PARINTELE MIHAIL STANCIU despre VIEȚUIREA PE CALEA CEA

STRÂMTĂ și DREAPTA ÎNȚELEGERE A CREDINȚEI în vremurile

deformărilor și deturnărilor duhovnicești: “Cei înșelați îi vor linșa
pe cei care nu acceptă ‘RELIGIA VESELĂ ȘI PROGRESISTĂ’, cu alte
cuvinte, CALEA CEA LARGĂ, cea care măgulește starea căzută,
bolnavă a omului”

“FAMILIA ORTODOXĂ”, nr. 2 (109)/ 2018

Arhimandritul Mihail de la Antim

„Căutaţi pe Domnul şi viu va fi sufletul vostru!”

Deşi trăim în vremuri în care s-a înmulţit mintea omului, deşi librăriile
abundă în cărţi ortodoxe ca niciodată în istorie, parcă înţelegem tot mai
greu ce înseamnă o gândire şi o vieţuire potrivită Evangheliei. Ceva ne
fură mintea şi ne face să diluăm din ce în ce mai mult raportarea
noastră la Hristos. Un diagnostic, o analiză şi câteva soluţii la acest fenomen
care marchează viaţa Bisericii astăzi am căutat împreună cu Părintele Mihail
Stanciu, duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti. (V.G.)

– Părinte, trăim vremuri de mare derută, în care duhul moralist este

adesea confundat cu duhul Bisericii. Ce este Biserica şi ce nu este ea, în
acest context?

– Biserica reprezintă poporul lui Dumnezeu, care înaintează fie mai grăbit, fie
mai lent pe calea mântuirii. Viziunea Bisericii Ortodoxe despre relaţia
omului cu Dumnezeu este una terapeutică: Dumnezeu ne-a făcut pe noi
după chipul şi dornici de asemănarea cu El, ca să-L căutăm şi să ne bucurăm de
viaţa Lui veşnică. În momentul în care ne rupem de Dumnezeu prin păcat
şi căutăm să trăim autonom, crezând că ne suntem suficienţi, atunci ne
îmbolnăvim, ne omorâm puterile sufleteşti şi trupeşti, îndepărtându-ne
de Izvorul Vieţii, de Dumnezeul cel Viu.

Omul, ca să revină la starea naturală de viaţă, de armonie şi sănătate,

trebuie să se întoarcă la Dumnezeu prin pocăinţă și prin credinţa în
Dumnezeul cel Iubitor, Care ni S-a descoperit întrupându-Se şi pătimind
pentru noi. De aceea este esenţială credinţa noastră în Hristos şi unirea noastră
cu El în Biserică, în acest popor al lui Dumnezeu, care înaintează pe calea
mântuirii spre Împărăţia Cerurilor, nu căutând o împărăţie pământească,
extinsă teritorial, ci sporind viața în Duhul Sfânt. Această unire cu Dumnezeu
ne vindecă sufletele şi trupurile, ne vindecă relaţiile dintre noi, care
depăşesc atât formalismul, cât și familiarismul păcătos şi chiar abuziv
pe care îl creează păcatul.

Astfel, ca popor al lui Dumnezeu, ca Trup mistic al lui Hristos, Biserica este
văzută şi ca un spital duhovnicesc al oamenilor care, îmbolnăviţi cândva
de păcat, caută să se tămăduiască unindu-se cu Dumnezeu şi unindu-se
întreolaltă în aceeaşi credinţă şi în aceeaşi mişcare de vindecare, de sfinţire, de
îndumnezeire. Biserica e mai mult decât o „încolonare” a unor „ostași” ai
lui Hristos, care încearcă să respecte formal, rece, nişte norme morale
şi de credinţă – cu toate că și acestea sunt împlinite. Biserica, am văzut, este
un organism viu dumnezeiesc-omenesc, în care iubirea pulsează, în care
oamenii, chiar dacă mai cad, încearcă să se vindece, dar şi să rezoneze reciproc
spre atingerea aceluiaşi scop, care este mântuirea. De aceea noi trebuie să
ne sprijinim unii pe alţii, nu să ne împiedicăm unii pe alţii.

Biserica a rânduit norme şi tratamente de vindecare atât prin canoanele sau

regulile de curățire a vieţii de păcate, cât şi prin rânduielile de sfinţire din cadrul
liturgic, acolo unde gingăşia şi sobrietatea lăcașului duhovnicesc şi de rugăciune
impun o anumită atitudine generală de evlavie, de sfială sfântă, o atitudine
luminoasă şi smerită totodată.

„Împlinirea unor forme exterioare, fără transformare lăuntrică”

– Vorbeaţi mai devreme de împărăţia lumii acesteia şi aşezarea în cadrele ei ca

de o ispită, mai cu seamă pentru omul contemporan. În acest context, v-aş
întreba care credeţi că sunt formele concrete prin care secularismul
pătrunde în viaţa Bisericii noastre?

– Secularismul, ca îndepărtare a omului de la Dumnezeu cel Viu şi

Iubitor, se strecoară în chip viclean și în Biserică, nu doar în sufletul
omului și în societatea civilă, fiind o strategie a diavolului de abatere a
oamenilor de la unirea cu Dumnezeul cel nemărginit la o existență înscrisă în
marginile acestui veac (saeculum). Îndepărtarea de viața hristocentrică a
omului contemporan l-a făcut să se scufunde într-o mocirlă morală de
violență, înșelăciune și erotism, prezente, din nefericire, la mai multe
niveluri. Eu cred că acest asalt agresiv al secularizării – și desacralizării
– urmărește tocmai instalarea urâciunii pustiirii în locul cel sfânt, adică
în inima omului.

În trăirea religioasă creștină putem sesiza astăzi, din punct de vedere al

formei, un ritualism excesiv, rece și individualist, lipsit de transfigurare
lăuntrică, de înţelegere a gesturilor şi rugăciunilor pe care le face
omul. Lucrul acesta se manifestă într-o atitudine magică, superstiţioasă
chiar, de împlinire exterioară a unor forme şi formule, dar fără
transformare lăuntrică, fără înnobilare şi îmbunătăţire duhovnicească.

