează. El nu ne opreşte de la a veghea unii asupra altora. Aceasta este porunca pe care o primim în
Cuvânt: „Vegheaţi unii asupra altora!” „Sfătuiţi-vă unii pe alţii!” „Mustraţi-vă unii pe alţii!” „Îndemnaţi-vă unii
pe alţii!” Nu la acestea se referă Domnul Isus. Prin urmare, să nu interpretăm greşit.
Sunt două lucruri care se cuprind în această poruncă: „Nu judecaţi!” În prima este spiritul critic. Sunt
oameni pentru care nimic în lumea aceasta nu este bun. Şi mai ales în bisericile noastre nimic nu este bine din ce
se face la amvon. Şi în fiecare duminică, la amiază, când vă mâncaţi felul doi îl mâncaţi împreună cu pastorul. Îl
tocaţi şi îl mâncaţi pe pastor împreună cu mâncarea. Şi poate îl şi beţi cu sucul. Critică, critică, critică.
Copiii tăi te-ascultă. Şi copiii tăi învaţă că nu-i nimic bun în pastor. Acesta-i mesajul pe care îl transmiţi tu
la copii. Mai târziu copiii tăi vor avea nevoie de pastor. Dar ei nu vor mai avea încredere în pastor, pentru că ei
ştiu că-i bun de nimic, doar toată duminica l-aţi tocat.
Spiritul critic înseamnă că te uiţi la tot ce se face, şi la orice ar face cineva, imediat zici: „Ei, ce s-a mai
găsit şi ăsta să facă? Ce eu nu ştiu cine-i?” Şi-i toci pe fiecare şi nici unul nu-i bun. Acesta este spiritul critic,
spiritul de judecată negativă, care te otrăveşte întâi de toate pe tine şi-i otrăveşte pe toţi cei care te ascultă
măcinând şi muşcând şi murmurând în felul acesta. Vindecă-te de acest spirit de judecată, de acest spirit critic!
Am învăţat de la Domnul ca niciodată să nu spun numai lucrurile negative. Care este opusul la a nu judeca
în sensul acesta? Învaţă-te să vezi partea bună! Ce-ar fi dacă la fiecare masă de amiază ai vorbi cu copiii şi ai
zice: „Hai să descoperim ce-a fost mai bun în ce a spus predicatorul! A scos nişte puncte frumoase, poate n-a fost
el aşa pregătit astăzi, dar nu aceea contează. Haideţi să vedem ce a fost bun! Uite, a fost bun asta şi a fost bun
asta.” Scoate în evidenţă ce-i bun. Obişnuieşte-i pe copiii tăi să vadă întotdeauna frumosul, pentru că este şi bun,
şi frumos acolo. Problema ta este una de atitudine. După ce te uiţi? Cauţi bube? Poţi să găseşti pete şi în soare.
Aşa-i! Dar dacă tu cauţi numai pete, numai aceea vei găsi. Înlocuieşte spiritul de judecată, spiritul critic, cu
spiritul de apreciere, cu capacitatea de a vedea tot ce-i bun în oameni şi de a aprecia binele şi bunul din alţii,
pentru că totul depinde de ochiul tău. Dacă ochiul tău este bun, vede lucruri bune. Aşa spune românul că
frumuseţea este în ochii celui ce o priveşte. Nu-i aşa? Dacă ochii tăi sunt frumoşi, tot ce vezi e frumos. Dacă
ochii tăi sunt urâţi, tot ce vezi e urât. Schimbă-ţi ochii! Repară-ţi ochii! Spune-I lui Dumnezeu că tu ai avut
obiceiul acesta rău ca numai răul să-l vezi, numai urâtul să-l vezi. Cere-i Domnului să-ţi strice partea aceea din
ochi, ca să nu mai vadă aceea şi să-ţi repare partea care vede binele. Aceasta este prima învăţătură pe care ne-o
dă Domnul Isus.
 Şi încă ceva, toate acestea sunt învăţături referitoare la relaţiile dintre noi şi alţii. Câtă vreme ai un spirit
critic, un spirit de judecată, ce părere ai, poţi să ai relaţii frumoase cu alţi oameni? Dacă tu nu vezi decât răul în
alţii, poţi tu să ai relaţii amicale cu ei? Eşti tu fericit? Nu! Dar dacă te schimbi şi înveţi să apreciezi şi să vezi
binele, lăuntrul tău beneficiază. Fericirea vine în tine. Schimbă-ţi atitudinea!
Mai este un sens în care ni se spune: „Nu judecaţi!” Este sensul final al cuvântului. Este ceea ce apostolul
Pavel dezvoltă în 1 Corinteni 4:4-5: „N-am nimic împotriva mea. Totuşi nu pentru aceasta sunt socotit drept. Cel
ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme până va veni Domnul, care va scoate
la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la
Dumnezeu.” Nu judecaţi în sensul de a spune: „Ăsta-i mântuit!” sau „Ăsta nu-i mântuit! Ăsta nu-i născut din
nou!” Niciodată să nu spui aşa ceva. Aceasta numai Dumnezeu ne-o va spune când vom ajunge la judecata Lui.
Nu judecaţi până nu face Dumnezeu judecata, pentru că El scoate la iveală ceea ce tu niciodată nu poţi să vezi
într-un om: gândurile ascunse ale inimii. Tu vezi exteriorul. Tu vezi nişte fapte. Nu poţi judeca pe baza
exteriorului. Tu poţi să spui: „Ceea ce văd eu acum nu-i frumos”. Şi poţi să-i spui unui om, dacă stai de vorbă cu
el: „Ceea ce văd eu îmi spune că tu nu eşti cum trebuie la ora actuală”. Dar să spui: „Nu-i născut din nou!” sau
„Nu-i mântuit!” aceea numai Dumnezeu o poate spune la judecată. Nu te pune pe scaunul Judecătorului suprem!
Lucrul acela îl laşi în mâna lui Dumnezeu, indiferent ce vezi, indiferent câte sunt lucrurile pe care nu ar trebui să
le vezi acolo. Judecata aceea să n-o faci! Tu trebuie doar să spui: „Ceea ce văd nu cred că-i după Cuvântul lui
Dumnezeu.” Dar care este starea ultimă a acelui om, aceea nu-i menirea mea să judec.
Următorul lucru pe care ni-l spune Domnul Isus în Matei 7 este tot referitor la judecata fratelui nostru. De
ce vezi aşchiuţa aceea de pai? În textul original este „firul de pleavă”, nu paiul întreg. Fratele tău are o aşchiuţă
de pai, un fir de pleavă i-a intrat în ochi. În ochiul tău e o bârnă. Domnul Isus, în toată Predica de pe Munte, are
o serie de exagerări, chiar şi aceea, să-ţi scoţi ochiul sau să-ţi tai mâna, ca să ne şocheze. Imaginea aceasta cu o
aşchiuţă de pai şi tu cu o bârnă mare în ochiul tău e menită să te facă pe tine ridicol. Te duci cu bârna aceea în
ochi şi zici: „Nu te supăra! Eu observ că tu ai ceva în ochi. Îmi dai voie să-ţi scot… că, uite, dragă, cum stai cu
ochiul ăla aşa? Ochiul tău trebuie curăţat” şi tu ai o bârnă, care ar trebui scoasă din ochi. Făţarnicule! Am vorbit
despre făţarnici, despre oamenii falşi. Eşti atât de preocupat de semenii tăi, dar nu-ţi vezi defectele tale. În aceasta
stă făţărnicia acolo.
Am auzit un om al lui Dumnezeu spunând că atunci când trebuie să te duci la fratele tău să-i faci o
observaţie, aceasta înseamnă să te duci să-i scoţi paiul din ochiul lui. Este ca şi când ar trebui să faci o operaţie.
Chirurgul care face o operaţie se pregăteşte, se spală pe mâini într-un mod special, pune mănuşi speciale. De ce?
Pentru că el deschide trupul unui om şi îşi bagă mâinile în trupul lui. Şi primejdia este să bage microbi acolo. În
loc să vindece, îl îmbolnăveşte. Ori de câte ori te duci la fratele tău să îi faci o observaţie este ca şi cum un
chirurg ar face o operaţie. Şi omul acesta al lui Dumnezeu zicea: „Şi eu trebuie să mă spăl câteva zile, să postesc
şi să mă rog pentru fratele, să nu mă duc la el cu mânie, să nu mă duc la el să-i zic: «De ce-ai făcut ce-ai făcut?»
Trebuie să mă duc într-un duh al blândeţii cu mare tact, cu atâta iubire, încât omul să simtă că mă duc iubindu-l.