Oamenii rămân la fel de seci şi reci, chiar agresivi, acoperiţi cu ipocrizia

împlinirii unor forme exterioare care L-ar „obliga” pe Dumnezeu să-i
mântuiască și să le împlinească dorințele.

Tot din punctul de vedere al formei, mai există azi şi „balastul” tehnologiei,
care se poate interpune între om şi Dumnezeu ca o altă ispită. Biserica
exersează comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii prin vedere faţă
către faţă, prin întâlnire directă, nu prin mijlocirea tehnicii. E bună şi tehnica
la nivel informaţional, dar exerciţiul iubirii şi al asumării responsabile a
celuilalt se face prin întâlnire directă, prin părtăşie la durerile și la
bucuriile celuilalt. De aceea şi noi la Judecată vom fi întrebaţi cât bine
am făcut celorlalţi prin participare directă, prin mângâierea şi
încurajarea celor necăjiţi, prin ajutorarea celor săraci şi celelalte (cf. Matei 25:34-
36).

Apoi, din punct de vedere al conţinutului, oamenii nu mai înţeleg corect

credinţa – nu mai zic tainele dogmatice, pe care omul şi le împropriază pe
măsura urcuşului moral şi duhovnicesc trăit la nivel personal şi comunitar. Dar,
de multe ori, oamenii se îndepărtează de la înţelegerea corectă înspre
sensuri ale cuvintelor oferite de societatea contemporană şi cultura
laicizată şi secularizată.

Aşa încât această secularizare a cuvintelor, sau deturnare semantică a

cuvintelor (de care amintesc şi cei doi vizionari distopici, Orwell şi Huxley), ne
face să ne punem problema dacă în viitor copiii vor mai înţelege corect
învăţătura de credinţă ortodoxă și-L vor mai trăi pe Dumnezeul cel Viu,
atunci când sensurile cuvintelor de bază sunt deformate. Plus că, în
zilele noastre, imaginația omului este îmbâcsită cu chipuri de idoli
(vedete, sportivi și maneliști) și felurite personaje fantastice (din
basmele, jocurile și filmele actuale), care-i amestecă și relativizează
reperele credinței și ale realității concrete cu plăsmuirile lumii
„virtuale”.

Deci şi la nivelul formei, şi la nivelul conţinutului sunt ispite care-l pot abate
pe om într-o părută evlavie, care, de fapt, nu este corectă și nu duce la
Dumnezeu. De asemenea, alunecarea spre experienţe pietiste prin lozinci
și cântece sentimentaliste, printr-un „iubirism” adogmatic de factură
new-age duce la o relativizare a dogmelor şi chiar a religiilor, nu mai zic
a învăţăturii de credinţă creştină în raport cu celelalte filosofii şi
ideologii; şi această alunecare poate fi pusă tot în curentul acesta general al
secularismului, care ia proporţiile unei epidemii globale.

„Să nu amestecăm sfinţenia cu exaltările sentimentaliste”

– Părinte, aş dori să nuanţăm la nivelul formelor prin care se exprimă credinţa,

pentru că oamenii nu ştiu ce e acela pietism.

– Pietismul reprezintă o tendinţă care pune accent mai mult pe latura

sentimentală, pe stârnirea, de fapt, a unor trăiri emoţionale, fără să
aducă lămuriri dogmatice la nivel raţional, uneori chiar în detrimentul înţelegerii
raţionale a dogmelor creștine. Diversiunile pietiste sunt susţinute de
cântece, de poezii, de creaţii mai mult sau mai puţin artistice, care nu
sunt în rezonanţă cu învăţătura dogmatică și trăirea eclezială a Bisericii
Ortodoxe, ci provoacă stări emoţionale, de exaltare sau de lăcrimare,
fără ca omul să cunoască, de fapt, o trăire reală a apropierii sfielnice de
Dumnezeu. Circulă foarte multe asemenea mesaje în mediul online, pe
telefoane sau pe e-mail. Chiar cu prilejul sărbătorii Naşterii Domnului am văzut
foarte multe cântecele jucăuşe, de factură neoprotestantă și chiar păgână. Mulţi
credincioşi mi-au semnalat acest lucru şi se întrebau cum de au intrat chiar și
ortodocşii în jocul acesta al transmiterii unei emoţii adogmatice, care stârneşte
sentimente proprii firii omeneşti căzute, nu bucurii și înțelesuri duhovniceşti.

Chiar putem face o separaţie netă între viața duhovnicească, luminată

de harul Duhului Sfânt, care dezvoltă omul ca persoană iubitoare de
Dumnezeu şi cunoscătoare de Dumnezeu şi înţelegătoare de Dumnezeu, care
înaintează din treaptă în treaptă spre asemănarea cu El – și trăirea sufletist-
sentimentalistă sau psihologic-pietistă, ca, de pildă, acea emoţie
generată de salvarea unei pisici dintr-un copac de către echipa de
pompieri care, vai, a făcut ditamai efortul, şi acum toată lumea aplaudă
„eroismul” lor! Să nu uităm că apropierea de Dumnezeu ne cere înălţarea
noastră la o demnitate, şi asta trebuie să căutăm noi aici, pe pământ, nu să
dezvoltăm sentimente naturale, care cad adesea în latura pătimaşă şi idolatră
faţă de lumea aceasta.

– Mulţi au convingerea că aceste lucruri sunt prolifice pentru Biserică, că sunt

misionare, că, totuşi, aduc oamenii la Biserică. Ce înseamnă faptul că există
oameni care se vor aduna în jurul acestor lucruri în Biserică?

– Trebuie multă precauţie şi mult discernământ. Aici este marea bubă: dacă
aceste mijloace nu devin un scop în sine şi nici nu se permanentizează în
practica de zi cu zi, ci rămân doar la nivelul unei chemări, încă e bine. Dar, în
momentul în care aceste mijloace „misionar-culturale” sunt prelungite
şi aproape generalizate, treaba asta devine nocivă pentru Biserică. Noi
nu trebuie să amestecăm sfinţenia şi atitudinea de sfială, de sobrietate
şi de gingăşie duhovnicească pe care o avem în prezenţa lui Dumnezeu
cu exaltările psihice şi sentimentaliste, pe care cântecelele din stadiile
primitive le pot isca. De aceea, în Biserică trebuie respectată sobrietatea
locului, sfinţenia şi, cum am zis, sfiala faţă de ambianţa liturgică de rugăciune,
de simţire a prezenţei lui Dumnezeu.
Nu poţi să-I cânţi oricum lui Dumnezeu, cu tot felul de instrumente și
aparate, alterând, murdărind cumva cadrul liturgic, împietând spațiul și
timpul, şi mai ales sufletele credincioșilor, care au nişte căutări înalte,
sau care tind spre cele înalte. Nu trebuie să-i deturnăm pe credincioși spre
show-uri kitschoase și chiar blasfemiatoare, care nu-şi au locul în lăcaşul sfânt
și nici în comunitatea creștină, ci, dimpotrivă, să-i ferim de acestea,
demascându-le urâciunea și otrăviciunea.
 „Într-o permanentă mişcare şi căutare a lui Dumnezeu”

– Părinte, cum ar putea un credincios să discernă între ceea ce este spectacol

înfăşurat în slavă deşartă, mai bine-zis între ceea ce înseamnă îndulcirea
simţurilor, şi adevărata viaţă duhovnicească?

– Tot ce este duhovnicesc şi de la Dumnezeu are o sobrietate, o asprime

ascetică, aş putea zice. Ea nu poate fi confundată cu acea îndulcire a
simţurilor şi acea lumină murdară pe care le dă spectacolul ieftin, show-
ul. Discernământul vine în timp. Cred că omul care se roagă și posteşte,
omul care sporește în nevoinţă și iubire dobândeşte această trezvie şi
acest discernământ. Şi, cu cât se roagă mai mult: „Doamne, luminează-
mă să înţeleg şi să fac voia Ta, să disting binele de rău!”, cu atât îl
luminează Dumnezeu mai mult şi-l ferește să fie încolonat în
„regimentele” de răzvrătiţi mai mult sau mai puţin agresivi faţă de
Dumnezeul cel Viu.

Părintele Adrian Făgeţeanu spunea că aceste devieri pe care înşelaţii şi

înşelătorii lumii le introduc treptat în practica religioasă vor conduce treptat
la prigoana cea mai vicleană a vremurilor de pe urmă, când „toţi care vă
vor ucide vor crede că aduc slujbă lui Dumnezeu” cf. Ioan 16:2; adică cei
înșelați îi vor linșa pe cei care nu acceptă „religia veselă și progresistă”,
cu alte cuvinte, „calea cea largă”, şi vor păstra calea strâmtă, sobră,
ascetică, după dreptarul Sfinților Apostoli, Martiri și Părinți. Acești creștini
adevărați vor fi defăimaţi public, vor fi alungaţi din societatea secularizată și
desacralizată pentru că nu se înscriu în aceste tipare noi de viață „morală” și
„religioasă”. De această prigoană amintea şi Sfântul Antonie cel Mare când a zis
că „în vremurile din urmă, mulţi vor înnebuni şi le vor zice că sunt
nebuni celor care nu sunt asemenea lor”.

– Cum poate omul să înțeleagă mai bine ce înseamnă duhul lumesc şi să-l
deosebească de Duhul lui Dumnezeu, pentru că aţi vorbit de calea cea largă şi
calea cea strâmtă?

– Calea largă reprezintă o cale care măguleşte starea căzută, bolnavă,

păcătoasă a omului, care-i îndulceşte viața egoistă, slava deşartă şi
simţurile, care-l păstrează într-o trăire „căldicică” și nu-l provoacă la
cercetări lăuntrice, la nevoinţe care să-l scuture de aceste tipare ale
laxismului şi ale luxului văzut drept confort moleșitor. Or, noi trebuie să
fim într-o permanentă mişcare şi căutare a lui Dumnezeu. Calea largă, începând
cu laxismul moral și dogmatic, în lipsa nevoinţei şi a înţelegerii luminate sau
revelate de Dumnezeu, înseamnă această căutare exclusivă a unor stări de
plăcere sau de slavă pământească – dorinţă de avere, de plăcere şi de
putere, tentații cu care a fost şi Mântuitorul ispitit în pustiul Carantaniei și cu
care este ispitit orice om de pe fața pământului. La niveluri mai înalte sau
mai joase, toate aceste ispite reprezintă calea cea largă, calea
pierzaniei.

Iar calea cea strâmtă, aşa cum am văzut la Mântuitorul și la Sfinții Săi,
este calea ascetică, adică o viață de nevoinţă interioară şi exterioară care ne
tămăduiește și ne luminează şi mintea, şi sufletul, şi emoţia, şi relaţionarea
noastră cu ceilalţi, ni le înnobilează, ni le luminează cu harul Duhului Sfânt şi
Iubitor al lui Dumnezeu.

„Întâi de toate, pocăinţa”

– Cum să-L simţim mai puternic, mai viu pe Hristos în viaţa noastră?