M-am pregătit pe mine şi, desigur, parte din aceea este că mă uit: «Oare eu nu sunt cum îi spun lui să nu fie? Nu
cumva problema e în mine mai mare decât în el?» Şi întâi îmi scot bârna din ochiul meu. Întâi mă curăţ pe mine,
şi atunci când simt că sunt gata, mă duc la fratele meu.”
Toate acestea, repet, sunt probleme de relaţii. Cum ne tratăm unii pe alţii? Toată învăţătura Domnului Isus
are acest singur obiectiv: să ne înveţe cum să ne tratăm unii pe alţii, cum să ne relaţionăm unii la alţii.
Mai departe: „Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor,
ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă.” Iarăşi este o expresie metaforică dură, iarăşi ca
să ne facă să fim şocaţi. Fii atent când vorbeşti cuiva despre experienţele tale spirituale, când vrei să spui cuiva
despre Dumnezeu, când vrei să spui cuiva ceva din Evanghelie! Sunt medii ostile. Nu arunca mărgăritarele
oriunde, că numai îşi bat joc de tine şi de ele! Fii atent dacă este mediu potrivit sau nu este potrivit.
Domnul Isus, când le spune mai pe larg ucenicilor cum să facă evanghelizare, le spune: „Vă duceţi într-o
cetate şi vedeţi dacă este o cetate receptivă. Şi cum vedeţi că este o cetate nereceptivă, nu rămâneţi acolo. Nu
insistaţi! Scuturaţi praful, spuneţi-le: «Am venit până aici. Nu ne-aţi primit, am plecat.»”
Domnul Isus, după concepţia noastră, n-a fost bun evanghelist. Vă şochez şi eu puţin. A venit la El un
tânăr foarte doritor: „Doamne, ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?” Uite un candidat la evanghelizare. „Simplu!
Cunoşti poruncile: cutare, cutare.” „O, Doamne, acestea le-am păzit din tinereţea mea.” „Bun. Îţi mai lipseşte un
singur lucru. Du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci şi după aceea vii în şcoala Mea.” „Hm, prea scumpă şcoala. Taxa
şcolară e prea mare.” Şi a plecat. Acum, noi am fi fugit după el. I-am fi spus: „Stai, dragă, că reduc puţin preţul.
Preţul poate fi şi mai puţin. Tu eşti prea bun ca să te scap. Nu pleca!” Domnul Isus nu strigă după el, nu-l
cheamă înapoi. Îl lasă să plece. [Păi, ce pescar de oameni eşti Tu atunci? Am spus: Parcă El nu-i bun
evanghelist.]
Simplu! Dumnezeu îţi oferă nici mai mult, nici mai puţin decât Împărăţia Lui. Dumnezeu vrea să ţi se ofere
să fie Tatăl tău şi să-ţi dea tot ce are El, dar numai în termenii Lui, numai în condiţiile Lui. Nu tu pui condiţiile.
La Dumnezeu nu vii să zici: „Eu vin la Tine, dacă… Doamne, cred în Tine dacă-mi împlineşti cutare dorinţă.
Dacă mă ajuţi la examene şi dacă mă ajuţi la cutare, apoi toată viaţa Te voi sluji.”
 Omul care se califică pentru Dumnezeu este omul care vine şi zice: „Doamne, nu e cazul să pun eu
condiţii! Oare mă primeşti? Oare mă găseşti vrednic să mă primeşti? Eu nu sunt vrednic să mă primeşti. Nu sunt
vrednic să mă primeşti ca fiu; primeşte-mă măcar ca argat.” Aceasta este atitudinea în care se vine la Dumnezeu.
Şi Domnul Isus spune: „Nu forţa lucrurile! Stai să vezi dacă omul acela e pregătit sau nu-i pregătit, pentru
că sunt zile în care, dacă-i vorbeşti, te respinge. Dar în altele te primeşte.” Noi tam-nesam, bum! ne băgăm pe
oameni.
S-a întâmplat în avion (Călătoresc mult cu avionul.), când cineva, când m-am aşezat, m-a salutat. Şi am
văzut că vrea să intre în vorbă. M-a întrebat cine sunt, ce meserie am. După aceea el mi-a spus: „Hm, pastor
baptist! Eu sunt catolic!” Şi atunci i-am spus: „Vreţi să vă explic care este diferenţa între credinţa dumneavoastră
şi credinţa mea? Aşa în câteva cuvinte să ştiţi care este esenţa diferenţei.” „O, cum să nu?” L-am făcut curios. Iar
restul timpului a fost evanghelizare, pentru că omul era deja pregătit pentru aşa ceva.
Alteori mă aşez şi văd că acolo e unul care nici măcar nu răspunde la salut…
[ Lipseşte un scurt fragment.] …unde şi când. Altfel se întorc spre tine şi te sfâşie. Îşi bat joc de tine. Evită
aşa ceva!
Dincolo de aceasta este un subiect care este enorm de mare: subiectul rugăciunii. „Cereţi şi vi se va
da!” Domnul Isus a vorbit şi în capitolul 6 despre rugăciune. Eu n-am să fac aici un tratat special
despre rugăciune. Vreau doar să vă arăt din capitolul 6 că Domnul Isus spune în versetele 7-8:
„Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe ca păgânii, cărora li se pare că dacă spun o
mulţime de vorbe vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi
trebuinţă mai înainte ca să-I cereţi.”
Păgânii cred că dacă spun o mulţime de vorbe vor fi ascultaţi. Ba mai mult, dacă ne uităm la experienţa lui
Ilie la Carmel: „Strigaţi mai tare, oameni buni, că dumnezeul vostru n-aude, dacă nu strigaţi tare!” Noi avem
tendinţa să credem că dacă turuim, turuim acolo, atunci am făcut o rugăciune grozavă. Şi dacă am striga cu foc,
atunci rugăciunea ar fi extraordinară. Domnul Isus spune: „Te duci la Tăticul tău! Vorbeşte-I simplu ca la Tăticu!
E Tătic şi Îi spui: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Nu uita că-i Tăticul. Dar imediat Îi spui: «Sfinţească-se
Numele Tău!»” Şi El Însuşi Îi spune Tatălui Său „Tată” în Ioan 17 şi după aceea imediat adaugă: „sfinte Tată!” E
Tăticul, dar e sfânt. E intimitate şi evlavie. E dulceaţă, dar e respect, reverenţă. Mă duc la Dumnezeu cu această
îmbinare de intimitate şi încredere şi, în acelaşi timp, de sfială şi de respect, pentru că Tăticul e Şeful Universului.
Şi e sfânt, şi e mare.
Dincolo de aceasta, în loc să te duci imediat să-I spui tu câte vrei tu, spune-I: „Facă-se voia Ta aici, cum se
face în ceruri! Care e voia Ta pentru mine astăzi, Tată? Cum mă vrei Tu pe mine?” Tu nu te duci la Dumnezeu să-
I forţezi mâna lui Dumnezeu. Du-te la Dumnezeu şi lasă-L să-ţi forţeze El mâna. Nu tu să-L convingi, ci El să te
convingă. Nu tu să-I dai lista şi să zici: „Uite cererile mele!”, ci El să-ţi dea lista cu ce vrea El de la tine.
Pentru mine personal rugăciunea este locul cel mai sfânt. V-am mai spus şi în celălalt curs că am învăţat
din tinereţe valoarea de a mă scula de dimineaţă, şi încă de când eram profesor în Cluj, mi-am făcut disciplina
aceasta să mă scol la ora 5. De la ora 5 până la ora 7 este timpul meu cu Dumnezeu. Am practicat ceva care n-am
găsit explicat până când n-am citit cartea lui George Müller, care a fost unul dintre marii oameni ai rugăciunii în
secolul trecut, şi am fost surprins că el procedează exact aşa cum procedez eu.
Acele două ore sunt practic orele mele de hrănire spirituală. Încep prin citirea Bibliei, fie că citesc pe rând,
cum citim uneori Biblia de la capăt la celălalt într-un an de zile, fie că citesc pe cărţi. Şi de foarte multe ori citesc
o carte de la început până la sfârşit într-o singură şedinţă. Sau nu trebuie s-o citesc. Zic: „Hai acum să mă
gândesc la Evanghelia după Matei, s-o văd în ochii mei” şi în zece minute am trecut prin ea în gând, pentru că o
cunosc aşa încât pot să fac vizualizarea aceasta. Sau citesc o temă. „Ia să văd ce zice Dumnezeu despre mânie!”
şi mă duc aşa din trimitere în trimitere până văd filmul a ceea ce spune Dumnezeu pe tema respectivă. Eu stau pe
scaun sau pe fotoliu şi mă rog aşa şezând. Acum ştiu că unii mă veţi judeca imediat, pentru că unii zic: „Numai în
picioare, ori în genunchi!” Psalmistul mereu spune că rugăciunea lui este când stă în pat. El în pat medita şi
discuta cu Dumnezeu. Domnul Isus spune: „Nu în locul ăsta, nu în locul celălalt, ci în duh şi în adevăr”. Sunt
două ore şi dacă stai pe genunchi două ore, e un chin, o tortură. Trebuie să stai în aşa fel încât trupul să nu te
deranjeze.