– Mântuitorul Hristos, când a început să predice, a spus: „Pocăiţi-vă, că s-a

apropiat Împărăţia Cerurilor”. El a adus Împărăţia Cerurilor pe pământ şi El
vine cu Împărăţia Cerurilor în noi atunci când ne pocăim, când ne
punem în ascultare de voia Lui. Deci, întâi de toate, pocăinţa; întâi de toate,
schimbarea vieţii, de la faptele cele rele la iubirea de Dumnezeu şi de semeni.
Apoi, să-L chemăm pe Domnul mereu în viața noastră, căci El Însuși a zis
„fără Mine nu puteți face nimic” Ioan 15:5. Să ne hrănim sufletele cu
rugăciunea, cu dialogul viu cu Dumnezeu, pentru că nu numai noi Îi
adresăm cuvinte Mântuitorului Hristos, sau Maicii Domnului şi Sfinţilor, ci şi Ei
ne răspund; dar Ei ne răspund într-o adiere lină. Câteodată hărmălaia
din gândurile noastre nu ne permite să auzim şi Glasul de sus, Glasul lui
Dumnezeu, glasul Îngerului păzitor. Avem impresia că numai noi trebuie să
vorbim în timpul rugăciunii, dar ne răspunde şi Dumnezeu, însă într-un ton lin.
Şi pentru asta trebuie să ne liniştim şi să ne aşezăm cu pace la
rugăciune, cum ne învăţa Părintele Sofian, după ce am citit din Evanghelia
Mântuitorului.

Trebuie să-L cunoaştem pe Hristos, să înţelegem voia Lui, să facem un efort și

raţional și să ne hrănim cu cuvintele Lui, să citim Sfânta Scriptură –
oamenii nu mai citesc astăzi Sfânta Scriptură sau, dacă o citesc, cum
sunt neoprotestanţii, o interpretează greşit, după capul lor. Noi trebuie
să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu.

De asemenea, să ne unim cu Hristos în Sfintele Taine: în Taina

Spovedaniei, în Taina Sfintei Împărtăşanii, în rugăciunile liturgice de la
Sfântul Maslu și de la celelalte slujbe, apoi în rugăciunile personale, în
viaţa curată. Atitudinea noastră de oameni smeriţi şi mulţumitori faţă
de Dumnezeu va atrage harul lui Dumnezeu – căci Dumnezeu celor mândri
le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har cf. Iacov 4:6. De aceea trebuie să începem
cu pocăinţa, să continuăm cu credinţa şi să împlinim credinţa în fapte bune şi să
ne unim cu Mântuitorul în Sfintele Taine ale Bisericii.
 „Să ne orientăm mai mult către Dumnezeu”

– În final, Părinte, un cuvânt, acum în pragul Triodului, despre ce înseamnă un

post cu folos…

– Postul este o stare și, totodată, o mișcare luminoasă a omului credincios şi a

Bisericii. El are un aspect „pozitiv”, activ, lucrător – săvârșirea celor ce ne
dau viaţă, adică faptele bune, iubirea de Dumnezeu şi de semeni –, şi un
aspect „negativ”, nelucrător – înfrânarea de la cele care ne omoară, de la
cele ce ne opresc de la viaţa veşnică şi chiar de la viaţa sănătoasă.

Așadar, nu e de ajuns să nu mănânci carne sau produse alimentare de origine

animală; asta e o simplă dietă care ajută, uneori, la siluetă. Important este ca
noi, pe durata Postului, să ne orientăm mai mult către Dumnezeu. Şi,
cum spunea Părintele Sofian, să nu schimbăm doar mâncarea, gătind de
post, deseori mult mai rafinat și mai costisitor, ci să mâncăm mai puţin,
să ne „îndulcim” mai puţin simţurile şi, mai ales, să ne înfrânăm limba
de la lăcomie și bârfă – în acelaşi timp ajutând pe cei necăjiți,
înmuindu-ne inima la durerea celuilalt. Apoi, să îmbinăm asceza aceasta
trupească şi cu rugăciunea, cu dialogul gânditor şi înţelegător cu Dumnezeu. Să
nu ne complacem doar în respectarea cu stricteţe a regimului alimentar,
ci să ne angajăm energiile sufleteşti într-o căutare mai intensă a lui
Dumnezeu, să înţelegem Cine e El şi ce a făcut El pentru noi – şi, în felul
ăsta, să ne angajăm mai mult ca să facem şi noi ceva pentru El și pentru
semeni, mulțumindu-I pentru cât a făcut El în lume și în viața noastră.
Şi atunci când ne oferim lui Dumnezeu cu toată inima, să fim siguri că
vom primi de la El acele mari bucurii lăuntrice, acele încredinţări, acele
experienţe ale vieţii veşnice care nu se compară cu nimic din această
lume!
Material realizat de Virgiliu Gheorghe
Legaturi:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/interviu-cu-parintele-mihail-stanciu-despre-postul-pastilor-cum-se-
tine-postul-placut-lui-dumnezeu/
 INTERVIU CU PARINTELE MIHAIL STANCIU DESPRE POSTUL
PASTILOR. Cum se tine postul placut lui Dumnezeu?

 Vezi si: Parintele Mihail Stanciu – predica la Duminica izgonirii lui

Adam din Rai (2012). INTRAREA IN POSTUL MARE. “Sa mangaiem
inima celui scarbit, sa ne rugam mai mult unii pentru altii”

– Ce este postul? Care este înţelesul real al acestei mărturisiri a credinţei în

Dumnezeu?

– Postul reprezintă întâi de toate o stare luminoasă a minţii şi a Bisericii. Este o

stare de seninătate a sufletului şi a simţurilor copleşite de har, de
bunătate, de pace şi cumpătare. Starea aceasta de post, însă, se
dobândeşte printr-o străduinţă, printr-o nevoinţă personală care
presupune atât o angajare restrictivă în relaţia noastră cu lumea
înconjurătoare (înfrânarea de la păcate și de la anumite bucate), cât
şi o angajare activă a noastră în ea în sensul spiritualizării şi înnobilării
ei (săvârşirea de fapte bune). Postul ne dezvăluie cel mai clar valoarea
noastră eternă ca persoană iubitoare şi responsabilitatea noastră în faţa lui
Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru semenii noştri şi pentru lumea pe care
suntem chemaţi să o transfigurăm, să o prefacem într-o biserică.