După ce am citit, încep meditaţia. Meditez pe baza Cuvântului. Ce mă învaţă Cuvântul acesta? Ce învăţ eu
despre Dumnezeu în Cuvântul acesta? Ce învăţ despre Domnul Isus? Ce învăţ despre Duhul Sfânt? Ce lucruri
rele din mine, pe care trebuie să le schimb, îmi semnalează Cuvântul acesta? Ce lucruri bune vrea să pună
Dumnezeu în mine acum? Oare cum se aplică textul acesta raportat la problemele pe care le voi avea eu astăzi?
Şi e foarte interesant că de foarte multe ori exact ce citesc îmi luminează dintr-o dată tocmai problema pe care
trebuie s-o înfrunt eu în ziua aceea. Şi ştiu că îmi vorbeşte Dumnezeu şi zice: „Aşa trebuie să procedezi.” În
meditaţia aceea, punând întrebările acestea, îmi pregătesc inima să-mi răspundă Dumnezeu. Meditaţia mea nu-i
altceva decât un dialog cu Dumnezeu. Aceea este esenţa rugăciunii. Miezul principal al rugăciunii este acolo.
Rugăciunea aceea mă hrăneşte, pentru că simt că Dumnezeu este acolo, îmi vorbeşte, că suntem în bune relaţii.
Aceasta îmi dă tărie, şi inspiraţie, şi putere, şi avânt să pornesc la drum.
Abia dincolo de aceasta încep să-I aduc lui Dumnezeu problemele mele şi spun: „Doamne, binecuvânteaz-o
pe soţia mea, pe fata noastră, pe ginerele nostru, misiunea noastră, biserica noastră, pe pastor” şi încep
rugăciunea de mijlocire. Rugăciunea de mijlocire este rugăciunea aceasta în care îi aduc Lui pe alţii şi problemele
şi i le prezint acolo. Sunt persoane pentru care mă rog zilnic, sunt persoane pentru care mă rog mai rar, dar mă
rog şi nu uit să-i aduc înaintea tronului. Sunt persoane despre care ştiu că acum sunt în nevoie, sunt bolnavi şi
trebuie să mă rog pentru ei.
Uneori, când prezenţa lui Dumnezeu este copleşitoare, e atât de minunat, încât simt: „Acum trebuie să mă
închin” şi atunci mă proştern. Ori mă proştern cu faţa la pământ şi de multe ori se întâmplă aşa că mă proştern
jos, ori mă plec pe genunchi şi spun: „Doamne, mă copleşeşti cu dragostea Ta. Mă închin Ţie.” Rugăciunea este
locul acesta unde, în primul rând, mă umplu de prezenţa Lui, mă umplu de Cuvântul Lui, mă umplu de mesajul
Lui şi după aceea Îi împărtăşesc simplu, ca lui tata, problemele care mă preocupă. Aceasta este rugăciunea.
Dragii mei, pentru aceasta îţi trebuie timp. Nu-i nevoie să o faci dimineaţa. Sunt unii care funcţionează
bine seara. Cu mine degeaba mai vrei să stai de vorbă seara. Pe la nouă şi jumătate eu spun: „Eu, la ora asta, e ca
şi când mi-am scos creierii din priză şi cu mine nu mai poţi face nimic.” Alţii la zece devin activi şi de acolo
încolo sunt capabili de relaţie, de părtăşie cu Dumnezeu. Dacă de la zece la doisprezece seara e bine pentru tine,
foarte bine! Atunci fă-o! Dacă e în timpul zilei, la fel. Ce zice Domnul Isus? Intră în cămăruţa ta, închide uşa
după tine, adică fă în aşa fel, încât să nu fii întrerupt. Ai nevoie de o perioadă în care să fii singur cu Dumnezeu.
Nu-i paradă; este perioada ta, sesiunea ta cu Tatăl tău. Dar trebuie să fie într-un loc unde nu eşti deranjat de
nimeni şi unde nu te vede nimeni. Nu-i nevoie să ştie alţii ce faci.
Sigur că dacă ai casă mică… V-am mai spus despre John şi Charles Wesley. John Wesley a fost cel mai
mare evanghelist al Angliei de pe la 1740 până pe la 1800. Fratele lui a fost cel mai mare compozitor al acelei
vremi şi sunt o mulţime de cântări ce ne plac nouă, pe care le-a scris Charles Wesley. John Wesley a fost al
cincisprezecelea copil în familia lor. Şi Charles Wesley a fost al optsprezecelea, ultimul.
Imaginaţi-vă dacă femeia aceea, după ce a avut patrusprezece copii, ar fi zis: „Eu cred că-i destul!” Anglia
nu ar fi avut pe cel mai mare evanghelist şi pe cel mai mare compozitor. Oamenii aceia au întors ţara întreagă la
Dumnezeu. A fost cea mai mare trezire spirituală a Angliei, pentru că femeia aceea nu s-a oprit.
Mama lor se numea Suzana şi cei mai mulţi dintre copiii ei au trăit. Era casa plină de copii şi nu avea
cămăruţă separată. Cei care mai ştiţi cum era pe la ţară, că femeile aveau şorţ. Era rochia, dar aveau şi şorţ în
faţă. Suzana avea un semnal cu copiii ei. Îşi punea şorţul peste cap. Îl lua numai de jos şi-l punea peste cap.
Odată era linişte în casă! Şi copiii ştiau: Nu cumva să faci o mişcare câtă vreme mama e cu şorţul pe cap, că-i vai
şi-amar de tine după aceea, – mama se roagă! În fiecare zi mama se ruga pe nume pentru fiecare copil.
Dacă n-ai cămăruţă, pune şorţul pe cap şi-ai făcut linişte! Observaţi la ce pot recurge oamenii când vor,
când descoperă cu adevărat frumuseţea rugăciunii, care nu este doar că te duci repede şi zici: „Doamne, ai grijă
de cutare. Te rog cutare, te rog cutare. Mulţumesc. Amin.” Nu aceea-i rugăciune! Rugăciunea este această stare
de vorbă cu Dumnezeu pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, prin meditaţie pe baza Cuvântului şi când se realizează
cu adevărat părtăşie cu Dumnezeu.
„Păi, frate, n-am timp!” Ştiu că n-ai. Fă-ţi! E foarte simplu. Fă-ţi! Faci aşa cum ai învăţat din cursul
celălalt. Faci o săptămână evidenţa în fiecare zi pe ore ce-ai făcut, şi vezi după o săptămână cum ai făcut…
Cineva şi-a făcut evidenţa aceasta pe culori. O culoare timpul pentru serviciu, o culoare timpul pentru soţie, o
culoare timpul pentru copii, o culoare timpul pentru televizor, o culoare timpul pentru rugăciune ca să vadă bine
de unde poate tăia. Pot reduce aici, pot reduce aici, pot reduce aici, ca să îmi fac timp pentru Dumnezeu. Când
îmi fac timp pentru Dumnezeu, ascultă bine: îmi fac timp pentru mine. Singurul timp care este cu adevărat pentru
mine este timpul pentru Dumnezeu. Dacă vreţi, timpul când sunt cu adevărat egoist este timpul de la cinci la şapte
dimineaţa. Atunci sunt pentru mine. Restul timpului studiez pentru predici. Acolo mă duc să-L întâlnesc pe Tăticu
şi să mă satur şi să mă umplu, pentru că dacă o fac, după aceea le pot face pe toate celelalte. Dacă vrei să înveţi
ce înseamnă să-ţi cauţi propriul tău interes, învaţă frumuseţea stării de vorbă cu Tăticu. Acestea au fost câteva
gânduri pentru rugăciune.
Toată viaţa m-am străduit să fiu pedagog, pentru că toată viaţa am fost învăţător, şi când predic eu tot
explic. Aceasta este chemarea pe care mi-a dat-o Domnul. Cel mai mare învăţător de la care am învăţat eu ştiţi
cine e? Domnul Isus. El a fost Pedagogul perfect, Profesorul perfect. Dacă mă uit la lecţia aceasta, pe care a
ţinut-o El în Matei 5, 6 şi 7, este extraordinar de multă pedagogie în această lecţie, pentru că este o lecţie.