Postul, în sensul acesta, este o poruncă dumnezeiască dată nouă spre

binele nostru, spre desăvârşirea noastră în bunătate, în omenie şi
dragoste. Aşadar, postul reprezintă înfrânarea mai ales de la păcate, dar şi de
la unele bucate care întreţin o stare pătimaşă, moleşită. Postul nu are doar un
înţeles negativ dat de o listă de interdicţii (să nu mănânci aia, să nu bei aia, să
nu faci aia), ci are și un înţeles pozitiv dat de îndemnul dumnezeiesc de a ajuta
semenii suferinzi.
„Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile
nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi
sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în
casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un
neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va
grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.
Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă
tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi
cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul
amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.”
(Isaia 58, 6-10)

Postul este un exerciţiu care urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al

credinţei: dobândirea Duhului Sfânt şi Iubitor, sfinţirea întregii noastre
fiinţe, înaintarea în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, agonisirea în fiinţa
noastră a frumuseţilor cereşti nepieritoare.

– Ce are diferit Postul Sfintelor Paşti faţă de alte perioade de postire din timpul
anului?

– Postul cel Mare, rânduit de Biserică încă din perioada apostolică,

este pregătitor întâmpinării cuviincioase a Sărbătorii Învierii Domnului nostru
Iisus Hristos. Ne angajăm pe un drum al Crucii noastre personale care
converge, de fapt, spre o înviere personală în unire cu Mântuitorul
nostru Iisus Hristos Care a pătimit din dragoste pentru mântuirea
noastră. Iisus Hristos ne susţine, ne întăreşte şi ne luminează în
înţelegerea acestui sens al Crucii, al Jertfei de sine, al dăruirii lui
Dumnezeu şi semenilor din iubire.
Postul are o durată de şapte săptămâni; este, deci, mai lung şi mai aspru decât
celelalte posturi, slujbele bisericeşti sunt şi ele mai lungi dar au o frumuseţe
aparte, în mănăstiri se fac parastase zilnice pentru cei adormiţi, se săvârşeşte
Taina Sfântului Maslu pentru cei bolnavi, deşi Sfânta Liturghie nu se mai
săvârşeşte zilnic ca în restul anului, creştinii se spovedesc şi solicită sfinţirea
caselor (sfeştanie) în această vreme a Postului, iar rugăciunile personale ale
credincioşilor sunt şi ele îmbogăţite cu câteva rugăciuni specifice Postului, cum
ar fi plânsurile Sfântului Efrem Sirul, Canonul de pocăinţă, Acatistul Buneivestiri,
Acatistul Sfintelor Patimi, ş.a..

– De ce Postul Mare este atât de lung şi în ce constă asprimea postirii de la

alimentele de dulce?

– După învăţătura Bisericii, postul de bucate (alimentar) reprezintă înfrânarea

totală sau parţială de la hrana bună şi îmbelşugată şi mai ales de provenienţă
animală. El este o jertfă trupească ce are valoare spirituală atunci când e
împodobit cu faptele bune ale rugăciunii şi milosteniei, ale smereniei şi
dragostei. Nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru, subliniez acest
lucru, ci noi avem nevoie de el pentru a ne depăşi slăbănogirea voinţei
pe care o moleşesc păcatele, pentru a ne vindeca sufletul şi trupul de
neputinţe şi boli, pentru a birui, în ultimă instanţă, uneltirile
diavolului. Este o răstignire a pornirilor rele ale noastre, o luptă mai ales cu noi
înşine. Postul Mare reprezintă zeciuiala anului, mai exact a timpului
dintr-un an pe care-l dedicăm lui Dumnezeu printr-o viaţă mai angajată
în rugăciune şi înfrânare. După rânduiala strictă (riguroasă) a Bisericii, doar
în zilele de sâmbătă şi duminică se poate mânca fiert (gătit) şi cu untdelemn şi
vin, oprindu-se şi de la metanii, iar în restul zilelor săptămânii „se ajunează cu
mâncare uscată”. Iar Sâmbăta din Săptămâna Patimilor se ţine post negru,
ajunându-se până după Sfânta Liturghie din Duminica Învierii. Astfel, şapte
săptămâni cu cinci zile de post aspru, cu Sâmbăta Mare şi ajunul din
Duminica Sfintelor Paşti însumează cam a zecea parte dintr-un an,
treizeci şi şase de zile şi câteva ore. Doar în Sărbătorile Întrupării
Domnului (Buna Vestire) şi a Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile)
există dezlegare la peşte, vin şi untdelemn.
– Ce să facă cel care nu poate posti aşa aspru?

– Să se roage mai mult, să fie smerit în cugetul său, să nu judece pe nimeni, să

facă mai multă milostenie. E important să-şi asume neputinţa aceasta şi să
şi-o compenseze, să zicem, prin alte fapte bune. Evident, cei neputincioşi
sau bolnavi, copiii şi bătrânii pot avea o rânduială mai uşoară a postului, după
sfatul duhovnicului şi după puterea fiecărui credincios, postul fiind omorâtor
de patimi, nu de trupuri.

– Ce slujbe specifice se săvârşesc în acest Post?

– Mai întâi trebuie amintită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte

Sfinţite, care de regulă se săvârşeşte seara, în zilele de luni până vineri, mai
puţin în Vinerea Mare, credincioşii ajunând (nu mănâncă şi nu beau nimic) până
atunci. La noi la Mănăstirea Antim, Liturghia aceasta numită şi a
Sfântului Grigorie Dialogul (Episcopul Romei, cel care a consemnat
rânduiala ei) se săvârşeşte miercuri şi vineri. Apoi, zilnic se săvârşeşte
seara vecernia şi pavecerniţa mare (slujba de după cină), iar dimineaţa utrenia
şi rânduiala ceasurilor, urmând apoi slujba de parastas (pomenire a celor
răposaţi). De aceea la începutul Postului Mare, credincioşii ne cer să ne
rugăm pentru cei adormiţi aducând la biserică acele Sărindare, adică
pomelnice (de vii şi adormiţi) care se citesc 40 de zile, de fapt pe toată
durata Postului.
De asemenea, în prima săptămână, de luni până joi, seara, este recitat pe
fragmente Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, rostindu-se apoi
integral miercuri seara în săptămâna a cincea. Această slujbă, mai
exact această rugăciune-poem compusă în secolul al VIII-lea, este
formată din 250 de strofe separate de refrenul “Miluieşte-mă,
Dumnezeule, miluieşte-mă!”, şi are ca temă dominantă
pocăinţa. Textele din canon urmăresc, practic, întreaga istorie a
mântuirii. Inspirate integral din Sfânta Scriptură, cântările evocă oameni şi
întâmplări începând cu crearea lumii şi a omului până la Învierea Mântuitorului
Iisus Hristos şi restaurarea lumii, restaurare pe care noi, creştinii, o trăim în
Biserică uniţi cu El prin pocăinţă, prin virtuţi şi prin Sfintele Taine. Iată, spre
exemplu, o strofă:
“Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte
Ziditorului tuturor. Îndepărtează-te acum de nebunia cea mai dinainte
şi adu lui Dumnezeu lacrimi de umilinţă”.
Sunt arătaţi ca exemple de pocăinţă şi de îndreptare mari oameni din
Vechiul Testament şi Noul Testament (David, Manase, Petru) care, deşi
au păcătuit, au fost apoi iertaţi de Dumnezeu.

“Pildele Scripturii îţi aduc ţie, ca să te ducă pe tine, suflete, la pocăinţă;

râvneşte, dar, drepţilor, iar de păcătoşi te leapădă, şi înduplecă pe
Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăţia şi cu smerenia.”

Mai sunt, de asemenea, câteva strofe şi invocări sub forma de refrene adăugate
ulterior adresate Sfântului Andrei Criteanul şi Sfintei Maria Egipteanca.
Acest Canon de pocăinţă ne pune înaintea inimilor noastre marea milostivire a
lui Dumnezeu Care nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea (învierea) lui
din păcat la virtute şi ne întăreşte în nădejdea că nu este păcat de neiertat la
Dumnezeu.
“Judecătorul meu şi Cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăşi cu îngerii să
judeci toată lumea, atunci, văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te
milostiveşti şi să mă miluieşti, Iisuse, pe mine, care am greşit mai mult
decât toată firea omenească.”

Tot în săptămâna a cincea, vineri seara, se săvârşeşte Acatistul BuneiVestiri,

un poem închinat Maicii Domnului, alcătuit din 24 de strofe şi plin de învăţătură
teologică. Imnul-Acatist a fost compus în secolul al VII-lea şi are ca
strofă reprezentativă condacul I, cîntare care se cântă aproape la fiecare
slujbă liturgică:

“Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi

aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai
stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie:
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”.

În fiecare seară a Săptămânii Mari au loc Deniile, slujbe de utrenie, mai exact,
care conţin la finalul lor citirea unui fragment din Sfânta Evanghelie. Joi seara,
însă, este Denia celor 12 Evanghelii care evocă Patimile Domnului nostru
Iisus Hristos, iar în Vinerea Mare se săvârşeşte Prohodul (plângerea)
Domnului (pentru punerea Lui în mormânt).

Deja în cântările din slujbele Sâmbetei Mari apare bucuria Învierii lui Hristos,
pregătirea şi aşteptarea credincioşilor pentru slăvitul praznic al Paştilor luând
sfârşit la chemarea “Veniţi de luaţi lumină!” şi la cântarea “Hristos a înviat”
cu care începe Slujba Învierii de la miezul nopţii.

– Aşadar, în cultul Bisericii, după cum ne-aţi prezentat, postul se împleteşte

foarte frumos cu rugăciunea.

– Nu numai în cultul public, la slujbele Bisericii, ci şi în viaţa personală a

credincioşilor se cuvine a îngemăna postul, rugăciunea şi milostenia. Părintele
Sofian spunea că rugăciunea şi milostenia sunt cele două aripi ale
postului. Fără această valorificare sacramental-iubitoare, postul nu
reprezintă decât un regim dietetic cu efect doar în plan medical-
biologic. Aş vrea să subliniez un lucru: este trist faptul că Occidentul
creştin a pierdut mult din dimensiunea postului şi a nevoinţei, ajungând
la o religie foarte comodă, fără Cruce, fără jertfă personală, practic
despărţită de Tradiţia Sfinţilor Părinţi. La polul opus, credinţele păgâne
orientale tratează postul ca pe o performanţă a mândriei omeneşti care
însă nu duce la Dumnezeu. Astăzi este la modă regimul vegetarian, dar dacă
nu e încărcat cu podoabele duhovniceşti ale iubirii creştine, acest mod de viaţă
rămâne strict orizontal, fără frumuseţi superioare lumii acesteia. Ortodoxia a
păstrat înţelegerea dreaptă şi curată a învăţăturii lui Hristos, rigorismul
ei dogmatic şi canonic, trăit, mărturisit şi apărat chiar cu preţul vieţii de
Sfinţi, menţinând nealterată valoarea tuturor nevoinţelor creştine:
postul, privegherea, rugăciunea, milostenia.

De asemenea, amintesc rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rugăciune care ar

trebui rostită de fiecare credincios în fiecare zi, nu doar în Postul Mare.
“Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de
stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului
smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne,
Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele
meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”

Aceste trei umile cereri se cuvine a le rosti cu mintea în fiecare întâlnire

rugătoare a noastră cu Dumnezeu.

– Dar cum mai trebuie să postim? E de ajuns un regim alimentar strâmtorat şi

un program de rugăciune respectat constant?