Acum vă spun un secret al unei lecţii bune. De la El am învăţat. Când îmi gândesc o predică, trebuie să mă
gândesc cu ce se vor alege oamenii din predica aceasta. Când merg ei acasă, dacă îi întreb pe drum: „Spune-mi
într-o singură frază ce-ai învăţat astăzi la biserică?” omul să-mi poată spune: „Domnule, uite ce-am învăţat şi ştiu
că trebuie să mă duc acasă să fac următorul lucru.” Dacă studentul meu, elevul meu nu-i în stare să spună
aceasta, lecţia mea nu a fost bună. Iată de ce, după ce fac lecţia, la urmă încerc cumva să o rezum eu. Şi dacă aţi
văzut, totdeauna fac lucrul acesta. Adun toate laolaltă în câteva cuvinte de încheiere sau le adun în rugăciunea de
încheiere. Aceea în pedagogie se numeşte „fixarea lecţiei”. Ai predat-o şi după aceea vrei s-o baţi cu nişte cuie în
mintea lor, ca s-o fixezi acolo. Aşa face Domnul Isus, pentru că El e Dascălul perfect. A terminat predica, practic
a terminat-o cu problema rugăciunii, şi acum spune: „Acum haideţi să rezum totul!” Şi auziţi: „Tot ce voiţi să vă
facă vouă oamenii faceţi-le voi mai întâi, pentru că în aceasta sunt cuprinse toată Legea şi Prorocii. Tot ce v-am
învăţat Eu, toate poruncile, pe care vi le-am dat Eu şi pe care vi le dă Vechiul Testament, se cuprind în atât.
Acesta este rezumatul lecţiei.” Este o problemă de formă aici, care este esenţială.
 La mulţi dascăli din vechime se găseşte fraza aceasta, dar sub formă negativă, aşa cum o avem şi noi
românii: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!” Aceasta este forma negativă: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”
Aceasta înseamnă pasivitate. Nu-mi place să mă înjure, nu-i înjur! Nu-mi place să vorbească urât cu mine, nu
vorbesc urât cu ei! Nu-mi place mie, deci nu fac nici eu. Nicăieri însă în toată literatura şi în nici o altă religie nu
se găseşte fraza aceasta în forma pozitivă, în care o spune Domnul Isus: „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi-
le voi întâi!” Ce înseamnă aceasta? Dacă iei în serios aceasta, aceasta se numeşte „porunca regească” sau „regula
de aur”. Este cea mai mare poruncă a Regelui regilor. Este porunca de aur.
Ce aşteaptă soţia de la mine? Apreciere, amabilitate, delicateţe. Eu aştept acestea de la ea. Eu vreau să fiu
tratat aşa. Dar deja mi-a intrat aşa în gând că eu ştiu acum că trebuie s-o tratez eu aşa, pentru că dacă o tratez eu
aşa, aşa ceva primesc. Stai şi te gândeşte cum ţi-ar place să te trateze cei din casa ta. Ai tu în tine o serie de
aşteptări şi zici: „Domnule, dacă ar veni acestea şi niciodată nu le primesc” şi plângi în tine că nimeni nu-ţi dă ce
doreşti tu. Aşa-i? Care-i secretul? Începe să le faci tu celorlalţi. Tot, tot ce ai visat şi ai dorit până acum şi nu ai
primit gândeşte-le, fă-ţi lista şi zi: „Acum mă apuc de lucru şi tot ce am dorit să-mi facă mie oamenii le fac lor.”
La serviciu ce aştept eu? Cum aş vrea eu să se poarte colegii mei cu mine să mă simt om, să mă simt că-s
cineva, să mă simt acceptat aici şi respectat? Gândeşte-te bine cam cum ai aştepta să fie ei şi fii tu aşa, să vezi ce
schimbare va fi în birou. Ce aştepţi să-ţi facă oamenii, ce doreşti să-ţi facă oamenii, gândeşte-te. Te opreşti aici la
atât? Ia toţi oamenii cu care vii în contact şi gândeşte-te: „Cum aş vrea să mă întâmpine omul acela? Cum aş vrea
să mă trateze? Pentru că dacă m-ar trata cu un zâmbet şi m-ar trata frumos, mi s-ar lumina toată ziua. Păi, ia să o
fac eu aşa!” Şi cu fiecare cu care mă întâlnesc să-i zâmbesc şi să-i spun o vorbă bună, o vorbă de apreciere şi o
dorinţă de bine. Să vezi ce minune va fi, pentru că treptat-treptat aşa te vor trata oamenii! Nu sta în bârlogul tău
bombănind: „Mie nu-mi face nimeni ce aştept să-mi facă. Pe mine nimeni nu mă tratează cum ar trebui să mă
trateze. Eu aşa aş dori să fiu tratat.” Domnul Isus spune: „Începe tu! Fă-o tu! De azi înainte tot, tot ce ai dorit să-
ţi facă ţie alţii începe şi fă-le tu!”
Ce fel de persoană ar trebui să fii? Gândeşte-te ce aştepţi de la alţii, cum aştepţi să te trateze alţii. Fii aşa!
Tratează-i tu aşa! Şi dacă tu eşti aşa cum te aştepţi să fie alţii faţă de tine, vei vedea, în primul rând, schimbarea
din tine însuţi. Schimbarea ta va fi revoluţionară. Dar vei vedea cum se schimbă treptat ceilalţi dimprejurul tău:
frăţiorii tăi, surioarele tale mai mici sau mai mari, părinţii tăi, copiii tăi, vecinii tăi. Tot, tot, în fiecare domeniu
spune: „Ce-aş aştepta eu să fie persoana aceasta? Cum m-aş aştepta să mă trateze?” Şi după aceea începi să faci
tu aşa. Aceasta este o problemă esenţială, şi Domnul Isus spune: „În aceasta se cuprinde toată Legea şi Prorocii.”
Domnul Isus mai face o dată lucrul acesta când este întrebat: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?”
El spune: „Cea mai mare poruncă din Lege este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea ta, cu tot
sufletul tău, cu toată inima ta şi cu toată mintea ta. Şi a doua tot aşa de mare ca prima este: Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceasta este cuprinsă toată Legea şi Prorocii” (cf. Matei 22:36-40). Dacă Îl
iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, înseamnă că te dăruieşti lui Dumnezeu cu toată fiinţa şi tot timpul te
întrebi: „Cum aşteaptă Dumnezeu să fiu eu? Acolo începe totul. Şi după aceea îi iubesc pe toţi cei din jurul meu
cum mă iubesc pe mine. Cum aş vrea să mă trateze ei, pentru că mă iubesc pe mine?” Şi după ce am definit cum
aş aştepta să fie ei, pentru că mă iubesc pe mine, după aceea încep să-i iubesc eu pe ei, cum aş vrea să mă
iubească ei pe mine. Toată Legea şi toţi Prorocii se cuprind aici. Toate celelalte pe care le-am vorbit până acum se
vor împlini dacă înţelegi această cerinţă.
Apostolul Pavel în Romani 13 spune exact acelaşi lucru: Să iubeşti pe aproapele tău înseamnă să nu ucizi,
să nu furi, să nu lăcomeşti, să nu minţi. Toate poruncile se cuprind în aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi.” Nu e mare complicaţie, nu e mare filosofie. Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, acela şi-a
zidit casa pe stâncă. Şi orice furtuni vin nu vor mai clinti casa aceea. „Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face
şi-a clădit un caracter pe care nu-l mai poate zdrobi nici o furtună.” Vrei să fii omul acela pe care nu-l frânge nici
o furtună, nici un vânt, nici o vijelie a vieţii? Fii aşa cum a spus Domnul Isus. Ia-le toate acestea în serios,
gândeşte-le, programează-te pe tine aşa, trăieşte în felul acesta şi se clădeşte în tine un caracter invincibil, un
caracter imbatabil, un caracter pe care nu-l mai poate frânge nimic. Îţi garantează Cel care te-a făcut şi care ştie
mai bine decât tine cum funcţionezi tu.
Aceasta este predica. Cu aceasta a încheiat El predica. La sfârşit face nişte remarci care sunt şi ele
importante. În concluzie, sunt două porţi pe care oamenii intră: o poartă îngustă şi o poartă largă. Şi există două
căi: o cale îngustă şi o cale largă. Şi sunt două destinaţii: una este Împărăţia cerurilor, una este pierzarea veşnică.
Puţini sunt cei care intră pe poarta îngustă. Puţini sunt cei ce merg pe calea îngustă. Puţini sunt cei care ajung la
destinaţie. Nu e oare ciudat că Dumnezeu spune aşa?
Altă dată, ucenicii, intrigaţi de învăţătura aceasta, îi spun Domnului Isus: „Doamne, oare puţini sunt cei ce
sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns în Luca 13:23-24: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă
spun că mulţi vor căuta să intre”, dar va fi prea târziu „şi nu vor putea”. Problema este că nici timp nu ai destul.