– Fireşte că şi simţurile trebuie să postească, în sensul purificării lor de

senzaţii care pot isca şi întreţine patimi. Dar toate cu măsură şi cu
cuviinţă. Nu pot obliga pe alţii să postească aşa cum postesc eu. Aici mă
refer la disensiunile care pot apărea într-o familie când unii membrii postesc, iar
alţii nu, când unii nu se uită la televizor, iar alţii ar vrea să se uite, etc. Toate
trebuie făcute în duhul înţelegerii, al respectului reciproc şi al
iubirii. Dacă sunt iute la mânie, judec şi bârfesc pe alţii socotindu-i
inferiori sau păcătoşi, degeaba ţin post la suprafaţă. Trebuie să-mi
înţelepţesc inima şi să-mi educ mintea în direcţia sporirii smereniei şi
dragostei, a înnobilării mele, a semenilor cu care comunic şi al lumii pe
care o ating. De fapt, postul ne luminează mintea să înţelegem voia lui
Dumnezeu, să simţim prezenţa Lui iubitoare în viaţa noastră, să ne
vedem totodată marginile, mizeriile, păcatele… Prin postul meu orgolios
nu-L constrâng pe Dumnezeu să-mi facă toate hatârurile, să-mi meargă
bine în afaceri sau să mă apere de duşmani, indiferent câte nedreptăţi
fac. Ba, dacă nu-l acopăr cu discreţie, postul îmi scapă ca nisipul printre
degete şi toată nevoinţa mea e doar o expresie a slavei deşarte atât de
păguboase pentru suflet…

– Ce importanţă are Spovedania în Postul Mare?

– Procesul tămăduirii, al purificării şi înnobilării noastre sufleteşti şi

trupeşti ne angajează integral într-o relaţie personală cu Dumnezeu. În
psalmul 31 ni se arată calea împăcării cu Dumnezeu:
„Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea.
Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”; şi Tu ai iertat nelegiuirea
păcatului meu.”

Spovedania (Mărturisirea păcatelor) omului reprezintă, aşadar, condiţia

esenţială a iertării dumnezeieşti. Dar această mărturisire trebuie făcută în
prezenţa celui care a primit misiunea de la Mântuitorul Hristos Însuşi de a lega
şi dezlega păcatele oamenilor, Apostolii şi urmaşii lor, Preoţii şi Episcopii.
Creştinii fac de obicei, în Postul Mare, o spovedanie generală prin care îşi readuc
aminte de păcatele şi neputinţele trecute şi acoperite de mila şi iertarea lui
Dumnezeu. E şi pentru întreţinerea stării de smerenie a lor. Dar, în cazul unei
vieţi duhovniceşti mai intense, Taina Spovedaniei premerge Sfintei Împărtăşiri,
ca o etapă pregătitoare, aşa cum este şi postul şi exersarea în virtuţi.

– În încheiere, ce sfat daţi credincioşilor creştini?

– Creştinii ar trebui să insiste pe latura activă, pozitivă a postului, pe

săvârşirea de fapte bune semenilor. Dacă putem aduce o rază de
bucurie cuiva, dacă putem ajuta pe cineva necăjit, dacă putem face o
vizită (fie şi telefonică) unui om bolnav sau singur, dacă putem încălzi
nădejdea într-un suflet întristat sau dacă putem încuraja pe cineva
părăsit de toţi, să o facem cu toată inima. Întru aceasta vom arăta că
suntem ai lui Hristos, că, într-adevăr, Dumnezeu este cu noi şi
răspândeşte şi prin iubirea noastră binecuvântarea Sa în lume.

(Interviu publicat în 16.02.2010)

 Legaturi:
 PARINTELE EFREM FILOTEITUL, sfantul ucenic al lui Gheron Iosif
Isihastul: “DACA IL OSANDIM PE FRATELE NOSTRU, NU NE ESTE DE FOLOS
POSTUL!”
 INCEPE POSTUL CEL MARE. Parintele Petroniu Tanase despre POSTUL
ADEVARAT, valoarea sa si incercarile de denaturare
 POSTUL MARE. Care este sensul sau duhovnicesc si CUM SE DUCE LUPTA
CU ISPITELE IN ASTEPTAREA INVIERII? Parintele Sofronie – cuvantari
duhovnicesti (I)
 DUMINICA IERTARII. Predici de mare adancime ale Parintelui Sofronie
(II). CUM SA TRECEM POSTUL MARE in mijlocul tensiunilor apocaliptice ale
vremii noastre?
 IPS TEOFAN – GANDURI LA INCEPUT DE POST: Plansul dupa raiul pierdut,
dorul dupa Inviere…
 Omilie a Sfantului Luca al Crimeei la Duminica lasatului sec de
branza: DESPRE SLAVA DESARTA SI FATARNICIA CARE NE POT DERAIA
CALEA POSTULUI
 Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui
Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E
VOCATIA?
 A sosit Postul Mare: INCEPEM CALATORIA SPRE… ACASA!/ Vecernia
iertarii si ocazia de a muri duhului lumesc/ COPIII POSTESC? CUM?
 Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
 “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
 “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
 Cuviosul Paisie Aghioritul: La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?
 CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA
POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
 In fata oamenilor lumesti trebuie sa recunoastem ca postim? PUTEM
CALCA POSTUL DACA SUNTEM SERVITI CU MANCARE DE DULCE, “CA SA
NU SMINTIM”?
 Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE
POST
 PARINTELE NICHIFOR HORIA (Sfintii Trei Ierarhi) DESPRE POST SI
MARTURISIREA CREDINTEI: “Biserica Ortodoxa nu face aggiornamento la
moda timpului”
 Sa postim cu marime de suflet! CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE
NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA
 Postul ca parte a duhului ascetic, esential vietuirii crestinesti
 Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
 RUGACIUNI PENTRU A PUNE BUN INCEPUT IN POSTUL CEL MARE
***
 Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul din Postul Mare: „Doamne si Stapanul
vietii mele…”. TALCUIREA PARINTELUI PETRONIU: LITURGHIA
POCAINTEI
 Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in duhul Postului Mare
 Aduse cu posta electronica: PR. GHEORGHE HOLBEA: CUNOASTEREA
DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare”
duhovniceasca aplicata la viata noastra a Canonului celui Mare al Sfantului
Andrei Criteanul
 Intrarea in Postul cel Mare. Chemare spre pocainta (Sf. Ignatie
Briancianinov)

 LA PORTILE POSTULUI MARE – o alta scrisoare foarte folositoare a

Batranului Selafiil Siberianul, ucenicul Sfantului Ierarh Luca al Crimeei
 “Sa ne folosim de aceasta vreme a Postului, fiindca nu stim de ni se va mai
da o vreme ca aceasta…”
 COMENTARII la “INTERVIU CU PARINTELE MIHAIL STANCIU DESPRE POSTUL PASTILOR.
Cum se tine postul placut lui Dumnezeu?”