Astăzi! Decizia ia-o astăzi! Nevoiţi-vă! Dumnezeu nu plânge şi nu zice: „Hai cumva la Mine!” Imaginea aceasta,
pe care ne-o dau unii evanghelişti, care cred că dacă ne spun poveşti lacrimogene, cumva, cumva o să ne mişte, o
să ne înduplece: „Haideţi la Dumnezeu, ăsta care, uite, cum plânge după voi!” Nu! E Împăratul împăraţilor, Cel
care ţi-a pus acolo o poartă strâmtă şi o cale îngustă. El îţi spune „Nevoiţi-vă să intraţi!” Dă-ţi silinţa să intri, să
accepţi condiţiile Împăratului! Împăratul dictează termenii, şi El spune: „Pe Mine nu Mă interesează cifrele.”
 Domnul Isus ne spune: „puţini merg pe calea îngustă”. Care sunt aceia puţini care intră? Care sunt
aceia? Vă voi da răspunsul Domnului Isus, care, imediat, vă va şoca: „Aceia vin pe calea îngustă pe
care i-a ales Tatăl, aceia pe care i-a chemat Tata şi pe care Mi-i dă Tata. Nu depinde de voi, ci
depinde de Tata.” Aceasta o spune Domnul Isus în Ioan 6:44: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă
nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” „Dar nimeni nu vine la Mine,
decât dacă îl atrage Tatăl.” Şi Domnul Isus repetă în versetul 65: „Tocmai de aceea v-am spus că
nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” „Dacă nu i-a fost dat de Tatăl
Meu!”
În Ioan 17, când Domnul Isus Se roagă pentru ucenicii Săi, uite cum le spune la ucenicii Săi: „Am făcut
cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat şi ei au păzit Cuvântul
Tău” (v. 6). De ce au păzit Cuvântul Tău? Pentru că erau ai Tăi. Tu i-ai ales şi Tu Mi i-ai dat. Domnul Isus crede
cu putere. El ştie, nu crede. Domnul Isus ştia ceea ce noi numim „suveranitatea lui Dumnezeu”, suveranitatea lui
Dumnezeu formulată de apostolul Pavel în Romani 9, unde spune aşa: că nu depinde de cine aleargă, ci depinde
de Dumnezeu care are milă. Aceasta ne îngheaţă sângele în vine. Şi aşa şi trebuie! Dumnezeu este bun şi
Dumnezeu alege.
Tocmai de aceea, la Domnul Isus lucrul acesta a intrat în jargonul Lui obişnuit. Uitaţi-vă, vă rog, în Matei
24 cât de normal, cât de natural vorbeşte Domnul Isus, de trei ori o spune: „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost
scurtate, nimeni n-ar scăpa, dar din pricina celor aleşi zilele acelea vor fi scurtate” (v. 22). Cei aleşi, aleşi de
Dumnezeu pentru a fi ai Lui. Versetul 24: „Căci se vor scula cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face
semne mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Şi noi nu ştim, textul
nu-i clar să ne spună: E cu putinţă să-i înşele pe cei aleşi sau nu? Aici este un text cheie unde aş fi vrut ca
Domnul Isus să fie mai clar. E cu putinţă să fii ales şi totuşi să fii înşelat? Nu ştiu. Domnul Isus nu spune decât:
„dacă va fi cu putinţă.” Şi acum tu suceşte-o cum vrei şi dă-o cum vrei. El zice numai atât: „Fii atent că Cel Rău
îi atacă pe cei aleşi, ca să-i înşele, dacă va fi cu putinţă.” Şi după aceea versetul 31: „El va trimite pe îngerii Săi
cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la
cealaltă.” Care sunt cei care vor intra în Împărăţia cerurilor? Aleşii Lui. Aleşii Lui.
Aceasta se numeşte predestinaţie. De atâtea ori oamenii mă întreabă şi imediat văd că interesul e foarte
mare: „Acum să auzim!” Şi unii întreabă: „Frate, crezi în predestinaţie sau în liberul arbitrul?” Liber arbitrul
înseamnă că omul e liber să aleagă, omul e liber să-şi determine soarta, omul decide dacă merge într-o parte sau
merge în cealaltă. Predestinaţie înseamnă că Dumnezeu a ales de la întemeierea lumii pe cei care să fie ai Lui!
Oamenii mă întreabă: „Dumneata în ce crezi?” Şi eu atunci spun următorul lucru: „Uite, dragă, jumătate din
Biblie îmi spune că Dumnezeu alege” – şi deja v-am dat o serie de versete şi aş putea să vă mai dau mult mai
multe. Dar unii zic: „Păi, stai că asta nu-i alegere pentru mântuire; asta-i alegere numai pentru lucrare.”
Dar haideţi să vedem1 Tesaloniceni 5:9: „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit [în limba greacă: «ne-a
destinat»] la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Cristos.” La ce ne-a destinat El? Ca să
căpătăm mântuirea prin Domnul Isus.
Aşadar, răspund: Jumătate Biblia vorbeşte despre faptul că Dumnezeu alege, iar cealaltă jumătate a Bibliei
îmi spune că Dumnezeu îmi dă mie posibilitatea să aleg, mă confruntă pe mine cu alegerea, şi aceasta începe de la
început, din grădina Eden. Dar cel mai categoric este spusă în Vechiul Testament în Deuteronom 30, de la versetul
15: „Iată îţi pun înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău,
să umbli pe căile Lui şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi
ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvânteze în ţara pe care o vei lua în stăpânire. Dar dacă inima ta se va
abate, dacă nu vei asculta şi te vei lăsa amăgit să te închini altor dumnezei şi să le slujeşti, vă spun astăzi că veţi
pieri şi nu veţi avea zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpânire după ce veţi trece Iordanul. Iau azi cerul şi
pământul martor împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege
viaţa, ca să trăieşti tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de
El, căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat
Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov”.
Dumnezeu ia cerul şi pământul martori că tu trebuie să alegi. „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi
împovăraţi!” „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea […] ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică.”
Aşadar, jumătate Biblia îmi spune că Dumnezeu alege, iar cealaltă jumătate a Bibliei îmi spune că eu
trebuie să aleg. Când tu m-ai întrebat dacă eu cred în predestinaţie sau liber arbitrul, imediat ai spus: „Frate, eu
cred că tu crezi numai jumătate din Biblie. Care jumătate o crezi?” Eu cred toată Biblia! Eu cred şi jumătatea
aceasta, şi jumătatea cealaltă. Cred că Dumnezeu alege şi a ales din veşnicie, ne-a ales înainte de a crea
Pământul. Şi cred de asemenea că Dumnezeu ne lasă pe noi să alegem. Dar tu imediat ai spune: „Păi, frate, nu se
poate să fie amândouă adevărate.” Dar eu zic: „După logica ta. După logica ta umană şi după logica mea nu pot
fi amândouă adevărate. Ele par contradictorii. Dar vreau să ştii că Domnul a făcut ceva – nu ştiu ce a făcut! Este
undeva un aranjament secret, prin care amândouă sunt adevărate. Şi acest lucru îl voi vedea şi înţelege numai
când mă duc dincolo. Atunci îmi va arăta Tata: «Hai să vezi cât a fost de simplu, pentru că Eu am decis, dar
oamenii au fost liberi să aleagă. Numai că de acolo aceasta nu se vedea. Aceasta se vede numai de aici.»”
 Acum, cu raţiunea mea, eu pot să dau cât de cât o explicaţie pentru cei care vreţi neapărat o explicaţie.
Dumnezeu locuieşte în Eternitate. Aşa spune în Isaia 57:15: „El locuieşte în eternitate”, nu, „locul Lui este etern”.
Sistemul în care trăim noi este o sferă, numită spaţiu-timp. Tu poţi să ieşi din sfera aceasta în afară de timp. Dacă
tu ai putea ieşi din sferă şi de sus te-ai uita în sferă, ai vedea şi începutul, şi sfârşitul. Ai vedea ce-a fost şi ieri, şi
astăzi, şi mâine. Dar le-ai vedea dintr-o dată pe toate cum se desfăşoară. Tare ciudat s-ar vedea de acolo. Eu sunt
aici în sferă. În sferă totul e cauzat. Ce-am făcut ieri determină pe azi şi ce fac azi determină pe mâine, pentru că
e un şir neîntrerupt de cauze şi efecte. Dar e Unul care cauzează întreaga sferă şi care le vede pe toate şi le
dirijează pe toate.
Când vorbesc din sferă, totul e condiţionat şi, în acelaşi timp, eu ştiu că pot să determin astăzi ce se va
întâmpla mâine. Eu trebuie să fiu atent ce aleg şi ce fac, pentru că fiecare alegere a mea costă şi determină ceva.
Dacă aş fi sus, de acolo aş vedea altfel lucrurile. Le-aş vedea din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Dacă tu mă întrebi despre predestinaţie, îmi ceri să vorbesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu, să ies
afară din sferă, dar eu nu pot ieşi. Dacă mă întrebi despre sistemul acesta al nostru de cauze şi efecte mă întrebi
despre lucruri din sferă. La acestea mă pricep. Totdeauna trebuie să te întrebi: „Acum din care punct de vedere
discuţi?”, din punctul de vedere al celui din sferă sau din punctul de vedere al Celui are vede totul dintr-o dată şi
decide totul dintr-o dată? Observaţi că trebuie să ne întindem puţin gândirea, ca să pricepem două puncte de
vedere diferite: punctul de vedere al lui Dumnezeu şi punctul meu de vedere.
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu totul e determinat, totul e hotărât. Din punctul meu de vedere mi se
spune: „Alege şi ai grijă că tu răspunzi!”
Iuda a fost hotărât de Dumnezeu să fie vânzătorul. Şi acum ascultaţi ce spune Domnul Isus foarte clar, şi
de aici trebuie să scoatem o învăţătură foarte importantă. Matei 26:24: „Negreşit Fiul omului se duce după cum
este scris despre El.” Pentru Fiul omului este decis, hotărât că El va fi vândut. „Dar vai de omul acela prin care
este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Domnul Isus îl numeşte în Ioan 17 „fiul
pierzării”, adică omul destinat pentru pierzare. Dar vai de el! Adică el e responsabil pentru faptul că M-a vândut.
Pe de o parte, e predestinat, pe de altă parte, el răspunde. Adică Dumnezeu aşa le combină, încât, pe de o parte,
El alege; pe de altă parte, El spune: „Fii atent că dacă te duci în iad, te duci datorită alegerii tale.” De mântuirea
ta sau pierzarea ta tu răspunzi.
Cum pot fi amândouă adevărate? Repet încă o dată: nu ştiu! Voi şti când voi merge dincolo. Dar sunt
convins că este ceva aşa de simplu, încât atunci când mă voi duce sus, voi zice: „Domnule, cum nu m-am putut
gândi la asta?” Dar aceasta este un secret pe care îl ţine Tata foarte închis, pentru că El vrea să-L credem pe El pe
cuvânt, şi să credem şi una, şi cealaltă.
Ei acum, sunt nişte consecinţe foarte, foarte importante. Dacă sunt ales de Dumnezeu, sunt ales pe
totdeauna, ales din veşnicie până în veşnicie. Sau aşa se pare, pentru că Domnul Isus spune acolo un „dacă”.
Dacă va fi posibil să-i înşele şi pe cei aleşi. Dar nu ne spune dacă e posibil sau nu e posibil. Deşi eşti ales, este
posibilitatea, rămâne acolo o portiţă deschisă ca tu să fii înşelat de Cel Rău. De aceea, toată viaţa noi trebuie să
avem mare grijă.
Este o învăţătură care a venit acum la noi, despre care v-am mai vorbit , care zice aşa: „Once saved,
always saved” (O dată mântuit, pe totdeauna mântuit.). Aceasta înseamnă: am crezut în Domnul Isus, El mi-a dat
mântuirea, am băgat-o în buzunar. Odată ce am primit mântuirea, mântuirea nu se mai poate pierde. Şi nu o dată,
în America, oameni, care au vrut să-mi dea bani pentru lucrarea Domnului de aici, au spus: „Întâi să-mi spui: Tu
crezi că mântuirea se poate pierde?” Şi pentru că nu i-am răspuns cu da sau nu, mi-a spus: „Nu-ţi mai dau bani!
Dacă tu nu crezi aşa că o dată mântuit, pe totdeauna mântuit şi dacă nu crezi că mântuirea nu se mai poate
pierde, eu nu-ţi dau bani, că tu predici acolo o învăţătură falsă.” Aceasta este ideea. Cum răspund la aceasta?
V-am mai spus că mântuirea nu este un bun pe care mi-l dă Domnul mie şi nu-l mai pot pierde. Mântuirea
este relaţia pe care am stabilit-o cu El. El S-a unit cu mine şi am intrat într-un legământ cu El, iar legământul are
două părţi. Şi legământul poate fi rupt. El zice: „Legământul e etern, dar ai grijă că dacă tu îl calci, tu îl anulezi.”
Şi de aceea îmi spune: „Cine va răbda până la sfârşit, adică cine va persevera până la sfârşit, acela e mântuit.”
Prin urmare, ceea ce este greşit acolo este concepţia despre mântuire, că mântuirea este un bun pe care îl pui în
buzunar şi pe care nu-l mai poţi pierde. Mântuirea nu este aşa ceva! Mântuirea este o relaţie în care trebuie să
rămâi. Şi Domnul Isus spune: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi! Rămâneţi în Mine!” Pe de o parte El
zice: „Eu vă dau viaţa, în veci nu veţi pieri şi nimeni nu vă va mai smulge din mâna mea”, dar pe de altă parte
zice: „Rămâneţi în Mine!” E o relaţie! Eu trebuie să rămân cu El în mine şi eu în El.
Dar întrebarea nu este dacă pot pierde mântuirea, întrebarea este alta. Oare sunt eu ales? Aceasta este
întrebarea. Oare sunt eu în numărul celor puţini, care au fost aleşi? Dumnezeu nu este interesat de număr mare.
Puţini sunt cei care află calea aceasta. Puţini sunt cei care merg pe ea. Dumnezeu nu-i interesat de numărul mare,
pentru că dacă ar fi interesat, El poate face ce vrea. Şi El îmi spune: „Sunt puţini!” Sunt eu în numărul acelor
puţini? Puţini sunt aleşi. Cuvântul acesta îl găsim în Matei 20:16: „Cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor
fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Mă trec fiori! Sunt eu în numărul celor aleşi?
Vreau să vă spun că în secolul al XVII-lea, în Anglia credinţa creştină reformată a fost dominată de
puritani. Puritanii, aşa cum ne spune numele, aveau o pasiune extraordinară pentru sfinţenia vieţii. Caracteristica
lor era că ei voiau să fie curaţi pentru Dumnezeu. Ei bine, puritanii credeau extraordinar de puternic în
predestinaţie. Şi pentru că ei credeau în predestinaţie, ei credeau şi în păstrarea sfinţilor în har. Deci aceasta este
expresia corectă: „păstrarea sfinţilor în har” şi „rămânerea sfinţilor în har”, „perseverarea sfinţilor în har”.
Dar puritanii spuneau: „Problema problemelor este una pentru fiecare individ. Fiecare individ trebuie să
ştie dacă el a fost ales sau nu. Întrebarea este: Pot eu şti dacă am fost ales?” Şi răspunsul a fost întreit. Deci ei
dădeau trei răspunsuri la aceasta, trei chei:
(1) Uită-te în tine dacă este în tine scârbă faţă de păcat şi pasiune pentru sfinţenia vieţii. Dacă este în tine
repulsie faţă de păcat şi pasiune pentru sfinţenia vieţii, în tine este Isus! În 2 Corinteni 13 Pavel zice: „Verificaţi-
vă dacă este Isus Cristos în voi!” (cf. v. 5). Cum pot eu verifica dacă este Isus Cristos în mine? Acelaşi răspuns:
Dacă Isus e în mine, urăsc păcatul. Dacă am spus cumva o minciună, eu nu mai am linişte, eu nu mai am pace.
Înainte, când spuneam o minciună, mă delectam că i-am înşelat pe toţi şi îmi părea bine că am făcut-o. Când m-
am întors la Dumnezeu, minciuna îmi stârneşte oroare. Orice lucru păcătos, care înainte îmi dădea satisfacţie,
acum mă face nefericit. De ce? Pentru că locuieşte Domnul Isus în mine. De unde ştiu că sunt ales? Din acelaşi
mod din care ştiu că Domnul Isus locuieşte în mine, că s-au schimbat gusturile în viaţa mea şi s-au schimbat
reacţiile mele. Nu-mi mai dă plăcere păcatul. Îmi stârneşte oroare şi groază. Dacă este această atitudine în tine
eşti între cei aleşi.
(2) Dar stai că nu-i destul, pentru că Domnul Isus spune: „Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Şi
la aceasta îi spune „perseverarea în har”. Dacă unul a căzut, ce spune apostolul Ioan în 1 Ioan 2:19? Ei, care au
fost membrii Bisericii, au devenit acum anticrişti. Groaznic! Oameni care au fost în Biserică şi acum sunt
anticrişti. Ei au plecat dintre noi, spune Ioan, ca să se dovedească că nu toţi care sunt între noi sunt dintre ai
noştri. Ei nu erau de-ai noştri. De aceea au plecat dintre noi. Mai devreme sau mai târziu cel care e fals convertit
cade, se duce. Uită-te dacă perseverează! Dacă perseverează este ales. Dacă nu perseverează, nu a fost ales, de
aceea a plecat.