1. http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/primul-ministru-bulgar-cerut-iertare-
la-inceputul-postului

2. http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/false-intelesuri-ale-postului

3. Admin http://www.ortodoxradio.ro/asculta.html

Transmisiune în direct de la Mănăstirea Putna: Pavecernita Mare si

Canonul Sfantului Andrei Criteanul
Slujba Pavecernitei Mari – Iasi, Mitropolie.

4. Pericopa apostolica a zilei

Zi aliturgica

II Corinteni 4, 6- 15

6. Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: “Strălucească, din întuneric, lumina” – El a

strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu,
pe faţa lui Hristos.
7. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea
covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi,
8. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi;
9. Prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi;
10. Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să
se arate în trupul nostru.
11. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui
Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor.
12. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.
13. Dar având acelaşi duh al credinţei, – după cum este scris: “Crezut-am,
pentru aceea am şi grăit”, – şi noi credem: pentru aceea şi grăim,
 14. Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne
va înfăţişa împreună cu voi.
15. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească
prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu.

5. K. V. Zorin: Postul sufletului si al trupului. LEACUL LACOMIEI SI AL BOLILOR.

NEVOIA DE DREAPTA SOCOTEALA IN POSTIRE -

6. http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/primul-ministru-bulgar-cerut-iertare-
la-inceputul-postului
sa ne mai miram atunci ca bulgarii sunt inaintea noastra?

7. cristi_g

“Pãcãtosilor din vremea lui Noe am urmat,

Mântuitorule,
mostenind osândirea acelora,
întru cufundarea potopului.
Gresit-am, Doamne,
gresit-am Tie!
Milostiveste-Te spre mine.
Cã nu este cineva între oameni,
din cei care au gresit,
pe care sã nu-l fi întrecut eu cu gresealele”.
http://youtu.be/pBHlOjU9dcg

8. POSTUL DUHOVNICESC. Sfantul Luca al Crimeii despre lupta cu patimile si

deprinderea copiilor cu postul -

9. Predica PS Sebastian la vindecarea fiului lunatic (demonizat): CE INSEAMNA

POSTUL DEPLIN SI RUGACIUNEA ADEVARATA? Sa scoatem raul si demonii din
noi! -
10. Iata, a venit veselitoarea vreme a postului! Indrumar pentru prima
saptamana a Postului Mare de la SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (+18
martie) -

11. SAPTAMANA ALBA, saptamana a treia a Triodului. PREGATIREA PENTRU

SFANTUL SI MARELE POST -

12. Predica PS Sebastian la Duminica lasatului sec de branza: DESPRE

POSTUL DEPLIN -

13. Predica foarte folositoare a PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL

MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai
greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…” -

14. POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin
SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite -

15. VREMEA POSTULUI SA O INCEPEM CU BUCURIE… | Cuvântul Ortodox

16. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA IERTARII si

INCEPUTUL POSTULUI MARE. Inarmarea cu armele luminii pentru a birui cu
Hristos | Cuvântul Ortodox

17. DUMINICA IERTARII, DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI. Predici
video si audio, cantari psaltice. DE CE SI IN CE FEL AR TREBUI SA TINEM
POSTUL MARE? | Cuvântul Ortodox

18. DRUMUL OMULUI INSPRE RAIUL PIERDUT. Rostul, puterea, masurile si…
dusmanii Postului. PREDICI folositoare ale Parintelui IOANICHIE BALAN la
INCEPUTUL POSTULUI MARE: “Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin
şi bucuria Duhului Sfâ

19. INCEPE CALATORIA POSTULUI MARE! | Cuvântul Ortodox

20. PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Peste tot se aduna informatii,

cunostinte, dar se sta pe loc. Vom fi intrebati: UNDE ERAI ATUNCI CAND NU
ERAI IN TINE?” | Cuvântul Ortodox
21. “Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN
KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII:
“Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numero

22. CUM SA PETRECEM PRIMA SAPTAMANA A POSTULUI MARE? | Cuvântul

Ortodox

23. A VENIT PRIMAVARA… DUHOVNICEASCA A POSTULUI CELUI MARE:

“Sârguiți, creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât nu s-
au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!”/ SF. IOAN CASIAN despre SCOPUL,
NECESIT

24. POSTUL MARE – EXAMENUL RADIOGRAFIC AL SUFLETULUI si SANSA

SCHIMBARII: “Haideti sa nu pierdem prilejul pe care ni-l ofera, inca o data,
Postul Mare…”/ POST DUPĂ PUTERE, DAR POST DE PĂCATE, NU DOAR DE
BUCATE! | Cuvântul Ortodox

25. PARINTELE MIHAIL STANCIU despre VIEȚUIREA PE CALEA CEA STRÂMTĂ

și DREAPTA ÎNȚELEGERE A CREDINȚEI în vremurile deformărilor și deturnărilor
duhovnicești: “Cei înșelați îi vor linșa pe cei care nu acceptă ‘RELIGIA VESELĂ
ȘI P

26. PREDICI LA DUMINICA IERTĂRII și INTRAREA ÎN NOUL MOD DE VIAȚĂ AL

POSTULUI MARE. “Fraţilor, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât
atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape” (AUDIO,
VIDEO) | Cuvântul Ort

27. VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea

inimii | Cuvântul Ortodox