Aici mai trebuie să adăugăm o corectură, pentru că în Psalmul 37 ni se spune că cel drept de şapte ori va
cădea şi se va ridica iarăşi. Dacă un ales a căzut şi se poate întâmpla şi aceasta, ca un om ales sa cadă, mai
degrabă sau mai târziu el se va întoarce înapoi. Şi aceasta dovedeşte că el era între cei aleşi. De aceea s-a întors
înapoi.
Cel care m-a învăţat pe mine cel mai profund doctrina aceasta a fost un mare teolog în Londra, Martyn
Lloyd-Jones. Am fost elevul lui, am învăţat de la el. Odată când ne-a vorbit pe tema aceasta, ne-a dat un exemplu
din propria lui carieră de pastor, cum unul din biserică, de care el era convins că era născut din nou, a căzut
teribil. Şi-a bătut joc de propria lui viaţă şi de familie, iar în cele din urmă, când şi-a dat seama ce a făcut, s-a
hotărât să se sinucidă. Într-o duminică seara s-a hotărât şi a zis: „La trenul de opt şi câteva minute, seara, mă duc
şi m-arunc sub tren.” Şi a plecat spre tren, dar strada spre linia ferată trecea prin faţa bisericii. Şi în ultimul
moment, când trecea pe lângă biserică, în mod irezistibil l-a atras ceva şi a intrat în biserică. Martyn Lloyd-Jones
ne-a povestit: „Eram în timpul rugăciunii de încheiere. Şi eu, aşa cum obişnuiesc, m-am gândit şi la rugăciunea de
încheiere, cum să închei predica – aşa cum v-am spus că uneori şi eu rezum predica în rugăciunea de încheiere. Şi
cum mă rugam cu ochii închişi, am simţit dintr-o dată că trebuie să mă rog pentru cei căzuţi, disperaţi, care se
întreabă dacă pentru ei mai este iertare sau nu, şi să le spun că mai este iertare pentru cel ce se întoarce înapoi. Şi
am început să mă rog aşa. Omul intrase în hol. Eu nu-l vedeam şi el ştia că nu-l văd. Şi eu mă rugam exact pentru
starea lui. Aceasta l-a convins că este iertare pentru el şi s-a întors la Dumnezeu. Acolo am văzut că dacă un om a
fost ales şi a căzut, el vine înapoi.” Stai până la sfârşit şi vezi dacă perseverează; şi dacă a luat-o razna, dar până
la urmă se întoarce, atunci este dintre cei aleşi.
În Evrei 6:6 ni se vorbeşte despre cei care au căzut şi este cu neputinţă să fie întorşi iarăşi, ce se spune
acolo? E cu neputinţă să fie întorşi la pocăinţă, pentru că sunt aşa de împietriţi, încât pe ei nu-i mai interesează
lucrurile sfinte. Dar dacă vine la mine cineva plângând: „Frate păstor, eu am căzut, şi pentru mine nu mai este
iertare!” eu zic: „Nu-i adevărat! Faptul că tu plângi acum îmi arată că nu te potriveşti cu Evrei 6:6, pentru că
plânsul tău de acum e pocăinţă. Acela care e cu neputinţă să mai fie întors la pocăinţă, acela nu mai vine la
pastor. Pe el nu-l mai interesează, lui nu-i mai pasă de Dumnezeu, pentru că el e împietrit. Semnul că Dumnezeu
mai lucrează în tine şi Duhul lui Dumnezeu nu te-a părăsit este că încă ai sensibilitate faţă de păcat, încă te mai
poţi pocăi. Câtă vreme te mai poţi pocăi, înseamnă că Dumnezeu te mai aşteaptă, mai are iertare pentru tine. Aşa
că dacă mai este în tine o fărâmă de regret, o fărâmă de spaimă şi o fărâmă de întoarcere la Dumnezeu, înseamnă
că Dumnezeu nu te-a abandonat, pentru că Duhul Sfânt este Cel care te convinge de păcat. Înseamnă că Duhul
Sfânt mai are de lucru cu tine.
Aşadar, aceasta în legătură cu a doua cerinţă a puritanilor: Aşteaptă să vezi până la sfârşit.
(3) În Evrei 13:7 se spune: Gândiţi-vă la mai marii voştri, care v-au predicat Evanghelia. Uitaţi-vă la
sfârşitul felului lor de vieţuire. Mai simplu: Uitaţi-vă cum mor oamenii lui Dumnezeu! Oamenii lui Dumnezeu,
când mor, e o sărbătoare. Atâtea frumuseţi vă pot povesti despre modul în care au murit oameni ai lui Dumnezeu,
pe care i-am cunoscut eu. Cu câtă bucurie aşteaptă să plece acasă! Ce sărbătoare e pentru ei că se duc acasă! Cel
care nu e al lui Dumnezeu e în spaimă. El nu-i pregătit să se întâlnească cu Dumnezeu. Uitaţi-vă cum moare.
Dacă moare frumos, dacă moare plin de pace şi de încredere, înseamnă că a fost ales. Este al lui Dumnezeu.
Întrebarea deci este: ”Sunt eu între cei aleşi?”, nu dacă pot pierde mântuirea. Întrebarea este: „Sunt eu
ales?”. Sunt ales dacă în mine e scârbă faţă de păcat şi dorinţă pasionată să-i plac lui Dumnezeu şi pasiune pentru
sfinţenie. Sunt ales dacă perseverez până la capăt. Sunt ales dacă moartea pentru mine e un câştig, dacă pentru
mine e o bucurie să mă duc acasă, dacă moartea mea e o sărbătoare.
Învaţă să trăieşti cu Dumnezeu, învaţă să perseverezi cu Dumnezeu şi învaţă să mori frumos şi atunci eşti
ales. Aceasta este învăţătura Domnului Isus pentru această problemă.
Şi mai este încă un lucru cu care vreau să închei, şi anume: Să trecem dincolo de Predica de pe Munte, la
Matei 13, la Pilda semănătorului. „Iată semănătorul a ieşit să semene.” Şi când semăna el, o parte din sămânţă a
căzut pe drum. Şi au venit ciorile şi imediat au cules. Ciorile sunt Cel Rău. Sămânţa este Cuvântul Împărăţiei lui
Dumnezeu. Fiul omului seamănă sămânţa.
O altă parte a căzut superficial în pământ. Repede a ţâşnit, a încolţit şi a început să crească. Dar a venit o
pală de vânt sau de soare, o persecuţie, spune Domnul Isus, nişte lucruri adverse şi, gata, s-a pălit, nu-i mai
trebuie. „Păi, eu am crezut că Dumnezeu mă va ocroti şi va avea grijă de mine. Da' uite câte vin peste mine!” Şi
s-a terminat cu omul acela!
O altă parte se pare că-i pământ bun, şi planta creşte. Dar într-o zi numai vezi că apar nişte spini. Şi spinii
sunt îngrijorările lumii acesteia. Astăzi spune-le goana după avere, goana după îmbogăţire cu orice chip. Alţi spini
sunt plăcerile lumii acesteia şi bogăţiile lumii acesteia. După ce le ai, după ce le-ai adunat, acum vrei să petreci.
Şi toate acestea înăbuşă Cuvântul. Nu mai ai timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l mai cultivi şi l-ai înăbuşit
şi moare. Nu aduce rod.
Abia a patra parte e pământul bun. Dar ascultaţi: Când pământul e bun, dintr-un sigur bob ies treizeci,
şaizeci sau o sută de boabe. Enorm de mare e recolta în acei 25%! Domnul Isus m-a învăţat că lucrez cu 75%
pierdere. În business ai fi nimicit dacă ai lucra aşa. Dar Dumnezeu îmi spune că aceasta este în economia Lui.
Din nou: puţini sunt cei care sunt pe calea îngustă. 75% nu ajung la final. Dar nu-i nimic. Dumnezeu investeşte în
acei puţini. O, El dă la toţi. Sămânţa este răspândită la toată lumea, dar ce-i în adâncul tău? Care este structura
ta? Şi atunci problema ta este să vii la Dumnezeu şi să-I spui: „Doamne, structura mea vreau s-o pui Tu, s-o
repari Tu. Inima mea-i vicleană, inima mea nu-i statornică. Inima mea nu-i toată nicăieri. Inima mea-i
superficială. Doamne, schimbă-mi inima! Măcar acum vin cu toată inima. Ia-o şi refă-mi-o!” pentru că El îţi
promite: „Eu îţi iau inima ta de piatră şi-ţi dau o nouă inimă când pun Duhul Meu cel Sfânt în tine. Atunci eu îţi
dau o nouă inimă.” Şi Dumnezeu are capacitatea aceasta de a-ţi da o altă inimă.
Când o soţie s-a convertit, ea s-a convertit la o predică despre inima nouă. Şi după câteva luni soţul ei a
întrebat-o: „Ce te face aşa schimbată?” „Păi, Dumnezeu mi-a schimbat inima.” Şi omul acela a venit la pastor şi
a spus: „Am înţeles de la nevastă-mea că dumneavoastră aici puteţi schimba inimile. Sunt interesat şi eu! Cum se
face? Pentru că am văzut la soţia mea o schimbare aşa de radicală! Vreau să mă schimb şi eu aşa!” Dumnezeu
este în această lucrare de schimbare de inimă. El are puterea s-o facă dacă i-o dai, dacă o ceri. „Cine cere
capătă”, aceasta este asigurarea lui Dumnezeu!
Şi acum haideţi să încheiem într-o altă notă. Aş vrea să revenim la ideea aceasta a predestinaţiei. Eşti alesul
lui Dumnezeu, şi îţi spun eu, pentru că în seara aceasta eşti aici. Nu ştiu unde trebuia să fii în seara aceasta, dar
Dumnezeu a făcut să fii aici. Înseamnă că Dumnezeu Şi-a pus mâna pe tine şi a spus: „Am de-a face cu tine.
Vreau să am de-a face cu tine! Te aleg pentru Mine!” Faptul că eşti aici în seara aceasta mie îmi spune că
Dumnezeu te-a ales pentru Sine. Şi Dumnezeu îţi spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor aleşi
de Dumnezeu, care Îl iubesc pe Dumnezeu, şi anume a celor care sunt chemaţi după planul Lui, adică aleşi de El.
Pentru că pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a şi chemat şi pe aceia pe care i-a chemat i-a şi ales, pe aceia
pe care i-a ales i-a şi îndreptăţit, i-a şi sfinţit, i-a şi glorificat” (cf. Rom. 8:28-30). Din punctul de vedere al lui
Dumnezeu tot procesul e terminat, pentru că vorbim din punctul de vedere a Celui din veşnicie.
Şi apoi continuă ceva extraordinar. Ne explică cum toate le combină Dumnezeu pentru binele nostru: rele,
necazuri, probleme. Cine ne mai poate despărţi de dragostea aceasta pe care ne-a arătat-o Dumnezeu în Cristos?
Nimic, nimic din lumea aceasta.
În biserica aceasta în ultima vreme au venit tare multe cancere, tare multe îmbolnăviri şi am simţit că este o
tulburare aici. Nu cumva Diavolul ne atacă într-un mod înspăimântător? Nu cumva suntem victime ale unui atac
special al Celui Rău? Ascultă garanţia lui Dumnezeu: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor aleşi de
El„, inclusiv cancerul, inclusiv orice altceva.
Am trăit o experienţă specială, pe care vreau să v-o împărtăşesc în încheiere. Am citit undeva, cam prin
1980 sau 1981, despre un profesor de la un seminar din New York, care, în cursul lui, a predat Epistola către
Romani. La lecţie a vorbit despre Romani 8:28 şi în continuare până la versetul 39. Nimeni în lumea aceasta, nici
porţile răului, nici demonii, nimeni nu ne mai poate despărţi de această dragoste. Şi toate lucrurile Dumnezeu le
combină spre binele nostru ultim, care este formulat în versetul 29: să fim asemenea chipului Fiului Său. Acesta
este binele suprem pentru care lucrează El în noi, nu binele imediat.
Când profesorul a plecat de la curs, şi-a luat soţia. În drum spre casă a fost implicat într-un accident de
automobil foarte grav. Soţia a murit pe loc. El era în spital în ghips, sub tot soiul de aparate. L-a vizitat un coleg
şi el i-a spus colegului lui: ”Te duci la clasa cutare şi le spui doar atât din partea mea: «Romani 8:28 rămâne
valabil!» Studenţii vor înţelege. Spune-le doar atât: «Cu toate cele ce s-au întâmplat, Romani 8:28 rămâne
valabil!»”
 Studenţii au fost mişcaţi extraordinar de acest mesaj. Profesorul a murit după câteva zile, iar studenţii au
scris pe piatra lui de mormânt: „Romani 8:28 rămâne valabil.”
Într-o predică la începutul anului, cred că a fost 1981, am povestit în biserica din Oradea întâmplarea
aceasta. În luna mai a aceluiaşi an, am fost invitat în satul Marca la o înmormântare. A murit un om de vreo 42 de
ani, care lăsa în urmă şase copii. M-am dus în curtea în care era aşezat mormântul. Erau numai meri în floare. Şi
trebuia să vorbesc la înmormântarea unui om care lasă în urmă în tinereţe, în plină vigoare şi şase copii. Nu
ştiam ce să predic! Parcă n-avem nici un mesaj! Şi cum m-am dus în spatele sicriului, unde stă pastorul, am văzut
că în mărul înflorit din faţă era pusă crucea. Cineva a atârnat-o acolo între ramuri. M-am uitat, şi pe ea scria:
„Aici odihneşte cutare, născut atunci, decedat atunci”. Şi apoi mai jos scria: „Romani 8:28 rămâne valabil!”
Am aflat după aceea că cineva a luat caseta cu predica pe care am ţinut-o eu şi a dus-o la spital. Omul
murea de cancer. Şi el a cerut ca pe crucea lui să scrie ce a auzit el în predică: „Romani 8:28 rămâne valabil.”
Oameni ai lui Dumnezeu, care, în situaţiile acestea, au zis: „Eu Îl cred pe Dumnezeu şi în situaţia aceasta!
Eu nu ştiu de ce mă ia pe mine Dumnezeu acum când rămâne soţia şi şase copii mici, dar eu afirm că toate
lucrurile lucrează împreună spre binele celor aleşi de Dumnezeu, chemaţi după planul Lui, hotărâţi să devină
asemenea chipului Domnului Isus. Toate concură să realizeze acel ideal, să devenim asemenea Domnului Isus.
Din punctul de vedere actual se pare că suntem atacaţi de Cel Rău. Din punctul de vedre actual se pare că
nenorocirile noastre sunt absurde, n-au nici un sens. Dar Dumnezeu ne asigură: „Scopul Meu final este să te fac
şi pe tine asemenea Fiului Meu, Isus. Şi toate, Eu le combin pentru aceasta. Şi când vei veni acasă, Eu îţi voi
arăta cum M-am ţinut de cuvânt şi toate, toate, toate le-am combinat pentru binele tău.” Domnul Isus ne-a învăţat
să-L gândim pe Dumnezeu ca suveran. Până şi firele de păr, toate vă sunt numărate. „Dacă El îmbracă crini de pe
câmp, vă îmbracă şi pe voi, puţin credincioşilor! Dacă El are grijă de vrăbii, voi sunteţi mai de preţ decât multe
vrăbii pentru El!” Gândiţi-vă că El este Suveranul, El este Stăpânul, iar voi sunteţi copiii Tatălui! Credeţi-L pe
Tata! Aveţi încredere în Tăticu că vă iubeşte şi Se va ţine de cuvânt, şi vă va forma, şi vă va desăvârşi ca atunci
când mergeţi sus să fiţi aşa cum v-a dorit El, aşa cum v-a gândit El. Toate concură în lumea aceasta pentru
aceasta. Romani 8:28 rămâne valabil.
Adu-ţi aminte să renunţi la spiritul critic. Învaţă-te să vezi binele din oameni, să fii pozitiv. Dacă trebuie să
judeci şi dacă trebuie să mustri, întâi curăţă-te pe tine. Curăţă-te de mânie, de duşmănie, îmbracă-te în dragoste,
şi când vrei să-l corectezi pe altul, s-o faci cu dragoste. Ai învăţat şi ce scump e să ai timpul tău cu Tata. Dacă
Domnul Isus Şi-a făcut timp, S-a sculat noaptea sau a petrecut chiar toată noaptea în rugăciune, cu aceasta El ţi-
a spus: „Fă şi tu aşa! Caută-L pe Tata, că-i spre binele tău! Acolo te hrăneşti, acolo te umpli de Dumnezeu!” Ia
hotărârea aceasta, să-ţi găseşti timp pentru Dumnezeu, să-ţi găseşti locul unde să-L întâlneşti cu regularitate.
Gândeşte-te ce doreşti să-ţi facă oamenii, începând cu cei din casa ta, şi colegii, şi vecinii. Ce ai aştepta să fie ei,
cum vrei să te trateze, şi tratează-i la fel! Începe tu! Schimbă-te aşa cum aştepţi să fie alţii şi vei vedea minunea
lui Dumnezeu în viaţa ta şi a lor! Dumnezeu este un Dumnezeu suveran, şi El Şi-a pus mâna pe tine şi îţi spune:
„Eşti al Meu!” Amin!